Un fapt e sigur: că în istoria unirii
Basarabiei nu se poate trece cu
vedrea rolul covârşitor al ardelenilor,
în frunte cu prietenul meu Onisifor Ghibu.

Ion Mateiu

Dacă am putea să renunţăm cu totul la indivi-
dualitatea noastră şi să contemplăm istoria vre-
murilor ce vor veni cu aceeaşi linişte şi nelinişte
cu care contemplăm spectacolul naturii, al unei
furtuni, de pildă, pe care o privim de pe ţărm,
am trăi poate, conştienţi, unul dintre cele mai
mari capitole ale istoriei spiritului.

Jacob Burchardt

În numărul din 9 februarie 1918 al ziarului România, tipărit la Iaşi, N.N. Beldiceanu publica un articol intitulat profetic România nouă. Din acel amalgam de poezie şi politică desprindem câteva rânduri de profundă semnificaţie:

"Îngerul luminei pluteşte peste sufletul Basarabiei. Şcoli româneşti s-au deschis pretutindeni, şi învăţăceii umplu cămările, dornici de fagurii graiului românesc.
Luminătorii Basarabiei sunt: profesorii, învăţătorii, preoţii şi studenţii ardeleni, bucovineni, aduşi acolo de valurile războiului. Sufletul mişcării acesteia rodnice este profesorul Onisifor Ghibu, ardelean ca şi Gheorghe Lazăr. Zorii cari mijesc peste Prut se izvorăsc din munca mistică a omului modest şi tăcut, care calcă pe calea marelui său înaintaş. De luni de zile clădeşte, cu mâini harnice, cu tovarăşii săi de bejenie, zidurile de lumină ale învăţământului românesc din Basarabia. De luni de zile cutreieră, neobosit, satele şi târgurile, chemând norodul în biserica învăţăturii româneşti.
Şi sat cu sat, târg cu târg se trezeşte la lumină, se întinde, zi cu zi, alungând întunericul, ca pe un nor de corbi şi de lilieci".

Ca şi cum te-ai afla în faţa unui paradox — un ardelean, aruncat prin voia destinului tocmai în Basarabia, devine martorul ocular, participantul şi însufleţitorul unor evenimente aproape fantastice. Căci, întradevăr, ce poate fi mai paradoxal decât deşteptarea unui popor ameţit de jugul fin al unei monarhii atotdistrugătoare, prins în pânza trainică a unei conjuncturi coloniale draconice…

Însemnările zilnice ale lui Onisifor Ghibu au pentru noi o importanţă deosebită. Valoarea lor se explică nu numai prin aceea că sunt unice în felul lor. Argumentul de rezistenţă este ascuns în îndărătnicia omului care a înşirat pe hârtie clipele trăite fără să se împace cu (ori să ţină cont de) specificul situaţiei basarabene.

Şi, ceea ce e mai interesant, O. Ghibu nu e numai martor ocular, cronicar fidel. El este omul care poate influenţa evoluţia evenimentelor, în jurnalul său el nu înregistrează, pur şi simplu, temperatura vulcanului, ci are curajul să schiţeze, să întrevadă limpede unele situaţii de mare tensiune. Ai uneori senzaţia că “zilnicul” este, de fapt, o dictare închegată prin voinţă, fapte şi timp.

Dacă, la o adică, autorul ar fi vrut să ne distreze, şi-ar fi întocmit jurnalul fără prea multă bătaie de cap, presărându-l pe ici-colo cu aşchii înveninate ori culese din rantezie… În caz că intenţia cu materialul documentar ar fi eşuat, cititorul ar fi putut savura o operă beletristică…

Voia istoriei însă a fost alta!

Astăzi, graţie lui Onisifor Ghibu, avem în faţă un mănunchi de documente de o importanţă covârşitoare.
Sunt oare obiective însemnările acestui profesor ardelean?

