Fiind o fire meditativă şi impresionantă,

Cujbă s-a străduit ca din tot ce
culegea ca o albină în sufletul lui,
din viaţa învolburată, să fixeze
icoane şi imagini.

Gheorghe Cardaş

Există numai un singur fel de a înţelege bine
oamenii, anume de a nu ne grăbi să-i judecăm,
ci de a trăi în preajma lor, a-i lăsa să se explice,
să se dezvăluiască zi cu zi şi să se zugrăvească ei
înşişi în noi La fel şi cu autorii decedaţi: citiţi-i,
citiţi-i încet, nu vă împotriviţi, vor sfârşi prin a
se contura cu propriile lor cuvinte.

Sainte-Beuve

Personalitatea lui Sergiu Victor Cujbă aprope că nu are nevoie de prezentare. Este un nume ce şi-a găsit locul în paginile istoriilor literare. Şi totuşi, se creează impresia că cineva îl acoperă intenţionat cu vălul tăcerii, aşteptând să i se destrame fresca de pe marele zid al istoriei noastre naţionale.

Mi-l imaginez pe fostul licenţiat în drept având chipul lui Themis, cu balanţa de aur în mâini. Pe un talger — voluminoasa-i operă literară, iar pe celălalt — frumoasele-i fapte: redactarea primului ziar românesc la Chişinău, întemeierea unui teatru naţional, întemeierea Societăţii editoriale Luceafărul, organizarea unei reţele cooperatiste ş.a.

Dar — ceea ce a fost mai important pentru toţi fruntaşii şi activiştii basarabeni — Sergiu Cujbă venea dintr-o altă lume, dintr-o altă civilizaţie şi experienţa lui era necesară pentru ştergerea anumitor stereotipuri.

Teodor Inculeţ, în ziarul Cuvânt Moldovenesc (1931, nr. l), scrie despre Sergiu V.Cujbă:

"De la el am învăţat un alt cuvânt românesc: Importanţă. D-l Pelivan trăia în două camere în corpul clădirii unde era redacţia Basarabiei şi unde amândoi aveau de multe ori discuţii aprinse. Vorbeau însă totdeauna româneşte. Când ceva nu-i plăcea lui Cujbă, el îi trântea lui Pelivan: — Asta n-are importanţă! Aşa am prins şi eu cuvântul şi înţelesul lui.
Pelivan venea de la slujbă obosit, pe la ora trei după amiază. Mânca şi lucra apoi vârtos pentru gazetă. Pe Cujbă trebuia să-l învăţăm să scrie moldoveneşte, căci altcum nu era înţeles de moldoveni. Şi eu eram corectorul manuscriselor lui.
Tatăl lui Cujbă a fugit pe vremuri din Basarabia, persecutat de siguranţa rusă. Din scrierile tatălui său, Victor Crăsescu, am reprodus şi noi în gazetă. Noi ţineam la Cujbă că era romantic, vesel şi zglobiu şi eram nedespărţiţi de el, cu toate că eram spionaţi fiecare dintre noi. Când plecam undeva, vedeam mai totdeauna câte un agent în urma noastră. Scăpăm uneori numai suindu-ne în câte o trăsură".

Sergiu V. Cujbă era preţios pentru tinerii basarabeni nu numai ca gazetar cu experienţă, ci şi ca un bun cunoscător al mişcării socialiste, care avea relaţii în cercurile progresiste ruse. Echilibrul lui sufletesc era foarte necesar anume la început de cale, când se punea temeiul mişcării de eliberare naţională.

