…Un prieten îl apreciezi numai după ce l-ai pierdut… Dureroasa pierdere a străvechiului meu prieten, Zamfir Arbore, mi-a deşteptat amintiri, fără care viaţa şi personalitatea acestui mare democrat nu pot fi înţelese de multă lume, chiar de persoanele care-şi închipuie că l-au cunoscut pe Arbore în intimitate. Numai anumite amintiri, străvechi şi răsărite deodată din pâcla trecutului, pot explica cum a putut să se formeze – dintr-o fudulă odraslă de boier basarabean, neclintită în tradiţiile Bizanţului – cum a putut să răsară şi să se formeze un democrat, cu un anumit fond de idei şi care n-a cunoscut compromisul şi oportunismul caracteristic generaţiilor cameleonice din partidele aşa-zise înaintaşe, pe care Arbore le-a văzut îndestul…

Axinte Frunză

Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţele se găsesc foarte adesea, caracterele — foarte arare.

Mihai Eminescu

Despre Zamfir Arbore s-a scris mult, ca despre un patriarh al revoluţiei, începând cu simple crochiuri la ocaziile jubiliare şi terminând cu monografii importante precum Zamfir Rally-Arbore (Chişinău, 1983) a savantului Gheorghe Tulbure. Unul dintre primele articole solide a fost şi cel semnat de istoricul literar şi bibliograful Alexandru Kidel şi inclus în Istoria literaturii moldoveneşti, tipărită la Chişinău în 1958. O bibliografie succintă nu epuizează volumul enorm de informaţii acumulat de-a lungul anilor. Enumerarea cronologică a evenimentelor şi anilor trecuţi nu poate substitui viaţa unui om şi încercările dramatice prin care a trecut. Dar, cea mai adecvată metodă de a descifra o biografie rămâne totuşi cea cronologică şi, în cazul lui Rally-Arbore, poate fi prezentată astfel:

Originea. Primul Rally care s-a manifestat pe tărâm social în Basarabia a fost Zamfirache Emanuil, născut la 1769(?), fost căminar şi serdar în Moldova, dar care avea proprietăţi la Doina, Iurceni, Găureni, Modval ş.a. A murit la Chişinău la 22 decembrie 1831 şi a fost înmormântat în Cimitirul Râşcani. Soţia lui, Smaranda Arbore, fiica bucovineanului Dimitrie Arbore, descendent din Luca Arbore, a murit la 19 mai 1815, la Chişinău, şi a fost înmormântată lângă Biserica Sfântul Ilie.

Zamfir Rally-Arbore s-a născut la 14 decembrie 1845 la Cernăuţi, în familia fostului secretar gubernial al Basarabiei Constantin Z. Rally. Pictorul I. Chisăliţă, originar de prin părţile Cernăuţilor, mi-a vândut o pânză reprezentând o casă care, după cum afirmă el, ar fi aparţinut familiei Rally şi în care s-ar fi născut viitorul scriitor şi revoluţionar.

Părinţii: tata, Constantinii (†1856), fiul căminarului Zamfirache Rally. A fost adoptat de bunicul său Dimitrie Arbore, de aici şi cel de al doilea nume de familie, pe care, mai târziu, l-a preluat Zamfir Arbore. Mama, Olga(†1860), fiica preşedintelui Tribunalului penal Condrat Iacob Reva.

Într-o autobiografie, Zamfir Arbore consemna:

„M-am născut la 1848 (?) la Cernăuţi. Părinţii mei sunt români din Basarabia. In România n-am rude. Familia mea e o familie veche; străbunii mei de ambele părţi sunt boieri din Moldova: Grigore Arbure şi Zamfirachi Rally. Cel dintâi a murit în Moldova, iar cel din urmă a emigrat în suita lui Petriceico-Vodă, la 1673, împreună cu Hasdeii, în Polonia: apoi, întorcându-se iarăşi în ţară, s-a stabilit în Basarabia, unde a şi murit”.

În temniţa, Craiova, 1897

Studii liceale la Chişinău, Nikolaev şi Moscova. S-a înscris la gimnaziul nr.l din Chişinău în 1858. Învaţă aici timp de cinci ani, este exmatriculat, cu dreptul de a se înscrie într-o instituţie de învăţământ similară. Pleacă la Nikolaev, gubernia Herson, se înscrie la gimnaziul de acolo, dar, întrucât nu s-a adunat un număr suficient de elevi, a fost nevoit să renunţe. În 1864, susţine, la Moscova, examenele pentru ultima clasă gimnazială şi, în 1865, devine student al Facultăţii de Medicină a Universităţii din Moscova. Pomenindu-se în ambianţa mişcării revoluţionare narodniciste, se încadrează treptat într-un asemenea cerc, făcând cunoştinţă cu renumiţii activişti în epocă N. lşutin şi D. Karakozov, care, la 4 aprilie 1866, a întreprins un atentat asupra ţarului, trăgând dintr-un relolver, dar n-a nimerit ţinta.

La 14 aprilie 1866, a fost arestat şi Z. Rally-Arbore, dar, deoarece nu participase la atentat, a fost eliberat peste cinci zile. O vacanţă în Basarabia i-a mai luat din stresul provocat de aceste evenimente. Decide să se transfere la Academia Medico-Chirurgicală din Petersburg. Aici, în 1868, face cunoştinţă cu învăţătorul Serghei Neceaev, personalitatea căruia l-a marcat pentru toată viaţa.

„Eram băiat de 16 ani, când am isprăvit liceul. Universitatea o priveam drept un templu, în care intrând credeam că voi cunoaşte tot ce frământa sufletul meu de copil.       
… Soarta a voit ca să intru la universitate tocmai în groaznicul an pentru Rusia, 1866. Pe tronul Ţarilor era repausatul împărat Alexandru al II-lea, care, din liberatorul robilor, din reformatorul Rusiei, se transformase în sugrumătorul Poloniei. Tinerimea universitară, entuziasmată de emanciparea ţăranilor, primi cele dintâi lovituri din partea guvernului imperial, care a introdus o disciplină militărească în şcoalele superioare.       
… Autorul iubit al junimei - Cernâşevski -era trimis în Siberia; poetul admirat de noi -Mihailov - zăcea pe patul de moarte în minele din Nercinsk". (Temniţă şi exil, Râmnicu-Sărat,1894)

În luna martie 1869, participă la mişcările studenţeşti de protest din cadrul Academiei, este arestat şi închis pentru prima oară în fortăreaţa-puşcărie Petropavlovsk. Exmatriculat la 27 martie 1869, revine în Basarabia. Dar, în luna aprilie a aceluiaşi an, este arestat în legătură cu procesul Neceaev şi, până la 16 martie 1871, se află din nou în închisoarea Petropavlovsk. Eliberarea sa din puşcărie o datorează cauţiunii depuse de tatăl scriitorului Dumitru C. Moruzi.Principele Constantin Moruzi şi-a asumat toată răspunderea pentru tânărul basarabean, care, folosindu-se de paşaportul colegului său de clasă Anatoli Bibikov, prin vama Novoseliţa, sub nume străin, părăseşte Rusia, îndreptându-se spre Elveţia. Constantin Moruzi a avut multe neplăceri din cauza acestei evadări. N. Catargi l-a acuzat public, în ziar, că susţine răzvrătiţii. Dovezile principelui n-au întârziat să apară, dar cred că cel mai bine le-a expus Gheorghe Bezviconi într-un studiu foarte documentat, tipărit în revista lui Nicolae Iorga:

„N. Catargiu îl mai acusă pe Moruzi de a fi intervenit pentru revoluţionarul Zamfir Rally (Arbure), care, eliberat pe garanţia prinţului din închisoare, a fugit în străinătate. Moruzi răspunde că a fost rugat de d-na R., mătuşa tânărului, recomandată de C. Cazimir din Mileşti, pentru salvarea unui «copil nepriceput», amestecat în nenorocita afacere a lui Neceaev.

