Teatrul “Luceafărul” a consemnat recent 70 de ani de la naşterea stelei care s-a stins dureros de prematur – actorul Dumitru Caraciobanu. Moderatoare a seratei comemorative a fost Paulina Zavtoni. Altcineva ni
ci n-ar fi putut s-o facă, deoarece Paulina Zavtoni slujeşte această scenă de 45 de ani, reprezentînd prima generaţie de luceferişti, care a pus baza tradiţiilor actuale ale teatrului, recunoscut prin anii ’70 drept unul dintre cele mai vestite din întreaga URSS.
Paulina Zavtoni a conştientizat foarte devreme că teatrul este dragostea ei cea mare. Şi-a croit calea spre scenă cu o tenacitate de invidiat. Ea, ştiind bine ce-şi doreşte în viaţă, a început cu cercul dramatic de la Şcoala nr. 1 (astăzi Liceul Teoretic “Gh. Asachi”), unde şi-a jucat primele sale roluri (în spectacolele “Lanţul slăbiciunilor” şi “Soacra cu trei nurori”). Consideră că le datorează mult pedagogilor acestui cerc.
Şi mai mult îi datorează Nadejdei Aroneţchi. Aceasta a remarcat-o la studioul de pe lîngă “Moldova-film” pe cînd era studentă. Cînd Nadejda Aroneţchi a devenit regizoare a noului teatru “Luceafărul” a invitat-o în trupa de actori reveniţi acasă de la Moscova după absolvirea Şcolii “B. Şciukin”. Aceştia au făcut furori chiar de la primele reprezentaţii. Cele trei spectacole – “Intrigă şi iubire”, “Costumul de nuntă” şi “Flori de cîmp” – pregătite la Moscova pe parcursul studiilor au fost timp de mai mulţi ani cap de afiş al repertoriului trupei, bucurîndu-se de mare succes. Explicaţia e că erau – şi prin regie, şi prin joc – un nou suflu în viaţa teatrală a Chişinăului. Nadejda Aroneţchi montează “Copilul numănui” după I. Şkvarkin rolul principal încredinţîndu-l Paulinei Zavtoni. “Am avut noroc. Orice actriţă începătoare visează la un asemenea început de carieră scenică, cum a fost al meu”, zice ea.
Atmosfera cu adevărat creatoare de la “Luceafărul” a fost extrem de benefică pentru tînăra Paulina Zavtoni, astfel încît, – prin talent, dorinţa de a juca cît mai bine şi extraordinara ei capacitate de muncă foarte degrabă a reuşit să ajungă la înălţimea ştachetei corifeilor, numele ei devenind unul de referinţă la subiectul personalităţi actoriceşti. E angajată aproape în toate spectacolele. De regulă, în roluri principale, deseori avîndu-l ca partener pe soţ, regretatul Spiru Haret. Au fost un cuplu armonios – atît familial, cît şi scenic. Au jucat împreună în “Trei surori” de A. Cehov, “Pe-un picior de plai” şi “Viaţa e frumoasă” de I. Podoleanu şi “Chiriţa în provincie” de V. Alecsandri, fiind îndeosebi de sclipitori în ultimul spectacol, ea – Chiriţa, el – Leonaş.
În viaţă, Spiru Haret a fost o fiinţă caldă, cu suflet de copil naiv, în scenă – un actor bun în orice rol. Cînd nu era ocupat în spectacol, venea la teatru cu misiunea să stea în culise şi să fie cu ochii pe Paulina, iar după aceea să-i spună “ce a fost bun şi ce nu prea” în jocul ei… Casa le era, defapt, şi un laborator de creaţie, unde numai în orele de somn nu se vorbea despre teatru sau nu se făcea nimic din ceea ce ţinea de spectacolul la care lucrau.
Nimic neaşteptat în faptul că şi pentru copiii lor, Constantin şi Lucia, teatrul a devenit, pînă la urmă, o necesitate vitală. Ambii, asemeni părinţilor, au absolvit facultatea de actorie. Constantin Haret este ş
i produsul timpului său, timp dur, care însă îi deschide omului de creaţie mai multe perspective. Dacă mama e îndrăgostită doar de “Luceafărul” (peste 40 de ani!) – în actualul sezon o joacă pe Şarlota Ivanovna din “Livada cu vişini” şi mai face un rol în “Testamentul-II” de Gheorghe Urschi – fiul pînă acum a reuşit să lucreze în mai multe teatre, o perioadă de timp a activat în cinematografie, iar în ultimii ani e la Teatrul Rus “A. P. Cehov”, avînd roluri principale în cele mai importante spectacole şi fiind înalt apreciat de critica de specialitate.