Fără îndoială. Orice jurnal, indiferent de formă, este un fel de oglindă a momentului. Chiar şi un ciob zimţat, de mărimea furnicii, tot oglindă rămâne…Nu răstoarnă balanţa, nu afectează marele echilibru unele erori cronologice, de nume, de evenimente. Chiar şi atunci când lumina atenţiei autorului lunecă, fixând atenţia noastră spre unele persoane şi chipuri care poate nu prezintă cel mai valoros capital al istoriei, echilibrul se păstrează.

Sunt oare subiective însemnările lui Onisifor Ghibu?

Fără îndoială. Căci au fost scrise de un om care se formează ca personalitate, fiind prea departe de cunoaşterea realităţilor basarabene: român ardelean, educat într-o şcoală cu respiraţie pedagogică germană, funcţionează ca profesor într-o regiune aflată sub tutela ungurilor.

Şi apoi să nu uităm că fiecare pasaj din orice volum de memorii suferă de momentul “astronomic”, adică de egocentrism. Autorul, fără să vrea, se situează pe sine în centrul acţiunii — fie ca personaj, fie ca martor — şi ne relatează evenimentele din punctul său de vedere.

Dar, întrucât acestea sunt locurile comune ale memorialisticii, de datoria noastră este să fim indulgenţi cu ele şi să dăm autorului partea leului.

Intrarea lui Onisifor Ghibu în albia problemelor basarabene s-a produs firesc, aproape că de la sine, deoarece Transilvania avea probleme similare. La două extremităţi ale României, două mari provincii se confruntau cu şovinismul ocupanţilor, cu rezistenţa celor deprinşi deja să convieţuiască cu străinii.

Problema deşteptării conştiinţei naţionale este una din grelele misiuni cu care se confruntă orice mişcare de eliberare naţională. Basara-benii au mai intrat o dată în aceeaşi apă istorică, în 1988—1992, dar având deja cumplita expe-rienţă a Gulag-ului comunist. Pentru ei eliberarea naţională seamănă cu o cursă pe cerc…

Se naşte totuşi fireasca întrebare: Cine este acest Onisifor Ghibu, care a îndrăznit să eternizeze clipe culminante din istoria noastră?

A văzut lumina zilei la 31 mai 1883, în comuna Sălişte (Sibiu), fiind al optulea copil în familia unor ţărani meseriaşi. Patru clase primare le face la şcoala din sat. Studii secundare la Sibiu (1894—1900) şi la Braşov (1900—1902), studii teologice şi pedagogice la Sibiu (1902— 1905), studii universitare de istorie şi filosofie la Bucureşti (1905—1906), de istorie, filosofie şi filologie la Budapesta (1906—1907), de filologie romanică, istorie, fîlosofie şi pedagogie la Strasbourg (1907—1908), de filosofie şi filologie romanică la Jena (1908—1909) unde şi susţine teza de doctor în filosofie şi pedagogie având ca temă: Utracvismul modern sau bilingvismul în şcoala populară.

A fost referent şcolar al învăţământului primar din Transilvania, profesor suplinitor, deputat şi senator, membru corespondent al Academiei Române. Un om cu un asemenea potenţial, nimerind în Basarabia, găseşte aplicare multor idei şi aspiraţii…

Bibliografia studiilor şi articolelor lui Onisifor Ghibu despre Basarabia a depăşit cifra de 498. Dintre care 21 sunt volume şi broşuri.

Scurta lui aflare la Chişinău a dus la înfiinţarea câtorva publicaţii noi, de care ducea mare lipsă provincia uitată de lume: Ardealul (1917 —1918), Şcoala moldovenească (1917), România nouă (1918), Biblioteca naţională (1917 —1918), Cuvânt Moldovenesc (1926—1927), Biblioteca Astrei Basarabene (1927) ş.a.