Este o etapă puţin cunoscută din viaţa aventuroasă a lui Zamfir Rally-Arbure (1848-1933)1, povestită întrucâtva şi în amintirile sale din revista «Bâloe» (Petersburg, iulie 1906). Studentul Rally la cunoscut pe învăţătoraşul Neceaev în 1868. Activitatea lor comună de răzvrătire a tineretului, începută în februar 1869, a avut ca efect, în luna următoare, prima arestare a lui Rally, iar, în mai, întemniţarea lui la castelul Litovski. Complice la complotul lui Neceaev, la finele lui iunie, a trecut pragul cetăţii Petropavlovsk, urmând a fi deportat în octombrie 1871. Parte din suferinţele sale, autorul le descrie în «Temniţă şi exil», lipsită de adevăr, căci, pe cât ştim din cele ce aflăm mai jos, în urma intervenţiei lui Moruzi, tânărul este eliberat din cetate, fără să fi fost deportat şi fără să fi evadat Zamfir Rally fuge în Elveţia, unde îşi continuă activitatea, călcând nu numai obligaţia sa faţă de Moruzi, dar şi cele ce le scrie în scrisoarea alăturată. El continuă chiar legăturile cu Neceaev, care şantajează, în octombrie 1869, pe avocatul Kolacevski, iar în novembre omoară pe studentul Ivanov. Indignarea lumii intelectuale se revarsă asupra lui Neceaev; scriitorul Dostoievski se interesează de soarta lui Ivanov, pe care-l redă întrucâtva în romanul «Demonii», supt numele de Şatov. Până şi anarhistul Bakunin scrie, la 17 august 1871, lui S. Serebrennikov despre Neceaev, venit la Zurich, numindu-l: «un meloman al omorului, un primejdios şi desfrânat nebun, care sperie oamenii şi împotriva căruia trebuie luate măsuri salvatoare.» Şi numai studentul fugar Zamfir Rally continua să-i fie prieten acestui Neceaev, stabilit supt numele de Luders, fa Zu’rich, în primăvara anului 1872, chiar fa Rally. Dar iată scrisoarea studentului către C. Moruzi, pe care acesta o publică, destul de naiv, în 1884 (?), crezând că a făcut un lucru bun, eliberând pe «nevinovatul capii» din temniţă:

„Mult stimate Prinţule,        
N-am să caut să mă justific în faţa d-voastră, deoarece toate justificările în acest timp, din partea mea, ar fi nelalocul lor. Prezenţa mea în străinătate, într-un viitor apropiat, ea însăşi are să fie o justificare pentru mine. Lipsa de credit a situaţiei mele în Basarabia, pierderea speranţei de a mă întoarce într-una din Universităţile ruseşti, dorul şi lipsa de activitate, iată ce m-au silit să fug şi să studiez. Acum, urmez medicina la una din Universităţile elveţiene; studiez, citesc şi, în felul acesta, îmi îmbogăţesc cultura. Cărţile serioase şi instrucţia terminată îmi vor da dreptul deplin de a vă prezenta justificarea mea. Atunci d-voastră veţi fi în stare să judecaţi dacă am fost în drept să procedez astfel.           
Eu mă amestec în viaţa emigranţilor politici, şi cauza este cea mai simplă. Am găsit o mulţime de cărţi în limbile germană şi franceză, care mi-au absorbit şi-mi absorb toată atenţia. Mult trebuie să ştie cineva ca să se considere unitate politică; eu nu pot să iau asupra mea această răspundere, deoarece, înainte de toate, sunt cinstit. înainte de toate, se cere ştiinţă, ştiinţă serioasă, nu superficială. Am învăţat să lucrez şi numai să lucrez, adică să-mi îmbogăţesc cunoştinţele: iată ţelul pribegiei mele.                   
Deci, judecaţi-mă, prinţule, dacă socotiţi că am călcat cuvântul ce v-am dat. îndată ce voi termina cursul şi voi primi diploma, mă voi preda judecătorilor patriei mele, deoarece atunci n-are să-mi fie ruşine să mă prezint la judecată.               
Profit de prilej, prinţule, ca să vă exprim, încă o dată, recunoştinţa mea cea mai adâncă pentru eliberarea mea din cetatea Petropavlovsk. Să mă credeţi, prinţule, că asemenea lucruri nu le uită niciodată nici inima cea mai nerecunoscătoare. 
Cu respect sincer, rămân devotatul D-voastră, Zamfir Rally, Milano, 10 mart". (Institutul de Istorie Universală, Revista istorică, publicaţie trimestrială supt conducerea lui N.Iorga, vol. XXVI, nr. 4-6, aprilie-iunie 1940, p. 154-170).

Studiile universitare le absolveşte la Ziirich (Elveţia), unde îşi desăvârşeşte specializarea în medicină. Din 1880, se stabileşte în România. Era o ancorare, în primul rând — spirituală, în solul patriei. De fapt, această ancorare l-a şi smuls treptat din mrejele activităţii revoluţionare de extremă.

A cunoscut elita românească prin reprezentanţii săi de marcă: Mihai Eminescu, C.A. Rosetti, C. Dobrogeanu-Gherea , Ion Luca Caragiale ş.a.

Doctorul Petre Cazacu a făcut nişte însemnări chiar în ziua decesului lui Zamfir Arbore. (El a fost omul care, pe parcursul mai multor ani, l-a cunoscut şi a colaborat cu Zamfir Arbore.) Din acele însemnări subiective, publicate în ziarul Adevărul, joi, 6.04.1933, sub titlul Din viaţa şi lucrările lui Zamfir C. Arbore, reproducem doar un fragment:

„În ţară

Aici începe prin a fi redactor la „Românul” lui C. A. Rosetti, conlucrând cu Emil Costinescu şi [I. C. ] Bibicescu, cu care a rămas bun şi nedespărţit prieten până la moarte. Apoi, trece la „Telegraful”. In timpul războiului de la 1877-78, a trebuit să se retragă un timp din Bucureşti la Argeş, pentru a nu fi arestat de poliţia rusă. În acea perioadă, leagă intimă prietenie cu începuturile mişcării socialiste româneşti. Dr. [N. P.J Zubcu Codreanu-Basambeanu, dr. [C.l Istrati etc sunt prietenii lui. Apoi, vin: Dobrogeanu-Gherea, Ion Nădejde, V. G. Morţun, d-rul Russel de la Iaşi (alt basarabean), d-rul Petru Aleksandrov, refugiat din Rusia, d-rul Filip Codreanu şi Andrei Dumitrescu (Bulat), basarabeni şi mulţi alţii, rând pe rând, îl frecventează, îl ascultă şi se inspiră de la el. Cum Arbore n-a fost niciodată marxist, ci social-revoluţionar, el a aderat intim la mişcarea social-democratică din ţară, care era marxistă.         
Şi în străinătate, dar mai cu seamă în ţară, Arbore a fost permanent militant contra ţarismului, luptător pentru unirea Basarabiei şi prieten al polonilor.                  
În această privinţă, era identic cu bătrânul Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu care era intim amic.          
În casa lui Arbore, veneau toţi acei care erau împotriva ţarismului, pentru eliberarea Basarabiei şi a Poloniei. Întâlneai acolo oameni de diferite neamuri, din diferite medii, din diferite ţări, de diferite dogme politice, dar legaţi toţi printr-un profund sentiment contra ţarismului şi pentru eliberarea popoarelor de sub jugul lui. Şi toţi găseau la el un cuvânt de îmbărbătare, de îndrumare şi ajutor. Poliţia ţarismului mereu îl spiona, dar nu putea să-i facă nimic, nici în timpul când nu devenise încă cetăţean român, pentru că vechea generaţie de oameni politici din Ţara Românească, sub regele Carol I, ocrotea, desigur, nu direct şi pe faţă, dar nu mai puţin sincer şi real, orice mişcare contra Rusiei, în limitele permise de legi şi Constituţie.         
Publicist vechi, colaborator la diferite jurnale şi reviste democratice de pe timpuri, toată activitatea lui publicistică era unitară, împotriva tiraniei, împotriva ţarismului, pentru eliberarea tuturor popoarelor…                  
… Era bun, delicat. Ura redarea [reticenţa], arghirofilia, arivismul.                
Îi plăceau florile, animalele, oamenii şi cărţile.               
Inteligent, cavaler, bine crescut, bărbat fin, cu cultură universală vastă, ar fi putut ocupa situaţii înalte oriunde. A preferat să ducă viaţă modestă, corectă, sobră, ascetică, numai în slujba idealului său.”

