… Colonelul Vasile Cijevschi,
om cult, care vorbea limba franceză şi
făcuse şcoala de diplomaţi în Rusia
– om cu bune sentimente şi româneşti
şi omeneşti – un omu la locul lui.

Onisifor Ghibu

A fost odată o cetate mică şi oamenii din ea
erau puţini şi împotriva ei s-a pornit un împărat
puternic şi a împresurat-o şi a ridicat în jurul ei
întăritori uriaşe. În ea se afla un om sărac, dar
înţelept, şi el a mântuit cetatea cu înţelepciunea
lui! Dar nimeni nu mai pomeneşte pe acel om sărac !

Septuaginta

Există în cimitirul de pe Strada Armenească din Chişinău două morminte ce seamănă între ele ca două picături de apă. S-ar părea că cineva s-a jucat şi, ca să nu le confunde, le-a făcut numai basoreliefuri diferite. Pe una dintre acele pietre uriaşe de granit e prins chipul lui Alexandru Plămădeală, şi mormântul lui e plasat într-un sector din preajma bisericii, pe când al doilea s-a pomenit dus tocmai într-o margine a cimitirului. Numele gravat în granit — Vasile Cijevschi — nu spune nimic contemporanilor şi de aceea nimeni nu este atent la asemănarea exterioară a mormintelor, iar acei care o sesizează — cred că este vorba de o simplă coincidenţă.

Dar adevărul este altul. Cele două pietre de granit sunt “surori” şi au fost procurate de sculptorul Al. Plămădeală cu intenţia de a le preface în monumente. Destinul însă a aruncat altfel zarurile şi ele au ajuns pe mormintele celor doi prieteni ca un semn de frăţie şi după moarte.

“Nimic în viaţă nu ne va înlocui frumuseţea trecutului. Ea ne este scumpă, pentru că nu mai este, a trecut”, aşa obişnuia să zică Vasile Cijevschi, găsindu-şi alinarea în contemplarea timpului scurs prin clepsidra istoriei.

Avea motive să creadă în adevărul vieţii care este pe deplin “developat” numai după o anumita perioadă de timp.

Născut în 1880 la Zaim, acolo, în preajma Căuşenilor, ar fi avut parte de un destin mai liniştit dacă n-ar fi fost taifunul primului război mondial care i-a recroit soarta. Studiile superioare, specializarea în domeniul orientalisticii i-ar fi permis să ocupe un post în diplomaţie şi un loc distinct în societatea de atunci.

Dar virtutea militară a făcut din el căpitan, apoi maior şi colonel, caracterul dârz şi nobleţea înnăscută l-au făcut lider al camarazilor săi, care în 1917 au început să creeze comitete militare pe principii naţionale.

Vom încerca să punctăm fazele în care caracterul şi aportul lui Vasile Cijevschi la eliberarea naţională din Basarabia şi, lucru deosebit de important, la consolidarea poziţiilor naţionale anume după Unire (când s-au produs cele mai neaşteptate metamorfoze şi când s-au comis multe greşeli) “se citesc” cel mai bine.

Făcând parte din aşa-zisul Partid al Partizanilor Ordinii de Stat, el simpatizează cu platforma Partidului Naţional Moldovenesc şi pune mare preţ pe elanul naţional al liderilor acestei formaţiuni politice: Pelivan, Halippa, Gore, Gurie Grossu ş.a., care aspirau la înfăptuirea unor reforme radicale în administraţie, şcoală şi luptau pentru o reformă agrară autentică.

Presupunem că această simpatie era reciprocă deoarece la 8 septembrie 1917 a sosit la Kiev în cadrul delegaţiei Partidului Naţional Moldovenesc pentru a participa la lucrările Congresului Naţionalităţilor din Rusia. Acea delegaţie era condusă de economistul Teofil Ioncu, dar în prezidiul Congresului a fost ales Vasile Cijevschi.

