„Asupra Basarabiei s-au scris multe cărţi, de către mulţi chemaţi şi nechemaţi. Studiile ce s-au scris asupra acestui colţ de pămînt românesc sînt de cele mai multe ori superficiale şi incomplete, pentru că autorii lor n-au ţinut seama de toată bibliografia privitoare la Basarabia… Pentru că lipseşte o bibliografie a Basarabiei”.

O operă bibliografică trebuie preţuită nu numai că-i un instrument util de orientare în diferite ştiinţe, dar şi pentru că reprezintă o muncă plină de răbdare.

Petre Ştefănucă

Două mari vocaţii au stăpînit destinul acestui foarte înzestrat tînăr basarabean pe nume Alexandru David, publicistica şi bibliografia. Şi dacă în planul muncii gazetăreşti a avut destui concurenţi pe potriva-i, atunci în planul bibliografiei figura lui era aproape solitară.

După justa remarcă a lui Petre Ştefănucă, „bibliografia e un teren de muncă aridă şi puţini sînt înzestraţi cu răbdarea de a răscoli praful revistelar şi cărţilor ca să adune din biblioteci picătură cu picătură de ce s-a scris în diferite domenii în decursul timpurilor”.

Alexandru David a fost unul dintre puţinii cercetători ai trecutului basarabean care a îndrăznit să facă o sistematizare a materialului bibliografic, fapt ce echivalează cu întocmirea unei hărţi pentru orice navigator care riscă să se arunce în imensul ocean al cărţii.

Mai mulţi cercetători pînă la 1917 s-au încumetat să descopere Basarabia prin intermediul bibliografiei. Cel mai bine au făcut acest lucru doi dintre ei: Petru Draganov în volumul Bessarabiana (Chişinău, 1911) şi Nicolae Moghileanschi în indicele Materialî dlea ucazatelea literaturi po Bessarabii, tipărit în 1912. Dar ambele lucrări menţionate suferă de acelaşi neajuns. La întocmirea lor au fost utilizate numai izvoarele ruseşti şi cele care se aflau în bibliotecile din stînga Prutului.

Primul bibliograf care a „sudat” sursele din bibliotecile ruseşti cu cele din bibliotecile româneşti a fost Alexandru David. Într-un fel el a preluat ştafeta predecesorilor săi în planul spiritual şi ştiinţific, însă lucrările lui urmează alte principii de selecţie şi sistematizare a materialului, metode însuşite la Universitatea din Bucureşti.

S-a născut în luna aprilie a anului 1910, într-o familie de ţărani din satul Bardar, judeţul Lăpuşna. După terminarea şcolii primare din sat, la îndemnul şi prin contribuţia învăţătorului Ioachim Arhir, a fost înscris la liceul Alexandru Donici din Chişinău. După absolvirea liceului, prin mijlocirea şi cu susţinerea unor persoane influente, se înscrie la facultatea de litere a Universităţii din Bucureşti, unde şi prinde gustul pentru cercetarea serioasă şi studiul profund avînd în faţă exemplul unor distinşi profesori bucureşteni care-l orientau spre desţelinirea ariei basarabene.

Desigur, îşi alege ca temă de studiu Basarabia. Îşi schiţează nişte planuri grandioase, care nu sînt deloc uşoare chiar şi pentru un tînăr foarte capabil.

În prefaţa la Bibliografia lucrărilor privitoare la Basarabia apărute de la 1918 încoace (Chişinău, 1933), el îşi mărturiseşte proiectele de lucru:

„Asupra Basarabiei s-au scris multe cărţi, de către mulţi chemaţi şi nechemaţi. Dar pînă astăzi nu avem încă o istorie completă a Basarabiei, o istorie care să oglindească în mod real trecutul acestei provincii sub toate manifestările ei de viaţă. Studiile ce s-au scris asupra acestui colţ de pămînt românesc sînt de cele mai multe ori superficiale şi incomplete, pentru că autorii lor n-au ţinut seama de toată bibliografia privitoare la Basarabia şi n-au utilizat tot materialul documentar, nici măcar pe cel deja publicat.
Însă acest lucru a fost şi este încă aproape imposibil de realizat, deoarece cele ce s-au scris despre Basarabia sînt împrăştiate prin diferite publicaţiuni române şi străine, aşa încît cercetătorului problemelor basarabene i-ar trebui aproape o viaţă întreagă numai ca să facă cunoştinţă cu bibliografia chestiunii! Pentru că lipseşte o bibliografie a Basarabiei. Astăzi, cînd studiile de tot felul se înmulţesc mereu, orice cercetător în orice chestiune are nevoie de o bibliografie a chestiunii. Şi pentru cunoaşterea Basarabiei este nevoie de o bibliografie completă a scrierilor despre Basarabia.
Ceea ce au făcut Draganov şi Moghilevschi (corect Moghileanschi — Iu. C.) este puţin de tot în această privinţă. De aceea socotim că, înainte de a se purcede la alcătuirea unei istorii a Basarabiei, este absolut necesar să se alcătuiască mai înainte alte două lucrări:  
1. Bibliografia Basarabiei, în care să fie înregistrate cronologic toate studiile ce s-au scris despre Basarabia ;
2. Un indice cronologic de toate documentele privitoare la Basarabia publicate pînă în prezent. Aceste două lucrări ar fi o călăuză de mare preţ pentru cercetătorul Basarabiei, prin faptul că i-ar pune în faţă tot materialul documentar privitor la Basarabia şi el ar căuta să-l cerceteze şi să-l utilizeze.
Alcătuirea acestor două lucrări cere muncă îndelungată, timp şi sacrificii materiale, care aproape depăşesc puterile unui singur om. Cu toate acestea, subsemnatul mi-am luat îndrăzneala şi greaua sarcină a întocmirii acestor două lucrări, pentru care adun materialul de cîţiva ani de zile.
Broşura de faţă este numai un fragment din bibliografia completă a Basarabiei”.

Scris sincer şi emotiv, acest proiect nu dezvăluie în nici un fel greutăţile prin care a fost impus să treacă tînărul savant Alexandru David.

Fiind nevoit să-şi cîştige bucata de pîine scriind cronici la ziar, preparînd elevi, el îşi croia timp şi pentru a cerceta arhivele, adunînd sute de fişe pentru volumul visat.

Publicistul R. Marent, care l-a cunoscut personal, găseşte pentru perioada bucureşteană o astfel de explicaţie:

„Dornic să-şi îmbogăţească cunoştinţele, se cultiva mereu ! Pentru dînsul nu exista odihnă. Sărac, de abia îşi permitea, rareori, să asiste la vreo reprezentaţie teatrală. Îşi măsura banii, ca să-i ajungă pînă la finele lunii! Singura bucurie o avea atunci cînd putea să-şi cumpere o carte dragă, după care tînjea atît, dînd tîrcoale vitrinelor librăriilor din centrul capitalei, privind etalîndu-se atîtea cărţi frumoase şi interesante pe care nu le putea poseda în mica lui bibliotecă. Fire meditativă, mai mult singuratică, se mulţumea cu cei 2—3 prieteni de pe aceleaşi locuri natale, care îi ajungeau. Cu dînşii era parcă între ai lui. Capitala ţării îi spunea doară atît de puţin. N-o putea înfrunta, nici cunoaşte adînc. Drumul lui era unul şi acelaşi. De acasă, din odăiţa lui de student, pînă la universitate sau la Academia Română ori Fundaţia Carol I şi înapoi”.

După ce şi-a luat licenţa, s-a întors acasă, unde era convins că-şi va găsi de lucru şi va putea să-şi creeze o situaţie materială satisfăcătoare. Se angajează la ASTRA basarabeană, unde redactează ziarul Cuvânt moldovenesc, şi între anii 1931 — 1933 e prezent regulat în paginile publicaţiei. În acelaşi timp colaborează la cotidianul Viaţa Basarabiei, la revistele Viaţa Basarabiei, Arhivele Basarabiei, Cultura poporului, Cele trei Crişuri ş. a. Alcătuieşte şi tipăreşte nişte calendare pentru uzul basarabenilor. Iar timpul liber, dacă se poate vorbi şi despre el în aceste condiţii, şi-l consacră bibliografiei. În 1934 îi iese de sub tipar primul volum din Tipăriturile româneşti în Basarabia sub stăpînirea rusă (1814—1918). Volumul cuprinde 400 de titluri aranjate cronologic şi repartizate pe compartimente: 69 de scrieri ţin de istorie, 23 de colecţii de documente privind agricultura, 19 titluri — despre cooperaţie, 12 — despre arheologie, 11 — despre monumentele istorice, 8 — despre oraşele Basarabiei, 14 — despre populaţie, 20 — despre economia politică, 22 — despre biserici şi culte etc.