În revista lui Gheorghe Bezviconi, Din trecutul nostru (1934, nr. 13—14; pag. 26), am citit o informaţie foarte curioasă, care mai târziu ne-a dat descifrarea unei fotografii colective. În această revistă au fost inserate memoriile lui Gavriil Andreevici Bezviconnâi, care i-a cunoscut personal pe Vladimir Galaktionovici Korolenko, scriitor şi publicist cu mare autoritate în rândurile democraţilor din Rusia, care avea mulţi prieteni în România:

'' … Vladimir Galaktionovici nu-l numeşte în schiţele sale pe cumnatul sau. Acesta şi-a zis Aleksandrov, aflându-se deja în România; pe când numele lui adevărat era Ivaniţki şi era de prin părţile Pskovului. Fiind revoluţionar, urmărit, a fugit peste Dunăre, unde s-a oploşit printre pescari şi a ajuns să le fie ataman. Mai apoi a devenit medic foarte vestit, venerat de întreaga plasă. Prin intermediul lui Korolenko a făcut cunoştinţă cu revoluţionarii români, cu ruşii emigranţi şi cu cei proveniţi din Basarabia, cu celebrul socialist, cu criticul Gherea-Dobrogeanu, cu Victor Crăsescu (Crasiuc), cunoscut sub numele scriitorului Ştefan Basarabeanu, cu fiul acestuia, tot scriitor, Victor Cujbă, activist pe tărâmul naţional şi pe cel al cooperaţiei, cu literatorul şi socialistul Zamfir Constantinovici Ralli-Arbore, decedat nu de mult, cu Constantin Gheorghevici Stere, cu naţionalistul Gheorghe Vasilevici Madan ş.a."

Venirea lui Seigiu Cujbă la Chişinău era o întreprindere riscantă, pusă la cale de Constantin Stere, care, întemeind împreună cu Ion Pelivan ziarul Basarabia, îşi dădea bine seama că, fără o mână profesionistă, afacerea n-are sorţi de izbândă. Pe de altă parte, riscul era în a-i da pe fostul cetăţean al Rusiei Sergiu Victor Cujbă, născut în familia lui Crasiuc la 10 octombrie 1877 la Chişinău şi emigrat fără voie, pe mâna ohrancei ruse.Şase luni de zile a muncit Sergiu Cujbă la ziar, şase luni de zile a fost urmărit, dar până la urmă pedeapsa cu care s-a ales a fost uşoară, colonelul de jandarmi Vasiliev i-a pus condiţia să părăsească Basarabia în 24 de ore. Această decizie era dureroasă pentru el şi de zece ori mai dureroasă pentru colectivul redacţiei. În Viaţa Basarabiei (1936, nr. 7—8) Ion Pelivan consemna:

"Mare bucurie a căzut pe capul meu, ca prim-redactor, venirea de la Bucureşti a domnului Seigiu Victor Cujbă, care cunoştea bine limba şi avea şi oarecare rutină gazetărească. Şi pe deasupra — era om ponderat şi modest. Dar bucuria a fost de scurtă durată. Căci, după vreo 3—4 luni de luptă gazetărească, Sergiu Cujbă deveni "neblagonadejnâi" şi într-o bună dimineaţă primeşte de la polcovnicul de jandarmi Vasiliev pricaz: cu primul tren să părăsească Basarabia".

Abia mai târziu s-a aflat şi motivul adevărat ce i-a făcut pe guvernatorul Haruzin să-l expatrieze. Curajoasa pledoarie oratorică a lui Sergiu V. Cujbă, rostită la 29 octombrie 1906 cu ocazia redeschiderii Tipografiei Eparhiale ce urma să tipărească cărţi în limba băştinaşilor, a pus pe gânduri administraţia gubernială buimăcită de frământările revoluţionare din Basarabia. Activitatea lui publicistică se conjugase cu agitaţia orală şi aici a “crăpat” răbdarea autorităţilor basarabene…

Părăseşte în grabă oraşul de baştină, dar nu şi tema Basarabiei — în “escapadele” sale publicistice din ziarul Universul din 1914, în timpul vizitei ţarului în România, şi în volumele de versuri Patrie şi libertate (1916), Cântări basarabene (Chişinău, 1919) ş.a. rămâne acelaşi fiu devotat şi optimist, sperând să-şi vadă başti-na eliberată (nu putea să uite sau să ierte atitudinea autorităţilor ţariste faţă de aflarea sa în Basarabia).