Dacă ar trebui să tragem o concluzie despre această mare personalitate istorică, s-ar cuveni să începem cu aceea că cea mai pronunţată caracteristică a lui Zamfir Arbore a fost umanismul. El, întotdeauna, a pus înaintea intereselor personale interesele mulţimii, interesele omului simplu, dezarmat în faţa nevoilor şi neajutorat de nimeni. O altă trăsătură, la fel de pronunţată, o descoperim în tendinţa lui de a lupta cu puterea care asupreşte mulţimea.

El considera că forţa opresivă era reprezentată prin împăratul Rusiei şi toate energiile tinereşti le-a concentrat la luptă împotriva acestui simbol suprem al asupririi. Consecvenţa lui în acest sens o demonstrează numele personalităţilor care au fost găzduite în casa lui în diferite perioade: L.Troţki, Cristian Rakovski, Maxim Litvinov ş.a. În dosarul lui Pan Halippa din Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate, se păstrează mărturii elocvente.

Pan Halippa, în închisoarea N.K.V.D.-ului din Chişinău, la 29 martie 1952, îşi amintea de relaţiile lui cu marele basarabean:

„Î: — L-aţi cunoscut personal pe Troţki ?    
R: — Da, În 1910, un timp relativ scurt, m-am aflat în or. Bucureşti în legătură cu colaborarea la ziarul „Adevărul”, unde erau publicate articolele mele. În acel timp, locuiam în casa lui Zamfir Arbore, cu care întreţineam relaţii amicale şi acolo l-am cunoscut pe Troţki. Acesta locuia la Bucureşti şi avea relaţii prieteneşti cu Zamfir Arbore, venea pe la el. 
Cu Troţki m-am întâlnit de două ori în casa lui Zamfir şi am discutat despre mişcarea naţională din Basarabia.”

A treia caracteristică ce îl deosebeşte pe Zamfir Arbore de luptătorii narodnicişti, fanatici, care considerau că o bombă aruncată în împărat poate modifica statutul Rusiei ţariste: el a fost mereu un revoluţionar cugetător, care a trecut prin toate etapele — de la învăţămintele lui Neceaev, prin anarhismul lui Mihail Bakunin, prin Capitalul lui Marx, până la înţelegerea socialismului în viziunea prietenului său V. Plehanov.

A patra caracteristică, şi poate cea mai importantă, o găsim foarte bine conturată în dragostea lui pentru Basarabia, pentru baştina strămoşilor.

A avut curajul să conştientizeze că, chiar şi răspândită printr-o reţea prin toată Europa, mişcarea revoluţionară antiţaristă, în formula preconizată de narodnicişti, nu are sorţ de izbândă. Şi atunci, evident, gândul lui se întoarce la mişcarea naţională pe care, ca forţă motrice a revoluţiei, el, la acel moment, o ignorase. Îi ajută pe basarabeni, începând cu fiecare individ, cu fiecare student, şi terminând cu marile personalităţi. În anturajul lui, îi găsim la diferite etape şi pe B.P. Hasdeu, şi pe Gheorghe V. Madan, şi pe Al. Uşurelu ş.a.

Viziunea lui revoluţionară a mers mai departe decât intuiţia oamenilor politici, el a fost unul dintre primii care, atunci când ţarismul sărbătorea o sută de ani de la ocuparea Basarabiei, a prorocit, ca şi bunul său prieten Axentie Frunză, formarea României Mari.

Anul 1905 a fost o adevărată sărbătoare pentru toţi acei care luptau împotriva monarhismului imperial rus. Casa Romanovilor, care părea de neclintit, a dat fisuri evidente şi prăbuşirea ei era doar o chestiune de timp.

Patrioţii români din Basarabia, avându-l ca lider pe Ion Pelivan, au început să caute contacte serioase cu cei de peste Prut, încă până la revoluţia rusă. Trimiterea studenţilor la învăţătură în instituţiile superioare din România a fost doar prima probă, cea de a doua urmând să fie înfiinţarea unei publicaţii periodice naţionale. Acest lucru căzuse tot în sarcina lui Zamfir Arbore şi a lui Constantin Stere. Istoria ulterioară a demonstrat că, deşi publicaţia Basarabia (1906-1907) a avut o viaţă extrem de scurtă, impactul ei asupra conştiinţei naţionale a basarabenilor a fost extrem de mare.

Mostre de corespondenţă din acea perioadă au fost publicate în revista Viaţa Basarabiei (1936, nr.6-7), de unde reproducem două scrisori:

„ Chişinău 26 octombrie 1905     
ONORATE DOMNULE ARBURE!        
În Chişinău, de v'o 2 luni deja, există un cerculaş de moldoveni, care şi-au pus de scop-propagarea ideii naţionale.      Eu, subscrisul, sunt părtş şi membru al acestei orga nizaţiuni şi, de la numele ei, mă adresez către Dvs., ca la un om, cu o mare experienţă şi ca la un patriot încercat, după cum vă ştiu din scrierile Dvs. (mai ales „Istoria Basarabiei”), din recomandaţiile prietenului meu Şt. Usinevici, din apelul Ligii Culturale a Românilor din Basarabia şi din istoria revoluţiei ruseşti.         
Fireşte că nouă mai întâi ne trebuie şcoală naţională şi noi sperăm ca, de-acu după manifestul de la 17 octombrie, dreptul de a ne învăţa copiii în limba română în curând va fi dobândit.              
Această chestie are sa fie discutată în toate detaliurile na predstoiaşcem gubernskom zemskom sobranii.         
Al doilea — ne trebuie o gazetă moldovenească. Fiindcă mulţimea nu citeşte şriftul latin, are să fie nevoie o bucată de vreme de editat gazeta cu şriftul rus. Însă abecedarul rus nu răspunde pe deplin foneticei române. Literele sau mai bine sonurile: „k”, „d”, „g(e)”, „u” lipsesc în alfabeta rusă.                
Punem, noi putem să le înlocuim cu literele: „x”, „dz”, „dj”, „)” şi „b”. Dar tot mai bine am socotit să cerem un sfat de la Dvs. Cum Dvs. ne veţi sfătui în chestia asta?          
Redactorul gazetei „Bessarabskaia Jizn'” se uneşte a ne edita gazeta moldovenească în chip de supliment la gazeta sa.    
Pe urmă, credem că vom găsi v'un editor, care se va uni să editeze o gazetă română cu totul independentă.        Al treilea — simţim o mare lipsă de cărţi române de tot felul. Ar ti bine să formăm o bibliotecă de. cărţi curat române. Vă rugăm să ne ajutaţi în această privinţă, dacă va fi cu putinţă. Dvs. foarte bine, credem, ştiţi ce cărţi ne sunt mai trebuincioase în momentul de faţă.               
Al patrulea - am dori să fim în legătură, afară de România, şi cu Transilvania şi cu Bucovina. Vă rugăm să ne recomandaţi, ce gazete române din aceste provincii am putea noi să primim, având în vedere că aceste gazete ne-ar putea servi ca material pentru gazeta, la ediţia căreia noi acum visăm.           
Asemenea, vă rugăm să ne recomandaţi gazetele şi jurnalele cele mai potrivite pentru noi, care se editează în România. Ce părere aveţi de „Adevărul”, „Universul”, „Ţara”, „Moldova”, „Epoca” şi „Apărarea Naţională” ?             Ar fi foarte bine, dacă basarabenii noştri (măcar unii), aflători în România, s-ar întoarce în Basarabia.            Nobilimea noastră de aici pe 3/4 e rusificată. Cei ce au rămas moldoveni îşi exprimă sentimentele sale mai mult în turnarea tutunului român şi în băutura vinului moldovenesc. Prea puţini din ei sunt înfocaţi de ideea binelui şi luminării poporului. … Mai mulţi din ei sunt leneşi, inculţi, obscuranţi şi incapabili la orice lucru inteligent.              După cum vedeţi, lucru este prea destul, iar oameni de lucru avem prea puţini.         
De aceea ne rugăm: ajutaţi-ne prin cât puteţi, doară am putea sta şi noi pe picioare, cum stau fraţii noştri din România, Transilvania, Bucovina etc.        
Primiţi, Domnule Arbure, împreună cu ceilalţi membri ai Ligei Culturale a Românilor din Basarabia, salutările noastre cele mai sincere şi mai fierbinţi.    
(Pomoşcinik priseajnogo poverenogo)     
Iv. G. Pelivan       
P.S. : Mai dăunăzi, am citit un număr din „Basarabia”. După cum am înţeles, transportul de fel de fel de gazete şi cărţi străine, între care au fost şi câteva sute de exemplare de „Basarabia”, s-a pierdut.             
Prin urmare, vă rugăm sa ne trimiteţi nr. „Basarabiei” ce vor urma, precum şi toată corespondenţa, pe adresa următoare: Chişinău, Okrujnâi sud, pomoşciniku priseajnogo Poverenogo, Ivanu Gheorghieviciu Pelivanu.            Cu toată stima,              
(ss) Ion Pelivan”

