În viaţa publică a Basarabiei
d. Ludovic Dauş s-a manifestat
amplu şi devers mai cu seamă în
domeniul naţional cultural.
Figuri contemporane din Basarabia.
Există opere care au aşteptat multă vreme
Oscar Wilde
până să fie înţelese: ele dădeau răspunsuri la
întrebări care nu se puseseră niciodată,
căci adeseori întrebarea survine îngrozitor
de târziu în urma răspunsului.
Începând cu anul 1918, prin Basarabia a trecut valul marilor personalităţi române. Odată cu scurgerea anilor aceste “unde” s-au domolit, s-au mai mărunţit şi multă lume poposea în provincia de dincoace de Prut, având scopuri concrete, bine definite şi mult depărtate de cele misionare.
Dintre cei care şi-au pus scopul să se îmbogăţească, mulţi au reuşit s-o facă. Cine spera să-şi facă un nume şi apoi să prospere în regat, la fel a fost luminat de steaua norocului. Mai rău a fost de învăţători, profesori, ziarişti şi alţii din tagma culturii. Pentru aceste subţiri şi necesare straturi sociale, condiţiile de viaţă şi activi-tate erau similare peste tot în România din acea vreme.
Multă lume a cunoscut şi Chişinăul nostru. Pe unii i-a memorizat, pe alţii i-a uitat imediat după plecarea lor. Unul dintre oamenii care au sperat să lase o urmă în climatul cultural al provinciei a fost Ludovic Dauş. Figură cu preocupări multiple, el “sapă” şi în dramaturgie, şi în proză, şi în vers. Se caută pe sine în literatură, în teatru, în viaţa politică (a fost deputat şi senator)… Dar anii au trecut şi, drept mărturie a inspiraţiei sale, ne-au rămas cele înşirate pe hârtie…
S-a născut la 19 septembrie 1873 în familia inginerului Alfred Dauş şi a unei nepoate a lui C. Negri, Maria Negri.
Şi-a început studiile cu învăţători invitaţi acasă, apoi a trecut la o şcoală din Focşani. Bacalaureatul şi-1 ia la Bucureşti, unde îşi începe cariera profesională — copist la Ministerul Domeniilor (1893). În 1897 îşi ia licenţa în drept. Practica juridică (avocat) nu-1 satisface şi el încearcă să-şi descopere vocaţiile în lumea literaturii: devine directorul Bibliotecii pentru toţi la editorul Alcalay. De aici soarta îl aruncă tocmai la Chişinău, unde deţine funcţia de director al Teatrului Naţional. Aici este momentul potrivit să fac o completare.
Publicistul Alexandru David, în vizorul căruia a nimerit teatrul din Chişinău din acea vreme, scria:
„Teatrul Naţional din Chişinău îşi dă reprezentaţiile în faţa scaunelor aproape goale, ca şi în anii trecuţi. Fapt e că teatrul din localitate nu-şi îndeplineşte rolul pe care îl are! Şi dacă publicul nu se înghesuie la teatru, atunci teatrul trebuie să caute publicul, adaptându-se la cerinţele şi condiţiile locale.Teatrul din localitate trebuie să aibă mai mult funcţia culturală de educaţie a maselor”
Orizontul, nr. 8, 1989
E foarte greu să ghiceşti ce se petrece în sufletul unui autor care la 16 octombrie 1903 prezenta la Teatrul Naţional din Bucureşti poemul dramatic Egla în faţa marelui public, iar la Chişinău nu ştie cum să arcănească spectatorii. Remarcăm numai faptul că, şi în aceste triste condiţii, nu s-a dezis de activitatea publicistică şi de scrierea versurilor Mihai Straje în Dicţionarul de pseudonime atestă: “Dauş Ludovic… a mai semnat: Adina G. (vol. Bunacuviinţă, în Biblioteca pentru toţi — prima serie); Adrian Darca, Ludovic D. (Zeflemeaua). Alte colaborări la: Adevărul, Dreptatea, Epoca, Familia, Generaţia nouă (1903), Liga literară (1893), Literatorul, Literatură şi artă română, Luceafărul (Sibiu), Lumea ilustrată, Revista literară (1896—1899), Revista nouă, Sburătorul, Sămănătorul, Vatra ş.a”. Presa basarabeană 1-a găzduit în paginile revistei lui Alexandru Lazăr Vulturul Basarabiei, care îi tipăreşte versurile, indicând că fac parte din Drumul sângelui, volum care în acel moment, adică la 1920, se afla sub tipar. Deşi G. Călinescu defineşte activitatea poetică a lui Ludovic Dauş drept “obscură”, remarcăm totuşi anumite tangenţe cu poezia lui G. Coşbuc.