Concomitent, el a adus la Chişinău marile personalităţi ale culturii române — George Enescu, Mihail Sadoveanu cu trupa Naţionalului din Iaşi ş.a. — nutrind gândul tainic de a redeştepta în basarabeni simţirea românească. Şi, spre sur-prinderea multor sceptici, acest lucru i-a reuşit.

Tot el, printre primii, a semnalat că după cinci ani de la unire, în Basarabia, elementul alogen s-a adaptat mai bine economic şi dirijează procesele sociale, că a stagnat mult lucrul de deşteptare a conştiinţei de neam, statul lăsând toate aceste procese numai în seama şcolii şi a unor entuziaşti. Apariţia Astrei la Chişinău a venit ca un rezultat al unor concluzii destul de radicale pe care tot el le-a prezentat conducerii Astrei. Basarabia trebuia ajutată în continuare. Presa rusă predomina evident, graiul rus era stăpân pe oraşele basarabene. Marea luptă pentru adevărata unire se împotmolise în greutăţile economice.

Fiecare nouă vizită a lui Onisifor Ghibu aducea cu sine propuneri, iniţiative îndrăzneţe şi, desigur, soluţii concrete.

Acest sentiment de patronare a Basarabiei 1-a păstrat şi după 1944 când nu pregeta să pună problemele teritoriilor româneşti din stânga Prutului — în faţa conducerii superioare de partid a României sau a marilor personalităţi — cazul lui Sadoveanu. Ori chiar risca să scrie şi conducătorilor sovietici, cum a procedat cu Bulganin şi cu Hruşciov.

Şi reacţiile autorităţilor erau dure. Plătea cu închisoarea acest curaj de a rosti nişte adevăruri evidente pentru el.

Atunci când a fost întemeiată Astra basarabeană, Onisifor Ghibu este însărcinat de conducerea ţării să ducă la bună îndeplinire nobila intenţie. Amănunte despre îndeplinirea acestei dificile misiuni aflăm din cartea Trei ani pe frontul basarabean (Chişinău, 1933). Responsabilitatea era foarte mare, mijloacele puţine, miza pe conştiinţa patriotică a făcut ca între cei doi conducători ai Astrei, Şt.Ciobanu şi O.Ghibu, să apară disensiuni. Toate punctele învinuirilor şi-au găsit rezolvarea pe banca acuzaţilor… Unul dintre martori, episcopul Ismailului Dionisie Erhan, la 10 martie 1938 mărturisea:

"N-am nici o cunoştinţă despre distribuirea celor 400 de exemplare din Gramatica de Tiktin. Dacă s-au distribuit prin mănăstiri, le-a distribuit în mod gratuit şi tot ce a mai dat — alte cărţi şi reviste — tot gratuit le-a distribuit. Ştiu acestea pentru că eram pe atunci stareţul Mănăstirii Suruceni şi am luat parte la toate mişcările naţionale ale Basarabiei din anii 1917—1918.
Atâta ştiu că dl Ghibu a venit sărac şi a plecat tot sărac. Şi în timpul refugierii lui s-a folosit mult de binefacerile noastre şi ale Mănăstirii Suruceni, împreună cu alţi refugiaţi din Bucovina, Transilvania şi alte părţi.
Nu cred că era posibil ca acest mare naţionalist şi muncitor pentru deşteptarea intelectualilor şi învăţătorilor din Basarabia, care este dl Ghibu, să fi fost capabil de acte, care i se pun în cârcă.
Ştiu că a fost la începutul mişcării naţionaliste o tipografie făcută cu bani adunaţi şi la care am contribuit şi eu cu vreo 3000 ruble şi, pentru că ataca mereu pe germani, pentru că aşa dictau împrejurările, a fost confiscată de guvernul Marghiloman, fapt pe cale-l ştiu de la Anastasie Popovici, răposatul Gh. Tofan şi ceilalţi tovarăşi de muncă ai lui Ghibu…"

Cazul s-a încheiat cu achitarea lui Onisifor Ghibu.