Congresul militarilor moldoveni care şi-a ţinut lucrările între 20 şi 27 octombrie 1917 l-a ales preşedinte tot pe Vasile Cijevschi. El a ştiut să conducă cu abilitate şedinţele, ocolind numeroasele piedici şi posibilele provocări. Rezoluţiile Congresului au schimbat esenţial situaţia în Basarabia, au limpezit problema autonomiei ţinutului, au hotărât crearea Sfatului Ţării, a armatei naţionale, a şcolii, s-a pus problema moldovenilor de peste Nistru.

Fără o mărturie “de epocă” aceste rânduri par simple constatări:

"În dimineaţa zilei ne-am adunat cu toţii în ograda Palatului Libertăţii: sediul comitetului central. Facem ultimul control şi ultima pregătire.
La amiază sutele de delegaţi, aranjaţi milităreşte, având în frunte pe toţi fruntaşii mişcării noastre, pornesc spre Casa Eparhială, localul unde se ţinea congresul. Muzica cânta Marselieza, cântecul libertăţii; ochii moldovenilor erau copleşiţi de lacrimi; ei simţeau că începe o viaţă nouă, o viaţă liberă.
Ajuns la Casa Eparhială, subsemnatul, în calitate de preşedinte al comitetului central, plin de emoţie, în faţa fraţilor moldoveni de pretutindeni, am declarat, într-o atmosferă înălţătoare, toţi stând în picioare, Congresul deschis, dorindu-i spor şi curaj la muncă şi propunându-i alegerea biroului."

Aşa descrie deschiderea Congresului Gherman Pântea în cartea sa Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul Unirii Basarabiei (Chişinău, 1932).

Această atmosferă de entuziasm şi sărbătoare a dominat Congresul, chiar în momentele lui cele mai dramatice, când a fost primită telegrama din partea primului ministru Aleksandr Kerenski, cu severul ordin de a-l aresta şi escorta la Movilău pe sublocotenentul Pântea, care a falsificat ordinul de autorizare a Congresului militar.

Dar nimeni n-a mai vrut să ţină cont de acest ordin şi Congresul şi-a dus la bun sfârşit lucrările.

Procesele-verbale, semnate de preşedintele Vasile Cijevschi şi secretarul Gheorghe Năstase, au devenit istorie, prăfuindu-se prin arhive, iar publicaţiile vremii: Soldatul Moldovan, Cuvânt moldovenesc, Moldova de la Nistru au găzduit încă multe materiale referitoare la acest eveniment.

Şi tot din această perioadă vrem să remarcăm câteva fapte ale lui Vasile Cijevschi, care-l caracterizează ca pe unul dintre politicienii basarabeni de perspectivă.

În cea mai dificilă şedinţă a Sfatului Ţării, cea din 27 martie 1918, el a avut două intervenţii principiale.
În prima, vorbind în numele Blocului Moldovenesc, a lansat o propunere originală:

“Blocul Moldovenesc, având în vedere activitatea şi meritele luptătorului politic şi profesorului savant Stere, basarabean, a hotărât să-l primească în mijlocul său.”

Declaraţia a fost făcută în numele Blocului şi cineva ar putea să spună că nu-i mare lucru să faci asemenea gesturi. Important însă e altceva. I s-a propus lui Cijevschi să facă declaraţia, căci autoritatea lui în rândurile membrilor Sfatului Ţârii era ireproşabilă şi propunerea a fost acceptată fără discuţii de prisos.

Cea de a doua intervenţie de principiu a lui Vasile Cijevschi ţine de modul de votare a unirii. În numele Blocului Moldovenesc, el a cerut ca votarea să se facă deschis şi nominal, propunere acceptată în cele din urmă de asistenţă.

Câteodată mi se pare că vieţile distinselor personalităţi se asemuiesc cu nişte simfonii tulburătoare, animate de fluxuri şi refluxuri. După acorduri de maximă amplitudine, se rânduiesc acorduri stinse, înăbuşite, abia sesizabile…

După evenimentele Unirii mulţi s-au căpătuit cu averi şi posturi, au apucat dregătorii şi s-au lansat în activităţi politice de anvergură.