„Munca noastră n-a fost uşoară, mărturiseşte autorul în prefaţă. Căci cărţile acestea nu se află depozitate undeva într-o bibliotecă sau într-un muzeu, ci le găseşti în cutare mănăstire, altele în cutare biserică de faţă, unele în biblioteca Academiei Române, sau în biblioteca municipiului şi în biblioteca universitară din Chişinău. Pentru identificarea lor a trebuit să umblăm în cursul a două vacanţe de vară prin satele şi mănăstirile din judeţele Lăpuşna şi Orhei, cercetînd bibliotecile şi podurile bisericilor.
Majoritatea cărţilor descrise în cele ce urmează sînt şi astăzi în uz în bisericile noastre. Clericii oficiază serviciul divin tot după ele. Dar cum nicăierea, nici într-o bibliotecă, nu se găsesc colecţionate toate aceste cărţi care s-au tipărit în Basarabia la vremea ruşilor, acest lucru ar trebui să se facă măcar acum şi cît mai repede.
Căci altfel se distrug aceste mărturii ale sufletului românesc în Basarabia. În cele ce urmează, dăm descrierea amănunţită a cărţilor tipărite în româneşte sau în ruseşte şi româneşte, la Chişinău sau în altă parte, în Rusia, pentru trebuinţele locuitorilor din Basarabia la vremea stăpînirii ruseşti. Cum însă lucrarea ar fi fost prea voluminoasă, am împărţit-o în două: dăm în primul volum cărţile tipărite între 1814—1880, iar în al doilea volum vor urma cărţile tipărite de la acea dată pînă la Unire”.

Despre volumul I şi-a spus (în zilele noastre) părerea bibliograful Ion Madan:

„E o muncă colosală. Ea cere răbdare şi profunde cunoştinţe pentru a aduna tot ce s-a scris în decurs de veacuri privind diferite domenii ale ştiinţei şi culturii, istoriei şi literaturii, economiei şi vieţii spirituale. Folosită critic, această lucrare e necesară acum pentru istorici, bibliologi, lingvişti, textologi, pentru toţi cei care se ocupă de trecutul Moldovei”

Orizontul, nr. 8, 1989

Alexandru David făcea investigaţiile sale bibliografice avînd un scop bine definit: dorea foarte mult să-şi aducă contribuţia la critica şi istoria literară din regat şi mai accentuat la temele nevalorificate din ţinutul Basarabiei.

Intenţiile lui mergeau şi mai departe: dorea să demonstreze că vechimea literaturii noastre numără mai multe secole decît recunosc existentele istorii, că acolo, în anonimat, putem descoperi nume de poeţi şi scriitori de certă valoare. Argumentele lui sînt convingătoare:

„Obicei au istoricii literari să fixeze începuturile poeziei culte româneşti la creaţiunile poetice ale Văcăreştilor, ale logofătului Costache Conachi, ale lui Anton Pann, etc, fără să se întrebe dacă nu cumva aceştia au avut poeţi contemporani şi poate chiar înaintaşi. Cel care a păşit gardul acestei înţărcuiri a poeziei româneşti este & prof. univ. Nicolae Cartojan. Într-un studiu apărut acum cîţiva ani (N. Cartojan: Contribuţiuni privitoare la originile liricii româneşti în Revista filologică, Cernăuţi,1927) D-sa a arătat că Văcăreştii, C. Conachi, A. Pann, consideraţi de istoricii literari ca descălecători ai poeziei româneşti, n-au apărut ca nişte meteori din văzduh, ci sînt produsul unui mediu literar deja existent, Văcăreştii au avut contemporani poeţi şi poate chiar înaintaşi. Astăzi nimeni nu mai poate tăgădui acest adevăr. Evident, nu ni s-au păstrat sau, ca să fim prudenţi faţă de surprizele ce ni le poate oferi timpul, nu s-au descoperit multe opere de ale poeţilor necunoscuţi începători ai poeziei naţionale. Pentru că alta era circulaţia operelor literare de altădată. Reviste nu erau. Tipărirea în volum era imposibilă. Poezia circula mai mult oral, întocmai ca poezia populară din toate timpurile, fără ca prin aceasta să capete un caracter popular. Poeziile cărturarilor noştri de altă-dată erau citite şi mai ales cîntate prin saloane, pe la nunţi, banchete, prin cafenele, restaurante, etc. Unii şi le scriau pe hîrtie şi manuscrisele ce ni s-au păstrat fac dovadă existenţei lor. Valoarea literară netăgăduită a acestor poezii face dovada talentului celor care le-au plăsmuit. Dintre puţinele opere de acest fel ce ni s-au păstrat, Şalul negru, cu o istorie atît de interesantă, este una din cele mai de seamă. Căci Şalul negru este o poezie românească, o poezie a unui cărturar român de pe la sfîrşitul veacului al XVIII-lea sau începutul celui al XlX-lea veac”.