Am greşi amarnic dacă ne-am închipui o activitate senină, fără tunete şi fulgere, fără ameninţări şi căderi, fără luptă politică şi socială.

Revista Viaţa Basarabiei, editată la Chişinău, a tipărit mai multe atacuri la adresa lui. Din prefaţa volumului (T.Molda) Frânturi basarabene (manuscris) depistăm următoarele secvenţe destul de elocvente:

După realizarea statului naţional unitar român, Onisifor Ghibu a revenit în Transilvania natală, unde a fost numit profesor de pedagogie al Universităţii din Cluj, la fondarea căreia a avut un rol determinant. Cu toate preocupările sale didactice şi culturale, legate de noua sa activitate, el a continuat să ţină legătură strânsă cu problemele Basarabiei…
…Onisifor Ghibu a desfăşurat în cursul întregii perioade dintre cele două războaie o intensă activitate politică şi publicistică cu caracter naţional, activitate pentru care după război, în România devenită satelit al Uniunii Sovietice, a fost eliminat cu desăvârşire din arena politică, toate lucrările sale fiind interzise, iar el însuşi supus unor puternice presiuni fizice şi morale, asupra cărora nu vom insista aici, şi care au fost slăbite cu încetul abia cu schimbarea cursului politic în România, după 1964.
Cu toate condiţiile deosebit de grele în care a trăit şi cu toate riscurile pe care era conştient că şi le asumă, Onisifor Ghibu a continuat să scrie…"

La 31 octombrie 1972, la Sibiu, inima lui Onisifor Ghibu a încetat să bată. Dar spre norocul nostru, al cititorilor, “zilnicul” basarabean al lui Ghibu, pierdut şi regăsit peste cincisprezece ani, ajunge să fie păstrat de fiul acestuia — Octavian, care îngrijeşte de marea arhivă a tatălui său. Şi precum se ştie că… manuscrisele nu ard, cititorii din Basarabia au avut rara ocazie de a citi o operă unică.

La finele acestei succinte biografii, aş vrea să revin la articolul semnat de N.N. Beldiceanu. Intuiţia de prozator fin l-a ajutat să descifreze caracterul acestui om inimos, ardelean care a purtat în suflet, mereu întregite, toate pământurile româneşti şi o dragoste cu totul aparte pentru Basarabia şi basarabeni:

"Vouă, tuturor acelora care faceţi amvon din fiecare masă săracă de şcoală, uitându-vă de necazurile, de durerile şi dorurile voastre, vă trimit frăţeasca îmbrăţişare a sufletelor noastre rănite de suliţele tuturor suferinţelor şi deznădejdilor.
Mergeţi înainte pe drumurile spinoase ale apostolatului vostru şi luminaţi osânditul suflet basarabean; aprindeţi, ca într-o biserică, în noaptea învierii, toate candelele, toate sfeşnicele şi toate policandrele şi frângeţi azimadragostei voastre de fraţi şi întindeţi-o, cu amândouă mâinile, norodului de peste Prut, care mort a fost şi a înviat.
Hora Unirii, pe care au jucat-o în ziua de 24 ianuarie, la Chişinău basarabenii cu românii bejenăriţi, e simbolică. In ea s-au îmbrăţişat: Basarabia cu Ţara Românească, cu Bucovina şi cu Ardealul, şi-au făcut un singur suflet, peste toate graniţele politice cari hăcuiesc trupul neamului nostru.
Din clipa aceea mare cât o veşnicie, România tuturor Românilor s-a închegat — imaterială, dar eternă — peste zidurile de baionete şi tunuri, care ne frâng mădularele însângerate.
Jertfele şi sângele nostru, dacă n-au rodit încă pe pământ, au legat rod în pomul sufletului românesc de pretutindeni: România cea mare, de la Tisa până la Limanul Nistrului, trăieşte azi, mai vie ca întotdeauna, în sufletul tuturor românilor".

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Vol. 2. 92-97 p.