A avut norocul sa-i cunoască îndeaproape pe B.P. Hasdeu, pe George Coşbuc, pe Zamfir Arbore, de la care a deprins lecţia răbdării, a muncii fără preget. Ei l-au susţinut când a debutat cu povestirea Fluierul fermecat, tipărită în revista Amicul copiilor, redactată de I.L. Caragiale.G.Coşbuc i-a prefaţat volumul de debut Povestiri din copilărie (Bucureşti, 1896), rezumând:

“Ziua bună se vede de diminieaţă”. Poetul scria: “Povestirile d-tale sunt o-ncercare, şi, cred eu, sunt destul de reuşite ca-nceput. Eu cred că d-ta ai scrie bune poveşti. Talent ai, ştii ce să tratezi şi cum.”

Iar Iacob Negruzzi a scris despre el în 1899, în Analele Academiei, tom XX.

Reţinem faptul că lucrarea lui de licenţă, apărută în 1900, aborda o temă delicata — Morala omului politic, iar el se afla mereu în mediul unor oameni politici de cea mai înaltă probă.

Opera literară a lui Sergiu Victor Cujbă nu ne oferă probe de profunzime şi de mare rezonanţă. A fost o literatură necesară, scrisă cu scopul de-a fi de folos Patriei. El n-a reuşit să se impună nici ca poet, nici ca prozator, nici ca dramaturg (fapt ce i-a reuşit atât de bine tatălui său, Victor Crăsescu). Motivele neafirmării sale plenare sunt multiple. Problemele existenţei, conjugate cu lupta pentru eliberare naţională, cu zecile de scrieri despre cooperaţie, cu încercarea de a crea o reţea cooperatistă în Basarabia, i-au cerut multe forţe şi energie, nu i-au lăsat timp suficient ca să-şi aprofundeze conceptele literare, să retopească materialul, dându-i o formă artistică desăvârşita. O grabă explicabilă pentru el, dar inexplicabilă pentru noi, parcă i-ar fi zorit special pana, atunci când era cazul să mai zăbovească, să mai chibzuiască. În cazul nuvelei Bătrânul clopotar, Sergiu Victor Cujbă era la un pas de a crea o capodopera, dar acest pas n-a fost făcut… Literatura păstrează o nuvelă bună, iar istoriile îl situează pe autor printre scriitori de mâna a doua… Exemplific chiar cu acele rânduri dedicate pământului şi tipărite în Viaţa românească sub titlul Basarabiei (1906, nr. 5, p. 299).

Viaţa lui a fost “regizată” ca o necesitate de a se jertfi pentru alţii. A colindat ţări străine şi a deprins limbile pe viu, iar în 1919, când a fost trimis la Paris să apere drepturile Basarabiei la Conferinţa de pace, experienţa lui lingvistică a fost deosebit de utilă. Unele bucăţi de proză cum ar fi Bătrânul clopotar (Viaţa Basarabiei, 1933, nr.3), Poetul Antioh Cantemir şi Ţarul Petru (V.B., 1933, nr.19) ş.a. trădează o mare vigoare literară. Poezia Speculantul în iad face parte din aceeaşi categorie:

Un speculant, murind, fu dus În iad, căci mult greşise. Acolo, la un drac bălţat In smoală nimerise.

Dar pe când dracul se gătea Să-l fearbâ, ca pe-un peşte, El tartorului i-a şoptit, Şiret, negustoreşte:

Aveţi nevoie pentru iad?
Eu furnizez de toate:
Am smoală, calitatea întâi
Şi fac vânzări şi-n rate…

Literatura a fost pentru el ca un produs prin care respira sufletul său, prins în ghearele rutinei… S-a aflat în serviciul nobil al cooperaţiei până în 1930, adică a fost unul dintre acei care au încercat să-i mobilizeze pe ţăranii basarabeni la lupta cu sărăcia, să-i organizeze într-o nouă formulă socială. Punând alături de această operă, ajunsă astăzi anonimă, opera lui literară, păstrată parţial prin arhive şi aproape ne-cercetată, îţi dai seama de forţa de muncă a acestui basarabean. Enumerăm aici doar câteva titluri, fiindcă bibliografierea întregii sale opere rămâne a fi o lucrare de viitor:

Încoronarea, 10 mai 1881 (Bucureşti, 1901); Florin (poveste în versuri, Braşov, 1902); Viaţa şi luptele lui Ştefan cel Mare (1904); Patrie şi libertate (1916), Cântări basarabene (Chişinău, 1919); Unindu-ne, învingem ! (Chişinău, 1928, piesă pentru copii); Cinstiţii pionieri ai cooperaţiei (piesă, 1930); Imnuri de înfrăţire (Bucureşti, 1930); Intre inimă şi pungă (1931); Chemarea lui Ştefan cel Mare (Chişinău, f.a) ş.a.