Există, totuşi, şi a doua dragoste a Paulinei Zavtoni – televiziunea. Conform spuselor ei, a făcut acolo “tot ce vreţi, începînd de la “Noapte bună, copii!” continuînd cu prezentarea de versuri şi proză ale celor mai valoroşi autori naţionali, spectacole literar-artisitice, literar-muzicale şi dramatice”. Speră că se va reveni la vechea tradiţie de a se înscrie la radio şi televiziune spectacolele teatrale. Astfel, populaţia sătească ar putea gusta din pîinea spirituală, de care, este sigură, astăzi are nevoie mai mult decît oricînd.
Şi mai mult îi datorează Nadejdei Aroneţchi. Aceasta a remarcat-o la studioul de pe lîngă “Moldova-film” pe cînd era studentă. Cînd Nadejda Aroneţchi a devenit regizoare a noului teatru “Luceafărul” a invitat-o în trupa de actori reveniţi acasă de la Moscova după absolvirea Şcolii “B. Şciukin”. Aceştia au făcut furori chiar de la primele reprezentaţii. Cele trei spectacole – “Intrigă şi iubire”, “Costumul de nuntă” şi “Flori de cîmp” – pregătite la Moscova pe parcursul studiilor au fost timp de mai mulţi ani cap de afiş al repertoriului trupei, bucurîndu-se de mare succes. Explicaţia e că erau – şi prin regie, şi prin joc – un nou suflu în viaţa teatrală a Chişinăului. Nadejda Aroneţchi montează “Copilul numănui” după I. Şkvarkin rolul principal încredinţîndu-l Paulinei Zavtoni. “Am avut noroc. Orice actriţă începătoare visează la un asemenea început de carieră scenică, cum a fost al meu”, zice ea.
Atmosfera cu adevărat creatoare de la “Luceafărul” a fost extrem de benefică pentru tînăra Paulina Zavtoni, astfel încît, – prin talent, dorinţa de a juca cît mai bine şi extraordinara ei capacitate de muncă foarte degrabă a reuşit să ajungă la înălţimea ştachetei corifeilor, numele ei devenind unul de referinţă la subiectul personalităţi actoriceşti. E angajată aproape în toate spectacolele. De regulă, în roluri principale, deseori avîndu-l ca partener pe soţ, regretatul Spiru Haret. Au fost un cuplu armonios – atît familial, cît şi scenic. Au jucat împreună în “Trei surori” de A. Cehov, “Pe-un picior de plai” şi “Viaţa e frumoasă” de I. Podoleanu şi “Chiriţa în provincie” de V. Alecsandri, fiind îndeosebi de sclipitori în ultimul spectacol, ea – Chiriţa, el – Leonaş.
În viaţă, Spiru Haret a fost o fiinţă caldă, cu suflet de copil naiv, în scenă – un actor bun în orice rol. Cînd nu era ocupat în spectacol, venea la teatru cu misiunea să stea în culise şi să fie cu ochii pe Paulina, iar după aceea să-i spună “ce a fost bun şi ce nu prea” în jocul ei… Casa le era, defapt, şi un laborator de creaţie, unde numai în orele de somn nu se vorbea despre teatru sau nu se făcea nimic din ceea ce ţinea de spectacolul la care lucrau.
Nimic neaşteptat în faptul că şi pentru copiii lor, Constantin şi Lucia, teatrul a devenit, pînă la urmă, o necesitate vitală. Ambii, asemeni părinţilor, au absolvit facultatea de actorie. Constantin Haret este ş
i produsul timpului său, timp dur, care însă îi deschide omului de creaţie mai multe perspective. Dacă mama e îndrăgostită doar de “Luceafărul” (peste 40 de ani!) – în actualul sezon o joacă pe Şarlota Ivanovna din “Livada cu vişini” şi mai face un rol în “Testamentul-II” de Gheorghe Urschi – fiul pînă acum a reuşit să lucreze în mai multe teatre, o perioadă de timp a activat în cinematografie, iar în ultimii ani e la Teatrul Rus “A. P. Cehov”, avînd roluri principale în cele mai importante spectacole şi fiind înalt apreciat de critica de specialitate.Există, totuşi, şi a doua dragoste a Paulinei Zavtoni – televiziunea. Conform spuselor ei, a făcut acolo “tot ce vreţi, începînd de la “Noapte bună, copii!” continuînd cu prezentarea de versuri şi proză ale celor mai valoroşi autori naţionali, spectacole literar-artisitice, literar-muzicale şi dramatice”. Speră că se va reveni la vechea tradiţie de a se înscrie la radio şi televiziune spectacolele teatrale. Astfel, populaţia sătească ar putea gusta din pîinea spirituală, de care, este sigură, astăzi are nevoie mai mult decît oricînd.
Moldova, nr. 5-6, 2007, P. 32-33.
Chișinău, orașul meu 