Cînd m-a contactat prietena şi colega mea de facultate Svetlana Vizitiu şi mi-a propus să scriu despre Ion Madan, prima mea reacţie a fost s-a refuz. De ce? Din frica că n-aşi putea vorbi despre acest om aşa precum cum o merită. Totuşi, o să încerc să înşir pe hîrtie nişte amintiri…
Ion Madan a fost conducătorul nostru de grupă (curator), anii 1980-1984. Pentru noi, copii de la ţară, veniţi la Chişinău, apariţia în viaţa noastră a acestui domn: frumos, elegant, inteligent, cu atîtea calităţi deosebite, a fost ca o senzaţie. Îl priveam de jos în sus de la început, pe parcurs, cunoscîndu-l mai aproape: dumnealui a făcut tot posibilul, ca acest complex de inferioritate să fie minimalizat.
S-a străduit să ne familiarizeze cu frumosul. Ne organiza nişte „licbezuri” pentru a ne ridica nivelul de cultură, invitîndu-ne la Biblioteca Naţională, unde se organizau pe timpurile acelea salonuri muzicale. Vizitam împreună muzeele Chişinăului.
L-am cunoscut bine? – Cred, că nu: a rămas o enigmă pentru mine. Crea o impresie de un om împlinit, un pic abătut, adăncit în gîndurile sale, preocupat nespus de munca sa.
Iar noi, ne trăiam fericirea noastră. Ani de studenţie – ani fără griji şi nevoi. Dumnealui se încadra atît de armonios în fericirea noastră.
A fost pentru noi ca un tată, am trăit aceşti 4 ani de studii cu senzaţia, că ne stă în spatele nostru un perete care protejează. Şi, tot, ce nu s-ar întîmpla cu noi, o să fie alături. Am fost răsfăţaţi, şi, în mare măsură, îi datorăm, că anii de studenţie au fost ani de o fericire deplină. Chiar şi atunci, cînd era cazul să fim certaţi, nu izbutea s-o facă în serios: peste cîteva clipe de „dojană”, începea să rîdă, şi, noi înţelegeam că suntem iertaţi. Şi, poate reieşind din atitudinea aceasta faţă de noi, ne-am străduit să nu-l întristăm.
Incă un moment important: avea o deosebită grijă faţă de viaţa noastră personală: Ca un tată ne povăţuia: „Fetelor, să vă străduiţi să vă căsătoriţi cît sunteţi la facultate, că pe urmă o să vă angajaţi la serviciu, prin biblioteci, şi o să vă fie mai greu să vă găsiţi jumătatea!”. Era fericit şi se bucura nespus, cînd cineva din noi îşi juca nunta.
Anii de studenţie au trecut repede, cum trece tot ce este bun. Înainte de despărţire, ne-a invitat acasă la Dumnealui. Împreună cu buna sa soţie ne-a organizat o masă. Ne-am simţit foarte bine în sînul acestei familii, unde dăinuia armonia. Intuiesc, că trăia atunci o perioadă de viaţă foarte fericită.
Apoi, soarta ne-a împrăştiat prin toată lumea. Puţini au rămas să activeze în biblioteci. Rar l-am întîlnit pe parcursul anilor. Dar atunci, cînd se întîmpla ca drumurile noastre să se întîlnească, ma prezenta mîndru celor din anturaj: „Este studenta mea”. Ştiu, că se bucura din suflet pentru fiecare succes al meu pe tărîm profesional. Iar pe urmă, am auzit despre necazurile cu care soarta l-a pedepsit…. Durerea a fost prea mare, a reuşit s-o ducă cu demnitate, dar cred că a fost o suferinţă enormă, ascunsă de toţi.
Am auzit trista veste că a plecat în lumea celor drepţi… Cred, că inima Dumnealui a obosit să-şi mai ducă durerea. Şi aşa, cum se întîmplă de obicei, cît mai este persoana printre noi, nu am reuşit să-i spun cuvinte frumoase pe care la sigur le-a meritat. Dar, să mă ierte Dumnealui îndrăzneala, că imi exprim acum, cu întîrziere, toată stima şi recunoştinţa pentru OMUL, care a fost – ION MADAN.
Elena CRUDU, sef oficiu, bibliotecar, Orhei
Chișinău, orașul meu 
Domnul Madan mi-a fost si mie profesor universitar… in ultimul, cred, ultimul sau an… Un Om exceptional, un adevarat profesionist, dar, in acelasi timp, foarte uman! Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
LikeLike