La această scrisoare, dl I. Pelivan primeşte următorul răspuns de la bătrânul Zamfir Arbore:

„8/12 noiembrie 19051   
STIMATE DOMN,     
Am căpătat Onor. Dvs. scrisoare şi mult m-am bucurat de conţinutul ei. La apusul vieţii mele, multă plăcere resimt, văzând că, în fine, se deşteaptă şi pătura cultă a românilor din Basarabia, a căror conştiinţă este aşa de încărcată cu păcatul de a fi lăsat în deplină părăsire nenorocitul norod basarabean în starea sa de sălbătăcie muscălească. Ştiţi perfect de bine cum că, după statistica oficială rusească, Basarabia se află în întâiul rând printre provinciile ruseşti, unde procentul analfabeţilor este cel mai mare.    
Ştiţi, asemenea, că singură cultura duhovnicească, care în Rusia este mai răspândită printre ruşi, unde a creat atâtea secte, în Basarabia, printre moldoveni, nu există. Deci, nici pe această cale, românii din Basarabia n-au putut să se folosească, pentru a răspândi carte în popor.       
Au trecut 93 ani de când muscalul stăpâneşte între Prut şi Nistru, şi în acest interval de timp, mulţumită ocârmuirei vitrege, pătura suprapusă a populaţiunei indigene a fost rusificată prin ajutorul şcoalei şi literaturei ruse. Rusificarea ei a înstrăinat-o desăvârşit de popor.     
Astfel, nenorocitul popor român din Basarabia astăzi a rămas orfan de orice pătură cultă, străin de acei, pentru care a muncit şi munceşte.          
Crima aceasta istorică trebuie reparată, şi cu cât mai devreme, cu atât mai mare va fi meritul acelei pleiade de iniţiatori care îşi vor însuşi această sfântă menire.          
Aveţi perfectă dreptate, dorind, înainte de toate să vă moşiţi de izbânda repurtată de noi, acei care de 35 ani luptăm disperat pentru dărâmarea autocraţiei. Oricum, întâiul pas, întâia izbândă pentru noi, românii basarabeni, trebuie să fie şcoala naţională.    
Apoi, asemenea aveţi perfectă dreptate, năzuind la crearea unui ziar românesc, fie chiar cenzurat. Scriţi şi tipăriţi-l cu chiriliţă sau cu alfabetul muscălesc, dacă altfel nu se poate. Sunt gata, din toată inima, a vă ajuta în această privinţă şi eu, care colaborez la ziarele muscaleşti şi la revista „Russkoie bogatstvo”. Fireşte, că cu cea mai mare dragoste voi colabora la ziarul Dvs., o dată ce acest ziar nu va avea nimic comun cu oamenii lui Cruşevan. Aceasta, fireşte, sine qua, non.    
Asemenea, aveţi dreptate că vă trebuiesc cărţi româneşti. Pot să vi le procur, dar cum ? A le introduce, pentru mine, e uşor, dar transportul lor trebuie să fie făcut pe socoteala voastră, căci pentru aceasta eu n-am mijloace disponibile. Oricum, costul cărţilor nu-l veţi plăti deloc. Acum, care să fie cheltuiala ce trebuie să faceţi? Iată care: 4 puduri de cărţi româneşti vă va costa suma de 360 lei, adică aproape 140 ruble. Apoi, trebuie să organizaţi bine modul cum voiţi a primi transportul: unde? cine? când? Restul mă priveşte.   În orice caz, ar fi foarte nimerit ca cineva din Dvs. să facă un voiaj până la mine; atunci am fi putut stabili lucrurile în toate amănuntele.            Primiţi, dar, din partea mea, expresiunea celor mai sincere urări de izbândă pe sfânta cale ce voiţi a apuca.         
Al Dvs., bătrânul Z. Arbure”.

Lucrările lui, începând cu anii ’90 ai secolului XIX, sunt dedicate – direct sau tangenţial – temei basarabene. Poate că el a fost unul dintre primii basarabeni stabiliţi în România, care, alături de B.P. Hasdeu, au ştiut să formeze o „pământenie” basarabeană, care au formulat o politică clară faţă de ţarism şi Basarabia, dar au ştiut totodată să imprime relaţiilor lor omeneşti nişte dimensiuni nemaiîntâlnite. Umanismul, în spiritul căruia a fost educat, acceptat de el în formula relaţiilor în grupările revoluţionare, Zamfir Arbore l-a transformat într-o lecţie practică şi l-a aplicat pe deplin. Unii au profitat de bunătatea lui — cazul provocatorului ohranei ţariste Azef, alţii, şi aceştia au fost cei mai mulţi, au apreciat pe bună dreptate omenia lui. Relaţiile şi ajutorul acordat marinarilor de pe cuirasatul Potiomkin au devenit un exemplu clasic de solidaritate revoluţionară.

În acelaşi context se încadrează relaţiile cu studenţii basarabeni, care găseau în casa lui Z. Arbore acea fărâmă de căldură ce putea într-un fel compensa dorul de casa părintească şi de baştină. El a fost omul care s-a inspirat din dorinţa de a face bine, de a ajuta altora. Aceasta a fost religia lui…

„Odată, Porucic îmi dă două volume considerabile şi-mi spune să citesc cât mai curând. Erau Temniţă şi exil de Z. Arbore. Le-am citit şi am rămas stupefiat. Cum? Un om, care a pătimit atâtea, a suferit, să mai trăiască pe pământ? Şi încă aici, aproape de tot ? (Noi locuiam pe Str. Viitorului, iar Arbore — pe str. Dragoş Vodă, alături). Din litemtum revoluţionară rusească, noi ştiam că aceşti oameni, de obicei, erau pierduţi prin exiluri, ori chiar inexistenţi, şi, când acolo, iată-l viu şi sănătos! Ceva de necrezut pentru mine! Mă temeam să fac cunoştinţă cu el. La toate îndemnurile lui Porucic, am refuzat să mă duc la el…

Dar, a sosit în oraş pentru nişte afaceri doctorul Cazacu, un brunet frumos, tânăr, elegant şi foarte amabil. El s-a bucurat mult de sosirea mea şi, în genere, de curentul naţionalist din Basarabia şi mi-a oferit imediat serviciile d-sale pentru a mă conduce şi a mă face cunoscut cu Arbore. Cu Cazacu m-am învoit să mă duc şi, prima seară, ne-am dus tustrei.

N-am apucat să mă pregătesc sufleteşte pentru a mă întâlni cu un om atât de mare, când dinaintea nasului meu a scârţâit o portiţă, iar noi am intrat într-o curte micuţă, plină de tufe şi de buruiene. În fundul curţii, s-a auzit lătratul câinilor şi o voce de femeie care-i mustra. În curte, se găseau două vechituri de cocioabe ţărăneşti, intrate pe jumătate în pământ şi prăvălite pe o coastă. Acoperişul, de stuf şi paie. Pe pragul uneia din aceste cocioabe, stătea o femeie în vârstă, modest îmbrăcată, având pe cap o simplă basma.