Acesta este începutul unui studiu critic, semnat de A. David şi intitulat Contribuţii la vechea lirică românească (Chişinău, 1934). De fapt, o evoluţie a Contribuţiilor… negreşit s-ar fi transformat într-un tom profund de istoriografie literară, căci bogatul aparat bibliografic şi varietatea de idei trădează o asemenea intenţie. Iar curajul angajării într-o posibilă polemică nu-l sperie pe tînărul autor, ci se pare că-i aduce numai satisfacţii:

„Totuşi, mai degrabă înclinăm a crede că Negruzzi a cunoscut textul românesc de care s-a servit Puşchin şi a luat aceste expresiuni de-a gata de acolo. Căci singur Negruzzi ne spune, că Puşchin îi traduce versurile sale. Şi bănuim, că între alte versuri, Puşchin îi va fi citit lui Negruzzi, în româneşte, chiar Şalul negru auzit de la o moldoveancă Marioliţa. Şi Negruzzi îl va fi prelucrat direct din româneşte fără să mai fie nevoie să-i traducă din ruseşte. În sprijinul acestei idei vin încă două fapte:
a) C. Negruzzi nu ştia ruseşte sau, în orice caz, foarte puţin ştia
b) C. Negruzzi nu traduce din Puşkin decît două bucăţi Şalul negru şi Kirjaliul, tocmai bucăţile pe care Puşkin le tradusese din româneşte. Faptul acesta e bătător la ochi şi ne face să credem că C. Negruzzi ocoleşte adevărul cînd spune că traduce din Puşkin. În realitate el prelucrează chiar din româneşte aceste două bucăţi literare. Dar oricum ar fi, oricare din aceste două ipoteze ar fi adevărată, cert este că a existat o poezie românească pe care Puşchin a tradus-o în ruseşte. Ne-o spun atîţia contemporani de-ai iui Puşkin, ne-o spune însuşi Puşkin.
Şi odată ajunşi la această concluzie se naşte, numaidecît, o întrebare: cine e autorul acestei poezii. Un răspuns precis nu putem da deocamdată. Doar cîteva indicaţii. Ipoteza admisă de Iaţimirschi, cum că ar fi o plăsmuire populară, trebuie înlăturată. O cît de fugară lectură îţi spune că această poezie nu poate fi de origine populară. Atît forma, versificaţia, cît şi fondul, elementele de cultură, ce se găsesc într'însa, sînt de origine cărturărească. Versul popular este mai scurt, de 6—7—8 silabe, pe cînd aici avem versuri lungi de 12 silabe, întîlnite numai în literatura cultă. Referindune la elementele de cultură: şal, rob, armean, paloş, etc, trebuie să admitem că sînt de origine cultă, cărturărească, dar nu din popor, care nu le cunoştea. Apoi iubirea cu o grecoaică e ceva neobişnuit în viaţa poporului de jos. Toate acestea ne indică o origine cărturărească. Şalul negru n-a putut ieşi decît dintr-un mediu cult, din lumea cărturarilor de pe la sfîrşitul veacului al XVIII-lea sau începutul veacului al XIX-lea, cărturari care îşi turnau simţămintele în cupele cuvintelor potrivite. Şalul negru trebuie fixat în cadrul acestei poezii lirice româneşti. Existenţa lui întăreşte concluziile prof. Cartojan şi îndreptăţeşte completarea ce trebuie făcută în istoria literaturii noastre. Căci Şalul negru este o poezie de o remarcabilă valoare literară, pe care ar fi subscris-o mulţi poeţi din ziua de azi, de vreme ce nu s-a ruşinat s-o traducă Puşchin. Şi, desigur, vor fi existat şi alte poezii similare, de aceeaşi valoare literară, dacă nu chiar mai mare”.

