Infinită este opera pe care sufletul ne zoreşte s-o îndeplinim.
Goethe

În istoria Basarabiei au existat personalităţi care au demonstrat, în clipele cele mai grele, capacităţi extraordinare, tot ele au dominat opinia publică. Cu o modestie ieşită din comun. Un exponent veritabil al acestei cohorte a fost unica femeie membru al Sfatului Ţării, Elena Alistar.
S-a născut în anul 1873, în comuna Vaisal, judeţul Ismail, în familia preotului Vasile Bălan. Dragostea de neam i-a fost cultivată în casa părintească. A învăţat la Şcoala Eparhială din Chişinău, apoi s-a căsătorit cu preotul Dumitru Alistar, şi se prea poate că ar fi rămas în memoria sătenilor din comuna Rezeni doar ca o bună şi inimoasă preoteasă ori, cum se zicea pe atunci, matuşcă, dacă soarta nu ar fi orînduit ca ea să treacă prin multe şi grele încercări. A locuit la Rezeni între anii 1898—1909. Cînd i-a decedat soţul, ea, la îndemnul inginerului şi publicistului Mihai Vîntu, a plecat în România, stabilindu-se la Iaşi şi înscriindu-se la facultatea de medicină a Universităţii.
Atmosfera ieşeană a fost prielnică pentru firea ei hotărîtă, dîrză. Anturajul lingvistic, forfota studenţească, curentele politice şi dorinţa de a căpăta studii cît mai temeinice amplifică grija pentru cei rămaşi acasă.
Aptitudinile publicistice şi le-a manifestat în 1912, cînd a scris cîteva articole cu ocazia centenarului anexării Basarabiei la Rusia şi atunci, pentru prima oară, a nimerit în listele negre ale jandarmeriei ţariste.
Ziarul Bessarabscoe slovo (nr. 13, 1991), descifrînd unele materiale secrete ale ohrancăi, publică şi o informaţie curioasă despre Elena Alistar: „În 1912 au fost primite informaţii că Elena Vasilevna Alistar (născută Balan), care-şi face studiile în România, este o românofilă extremistă. Îşi tipăreşte articolele în presa periodică românească, propagînd unirea guberniei Basarabia cu România. Învaţă la Universitatea din Iaşi şi primeşte ajutoare din partea Ligii naţionale a românilor, în fruntea căreia stă cunoscutul rusofob C. Stere. Cu mijloacele aceleiaşi ligi Elena Alistar educă în şcolile ieşene doi copii de ţărani din satul Rezeni, judeţul Chişinău, pe fiii lui Porfirie Botnari şi Trofîm Tîrgalo, pe care i-a adus la Iaşi avînd scopul de a pregăti un contingent de ţărani propagandişti, care ar răspîndi ideile naţionaliştilor români printre moldovenii din gubernia Basarabia. După cum am fost recent informaţi, Elena Alistar a sosit la Rezeni ceva mai devreme de anunţarea de către Rusia a mobilizării generale şi, cum numai Germania a declarat război Rusiei, ea s-a întors în România. Peste un timp ea din nou a revenit în satul Rezeni, unde a început a lansa zvonuri că va fi război cu România, dar locuitorii băştinaşi n-au de ce se teme, deoarece, precum spunea Alistar, românii n-or face nimănui nici un rău şi vor ocupa Basarabia în linişte şi pace”.
La 20 august 1914 Elena a fost arestată, dar acuzaţiile jandarmilor fiind foarte contradictorii şi neconvingătoare, ea în curînd este eliberată.
Derularea evenimentelor a luat un alt făgaş, Rusia şi România pomenindu-se în aceeaşi tabără de aliaţi. în momentul cînd trupele germane au ocupat Bucureştiul şi toată elita ţării se retrăsese la Iaşi, ajutorul rusesc era considerat ca o unică speranţă pentru salvare. Deşi intuiţia Elenei (sau a adepţilor săi) în cele din urmă s-a dovedit a fi justă — la 13 ianuarie 1918 armatele româneşti au intrat pe teritoriul Basarabiei…
La acea vreme Elena Alistar era deputat în Sfatul Ţării din partea blocului moldovenesc şi era unica femeie deputat. Printre cei 139 de delegaţi ai diverselor partide şi mişcări, glasul ei ferm avea o pondere deosebită. Am senzaţia că într-un anumit fel ea simboliza femeia Basarabiei.