Unul din argumente se conţine chiar în poezia Orfanii:
…Şi stă pe prispă o bunică În jur c-o droaie de nepoţi - Ei mici, şi dânsa mititică. Şi bună… bună pentru toţi. Copiii-ntreabă: "Ce mai scrie Tătica?… Tot mai stă în cort?" "Da! Da!" răspunde ea, dar ştie Că a căzut în luptă mort. Şi lacrimile şi le-ascunde, Spunând năzbâtii din poveşti: "Odată… nu se ştie unde, Un crai din lumi împărăteşti A fost…". Şi deapănă cuvinte De-argint, cu mândri Feţi-Frumoşi, Cu codri care-ţi ies-nainte Şi cucuriguri de cocoşi. Dar povestind, se uită-ntruna În curte, la copila ei: "Vădană!… Se-mplineşte luna De când… colo… la Odorhei…" Şi — uitând povestea, necăjită, Ea spune droaiei de nepoţi: "Măicuţa voastră e mâhnită, Daţi buzna pân-la dânsa toţi. Hai! iute, păsări mititele, Că voi puteţi s-o bucuraţi…" Şi joacă lacrime — mărgele În ochii ei cei tulburaţi. "Hai!… iute… iute!" Dar clipa Când dorul dragilor copii Spre mama şi-a întins aripa Drăgălaşilor zglobii, O bombă-asurzitor detună Căzând din albăstrimi din cer, Şi mama piere-ntr-o furtună De fum, de pietre şi de fier. Bunica-n spaima grozăviei Îmbătrânind cu câţiva ani, Plângând, îşi mângâie copiii Rămaşi de două ori orfani.
G. Călinescu, minimalizându-i valoarea poetică, îl reabilitează ca pe un prozator inspirat şi interesant:
„…Ludovic Dauş a atras atenţia printr-un roman inspirat din trecutul Botoşanilor, Asfinţit de oameni, care cuprinde mult adevăr istoric romanţat. Eroul principal, Vangheli Zionis, e un nou Tănase Scatiu levantin, care de la starea de vânzător ambulant, debutând cu omorârea a două maici, ajunge bogătaş şi se amestecă în boierimea Moldovei de Sus, ce la rându-i e în stare de "asfinţit". Exponentă a aristocraţiei este Nathalie Dragnea, vlăstar de mare familie în care a intrat şi sânge comun şi care pune la cale căsătorii bogate pentru amanţii ei, percepând taxe şi de la ginerele examant şi de la viitoarea mireasă. Pe soţul ei, Dragnea, Nathalie îl ţine în dependinţe ca pe o slugă. Faţă de această societate desfrânată, levantinul criminal şi cu porniri incestuoase Vangheli apare ca un individ chiar respectabil prin capacitatea de dragoste curată, prin sobrietatea cu care urmăreşte scopurile sale. Bogatul material nu e îndeajuns de prefăcut artisticeşte, dar originalitatea documentelor compensează în parte această deficienţă." (Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Bucureşti, 1941).
Tot dintre cărţile de proză critică îşi alege două mai originale, două romane: Drăceasca schimbare de piele (1927) şi O jumătate de om (1937). Odată cu înaintarea în vârstă, proza lui începe să lunece spre tărâmul memoriilor şi în 1939 tipăreşte în câteva numere ale Jurnalului literar fascicule Din amintirile mele. Avea ce-şi aminti. Numai o scurtă trecere în revistă a producţiei dramatice montate pe scena Teatrului Naţional e demnă de a fi descrisă într-o istorie aparte — stagiunea 1898— 1899: Akmintis, fantezie dramatică; 1902-1903: Eglă, poem dramatic; tot atunci e prezentată tragedia în trei acte Blestemul şi piesa Patru săbii; 1904—1905 aduce poemul dramatic Doamna Oltea; stagiunea 1912-1913 îl prezintă cu piesa Cumpăna; peste ani, revine pe scena Teatrului Naţional şi în stagiunea 1930 -1931 îi este montată piesa Vlad Ţepeş. Chiar dacă nu ar fi scris nici un rând, prezenţa unui asemenea contemporan în urbea Chişinăului dinamiza activitatea intelectuală, mobiliza tineretul literar. Dar pana lui Ludovic Dauş părea neobosită.