Nu ne rămîne decît să regretăm că am pierdut foarte devreme un asemenea potenţial analitic, un disociator atît de fin. Cine poate tăgădui faptul că am fi citit cu alţi ochi multe din lucrările literaturii timpurii, de-ar fi fost ele trecute prin fina lui filieră critică. Multe accente şi-ar fi schimbat locul şi multe nedumeriri ar fi dispărut din paginile istoriei literare…

Plecarea din viaţă a lui Alexandru David i-a făcut pe colegi şi pe şefi să înţeleagă ce mare pierdere a suferit publicistica şi mai ales ştiinţa basarabeană. O mulţime de note, amintiri, regrete au împînzit paginile ziarelor. Dar nici o pagină, cît de bine ar fi scrisă, nu mai e în stare să întoarcă înapoi omul…

„Am pierdut pe cel mai scump tovarăş de muncă de la ziarul acesta, Cuvânt moldovenesc, scrie Leon. T. Boga. Am pierdut pe cel mai luminat tînăr de aici din Basarabia, pe care ni-l hărăzise şcoala românească. Am pierdut pe cel mai dîrz apărător al drepturilor ţărănimii moldoveneşti, din sînul căreia el răsărise”

Cuvânt Moldovenesc, 14 aprilie, 1935

Şi dacă Leon T. Boga îl preţuia din punctul de vedere al redactorului Cuvântului Moldovenesc, apoi Vasile Ţepordei, colegul lui de redacţie, pune preţ pe alte calităţi, dar emoţia lui nu este mai mică şi părerile de rău îl năboiesc la fel:

„L-am cunoscut încă din liceu, de la concursurile Tineri mei Române. Era chibzuit şi măsurat în toate. Lucra cu tact şi răbdare. Dar mai ales aduna întocmai albinei materialul, pe care l-a publicat la vîrsta relativ fragedă. Avea o răbdare şi o putere de muncă de neînchipuit.
Îl găseai fără întrerupere aproape la masa de lucru. Cu capul între mîini, stătea ceasuri întregi şi citea în cărţile şi gazetele ce ne vin cu grămada la redacţie. Mai că nu era revistă şi ziar, pe care să nu-l fi cunoscut. Din cauza prea multei citiri, purta ochelari încă din şcoală.
Cunoştea adînc tot ce s-a tipărit în Basarabia… Parcă-l văd ş-acum umblînd pe jos din sat în sat şi cercetînd trecutul acestei provincii, ascuns sub colbul aşternut de vremuri. Iubea satul şi natura. Uneori, în ceasurile libere, lepăda masa de lucru, ieşea la cîmp şi respirînd cu lăcomie din aerul înviorător al meleagurilor noastre, zîmbea şi-nainta tăcut, dar vesel. L-am întîlnit de nenumărate ori hoinărind prin sate şi mai ales pe la mănăstiri. Şi aceasta mai cu seamă în lunile de vacanţă. Stătea adesea întins pe iarbă şi-şi făcea planuri frumoase de viitor. Avea idealuri frumoase, dar ţinta tuturor idealurilor şi-o ţinea ascunsă în altarul sufletului său. Îşi trăda cîteodată dorinţa de a se vedea veşnic în mijlocul cărţilor” (Cuvânt Moldovenesc, 14 aprilie, 1935)

Aşa sîntem plăsmuiţi noi, oamenii, de multe ori prindem la minte şi preţuim scînteia biologică a vieţii abia atunci cînd ea dispare. Şi numai stingerea ei pare să ne repuie pentru o singură clipă pe făgaşul firesc al spiritului nostru. Să ne aşeze faţă-n faţă cu veşnicia, demonstrîndu-ne că noi sîntem numai nişte clipe în faţa eternitaţii…

Şi se vede că efigiile noastre se păstrează mai bine nu pe pietrele monumentelor, ci în memoria contemporanilor. Memoria omenească nu numai că înveşniceşte, ea are puterea de a înnobila chipurile, de a le pune mereu în raport cu timpul ce curge tot mai schimbător la faţă.