— Salutare! a zis dl Cazacu în ruseşte, scoţând cilindrul şi sărutând mâna acestei femei. Uitaţi-vă câţi basarabeni v-am adus! şi a arătat cu mâna spre noi.

— Salutare, salutare! a răspuns femeia cu bucurie, într-o limbă pur rusească şi cu un accent de Moscova. Poftim la Arbore în cabinet, el e acolo.

Era doamna Arbore. Noi ne-am recomandat şi am intrat într-o tindişoară cu podele de lut, şi, de acolo, pe uşa din dreapta, în cabinet. Acest „cabinet” era o cămăruţă în care se găseau un pat simplu de fier, un birou vechi şi o etajeră lângă uşă, ticsită cu cărţi. Tavanul era atât de jos, că aproape ne loveam cu capul de el. Ferestruicile emu micuţe de tot şi împodobite cu şervete naţionale. În ungher, deasupra biroului, era atârnată o fotografie a unui revoluţionar în halatul de arestat şi cu fiare la picioare. Fotografia era împodobită cu prosop.

Arbore stătea la birou, înfundat într-o carte, cu capul aplecat pe mâini. Cazacu m-a recomandat (Porucic era cunoscut mai dinainte). Arbore a închis cartea, s-a întors spre noi şi mi-a întins ambele mâini.

— Salutare, bine aţi venit. Luaţi loc, a zis el într-o limbă pur rusească, cu o voce cam răguşită şi cu un accent tot de Moscova. Staţi pe pat, nu vă jenaţi.

Neexistând altă mobilă în cabinet, noi ne-am aşezat toţi pe pat.

O dată cu noi, au năvălit în cabinet şi vreo trei câini.

— Otello, Carmen, Rozica! a strigat el, şi toţi câinii au dispărut îndată cu cozile între picioare.

—Da’dresaţi mai sunt! a remarcat unul din noi.

— O, da! a răspuns Arbore, şi îndată i-a strigat înapoi şi ne-a demonstrat câteva lucruri, pe care câinii le-au executat la perfecţie.

Ca înfăţişare, Arbore era un om micuţ, încă nu trecut de vârstă, uscăcios, cu o bărbuţă rară, cu ochii mari şi frunte înaltă. îmbrăcămintea lui lăsa mult de dorit; era mai mult decât modestă.

Conversaţia se învârtea în jurul situaţiei din Rusia, şi dl Arbore s-a arătat foarte competent în chestiunile ruseşti şi în starea actuală politică a Rusiei.

În scurt timp, am fost invitaţi la ceai şi cu toţii am trecut iarăşi prin tindă într-o altă (şi ultimă) cameră din această magherniţă. În mijlocul camerei, o masă rotundă pe un picior, care se clătina în toate părţile; după masă, lângă perete, o canapea zdrenţuită turtită, cu trei picioare; într-un colţ, o ladă cu uşă, şi pe ladă — un samovar mare rusesc pufnind din toate găurile; în jurul mesei rotunde, câteva scaune de lemn. Aici s-a adunat toată familia: o cumnată, iarăşi un tip de rusoaică pursânge, şi două fiice, una doctoriţă, şi alta, elevă la liceu (feciorul era în străinătate). Doamna Arbore gospodărea lângă samovar. Aici, în jurul mesei, în nori de fum de ţigară (fumam aproape toţi) şi aburi de samovar, i s-a dezlegat şi mai tare limba dlui Arbore, şi, timp de ceasuri întregi, ne-a povestit atâtea păţanii şi peripeţii din viaţa proprie, că putea să scrie încă două volume de amintiri. Cum făcea «revoluţii» prin Italia şi Spania, împreună cu fondatorul anarhismului, vestitul revoluţionar rus Mihail Bakunin; cum i-a arătat lui Elisee Reclus Bucureştiul, cum Elisee Redus a rămas trăsnit, când i-a văzut pe scopeţi aievea, într-o ceainărie (C’est incroyable! a exclamat el); cum dl Arbore a fost delegat de emigraţia rusească la Paris, ca să-i explice marelui scriitor rus Ivan Turgheniev că revoluţionarii ruşi nu sunt numai nihilişti, şi drept dovadă i-a prezentat o broşură de poezii scrise de aceştia, printre care Turglwniev a semnalat câteva talente adevărate; cum d-sa singur scria, le culegea, le tipărea, le broşa, le aducea în România şi transporta peste Prut broşurile sale revoluţionare etc. Toate aceste povestiri le presăm cu atâtea detalii picante şi hazlii, că te prăpădeai de râs. Câteodată, m-me Arbore îl corija în detalii şi-l punea într-o situaţie delicată, dar el nu se dădea învins şi se punea la ceartă cu soţia, provocând un haz şi mai mare.

— Poftim exemplarul nr. 2, a arătat cu mâna spre fiica sa, doctoriţa, după o mică pauză. Doctoriţa, tânără, frumoasă, elegantă, toată seara a stat tăcută, fumând ţigările una după alta,

— Are diplome de la atâtea universităţi şi nu poate lecui ochii lui Otello, care v-a distrat adineauri. Nu ştiu de ce i se mai plăteşte leafa! Văd că trebuie să mă apuc singur de lecuit. Daţi-mi hârtie! a comandat el. I s-a dat hârtie şi cerneală, şi el, aici, la masă, a scris reţeta şi a trimis-o la farmacie. — Aşa! a conchis el serios, pufăind din ţigară. — Şi cum ai iscălit reţeta? l-a întrebat ironic doctoriţa. — Se ştie cum: doctor Arbore, doar am făcut şi eu medicina trei ani. Pe urmă, mai sunt şi doctor în istorie; pentru un câine ajunge. A râs de data aceasta şi doctoriţa, care se ţinea serioasă tot timpul. După mai multe glume, Arbore, în fine, a schimbat tonul şi a început să vorbească despre literatura, rusească contemporană,, cu care era la curent şi pe care o cunoştea la perfecţie.

—Mai bine ne-ai citi ceva, i-a zis doamna Arbore, şi el ne-a citit o bucată din Nekmsov, cu o dicţie şi o pronunţare moscovită, încât eu, abia sosit din Rusia, am rămas uimit.

Pe urmă, s-a vorbit mai mult despre politica rusească şi mai cu seamă despre curentul naţionalist din Basarabia.

Vizita mea oficială a devenit o adevărată serbare politică şi naţional-culturală. Familia Arbore – cea mai scumpă familie, şi magherniţa lui Arbore — cea mai frumoasă casă din Bucureşti.

Am plecat târziu de tot.

La plecare, Arbore ne-a asigurat că toţi basarabenii vom fi primiţi în universitate, iar pe minem-a sfătuit să nu-l deranjez pe Hasdeu, că totul se va face şi fără el. Ne-a petrecut până la portiţă şi, la despărţire, ne-a zis să nu-l uităm, să-l vizităm mai des şi el ne va ajuta pe cât va putea.”

(Ştefan Gh. Usinevici, Nostalgii basarabene (mărturii autobiografice), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1996)

Mai târziu, această experienţă a preluat-o Constantin Stere. Şi este foarte important că, la 27 martie 1918, ei şi-au văzut visul realizat. Basarabia liberă s-a unit cu România. Z. Arbore a fost pomenit ca un stâlp al Basarabiei în şedinţele cele mai aprinse ale Sfatului Ţării, a fost ales senator de Basarabia şi trebuie să recunoaştem că această activitate politică nu i-a adus doar satisfacţii, ci şi multe decepţii.

Este firesc să ne întrebăm dacă a avut nostalgii socialiste şi după 1918. Şi trebuie să recunoaştem că a avut. Ideile socialiste l-au urmărit tot timpul. Fiica lui, Ecaterina Rally-Arbore, a activat în cadrul conducerii Republicii Autonome Moldoveneşti, ajungând chiar ministru al Sănătăţii… Însă, destinul a vrut să-l cruţe măcar la adânci bătrâneţi şi el n-a mai aflat că Ecaterina a fost împuşcată în 1937, în luna octombrie, de către N.K.V.D. Presupunem că aceasta ar fi fost ultima picătură care l-ar fi obligat să-şi revadă concepţiile revoluţionare, păstrând neîntinată ideea revoluţiei naţionale.