Anii parcă treceau pe lângă inima lui mereu tânără, sperând o eternitate literară “sponsorizată” de poezie:
O umbră-i sufletul şi chipul, Un nor ce abureşte-n vânt, Mai nelegat decât nisipul Şi decât rana pe pământ. O răceală… un glonţ… şi cade Veşmântul zilelor cu noi, Şi din frumoasele răsade Curg ape tulburi şi noroi… (Neant)
La 5 februarie 1939 la Chişinău are loc dezvelirea monumentului regelui Ferdinand I. Printre oaspeţii sosiţi din Bucureşti se afla şi Ludovic Dauş, care era reprezentantul Societăţii Scriitorilor. La acea manifestare a rostit o cuvântare de salut.
"Ca delegat al Societăţii Scriitorilor Români şi în numele colegilor mei închinaţi scrisului, aduc prinos la pioasa îngenunchere ctitorului întregitor de ţară, luminosului rege Ferdinand cel Leal. A fost o poruncă a istoriei noastre ca El să se întruchipeze în bronz, aici, din iniţiativa şi râvna ofiţerilor de rezervă basarabeni, în frunte cu inimosul Gherman Pântea. Şi cum s-ar putea altfel, că doar ei, umilii ofiţeri români din armata rusă, în haosul bolşevic de la 1917, au purces să lucreze prin ostaşii moldoveni la dezrobirea Basarabiei şi înmănuncherea ei, prin Sfatul Ţării, la Patria-mumă. Ei, la 13 ianuarie 1918, au întâmpinat, într-un avânt frăţesc, oastea eliberatoare a regelui Ferdinand, şi au defilat spre Catedrala din faţă, cântând, cei dintâi în Basarabia, Pe-al nostru steag şi Trăiască Regele. Închinarea de atunci a luat chip şi se nemureşte în monumentul de astăzi. Şi e încă o poruncă a istoriei noastre ca statuia regelui liberator să se înalţe aici, chiar pe locul unde pentru sărbătorirea celor 100 de ani de la răpirea Basarabiei ruşii ridicaseră monumentul ţarului Alexandru I, cu inscripţia: "Basarabia recunoscătoare, 1812 —1912" Recunoscătoare ? Cum? Pentru lacrimile vărsate, pentru jugul îndurat de ea ori pentru temniţele Siberiei în care îi piereau feciorii? Veac de suferinţă şi doliu, prăbuşit odată cu statuia dărâmată. În locul ei, iată, înălţat Ferdinand Liberatorul, sub sceptrul căruia Nistrul e iar românesc, ca-n zilele lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Pentru această înfăptuire se cerea ca dalta unui mare meşter sănsufleţească pentru totdeauna pe neuitatul nostru rege… De aceea căzutau de la sine sorţii asupra lui O.Han, care a dat ţării, după Eminescu, pe Kogălniceanu, pe Vasile Lupu la Orhei şi pe Brâncoveanu în Bucureşti, aceşti mari ctitori ai trecutului nostru. Se impune pentru monumentul de astăzi un artist încercat, de talia unui Han şi ne bucură că iniţiatorii, alegând cum au ales, au pus pe primul plan nu influenţele, ci grija unei cât mai demne cinstiri a regelui în-vingător. Ca unul ce-am trăit mai bine de 10 ani aici, cunosc dragostea neţărmurită a fraţilor basarabeni pentru dinastia noastră şi tron… … Toţi fiii Basarabiei şi făuritorii Unirii, prezenţi sau nu, sunt sufleteşte aci, pentru a se împărtăşi din potirul bucuriei ce ne-a hărăzit-o Cel de Sus, prin regele Ferdinand, acum 20 de ani. Şi pare-se că sunt alăturea de noi cei mulţi, dispăruţi care, prin slovă sau cuvânt, după generaţia marilor Hasdei, au fost stegarii unirii ca un Vasile Stroescu, Murafa, Pavel Gore, ca scriitorul Leon Donici, ori ca duiosul Matee-vici care a cântat atât de simţit Limba noastră… (Regele Ferdinand I şi Unirea Basarabiei, Chişinău, 1939).