Petre Ştefănucă, fiu de ţăran şi el, tot din fostul judeţ Lăpuşna, răscolindu-şi amintirile, scrie îndurerat: „Era un băiat negricios, slăbuţ şi sfios, îmbrăcat cu o cămaşă de şit albastră cu dungi, încins pe deasupra cu o curea şi cu o cruciuliţă galbenă la gît cu panglică roşie. Aşa era obiceiul în satul lor, la Bardar. Purtau şi poartă şi astăzi cruciuliţele la gît peste cămaşe atît bărbaţii, cît şi femeile. Şi-a schimbat portul de acasă numai cînd comitetul şcolar, foarte darnic cu fiii de ţărani pe atunci, i-a făcut un costum de uniformă. Fiind cu două clase înaintea lui, nu l-am cunoscut cum învăţa.

Auzeam însă că-i premiat în fiecare an. Sîrguinţa la învăţătură şi-a arătat-o şi prin aceea că a terminat cursul liceului în şase ani, dînd clasa a IV-a în particular. Mi-l amintesc că era cel mai harnic cititor de cărţi din biblioteca liceului şi prin clasele superioare era singurul elev la care observasem patima de a citi ziare. Ne-am întîlnit mai tîrziu într-o vară cînd colinda satele judeţului Lăpuşna în fruntea unei echipe de teatru şi propagandă culturală compusă din absolvenţi ai liceului Al. Donici, sub auspiciile Asociaţiei culturale „ASTRA Basarabiei”.

Am devenit prieteni nedespărţiţi la Universitatea din Bucureşti. Greutăţile vieţii te silesc întotdeauna şi-ţi cauţi sprijin într-un prieten. Eu mi-am găsit sprijinul în el şi el în mine. Prezenţa noastră împreună la conferinţe, la cursuri, la cercul studenţilor basarabeni, pe stradă devenise pentru colegii noştri simbolul adevăratei prietenii. I-am cunoscut suferinţele după cum i-am admirat dragostea şi puterea de muncă. în puţine suflete trăiesc alături grija chinuitoare pentru ziua de mîine şi idealurile de muncă.

Bursier şi la Universitatea din Bucureşti, mînca de multe ori şi o dată pe zi ca să poată economisi un ban, scutind jumătate din bursa pe care o primea în bani, pentru a-şi cumpăra o cămaşă sau o pereche de ghete. Profesorii săi de la Universitate i-au remarcat spiritul vioi şi dorinţa de muncă, şi l-au încurajat. Verile pentru el nu erau prilej de odihnă după munca de un an de zile în bibliotecile Bucureştiului, la trecutul Basarabiei.

Aceste tulburătoare amintiri pentru paginile revistei Viaţa Basarabiei (nr. 5, 1935) le-a semnat Petre Ştefănucă.

Încurajarea, bunăvoinţa şi alte elemente de cultură umană nu sînt suficiente pentru a-l ridica pe om din groapa adîncă în care se zbate sufletul său… Acolo, în intima-i singurătate, el macină durerile şi gîndurile cele mai năstruşnice. E suficientă o singură scînteie de compătimire sau de ură ca să schimbe prea fina balanţă pe care e adăpostită liniştea sufletească. De astă dată soarta a mers împotriva lui Alexandru David, l-a pus la încercare şi el n-a rezistat. Puterile de înfruntare a mizeriei omeneşti slăbiseră cu totul. Şi aici a sosit clipa tragicului deznodămînt…

La 8 aprilie 1935, nemaiputînd suporta calomnierile şi teroarea locotenentului Dragoş, căci pe atunci tînărul publicist de la Cuvânt Moldovenesc îşi făcea stagiul militar, s-a aruncat sub roţile unei locomotive care i-a tăiat picioarele. A murit peste cîteva ore la spitalul Regina Maria. Medicii n-au putut face nimic pentru salvarea lui. N-au putut face nimic nici colegii şi prietenii, care, văzîndu-l agitat de cîteva zile şi bănuindu-i intenţiile, au apelat la ajutorul poliţiei ca să-l supravegheze. Dar clipa fatală a sosit şi el, rupîndu-se din cercul celor ce-l supravegheau, s-a aruncat sub locomotivă. Intenţia-i de a-şi pune cpăt zilelor se definitivase în ajun, cînd a scris cîteva scrisori prietenilor, colegilor şi profesorilor săi în care se conţineau mai multe rugăminţi. Pe C. Tomescu, editor al Arhivelor Basarabiei, l-a rugat să tipărească volumul II al Bibliografiei tipăriturilor româneşti în Basarabia, dedicînd această lucrare neamului românesc întregit pe vecie.