Nobilul şi onestul Vasile Cijevschi s-a mulţumit cu puţinul. A doua fază a vieţii sale a trecut în monotonia muncii de funcţionar al Primăriei, unde era şeful Secţiei şcoli. Şi poate s-ar fi trecut şi el, uitat, cum se trec mii şi milioane de funcţionari, dacă n-ar fi fost “de vină” caracterul lui dârz şi devotamentul profund faţă de pământul Basarabiei.

Un singur caz, ieşit din comun, caracterizează perfect stilul de lucru al acestui om.

După unire, mai bine de doi ani de zile nu mai activa Şcoala de Desen din Chişinău. Era o şcoală de arte plastice fondată încă în 1887 de un învăţător de desen de la gimnaziul nr. 1. Originar din Basarabia, acest învăţător, pe nume Zubkov, dar de fapt Zubcu, a reuşit să dea şcolii o anumită prestanţă şi în scurtă vreme acest aşezământ de învăţământ a devenit renumit printre amatorii de artă din ţinut. În fiecare an lucrările absolvenţilor şcolii erau trimise la Academia de Arte Frumoase din Sankt Petersburg, unde erau examinate şi ştampilate. Aceste lucrări se păstrau în şcoală în forma unor albume ce oglindeau fiecare an de studii.

Unica instituţie de stat care avea pretenţii faţă de Zubcu era poliţia, care-l bănuia de simpatii revoluţionare şi care a reuşit să scape de el în momentul când acesta din urmă a organizat nişte cursuri de desen pentru muncitori şi meseriaşi.

Despre nivelul înalt al şcolii organizate de Zubcu ne vorbeşte şi faptul că toţi basarabenii care au absolvit şcoli de artă în acea vreme au fost elevii lui.

V. Cijevschi, ştiind că în Chişinău se află Alexandru Plămădeală, artistul plastic care n-a mai reuşit să ajungă la Petrograd în 1918 din caza închiderii frontierelor de către nemţii ce ocupaseră Ucraina, i-a propus să reorganizeze şi să relanseze Şcoala de Desen în formula unei şcoli de Belle Arte.

Ultimul director al şcolii fusese chiar cel mai iubit profesor al lui Plămădeală, Vladimir Ocuşco, care în acel moment se afla pe patul de moarte.

Bucurându-se de susţinerea lui Vasile Cijevschi, Alexandru Plămădeală a reuşit să adune în scurtă vreme o echipă interesantă de profesori şi să deschidă o Şcoală de Arte care a dus în lume faima Basarabiei, mulţi absolvenţi ajungând să studieze şi să activeze în marile centre europene şi americane.

Nu se poate spune că V. Cijevschi nu avea probleme cu finanţarea şcolii sau, să zicem, cu corpul didactic, care era bănuit de simpatii bolşevice. Dar de fiecare dată inimosul funcţionar avea curajul să apere şcoala — atât “cu postul”, cât şi cu întreaga sa autoritate.

Dar în Basarabia interbelică el avea o autoritate extraordinară. Ziariştii îl considerau omul lor, deoarece colabora la aproape toate publicaţiile principale din ţinut, la unele fusese şi în postură de redactor. În 1920 redactase ziarul Naşe slovo, în 1923 era director al cotidianului Gazeta-Lei.

În acelaşi an îl găsim director la Bessarabskaia MăsV. În 1926 este prim-redactor la România nouă, unde era director Onisifor Ghibu.

Veteranii de război îl considerau drept una dintre cele mai importante figuri în Societatea ofiţerilor din fosta Armată a Republicii Moldoveneşti.

Bancherii îl considerau omul lor, deoarece a activat în cadrul Băncii Publice Orăşeneşti.

Iar cei de la Asociaţia Astra îl ştiau devotat ideilor promovate de această instituţie de cultură.

Pentru Şcoala de Arte Frumoase din Chişinău el a ştiut să obţină nu numai subsidii care-i permiteau acesteia să supravieţuiască, dar şi un local potrivit, şi ateliere pentru elevi şi profesori.

De aceea moartea lui prematură a fost o grea lovitură pentru şcoală şi o irecuperabilă pierdere pentru prietenul său Alexandru Plămădeală.