O serie întreagă de scrieri literare au văzut lumina tiparului în revista Viaţa Basarabiei. Câteva dintre ele merita să fie pomenite separat, atrăgând, astfel, atenţia editorilor contemporani asupra unor lucrări valoroase cum ar fi: Imnul Basarabiei Unite (VB., nr. 4—5, 1933); Altăda-tă… (VB., 1933, nr. 7) ş.a.

Biografia de creaţie a lui Sergiu Victor Cujbă mai ascunde anumite surprize. Până mai ieri se discuta mult chiar şi referitor la anul naşterii scriitorului.

Pan Halippa, în Viaţa Basarabiei (1942, nr.4), a reamintit cititorilor revistei despre hărnicia acestui scriitor, stins din viaţă în 1937. Totodată, dispunând de-o autobiografie a lui Sergiu Cujbă, el a încercat să facă (nu prea reuşit) unele precizări biografice.

Din datele prezentate de Pan Halippa reţinem totuşi două momente semnificative. Primul este legat de anul 1932, când Sergiu Cujbă a înfiinţat la Ismail Societatea dramatică Gavriil Musicescu, ce avea drept scop propagarea culturii româneşti în sudul basarabean. Al doi-lea moment ţine de perceperea funeraliilor naţionale ale lui Sergiu Cujbă la care printre alte personalităţi a vorbit şi tânărul reprezentant al gazetei Cuvânt Moldovenesc Emil Gane, o figură interesantă ce urmează încă a fi descoperită. Funeraliile au trezit mai multe discuţii. George Bezviconi în câteva însemnări manuscrise se arăta nemulţumit de felul cum s-au comportat la înmormântare fiul scriitorului, actor de meserie, precum şi cea de-a doua soţie a lui Sergiu Cujbă.

Dar aceste nuanţe sunt “din altă operă”. Istoria a reţinut că în cel de al 61-lea an al vieţii, la Sanatoriul Sănătate, a încetat din viaţă la 8 martie 1937 unul dintre apostolii mişcării naţionale din Basarabia.

Cercetătorul literar Vasile Badiu a încercat, în câteva rânduri, să-mi arate unde se află mormântul scriitorului, dar, cu regret, n-am mai reuşit să-l găsim. Fusese “rătăcit” de “administraţia” cimitirului şi acum ne mulţumim doar cu simpla informaţie că osemintele lui se odihnesc în Cimitirul Central din Chişinău…

P.S. ZORILE REDEŞTEPTĂRII NAŢIONALE ÎN BASARABIA (Dintr-un interviu de la 1910 — nepublicat. Am păstrat ortografia originalului).

Un curs din istoria culturii româneşti în Basarabia este ceva rar, de aceea ascult cu mult interes ceea ce îmi povesteşte d-l Sergiu Cujbă despre aceasta.