Ultimii ani ai bătrânului n-au fost uşori: viaţa zbuciumată, reumatismul contractat în tinereţe în fortăreaţa Petropavlovsk, moartea soţiei, care i-a fost prietenul cel mai devotat şi răbdător, moartea — într-un accident — a fiului, care se anunţase un inginer extrem de dotat, fiica Ecaterina expulzată dincolo de frontierele României pentru propagandă socialistă şi comunistă, şi, desigur, plecarea prietenilor, schimbul de generaţii care se aseamănă atât de mult cu schimbarea decorului — un decor străin, în care te simţi tot mai singuratic, tot mai uitat…

Prietenul lui de-o viaţă, Nicolae N.Alexandri, face, într-o scrisoare, aceste constatări dureroase, dar inevitabile:

„Mult stimate şi iubite Zamfir Constantinovici! Trăim într-o perioadă de trecere… Îndeosebi, simt aceasta bătrânii, deoarece nouă ne este foarte dificil să ne adaptăm şi să ne modificăm. Iar timpul este necruţător şi ne cere schimbări, în caz contrar, rămânem dincolo de bordurile vieţii… 
În asemenea minute dificile, suporţi foarte greu singurătatea şi cu mare bucurie te opreşti la gândul că, undeva în îndepărtatul Bucureşti, este încă un inadaptabil, care la fel se tânguieşte, probabil, şi se odihneşte la gândul despre un viitor mai bun. Îmi revin cu încetul, desigur, această îmbunătăţire a sănătăţii eu trebuie s-o înţeleg ca pe o pauză şi de aceea fac tot ce-mi pare important şi merită atenţie. Am sub mâna mea traducerea în limba română a ultimei lucrări a lui Tolstoi, care e gata de a fi trimisă la tipar. Dar, sosirea la Bucureşti şi traiul acolo mă sperie, şi eu, deocamdată, nu ştiu ce să fac.  
Fiţi sănătos, drugul meu, păziţi-vă şi să dea Domnul să ajungem la zile mai bune… (…)" (Scrisoare expediată de N. N. Alexandri lui Zamfir Arbore, tipărită în revista Din trecutul nostru, nr. 7-8,1934)

A murit la 3 aprilie 1933 şi a fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri din Bucureşti.

Necrologul lui Nicolae Iorga mi s-a părut cel mai potrivit pentru a fi reprodus integral — conţine sincera dorinţă de a exprima ceea ce n-a reuşit să spună pe când Zamfir Arbore era în viaţă:

„Un vechi basarabean: Zamfir Arbore

La o vârstă de patriarh, Zamfir Arbore închide ochii de mult obosiţi de scurgerea lungă a anilor şi de mizeriile urâte ale vremii. În omul acesta de o blândeţe fără margini, de o seninătate ca a înţelepţilor din antichitate, era o adevărată comoară din aceea ce naţia noastră are mai bun ca judecată dreaptă, simţire aleasă şi desăvârşită cinste.       
Solia Basarabiei el ne-a adus-o în zile când nimeni nu se pitea gândi la lucrurile mari - dar şi grele, şi la aceasta nu ne gândim îndeajuns - pe care ni le pregătea viitorul. Cartea despre ţara familiei lui este şi până astăzi ce se poate găsi mai deplin, mai sigur şi mai lămurit cu privire la Moldova de peste Prut. 
Academia Română s-a onorat publicându-o şi ea, dacă nu i-ar lipsi aşa de mult mijloacele, ar trebui să deie o a doua ediţie, ţinută în curent cu imensele schimbări care s-au petrecut de atunci: un Ştefan Ciobanu ar putea-o face mai bine decât oricare altul.   
Naţionalist dintre aceia care înţeleg că iubirea cea mai mare e datoare să găsească şi expresia cea mai stăpânită, Arbore, părtaş la agitaţiile umanitarismului rusesc din tinereţa sa, nu putea să uite acele visuri de frăţie între oamenii în care s-a vădit nobleţea, aproape neînţeleasă astăzi, în vremea când omenirea se scuipă şi se sângeră, a generaţiei sale. 
Memoriile pe care le-a publicat arată cât de trainice rămăseseră la dânsul amintirile unor zile în care era o înălţare a cugetelor şi o curăţie a inimilor spre care râvnim în zadar astăzi, noi care îmbătrânim.    Aceste amintiri ale unei vieţi exemplar trăite vor fi fost singura mângâiere a celui care din priveliştile care treceau înaintea lui nu putea scoate ultimul zâmbet al profeţiilor îndeplinite. 1933” (Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Chişinău, 1990, p. 316)

Opere fundamentale semnate de Zamfir Arbore sunt doar cele două, dedicate Basarabiei: Basarabia în sec. XIX (Bucureşti, 1898) şi Dicţionarul geografic al Basarabiei, care a apărut în 1904 sub îngrijirea lui Serghie Ioan Lahovari, fiind aprobat pentru tipar de către comitetul de editare format din: Grigore Tocilescu, colonel Ionescu şi Gion. A fost editat sub auspiciile Societăţii Geografice Române în colecţia Dicţionarele geografice ale provinciilor române în afară de regat.

Opera lui memorialistică ocupă un loc aparte, ea constituind o literatură de alt gen.

Dicţionarul geografic al Basarabiei a fost scris la comandă. Toate provinciile româneşti trebuiau trecute în revistă la început de secol. Cu atât mai mult că acest secol se anunţa a fi unul deosebit pentru formarea unor state omogene şi lupta de eliberare naţională demonstra un potenţial nebănuit. Catalizatorul acestor procese erau marile imperii care nu reuşiseră să domine şi sufletele oamenilor, în primul rând, ale intelectualilor care-şi căutau identitatea naţională. O asemenea lucrare era un semnal clar că nici românii din regat nu-i uitaseră pe fraţii lor de dincolo de frontiere. Dar, elaborarea unei asemenea lucrări impunea o bună documentare, o muncă asiduă cu hărţi şi arhive. Ele însă se aflau peste frontierele României şi obţinerea informaţiilor nu întotdeauna era posibilă. De aici şi erorile care s-au strecurat, şi informaţia uneori superficială, parcă din auzite. Dar, aceste motivări obiective nu pot minimaliza importanţa unei asemenea realizări fundamentale.

În însemnările lui Z. Arbore, ca timp concret de lucru şi finalizare a Dicţionarului este indicat anul 1901. Suntem de părere că el, de fapt, a început lucrul mult mai devreme, chiar în perioada elaborării lucrării Basarabia în sec. XIX. Desemnarea lui Zamfir Arbore ca posibil autor al Dicţionarului a fost, probabil, influenţată de B.P. Hasdeu şi de experienţa autorului, care, până la acea dată, mai reuşise să editeze câteva dicţionare şi era bine familiarizat cu formulele enciclopedice.

Pentru pregătirea actualei ediţii a dicţionarului, Zamfir Arbore, aflându-se la Bucureşti, a putut utiliza doar sursele pe care le avea la îndemână: ziarele, monografia lui A. Zaşciuk despre Basarabia, cartea Bessarabskaia gubernia v 1870-1875 g. Perecen’ naselionnâh mest (Chişinău, 1888, alcătuitor A. N. Egunov). A utilizat şi Sbornik Bessarabskago zemstva izdavaemâi gubernskoiu zemskoiu upravoiu; Dokladî gubernskoi zemskoi upravî. O parte din materiale, autorul le-a selectat din arhivele româneşti şi din Biroul de Statistică din Bucureşti al cărui funcţionar era în acel moment. Desigur, unele informaţii au fost furnizate pe cale orală. Pe parcursul scrierii dicţionarului, el a angajat ajutori care au selectat, au filtrat informaţia, însă nu în toate cazurile aceştia au avut calitatea necesară pentru a evita unele greşeli. Cu toate acestea, dicţionarul rămâne şi astăzi un incontestabil argument al românismului în Basarabia.