Acesta, ştiind de situaţia materială grea a familiei Cijevschi, a făcut un gest foarte frumos jertfind pentru piatra funerară a prietenului său unul din blocurile de granit pe care şi-l rezervase pentru sculptură.

În felul acesta, punând un accent deosebit pe aportul lui Vasile Cijevschi la cultura Basarabiei, Alexandru Plămădeală a eternizat acest nume, indiferent de faptul dacă noi l-am cunoscut sau nu.

Funeraliile acestui om care încercase să dezmorţească atmosfera Chişinăului căzut în aţipeala lui provincială s-au transformat într-o manifestare la care au venit toţi acei care l-au cunoscut şi toţi acei care au beneficiat de ajutorul şi de ideile lui.

Ziarul Bessarabskaia pocită (17 iulie 1931) descrie acest moment trist:

“Scoaterea corpului neînsufleţit al lui V. Gh. Cijevschi era stabilită pentru ora 4 după amiază. Pentru acea oră începuse să se adune lumea care inundase tot cartierul…
…Lângă Casa Eparhială procesiunea s-a oprit şi a rostit un cuvânt de adio avocatul Cazacliu, din partea Societăţii ofiţerilor în rezervă.
De pe balconul primăriei a vorbit avocatul Iuncu, colaborator al ziarului Bessarabskoe slovo, de pe balconul Astrei a vorbit T.Inculeţ, în numele Societăţii ziariştilor din Basarabia, iar dr. Pop în numele Astrei. Lângă banca orăşenească a luat cuvântul fostul deputat Bogos.”

Ziarele au publicat necrologuri, au comentat funeraliile. Ca în scurtă vreme să uite de această personalitate care nu se încadra nicidecum în parantezele pe care le utilizează adesea cei din lumea artelor.

Vasile Cijevschi care declarase că a cunoscut vremuri mai grele, dar mai ticăloase — nu, n-a dorit să-şi deschidă sufletul. Şi prea puţină lume ştia că el de fapt nu e numai un bun publicist, ci şi un subtil prozator, un cugetător subţire şi emotiv.

Abia peste trei ani, în septembrie 1934, revista Viaţa Basarabiei a publicat nuvela Unei prietene, în tălmăcirea lui Nicolai Costenco. Ea era testamentul spiritual al omului care a fost Vasile Cijevschi:

"Făclia veţii mele arde întunecată… Bătrâneţea se uită deja prin fereastră şi împăienjeneşte cu promoroacă rece viitorul apropiat. Şi, din nou, ca de atâtea ori în viaţa mea, soarele de primăvară porneşte, dinspre miazăzi, mieii veseli ai nourilor bălăi şi înverzeşte iarba şi copacii. În suflet, însă, e întuneric şi frig. Cartea vieţii e citită şi au mai rămas de răsfoit ultimele câteva pagini. Inima trudită cere odihnă, iar viaţa oprire.
De moarte nu mi-e frică; îi privesc în ochi fără sfială ca şi vieţii. Cu mine, în mormânt, nu voi duce chipurile nimănui şi de cele ce las pe pământ nu mi-e jale de nici una. Singure-le, de cari mi-e greu să mă despart, sunt: gândul frumos, legat de tine şi razele desmierdătoare ale soarelui primăvăratic. Mi-e ciudă că n-am să pot să însufleţesc în memorie chipul tău blând şi n-am să mai văd dimineţile primăverii, strălucirea soarelui şi nu voiu simţi mireasma verdeţei fragede."

La cimitirul de pe Strada Armenească descoperim cu uşurinţă, în partea de est, piatra mare de granit roşu, cu basorelieful lui Vasile Cijevschi. Până mai ieri mormântul lui nu se vedea din cauza ce-l năpădise, dar au venit tineri activişti ai Fundaţiei Vatra şi au făcut ordine, dând mormântului o înfăţişare exemplară.

Probabil că la fel se va întâmpla şi cu numele lui Vasile Cijevschi care, relansat, va lumina singur, ca o adevărată fasciculă a memoriei de care până mai ieri am dus lipsă…

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Vol. 2. 154-159 p.