Tensiunea acelor clipe răzbate din rîndurile însemnărilor lui Gherman Pântea Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii Basarabiei (Chişinău, 1932): „La orele 2 deputaţii şi publicul ocupă locurile în sala mare (clădirea fostului liceu A. Donici, actualul Institut de Arte — Iu. C.), destinată pentru deschiderea şedinţelor Sfatului Ţării. Primele două rînduri de scaune sînt ocupate de deputaţi, restul de public. În dreapta şi în stînga de la locul prezidenţial sînt aşezate două bănci pentru reprezentanţii presei. Cel mai mare ca vîrstă dintre deputaţi, N. N. Alexandri, ocupînd locul prezidenţial, se adresează către asistenţă cu următoarele cuvinte: „Domnilor deputaţi! Declar şedinţa Sfatului Ţării deschisă”. Ca în urma unui semnal, toţi deputaţii şi publicul se scoală şi, aplaudînd frenetic, strigă „Trăiască Basarabia autonomă, Trăiască democraţia, Trăiască Republica Moldovenească”. Corul execută din nou imnul Deşteaptă-te, române. Pe ochii multora se văd lacrimi, unii plîng. Refugiaţii îşi acoperă feţele cu batiste.
Preşedintele, muşcîndu-şi buzele, încearcă să-şi oprească lacrimile. Arhimandritul Gurie, deputatul Pelivan, doamna Alistar şi mulţi alţii plîng ca copiii”.
Doctorul Alistar o fi cules acele lacrimi din ochii răniţilor pe care-i îngrijise, iar pedagogul Alistar dorea din tot sufletul să ocrotească copiii, să-i ferească de primejdie, să le dăruiască o nădejde.
În tot ce făcea Elena Alistar, se manifesta trăsătura maternă bine conturată de a cuprinde mai multe probleme printr-o viziune pur feminină. Nu degeaba Liga femeilor din Basarabia a ales-o ceva mai tîrziu în postul de preşedinte. Şi organizaţia „Crucii roşii” din ţinut a apelat la serviciile şi autoritatea distinsei femei.
În anul de pomină 1918 Elena Alistar a fost prezentă nu numai la întrunirile Sfatului Ţării, ci şi în paginile ziarelor locale. La 10 februarie 1918 publică un articol, care are mai mult temperamentul unui apel: Către moldovenii din Basarabia:
„Vouă, tuturor, mă adresez cu această scrisoare, pornită din adîncul inimii mele, ce bate în folosul neamului.
Cu venirea armatei române aici, s-a creat pentru cei ce doresc a lucra în folosul neamului, împrejurări foarte priincioase. Pînă acum ne împiedicau mulţi, îndeosebi duşmanii neamului nostru, acum însă avem putinţa de a lucra făţiş, deschis şi prin urmare cît de mult. Să lucrăm deci, să ştiţi, că acum sînt şi mai multe de făcut decît înainte. Acum să ne unim toţi cei cu dragoste către neam, să lucrăm cît mai energic ca să putem da acum, avînd puterea în mîini, roade cît mai bogate şi mai frumoase. Să ne ferim însă, dragii mei, de greşeala de a judeca oamenii după culoarea lor politică şi de a-i urmări pe chestii personale. Acest păcat e mai greu decît chiar nepăsarea faţă de neam, pe care o au mulţi dintre noi”.
A doua zi Elena Alistar tipăreşte un material la fel de categoric: Acum, ori niciodată!… Este în acest articol o spovedanie sinceră a autorului, o încercare de a rezolva veşnica problemă a basarabeanului — a rămîne în imperiu, a trăi din capul lui, a se uni cu România. O problemă pe care Istoria ne-o pune mereu în faţă ca pe o piatră de încercare. Generaţii noi şi noi sînt tentate să dea o soluţie… Generaţia de la 1918 a înfăptuit chinuitor de greu alegerea, dar a făcut-o cu mult curaj şi jertfire de sine. Elena Alistar demult îşi făcuse alegerea şi, convinsă de buna alegere, a încercat să semene pe ogorul abia desţelinit al conştiinţei basarabene seminţele fragede de patriotism: „Orice român cu evlavie îşi aminteşte ziua de 24 ianuarie, şi îndeosebi ziua de 24 ianuarie a anului curent. La banchetul care s-a ţinut cu acel prilej în Chişinău, eu am îndrăznit a spune că mulţi din ţăranii moldoveni şi democraţii din Republica noastră, dacă azi nu sînt încă pentru unirea grabnică cu România, pricina este că România încă nu e democratizată şi, îndeosebi, că treaba pămîntului nu e dezlegată. Atunci am spus ceea ce cred că simţeau mulţi ţărani şi mulţi democraţi din Republica noastră.
De atunci încoace tot timpul am cugetat asupra întrebării. N-am luat parte activă de atunci încoace nici la serbări, nici la şedinţele Sfatului Ţării; parcă nu mai aveam nici serviciu, nici datorie de deputat. Simţeam că în mine se petrece o frămîntare de gînduri ce sînt în legătură cu întrebarea aceasta. În sfîrşit, acum recunosc că m-am schimbat; eu am rezolvat chestiunea ce mă preocupa aşa de mult şi nu voi greşi dacă voi spune, că după cum am spus atunci pe faţă ce simţeau mulţi moldoveni, acum voi spune tot aceea ce simt cei mai mulţi din aceiaşi moldoveni.