Acum, când se împlineşte un secol de la scrierea lucrării, remarcăm cu deosebită satisfacţie că ea nu şi-a pierdut importanţa, ci, din contră, pe măsura evoluării în timp, Dicţionarul devine un fel de jalon la care raportăm schimbările întreprinse de noile administraţii, schimbări uneori radicale, cu ochire strategică, antiromânească, pentru a dezrădăcina din conştiinţa oamenilor reperele istorice şi genealogice clare. De aceea, considerăm această lucrare, tipărită cu contribuţia statului român, ca pe o investiţie morală şi financiară inestimabilă.

Păşim într-un nou secol cu o nouă ediţie a Dicţionarului geografic al Basarabiei şi nutrim speranţa că acest secol va opera mai puţine modificări dureroase în paginile lui, că, o dată scoasă din anonimat, lucrarea, şi, în primul rând, autorul ei, îşi vor găsi locul binemeritat în Panteonul românesc.

A colaborat la publicaţiile: Rabotnik (Elveţia, 1875-1876), Obşcina (Elveţia, 1878), Le TravaiUeur, Românul (Bucureşti), Telegraful (Telegraful de Bucureşti) (Bucureşti), Telegraful român (Bucureşti), Amicul copiilor (Bucureşti, 1891-1894), La liberte, Revista nouă, Basarabia (Elveţia, 1905), Lumea nouă, ş.a.

Opera: Schiţe din istoria Rusiei (1874, în limba rusă); Comuna din Paris (Geneva, 1874, în limba rusă; în colaborare); Sătuii şi flămânzii (Geneva, 1875, în limba rusă; în colaborare); Mecanica dibace (Harkov, 1875, în limba rusă; semnat cu pseudonimul Andrei Ivanov); Le socialisme en Russie (Geneve, 1877, almanah); Başibuzuki Peterburga (Geneva, 1877); Nicolai Petrovici Zubcu-Codreanu. Schiţă biografică (Geneva, 1879, în limba rusă); Despre calomnii şi calomniatori (Bucureşti, 1892); O carte tipărită din ordinul M. S. Împăratului Rusiei (Bucureşti, 1893); Temniţă şi exil (Râmnicul Sărat, 1894); Nihiliştii. Din amintirile mele, (Bucureşti, 1895-1895, 2 ed.); În exil. Din amintirile mele(1896); În temniţă(Craiova, 1897); Basarabia în secolul XIX (Bucureşti, 1898); Boris Serafoff şi Macedonia (Bucureşti, 1901); Despre grădinile de zarzavat (Bucureşti, 1901); Gramatica limbei ruse. Etimologia (Bucureşti, 1902); Dicţionarul geografic al Basarabiei (Bucureşti, 1904); Dialogurile ruso-bulgaro-româneşti (Bucureşti, 1905); Anuarul statistic al oraşului Bucureşti (11 vol., Bucureşti); Rasskazî iz russkoi istorii (Moscova, 1905); Către ţăranii moldoveni din Basarabia (1906); Amintiri (Petersburg, 1909, în limba rusă); Dicţionarul bulgaro-român (Bucureşti, 1909); Tuberculoza în capitală (Bucureşti, 1909); Autonomia sau anexarea Transilvaniei şi Bucovinei (Bucureşti, 1914); Rusia ţaristă — asupritoarea popoarelor (Bucureşti, 1914); Liberarea Basarabiei (Bucureşti, 1915); Ucraina şi România (Bucureşti, 1916); În puşcăria Petropavlovsk (1924) ş.a.

Despre operă:

Zarifopol, Paul, Zamfir Arbore. // Adevărul literar şi artistic, an. XII, 1933, nr. 644;

Kidel, A., Zamfir C. Arbure (Bibliografie), Chişinău, 1936;

Bezviconi, Gh., Zamfir Rally-Arbure. // Analele Moldovei, II, 1942, nr. 1-2;

Haneş, P.V., Scriitorii basarabeni / Bucureşti, 1942;

Zavulan, Pavel, Zamfir Arbore / În Istoria literaturii moldoveneşti. — Chişinău, 1988, vol. II;

Tulbure, Gheorghe, Zamfir Rally-Arbore. — Chişinău, 1983;

Cimpoi, Mihai, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. — Chişinău, 1999.

P.S.

Basarabia şi basarabenii de Zamfir C. Arbure

Ca român basarabean, voi vorbi despre Basarabia.

Istoriceşte, Basarabia este pământ românesc, ca Bucovina, ca Transilvania. Ea poartă numele falnic al Basarabenilor din Muntenia, care au fost stăpâni peste malul stâng al Dunării de la Severin până la Chilia, până la Mircea cel Bătrân; Ştefan cel Mare a stăpânit-o şi a conservat-o, după ce fixase ca fruntarie Moldovei râuleţul Milcov.

Hotinul, Soroca, Cetatea-Albă, Chilia, Tighina posedă şi până acum rămăşiţele cetăţilor gloriosului domn al Moldovei şi apărător al întregii creştinătăţi din sec. XV. La 1698, la încheierea unui tratat dintre Petru cel Mare şi Dumitraşcu Cantemir, s-a stabilit că Nistrul rămâne fruntarea dintre Moldova şi Rusia. După iscălirea acestui tratat, ce e drept, ruşii jefuiră pe boierii moldoveni de toată argintăria ce a servit la banchetul dat de moldoveni curtenilor ruşi ai lui Petru cel Mare. Obicei rusesc — trăsătură caracteristică a muscalului.

Sub domnia împărătesei Ecaterina a II-a, favoritul ei, prinţul Galiţin, ocupă principatele dunărene până la Bucureşti şi numai mulţumită tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, ţara românească a scăpat de ghearele Rusiei; la 1806, sub împăratul Alexandru I, armata rusă condusă de Kutuzof şi Ciceagof au ocupat Principatele, şi la 1809, Napoleon I propusese Rusiei să-şi anexeze Moldova şi Muntenia. Împăratul Alexandru era gata s-o facă, dar împrejurările istorice astă dată au scăpat ţara de o pieire sigură.

Armata rusă a stat în ţara românească până în 1812; delegatul francez Mariage, consulul din Iaşi Fornetti şi cronicarul român Zilot Românul au descris starea de mizerie în care a căzut poporul român sub oblăduirea rusească de pe acele timpuri negre; armata rusească a devorat tot ce a fost în ţară, astfel că a trebuit să se aducă apoi merinde din Odesa, căci în ţară nu mai rămăsese nimic pentru armata rusă.

„Depravarea a ajuns la culme, octogenarul mareşal Kutuzof dădea audienţe boierilor ţinând pe genunchii săi pe o jupâneasă tânără, soţia boierului Filipescu, fost agă al Bucureştilor”

scrie Langeron

La 1812, şi-a anexat întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru, adică o suprafaţă de aproximativ 40.096 km. pătraţi, locuită de aproape 300 000 suflete. Astfel dar, războiul de la 1806 al Rusiei, care s-a terminat la 1812, a avut ca consecinţă răpirea Basarabiei. La 1856, Rusia, fiind bătută în războiul Crimeii, s-a văzut silită să înapoieze Moldovei o părticică din prada ei: jud. Cahul, Bolgrad şi Ismail s-au întors către patria-mumă.

La 1876, când Rusia se pregătea de un nou război contra Turciei, împăratul Alexandru al II-lea s-a angajat la Livadia de a apăra integritatea teritoriului român, dar apoi, când campania s-a desfăşurat rău pentru armatele ruseşti, când ţarul Rusiei era să fie bătut de turci, mulţumită concursului decisiv şi grabnic dat ruşilor de către armata română în frunte cu regele Carol I, comandantul ei suprem, drept mulţumire, Rusia a despuiat pe generosul ei aliat de cele trei judeţe din sudul Basarabiei.