Pe Leon T. Boga, director al Cuvântului Moldovenesc, l-a rugat să aibă grijă de copil şi de soţie, iar banii obţinuţi de pe urma publicării volumului să-i depună la cont pe numele copilului.

Volumul II al Bibliografiei, aşa şi n-a mai văzut lumina tiparului, căci d-l C. Tomescu o fi uitat să îndeplinească această ultimă dorinţă a lui Alexandru David. Care este soarta acelui manuscris e greu de spus, la fel cum nu se ştie nimic despre cele două volume de poezii netipărite şi cele două piese de teatru rămase în manuscris pe masa sa de lucru. Şi numai calendarul Cuvântului Moldovenesc pentru anul 1935, semnat de Alexandru David, încheie şirul lucrărilor publicate.

În recenzia Tipăriturile româneşti sub stăpinirea rusă (1812—1918), vol. I, 1934, publicată în revista Viaţa Basarabiei (nr. 5, 1935) Petre Ştefănucă se arată optimist. Dorind să anticipeze apariţia volumului II, el scria:

„Aşteptăm şi apariţia vol. II şi nădăjduim că d-l prof. universitar C. Tomescu, căruia autorul, printr-o scrisoare trimisă în ziua nenorocită a morţii sale, i-a lăsat grija editării, va face ca vol. II, să apară neîntîrziat şi cu aceeaşi îngrijire tipărit ca şi vol. I. Academia Română a trecut printre premiile sale, în urma stăruinţelor d-lui prof. universitar Şt. Ciobanu, şi un premiu cu titlul operei bibliografice de mai sus. Cum deocamdată nu se arată nici o operă cu titlul asemănător ca să o concureze, premiul de cîteva mii de lei pe care eventual le va cîştiga opera regretatului A. David, depuşi la o bancă, va forma o moştenire binevenită şi o amintire frumoasă de la tatăl său, pentru vlăstarul ce a rămas să-i poarte numele, cînd va creşte şi va păşi pe acelaşi drum zgrunţuros al cărţii.”

Alexandru David a plecat dintre cei vii aşa întocmai cum şi-a trăit cei 26 de ani. Cortegiul funerar era urmat de vreo 20 de persoane, de mama-i îndurerată şi de soţia lui cu un copilaş în braţe. Te răzbeşte durerea cînd citeşti cele relatate de R. Marent:

„Şi într-o după amiază a lunii lui aprilie 1935, cortegiul care conţinea rămăşiţele lui pămînteşti, urmate de o mică asistenţă, se îndrepta agale, spre cimitir. S-a oprit în centru, unde, din blocul primăriei Chişinăului, colegul de gazetărie Hedel a rostit o cuvîntare emoţionantă, care a scos lacrimi din ochii tuturor. Plîngea mama bătrînă. Plîngea femeia tînără, ţinîndu-şi cu anevoie mica odraslă care nu ştia de ce plînge mămica, plîngea natura însăşi, căci picături de ploaie veneau de sus, de acolo, unde avea să zboare sufletul lui Alexandru David…”.

Istoria se repetă. Acel copilaş — Aurel — avea să crească mare şi să ajungă un mare pictor, un minunat prieten al scriitorilor. Dar nici soarta lui n-a fost mai uşoară… Pe fiul lui Aurel David îl cheamă tot Alexandru şi el ştie prea puţine amănunte din viaţa bunicului. Păstrează cu pietate un ziar cu o fotografie a lui şi biografia-i atît de scurtă…
Şi totuşi, fără numele lui este imposibil să scrii nişte păgini din trecutul Basarabiei, mai bine zis — fără să porneşti de la opera durată de el, bibliograful prin vocaţie care a fost Alexandru David…

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Chișinău, 1993. Vol. 1. 162-171 p.