Hotărît lucru, textele-mărturii publicate mai jos, datînd din pe­rioada 1823-1839 şi aparţinînd unor oaspeţi şi trăitori (provizoriu) în capitala de cîndva a Basarabiei, ar putea constitui prin sine nişte componente ale unei eventuale antologii, ale unui supliment „literar-documentaristic” la enciclopedia CHIŞINĂU (tipărită, în 1997, la Editura Museum). Tocmai de aceea am propune să începem prin a cita cîteva fragmente revelatoare din această „biografie” a Chişinăului, zăbo­vind, mai pe îndelete, şi asupra unor articole – „schiţe”, note de călătorie, evocări sau lucrări beletristic-memorialistice.
…..Prima menţiune documentară a Chişinăului ca localitate (sat sau loc, aşe­zare populată)… datează din 17 iulie 1436… ”, – citim, chiar la începutul enciclope­diei, în articolul „CHIŞINĂU (scurtă sinteză istorică) ”, semnat de Andrei şi Valentina Eşanu (p.16), pentru a preciza, bunăoară, că la 1836, să zicem, ar fi urmat să se consemneze 400 de ani de la această atestare. Întrucît, însă, „jubileul” ţinea de istoria… Principatului Moldovei, autorităţile ţariste ruseşti, de ocupaţie, au preferat să nu recunoască acest jubileu…
„…În urma tragicului eveniment din 1812, cînd partea de răsărit a Ţării Moldo­vei dintre Prut şi Nistru a fost anexată la imperiul rus, în faţa noii stăpîniri apare problema alegerii unui centru al noii provincii [„oblastiei”]… Aici îşi stabilesc sediul diferite organe de administrare regională [„de oblastie”], noua Mitropolie a Basara­biei ş.a. În scurtă vreme, la Chişinău au loc multe schimbări: întemeierea, pe lîngă Mitropolie, a unui seminar duhovnicesc (1813), a unei tipografii (1814)…
Oficial, Chişinăul a fost proclamat centru administrativ al regiunii Basarabia şi al ţinutului Orhei, în 1818. Tot atunci, oraşul, iar puţin mai tîrziu şi satele învecinate Buiucani, Vovinţeni, Hrusca ş.a. au trecut din stăpînirea mănăstirilor în cea a vis­tieriei imperiului ţarist. În 1834, guvernul ţarist a aprobat planul general de dezvol­tare a oraşului. Treptat, Chişinăul se extinde teritorial spre actualul bulevard Şte­fan cel Mare şi Sfînt şi spre strada Al. Mateevici. Apar străzi noi, în linie dreaptă, după standardele de atunci ale oraşelor europene. Începe să se profileze actua­lul bd. Ştefan cel Mare şi Sfînt, numit pe atunci „uliţa Moskovskaia”. În anii 1830-’36, este înălţată Catedrala, cu clopotniţă; în preajmă, în jurul Catedralei, este pusă baza unei grădini publice. În 1832, din iniţiativa unor entuziaşti, este deschisă prima bibliotecă publică… ” (p. 21).
Iar din articolul Chişinău, centrul istoric şi contemporan (de Anatol Eremia) reţinem: „…După 1818, apar primele case şi primele străzi, orînduite după un anumit plan. Sînt rezervate şi locuri speciale pentru piaţa locală, un cartier Arme­nesc, Parcul Catedralei, Grădina Publică… În anul 1836, se termină construcţia noii Catedrale a oraşului. În Grădina Publică, parcul fiind plantat începînd din anul 1818, se deschid primele localuri de distracţie: Cazinoul şi Hanul Verde (1818-1819). Pe străzile Zolotaia (mai tîrziu – Haralambie, azi – Alexandru cel Bun), Kauşanskaia (apoi – Nikolaievskaia, azi – Columna), Seminarskaia (azi – Mitro­polit G. Bănulescu-Bodoni) îşi zidesc primele case marii moşieri: Bartholomeu (Varfolomei), Haralambie, Minkov (Mincu).
Din anul 1834, construcţia oraşului se realizează după un plan spe­cial, aprobat oficial. Oraşul nou urcă treptat pe panta Dealului Galben, pînă la str. Livezilor (azi – Al. Mateevici)… ” (P. 129-130).
Şi mai concrete, mai amănunţite ne par, în acest sens, descrierile din articolul „Grădina Publică Ştefan cel Mare şi Sfînt” (de Petru Starostenco):…..Se consi­deră că ar fi fost plantat [acest parc] în 1818, pe timpul guvernatorului general al Basarabiei Bahmetiev. De fapt, parcul a fost plantat în anii 1816-’17, cînd a şi fost fixat pe harta oraşului. Planul a fost întocmit de Ozmidov, arhitectul şi inginerul cadastral al Basarabiei… Forma definitivă Grădina Publică şi-o capătă în 1835… ” (P. 234).