Astfel dar, pentru a doua oară, o bucată din Basarabia a devenit o provincie rusească. Pierdută politiceşte de acum un secol, acest pământ românesc rămâne până în momentul de faţă o ţară românească. Poporul românesc din Basarabia, prin forţa simplă de inerţie, şi-a conservat până în zilele noastre atât limba sa românească, cât şi moravurile şi obiceiurile sale naţionale. Toate ororile rusificării n-au atins pe moldovenii basarabeni decât la straturile sociale superficiale, acea pojghiţă subţire ce acoperă straturile groase ale naţiunii — adică boierii mari proprietari ai solului, apoi târgoveţii de frunte ca comercianţi toatangii(?), zarafi bancheri, arendaşi logofeţi pe la moşiile boiereşti, etc. s-au rusificat încetul cu încetul, mulţumită privilegiilor pe care le-au căpătat de la străini.

Acum un an, când în Basarabia guvernul rus a crezut de cuviinţă să sărbătorească centenarul răpirii (anexării) — preşedintele mareşal al nobilimii basarabene, dl. Crupenschi, descendentul unei familii moldoveneşti, a organizat serbările în onoarea rusificării Basarabiei. Boierul Crupenschi a minţit când a declarat în discursul său rostit cu această ocazie cum că poporul basarabean este fericit că face parte din imperiul ţarist.

Dl Durnovo, cunoscutul om politic al Rusiei, încă la 1908, a descris astfel politica rusească în Basarabia:

„Arhiepiscopul Pavel, sosit la Chişinău, instalându-se în eparhia Chişinăului şi Hotinului, a găsit încă pe la 1873 biserici moldoveneşti în număr de 773. Din ele, biserici străvechi, a închis 330 şi n-a lăsat decât 443, în care a orânduit să se slujească în rusă. Cărţile bisericeşti moldoveneşti tipărite cu litere chirilice dânsul le-a adunat de prin mănăstiri şi biserici la mitropolia din Chişinău şi aici, arzându-le în decurs de 7 ani, a încălzit sobele mitropoliei cu sfintele evanghelii, psaltiri şi apostoli, etc, de o raritate netăgăduită bibliografică. Acest fapt de un vandalism sălbatic este astăzi de domeniul istoric. Astfel că astăzi poporul moldovean din Basarabia, care nu pricepe boabă din rusă şi slavă, nu posedă decât crâmpeie din cărţile bisericeşti ce au mai rămas pe ici, pe acolo în mâinile creştinilor particulari. Poporul basarabean, mulţumită rusificării grosolane, este transformat în nişte ordele de robi muţi şi ignoranţi care nu ştiu nici carte, nici rugăciuni către Dumnezeu. Acestor ordele le este interzis de a învăţa limba părintească, le este oprit a se ruga lui Dumnezeu în limba părinţilor lor. În curgerea unui secol, mii şi mii de hectare de pământ s-au dat ruşilor,bulgarilor şi coloniştilor germani cu singurul scop de a sili pe moldoveni, autohtoni în această ţară, de a părăsi pământul lor de baştină. Şi chiar în anul 1908, când scriu aceste rânduri, adaugă N. N. Durnovo, (Politica rusească în Orientul pravoslavnic, pag. 7—10) 885 de familii moldoveneşti sunt pornite în Siberia pentru a coloniza acolo pământurile îngheţate din această parte a imperiului rusesc.”

Această mărturisire preţioasă, făcută de un rus get-beget şi cunoscut ca apărător al autocraţiei ruse, zugrăveşte în puţine rânduri soarta poporului român de dincolo de Prut. Fireşte cum că populaţia română din Basarabia, plecând capul sub cnutul muscalului, n-a putut să îndure un singur lucru, şi anume acela de a-şi renega obârşia sau de a-şi renega pe Dumnezeul creştinătăţii către care de atâtea secole îşi înalţă rugăciunile.

De aceea desfiinţarea bisericii româneşti în Basarabia a trebuit să aibă de consecinţă părăsirea bisericii pravoslavnice ruseşti de către poporul moldovean. S-a ivit, precum era de aşteptat, un călugăr oarecare, cu numele de Inochentie, ieromonah al mănăstirii din Balta, care a întocmit o sectă religioasă anume şi, adresându-se către enoriaşii români, a început a preda credinţa în limba românească. Ieromonahul Inochentie zise cum că ţarul Rusiei nu este capul bisericii creştine, ci Hristos; de aceea este păcat mare a se închina lui Dumnezeu în biserica rusă, care a înlocuit pe Hristos cu ţarul; apoi, ieromonahul mai zise că preoţii ruşi, după desfiinţarea patriarhatului din Moscova, nu mai posedă harul, transmiterea căruia a fost întreruptă; ieromonahul, întemeindu-se pe cuvintele apostolului Pavel, declară că sf. evanghelie şi liturghia trebuie să se citească poporului în limba sa.

Propaganda lui Inochentie a cuprins poporaţiunea moldovenească cu sute de sate, şi pt. a pune capăt acestei mişcări religioase, pentru a potoli fanatismul religios care a cuprins întreaga populaţie românească din Basarabia, sinodul rus din Petersburg a permis să se slujească serviciul divin în bisericile din Basarabia în limba românească. Din nenorocire, în momentul de faţă, au rămas în Basarabia puţini clerici care cunosc limba moldovenească şi care pot sluji în biserică în această limbă.

Va fi necesar ca în seminarul din Chişinău să se predea obligatoriu limba românească pentru ca clerul din Basarabia să se românizeze. Dar ziarele ruseşti aduc ştirea că chiar în momentul de faţă arhiepiscopul Chişinăului, Serafim, a refuzat să hirotonească pe absolvenţii seminarului din Chişinău, anume că aceşti tineri sunt moldoveni şi cunosc limba moldovenească. Astfel dar, dincolo de Prut, se adevereşte vechiul proverb românesc că „Vodă vrea, dar Hâncu ba”; adică contra hotărârii sinodului se ridică însuşi episcopul Chişinăului.

În ultimul timp, mulţumită unei toleranţe oarecare a guvernului rus, vedem apărând la Chişinău două publicaţii româneşti: un ziar cu numele Glasul Moldovenesc şi o revistă Cuvânt moldovenesc. În jurul acestor publicaţii moldoveneşti se vede că s-au adunat câţiva tineri inimoşi care se încearcă a arunca câteva raze de lumină în mijlocul întunericului… Durava lung oare toleranţa guvernului faţă de această sfântă încercare a intelectualilor din Basarabia?

Rusia, care a pierdut orice simpatie şi orice influenţă politică în Peninsula Balcanică, pare că cochetează astăzi faţă de România. Va dura oare lung timp această nouă atitudine a muscalilor faţă de noi românii? Aceasta va arăta viitorul. În orice caz, românii, care cu aşa entuziasm susţin şi apără cauza fraţilor noştri din Macedonia, trebuie să protesteze mereu în contra deznaţionalizării neamului nostru de aproape două milioane din Basarabia; trebuie să arătăm puternicului nostru vecin cum că pătura cultă a României nu va împinge niciodată în această privinţă prudenţa politică până la laşitate. Aşadar, în faţa românilor din Basarabia, să lăsăm prudenţa la o parte a oamenilor noştri politici şi cu un singur glas, dintr-un capăt al ţării până la altul, să zicem mereu rusului: „Opreşte, nu sugruma neamul nostru din Basarabia!”

O atitudine demnă şi bărbătească a unui popor întreg va şti să impuie ca adevăraţii patrioţi români să nu mai rămâie indiferenţi, ba chiar ostili uneori, basarabenilor, care, refugiindu-se din cauze politice în România, vin să-şi cultive sufletul româneşte. Să se ajute aceşti basarabeni cât se poate mai larg, pentru ca să ducă apoi cultura românească dincolo de Prut. Să nu se mai ia în consideraţie prudenţa oamenilor noştri politici, care în trecut au împins această prudenţă până la laşitate.

Să fim ferm hotărâţi a ne apăra neamul, oriunde ar fi rămas datorită inechităţii istorice. Aceasta este datoria sfântă a românilor din România neatârnată.

De la îndeplinirea acestei datorii depinde pentru noi românii „To be or not to be” a românimii. Să luăm dar aminte, căci dacă vor pieri românii din Basarabia, românii din Bucovina şi românii din Transilvania, valurile străine ne vor copleşi patria-mumă a românilor.

(Din calendarul Minerva, anul 1915, pag.135)

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Chișinău, 2002. 4-21 p.