După 1940, evenimentele din viaţa politică a României se succed cu viteza cadrelor din filmele fraţilor Lumiere. Depăşit de revoluţii şi evoluţii, dinamitat de schimbările de sisteme, Ludovic Dauş moare la Bucureşti, în primăvara anului 1953. Aproape uitat, în rarele rânduri când mai poate fi întâlnit, numele lui e însoţit de dura şi nemiloasa caracteristică:
“…poet, prozator şi dramaturg, autor al unei întinse opere de o mediocră valoare artistică..”
Literatura română, dicţionar cronologic, Bucureşti, 1979
Orice s-ar vorbi în doi peri, oricât de rece s-ar scrie despre L. Dauş, pentru noi el rămâne a fi o figură legendară, căci prezenţa lui a înnobilat Chişinăul…
Dar oricât ar părea de paradoxal, basarabenii ar trebui să şi-l amintească în primul rând pe omul politic Ludovic Dauş şi mai apoi pe scriitorul şi omul de teatru. Zic aceasta, referindu-mă la documentele de epocă, la procesele verbale ale Camerei Deputaţilor din România întregită, când scriitorul-deputat a ajuns să-i apere pe ţăranii basarabeni de miniştrii basarabeni, care, fiind însărcinaţi cu promovarea legii agrare, o cam luaseră razna…
Citeşti şi nu-ţi vine a crede că omul politic Ion Inculeţ s-a acomodat atât de rapid la noua situaţie, încât a şi uitat de programul Partidului Eser care l-a adus în marea politică şi care se sprijinea, în primul rând, pe ţărănime. Sau, să zicem, Ion Buzdugan, care nu mai era luptătorul principial din anul 1917 — gustând din mierea dulce a puterii, s-a “muiat”, ajungând un cântăreţ ce ţine isonul, adică un fel de umbră a lui Ion Inculeţ. Şi atunci din rândurile deputaţilor se desprinde figura lui Ludovic Dauş, care, cu multă vervă actoricească, dar şi cu foarte mult simţ omenesc, a înţeles problema Basarabiei şi a explicat-o celor care n-o cunoşteau sau nu doreau s-o cunoască.
Se pomeneşte des de abuzurile administraţiei româneşti în Basarabia, facându-se din aceasta un cap de acuzare, dar se uită conştient de funcţionarii cinstiţi care şi-au exercitat cu brio misiunea lor cetăţenească în acest teritoriu, care au trăit toate adversităţile populaţiei locale ca pe propriile lor probleme. Exemplul cel mai elocvent al acestei pături de intelectuali oneşti este chiar Ludovic Dauş:
"D-lor, când pentru prima dată am călcat în Basarabia şi când am făcut îndeaproape cunoştinţă cu populaţia de acolo, un lucru m-a impresionat în primul rând: a fost credinţa superstiţioasă, dacă vreţi religioasă, a ţăranului şi a populaţiei de acolo, de jos şi de sus, credinţa care s-a manifestat mai ales în pătura ţărănească curată… …În afară de aceasta şi privitor la ţăranii din Basarabia, nu trebuie să uităm mândria lor atât de simpatic legată de trecut. Ei nu-şi zic: mă Gheorghe, mă Ioane, cum îşi zic la noi, ci: "căpitane Gheorghe", "căpitane Ioane", şi au tradiţia unor legături străvechi, unor legături, care le dau un titlu de nobleţe, căci se socot urmaşii răzeşilor şi mazililor, urmaşii apărătorilor de hotare din vremurile de demult. Aceştia fiind fraţii din Basarabia, înţelegeţi, d-lor deputaţi, cu câtă simpatie se întorc gândurile şi toate sentimentele mele către aceşti ţărani, a căror împroprietărire a venit în discuţia d-voastră. E dreaptă răsplata ce li se cuvine şi, aşa fiind, s-ar părea că discuţiile au luat o întindere mai mare de cum s-ar fi cuvenit". (Ion Ţurcanu, Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918—1940, pag.250).
Am descoperit resortul interior al lui Ludovic Dauş — respectul pentru ţăranul basarabean: nu respectul teatral, jucat politic, ci respectul sincer pentru osânda lui, pentru trecutul lui glorios.
Reforma a fost făcută aşa cum a fost făcută, s-au ruinat multe familii de nobili basarabeni, s-au îmbogăţit unele familii de ţărani, dar în câştig au fost numai oamenii politici — ei au jucat de minune această carte care se numeşte Basarabia… O umbră-i sufletul şi chipul, Un nor ce abureşte-n vânt, Mai nelegat decât nisipul Şi decât rana pe pământ.
COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Vol. 2. 62-65 p.
Chișinău, orașul meu 