Astfel, am evidenţiat (poate că prea desfăşurat) doar cîteva momente şi as­pecte ţinînd de perioada anilor 1820-1840 din trecutul Chişinăului, cu scopul de a demonstra în ce măsură sînt aceştea „susţinute” şi „ilustrate” în fragmente istoric-documentare şi literare reproduse în continuare (în traducere) şi care poartă semnătura unor literaţi sau scriitori de expresie rusă: Ph. Ph. Wiegel (1786-1856), Al. Th. Weltmann (1800-1870) şi N. I. Nadejdin (1804-1856).
Ceea ce-i uneşte pe aceşti trei autori ruşi din secolul al XlX-lea este, desigur, faptul că l-au cunoscut şi au scris despre A. S. Puşkin (1799-1837), (îndeosebi primii dintre ei, în anii: 1820-1824, cît a durat „exilul” acestuia de la Chişinău şi OdesaV şi nu doar faptul că s-au aflat ori au trecut prin capitala Basarabiei din deceniile doi şi trei ale veacului. Iar printre dînşii (între sau alături de Wiegel şi Weltmann, să zicem), în calitate de „vechi trăitor” şi „locuitor” la Chişinău, în mo­mentul sosirii încoace a lui A. S. Puşkin, a celorlalţi contemporani şi viitori autori de amintiri despre „recalcitrantul” poet rus, trebuie plasat, neapărat, şi „renumitul” I. P. Liprandi (1790-1880). Altfel, ne va fi greu să înţelegem atmosfera, hăţişul de relaţii şi împrejurări „chişinăuene” de la acea vreme, în care au trebuit să se afle toţi aceştia, şi, în primul rînd, viitorul autor al Ţiganilor, al romanului în versuri Evgheni Oneghin.
„…În 1823, Wiegel scrie faimoasele lui Observaţii asupra stării actuale a Basarabiei, care au devenit o sursă importantă pentru informarea lui M. Voronţov [conform asigurărilor lui Wiegel însuşi, din ulterioarele lui Amintiri?].
În 1825-1826 este viceguvernator al Basarabiei, sperînd zadarnic să ajungă [a fi numit?] guvernator… ”
Şi cam atît. De ce, însă, sînt calificate drept „faimoase” aceste Observaţii (pe care noi le numim, neutru: Note…)? În ce măsură este implicat „publicul” chişinăuian, boierimea basarabeană a vremii, „analizată” şi „caracterizată”, prea puţin favorabil (nu fără „participarea” şi „ajutorul” pomenitului I. P. Liprandi), în acest adevărat pamflet, sustras (şi tradus în româneşte), chiar atunci, de către viitorului fabulist Al. Donici? Care ar putea fi „contribuţia” (să-i zicem: indirectă) a lui A. S. Puşkin la formularea unor „analize” critice vizînd societatea chişinăueană?
Ultima întrebare am formulat-o, amintindu-ne de faptul că Ph. Ph. Wiegel „descindea” la Chişinău în primăvara-vara anului 1823, pe cînd aici se mai afla „celebrul” şi „neastîmpăratul” poet rus, iar în toamna aceluiaşi an, în octombrie-noiembrie (pe cînd se întocmeau Notele… viitorului viceguvernator al Basarabiei), din Odesa deja, A. S. Puşkin expedia o „Epistolă către Ph. Ph. Wiegel”, în care „strecura” şi poezia Prokleatyj gorod Kişiniov…
Sub semnul improvizaţiei, al expunerii „cuminţi” de banalităţi pare să fi fost scris (anonim?) şi articolul consacrat lui Weltmann Al. (la p. 535 din cartea CHIŞI­NĂU), numele acestuia fiind transcris cu „V” (ca în „moldoveneşte”, adică cu grafie rusească, deşi „porecla” Weltmann în germană semnifică: „om de lume”, „mon­den”, un fel de…..peregrin”, „pelerin”). Pe de altă parte, este adevărat că acesta.
„…După absolvirea şcolii militare de la Moscova, lucrează în cadrul Comisiei Topografice Militare din Basarabia (1818-1828), participă la războiul ruso-turc din 1828-1829. La Chişinău întreţine relaţii de prietenie cu A. Puşkin, V. Raevski şi I. Liprandi… Poeziile sale satirice: Iertat să-mi fie al lirei discordantul glas… şi Joc circulă în manuscris, aducîndu-i titlul de poet chişinăuian. V. [adică: W.] a cutreierat toată Moldova, ajungînd să cunoască „pe de rost această regiune” (Amintiri basarabene, poate: Amintiri despre Basarabia?), a întreprins cercetări istorice şi arheo­logice (Schiţe privind istoria veche a Basarabiei, 1828), a învăţat limba română… Romanele şi povestirile sale: Pelerinul (1831-1832), Stîncile de la Costeşti (1839), Ursul (1841), Fericire-Nefericire (1863) ş.a. au la bază subiecte basarabene… ”.