Azi eu strig în gura mare: „Acum, ori niciodată, noi trebuie să ne unim!”.
Ziarul România nouă, fondat şi condus de Onisifor Ghibu, a găzduit mai multe articole semnate de Elena Alistar, cea care la 21 iunie 1917 înfiinţase Liga femeilor din Basarabia, la 13 octombrie 1918, împreună cu Elena Zaharov, semna O scrisoare a femeilor hasarabene:
„Dragele noastre surori! Noi trecem prin timpuri foarte importante şi, poate foarte puţini îşi dau seama de mărimea şi importanţa acestor timpuri. Azi popoarele îşi croiesc soarta; nu-i tîrzie vremea, cînd s-a forma o hartă nouă aproape a întregii lumi. Ori, în acest timp nimeni nu poate sta nepăsător faţă de neamul lui, fiecare trebuie să-şi puie întrebarea: Ce loc va ocupa neamul meu? Ce viitor va avea el?
Dar asta e puţin ! Trebuie ca orice fiinţă omenească să-şi aducă obolul lui de muncă, de inimă, de suflet, de fiinţa lui şi chiar viaţa, pentru ca să contribuie cît de puţin la realizarea aspiraţiilor neamului lui…”.
Mai tîrziu experienţa acestor ani, suprapusă cu perspectiva istoriei, au îndemnat-o să dea tiparului o broşură interesantă, devenită raritate bibliografică: Mişcarea naţională în Basarabia (1930). Şi tot la acest capitol se înscriu şi memoriile ei în parte publicate, în parte rămase în manuscris, dar acei ce le-au citit afirmă că sînt foarte interesante şi preţioase pentru istorie.
Cea mai bună confirmare a faptului că şi pe tarîmul pedagogic Elena Alistar a lucrat cu multă dăruire este acea frumoasă aureolă pe care o poartă în suflet fostele ei eleve. Surorile Vnorovschi, Cleopatra şi Ludmila, din Chişinău, absolvente ale Şcolii Eparhiale, al cărei director a fost E. Alistar, mărturiseau într-un articol publicat în revista Basarabia (nr. 12, 1990), intitulat sugestiv: Ne temeam de ea, dar o iubeam…:
„…O simţeam pe doamna Alistar în toate, nu numai la festivităţi, nu numai la lecţii, ci, după cum am mai spus, în fiecare moment al vieţii noastre la şcoală. Toate ni se explicau, ni se aduceau la cunoştinţa noastră chiar şi cele mai neînsemnate dispoziţii. De aceea nu erau niciodată zvonuri şi vorbe neîndreptăţite. Un caz. Trecuserăm printr-o iarnă foarte grea şi o primăvară friguroasă. Ne aflam prin post, dar nouă ni se dădea mîncare de frupt. Doamna directoare a intrat în sufragerie şi a spus că nu ni se dă mîncare de post, pentru că e prea frig şi, ca să nu slăbim prea tare, trebuie să primim mîncare cu caloriile necesare. De unde se vede că nu era o bigotă, ci întot-deauna raţională şi bună la inimă. Bunătatea ei o vedeam concretă zi la zi. Ştiam, de asemenea, că doamna Elena Alistar educa la ea acasă copii orfani, unii din ei înfiaţi. Mai tîrziu am aflat că erau nişte fetiţe, care nu învăţau la noi la şcoală, fiind însă ajutate de domnia ei prin intermediul societăţii „Crucea Roşie”, al cărei preşedinte era”.
S-a pensionat în 1939 din postul de director al Şcolii Eparhiale. Şi de aici încolo a avut de furcă numai cu reversul medaliei: evacuare, război, frica de a nu fi extrădată Uniunii Sovietice, desconsiderarea noilor autorităţi şi, ceea ce era cel mai dureros, ruinarea idealului — Basarabia din nou era sub oblăduire străină. Acea care dintr-o pornire patriotică a scris şi versuri, gîndind ca şi pe această cale s-apropie izbînda, a avut parte de un sfîrşit trist, tragic şi… poetic. În 1955 a murit în România, în localitatea Pucioasa, şi la căpătîiul ei au stat nu-mai trei oameni, trei rude: sora, soţul — preotul Balaur — şi doamna Isanos. Femeia care merita funeralii naţionale a dispărut din astă lume ca un anonim…
Cînd soarta basarabenilor refugiaţi s-a mai ameliorat, rudele au reuşit să-i transporte rămăşiţele pămînteşti şi să o reînhumeze în cavoul familiei Isanos, la cimitirul Belu.
Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Ch., 1993. – P. 202-207.