— Cum s-a putut pune la cale acest curs ? Cred că nu era de loc pe placul administraţiei ruseşti?
— Desigur că nu. De aceea s-a şi ţinut fără ştirea autorităţilor. Un grup de intelectuali fă-ceau propagandă culturală ţinând cursuri de adulţi într-o şcoală duminicală. Cursurile se făceau bineînţeles în ruseşte. Dar marea majoritate a elevilor erau moldoveni. Atunci mi s-a propus să vorbesc şi eu elevilor în româneşte. Erau cu toţii curioşi ce efect va avea aceasta asupra elevilor. Eu mai mult ca oricine. Mă întrebam cu grijă dacă voiu putea corespunde sarcinii. Pe de o parte, lucrul mă ispitea în cel mai mare grad: să arunci prima rază de învăţătură românească ca în solul întunericului de rusificare! Nu e vorbă, îşi mai aminteau bătrâni: că se mai învăţase româneşte în Chişinău. De asemenea la şcoala de fete se făcea de către ur compatriot un curs de literatură românească adaptat împrejurărilor sociale şi politice.
Dar pentru populaţia autohtonă, pentru bietul ţăran "cap de bou'' nu se făcuse nimic şi meritul încercării revenea pe de-a întregul grupului de intelectuali iubitori de neam despre care am vorbit.
— V-au înţeles bine elevii ? Nu era deosebire între felul de gândire al D-vs. din ţară libere şi între micii ţărani basarabeni ?
— Am avut încă o dovadă despre unitatea sufletească a tuturor păturilor româneşti, despre setea de cultură a poporului basarabean. Să fie văzut cum ascultau drăguţii ţărăneşti. Li se părea ceva nou ce li se spunea. Ascultau cu uimire că sunt una cu cei din Bucovina şi Ardeal, că se trag şi ei "din marele norod al râmlenilor care a împlântat spada cuceririi odată cu făclia luminii pe plaiurile dunărene".

Se minunau de războaiele cu dacii, urmă reau întemeierea principatelor, se entuziasmau de marile chipuri ale voievozilor. Simţeam cum în sufletele lor plăpânde se încheagă icoana măreaţă a lui Ştefan.

Dar când auzeau că au fost mare şi neamu lor umilit şi considerat de prost şi cu care boieri vorbeau “moldoveneşte” numai când vroiau să se înţeleagă cu slugile?

Când auzeau că un Movilă, un Cantemir un Herescu, un Milescu şi atâţea — au învăţat pe moscali carte şi i-au ajutat să fie ceea ce sunt astăzi?

Şi atunci simţeai ridicându-se în sufletele plăpânde ale acestor copii nedumerirea asupra soiţii lor de astăzi… Ochii lor scânteetori de intelegenţă căutau în ochii tăi un răspuns la marea întrebare.

Câte nu s-ar fi putut face în această direcţiune, dacă stăpânitorii Basarabiei ar fi înţeles cu adevăr rolul lor în chipul modem al cuvântul lui. Am fi avut astăzi după 100 de ani un neam în fruntea popoarelor marei împărăţii. Şi poate un nou Movilă sau un alt Cantemir ar fi continuat astăzi să înveţe carte poporul moscovit.

Dar aşa, două milioane de moldoveni din care fruntea şi-a vărsat sângele pe câmpurile Manciuriei, sunt la coada popoarelor din Rusia.

…Aceste reflexiuni sugerate de cuvintele d-lui S. Cujbă, l-am întrebat asupra caracterului literaturii basarabene.

Literatura basarabeană, afară de partea comună literaturii române în genere, are o parte specifică: este nota socială şi umanitară care trece prin toate producţiunile scriitorilor basarabeni. La toţi scriitorii veţi vedea pe lângă pasiunea libertăţii care vibrează în paginile lor, şi revendicările sociale pentru un trai mai cetăţenesc şi mai bun al poporului. Pe lângă nota naţională, aveţi nota poporană în deosebi dezvoltată.

De asemeni în folclorul basarabean veţi vedea pe lângă revendicările de neam şi cele pentru o viaţă mai dreaptă ca om.

Când corespondentul parizian al ziarului londonez “Daily Chronicle” mi-a cerut să-i precizez influenţa culturii basarabene asupra celei româneşti, am crezut că corespund realităţii spunându-i că basarabenii au contribuit într-un însemnat grad la întărirea democraţiei româneşti.

Ridicarea chestiunii sociale în România, este în bună parte o creaţiune basarabeană, precum primele vestigii de cultură generală în Rusia, sunt o creaţiune a geniului moldovean.

Dacă Petru cel Mare esre creatorul Rusiei moderne şi Rusia îi datoreşte rolul ei de astăzi, atunci geniul moldovean a fost un puternic auxiliar al lui Petru cel Mare şi al urmaşilor săi. De aceea nu trebuie să disperăm vreodată de soarta neamului nostru. Întunericul va trece şi soarele gloriei strămoşeşti va străluci cu atât mai puternic pe pământul marelui Ştefan.

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Vol. 2. 40-45 p.