Am întrerupt aici citatul din enciclopedia CHIŞINĂU (în fond, nişte constatări şi aprecieri istorico-literare juste), pentru a preciza, a atrage atenţia şi asupra verosi­milităţii descrierii, de către Al. Th. Weltmann, a realităţilor chişinăujene (descrieri reproduse, fragmentar şi în traducere, mai încolo, dar şi pentru a ne permite să nu împărtăşim întru totul (aşa cum procedează şi autorul anonim al articolului de faţă, dar şi mulţi istorici literari-„papagali”) atribuirea nuvelei Tunsu (Tundza), precum s-a grăbit s-o facă, pe vremuri, E. M. Dvoicenko-Markova, aceluiaşi autor al Peregrinului, al nuvelei Stîncile de la Costeşti (ambele fiind publicate, pur şi simplu, întîmplător, în acelaşi Almanah de Odesa pentru anul 1840, dar în 1839).
Ni s-a părut nimerit a încerca să facem o trecere, tocmai la această „răspîntie” istorico-literară, de la „poetul chişinăuian” Al. Th. Weltmann la cel care se numea N. I. Nadejdin (fost profesor la Universitatea din Moscova, redactor al revistelor Telescop şi Molva, pînă la interzicerea celei dintîi, în 1836, prin exilarea lui N. I. N. undeva într-un „uezd”, departe de Moscova, după „ispăşirea pedepsei” ajungînd la Odesa), şi care îşi va continua activitatea social-culturală şi literară, „în apropiere de Basarabia”. Acestuia îi va aparţine şi meritul de a aduna materiale pentru două Almanahuri de Odesa (pentru anul 1839 şi 1840), în cel de-al doilea incluzînd şi o desfăşurată Cronică literară a Odesei (nesemnată), şi nuvela amintită a lui Al. Th. Weltmann, două poezii ale literatului „basarabean-odesit” N. Gherbanovski (inclusiv „Sonetul” consacrat memoriei lui A. S. Puşkin), o foarte desfăşurată Plimbare prin Basarabia (Progulka po Bessarabii) de N. I. Nadejdin, dar şi nuvela Tunsu (Tundza), cu subtitlul: „valahskaia bylj”, semnată cu pseudonimul „Radul Kuralesko”, chipurile, de la „Cişma -Văruită, (la) 14 iulie 1839”. Este evident că nu­mai alcătuitorul Almanahului… putea să cunoască cine se „ascundea” sub acest „misterios” nume (presupunem că avem de a face, aici, cu un dublu, cel puţin, pseudonim, alcătuit, nu-i exclus, din… pseudonimul, de la acea vreme, K[azak] URAL[J]SKII (O), precum se numea scriitorul şi lexicograful-medic rus VI. I. Dali (aflat deja la Orenburgul din Ural), după ce semnase, mai înainte: „Kazak Luganski”, şi din „traducerea” numelui franţuzesc al lui M. L. Fanton de Verrayon (respec­tiv: Cişmeaua-Văruită?…).
Drept dovadă a faptului că altcineva trebuia să fie „Radul Kuralesko” (şi Ciş­meaua-Văruită?), şi nu Al. Th. Weltmann (precum s-a admis,prea lesne), ar putea să fie invocată şi replica dată de N. I. Nadejdin, numită „Scrisoare către editorii gazetei Severnaia Pcela” (în numerele 112-113, din luna mai 1840), replică -„scrisoare” datată: „or. Odesa, 22 aprilie 1840”, drept răspuns la nişte „observaţii” critice (dintr-un număr precedent al amintitului ziar) aparţinînd unui „domn Moskalesko” (alias: Al. Weltmann, „Svetov”, „ofiţer de imparate”, „moskalul” din nuvela Stîncile de la Costeşti, 1839). „Stimaţi domni! – îşi începe N.I.N. „scrisoarea” – Cu deosebită plăcere am citit în gazeta dumneavoastră observaţiile asupra articolului meu, inclus în Almanahul de Odesa… ”
În continuare, autorul Plimbării prin Basarabia răspunzîndu-i „dlui Moskaleskо”, pe marginea tuturor „observaţiilor”, metodic, „pe puncte”, noi nu vom reţine decît unele precizări şi concretizări din „[punctul] 5, referitor la Chişinău, [unde] dl. Moskalesko face nişte observaţii la obiect, [observaţii] cu care eu cad uşor de acord, dar numai parţial… Prima observaţie se referă la vechimea existenţei Chişinăului… Şi astfel, în urma observaţiei dlui Moskalesko, mă consider dator să completez doar , exprimarea mea despre Chişinău, spunînd că acesta era un sătuc prăpădit, cunos­cut încă la începutul secolului trecut [= al XVIII-lea?]… ”
Revenind, însă, la cele scrise de către N. I. Nadejdin despre Chişinăul anului 1839 (în cadrul Plimbării prin Basarabia), vom releva importanţa şi obiectivitatea descrierilor lui, autorul fiind printre primii călători ruşi care au observat şi apreciat „stihia românească” a portului şi limbii vorbite de chişinăuieni etc.

Balmuş, Pavel. Cum arăta Chişinăul pe la 1823-1839… // Limba Română. – 2003. – Nr 11/12. – P. 102-104.