„Lumină fie”, fost-a glasul / Cu care Domnul a-nceput… / Şi-a poruncit: lumină sfîntă / Să nu o stingem fără rost, / Ci în nevoi, cari-nspăimîntă, / S-avem într-însa adăpost…”

A trăi este a te feri de moarte. Nimic din activitatea noastră şi chiar din sensibilitatea noastră nu are alt scop şi altă cauză.
Garabet Ibrăileanu

”Lumină fie”, fost-a glasul,
Cu care Domnul a-nceput
Să cheme cînd sunat-a ceasul,
La viaţă haosul cel mut.
Şi a făcut el la lumină
Tot ce vedem, în multe feţe:
Pămînt şi cerul — o lume plină
De mii de taine şi mîndreţi.

Iar din a Lui dumnezească
Lumină licăriri a pus
La mintea noastră omenească,
Să-l ştim pe El — pe Cel de sus…
Sâ-i facem voia şi iubirea,
Să mergem doar pe calea lui;
Să nu ne-nşale amăgirea
Şi vorba dulce-a răului…
Şi-a poruncit: lumina sfîntă
Să nu o stingem fără rost,
Ci în nevoi, care-nspăimîntă,
S-avem într-însa adăpost…
(Să fie lumină…)

Enigmele sînt ca şi oamenii. Sînt enigme mari şi enigme mici. Sînt enigme ce-şi află dezlegarea şi enigme nedezlegate pentru vecii…
Viaţa lui Ioan Răduiescu se inserează perfect în zodia enigmei şi dezlegarea ei ni se pare încă departe, şi cu toate acestea o descifrare, chiar şi prea puţin argumentată încă, s-ar cere.
Născut în 1875, la Rîmnicu-Sărat, Ioan Răduiescu învaţă la un gimnaziu din localitate după care obţine blagoslovirea mitropolitului de a pleca la Chiev, la Academia teologică, ca să studieze învăţăturile Sfinţilor părinţi. Dar pînă să ajungă a înţelege sensul acestor învăţături trebuia mai întîi să studieze limba rusă. Primii buni mediatori între cuvintele de acasă şi limba profesorilor de la Chiev au fost fraţii basarabeni, studenţi şi ei, l-au ajutat nu numai să înveţe rusa, dar şi să se acomodeze în mediul străin. Pentru sufletul onest al lui Ioan, pentru caracterul lui retras şi blînd descoperirea Basarabiei prin mijlocirea acestor tineri a avut un efect hotărîtor. Decizia a fost luată fără ezitare — de a nu se întoarce în sînul bisericii româneşti, de a rămîne în Basarabia.
Cunoaşterea limbii ruse i-a ajutat, cum era şi firesc, să descopere literatura rusă, acest bogat tezaur spiritual. Fermecat de frumuseţea operei lui Puşchin şi Lermontov, el nu numai că savurează în singurătate zeci de pagini ilustre, ci se simte tentat să transpună în limba sa maternă acele bijuterii literare. Traduce poemul Demonul de Mihail Lermontov, care pînă atunci avusese o versiune românească pregătită de Alexie Naccu. Academicianul Ştefan Ciobanu, în volumul Cultura românească în Basarabia sub ruşi (1923, Chişinău) scrie rînduri frumoase despre măiestria traducerii efectuate de autorul din Rîmnicu – Sărat.
Între traducerea propriu-zisă şi această consemnare a lui Ştefan Ciobanu e o distanţă de mai bine de un deceniu. Pînă a ajunge în paginile pomenitei monografii, poemul a trecut mai întîi Prutul şi a fost tipărit la Iaşi, în prestigioasa revistă Viaţa Românească. Traducerea poemului lermontovian a fost scoasă şi în volum aparte în 1910, cu o prefaţă a poetului Gheorghe din Moldova.
Deci putem spune că debutul lui Ioan Rădulescu a fost cu noroc şi alegerea Chişinăului drept loc de „descălecare” n-a fost întîmplătoare: aproape de Iaşi, un mediu cît de cît românesc şi toată literatura rusă la dispoziţie. La aceste presupuse argumente, mai mult de ordin teoretic, se adaugă şi unul practic : „Făcînd cunoştinţa unei tinere studente, originară din sudul Basarabiei, cu legături în judeţul Lăpuşna, s-a însurat în biserica din Rezeni, jud. Lăpuşna. Luîndu-şi între timp licenţa în teologie, propunîndu-i-se catedra de limba germană de pe lîngă Seminarul teologic din Chişinău, a primit, întrucît Chişinăul avea un mediu naţional românesc în 1910, care-l atrăgea”. (R. Marent, Viaţa Basarabiei, 1940, nr. 2—3).
Unul dintre colegii lui de facultate, Nicolae Enea, mai tîrziu directorul liceului Alecu Russo din Chişinău, a mărturisit unele detalii din perioada vieţii chievene. Sub forma unei simple descrieri ele au poposit şi în paginile scrise de R. Marent: „La Chiev a stat din 1901 pînă în 1908. În orele libere… el citea din autorii preferaţi. După traducerea Demonului, s-a apucat să traducă şi Boris Godunov, poem vestit al lui Puşchin, precum şi celălalt poem Eugen One ghin. În anul 1908, d-l Enea făcînd la Iaşi o vizită redacţiei revistei Viaţa românească, din partea conducătorilor i s-a încredinţat suma de 500 de lei, ca să dea lui Rădulescu pentru traducerea făcută. Faptul acesta i-a dat multă încredere şi l-a făcut să se apuce şi de alte traduceri44.
Constantin Popovici, redactorul revistei Luminătorul, mărturisea în 1933, în numărul din ianuarie, cîteva momente sugestive din biografia lui Ioan Rădulescu: „Colaboratorul Ioan Rădulescu era un intelectual din regat. El făcură Academia Duhovnicească din Chiev şi fusese numit sub-inspector la Seminarul teologic din Chişinău. Se manifestă şi ca scriitor prin traducerea în limba română a poetului rus Lermontov. Chiar pentru primul număr al Luminătorului a scris o frumoasă poezie sub titlul Să fie lumină. Apoi a colaborat la Luminătorul tot timpul, cît a fost cu serviciul la Chişinău. Însă după un an şi ceva a fost mutat în acelaşi post la seminarul din Cameneţ-Podolsc, gubernia Podoliei, unde fiind slab cu sănătatea după cîţiva ani a murit’’.
La capitolul colaborărilor aş vrea să menţionez şi traducerea din limba rusă a Veştilor din Rusia despre trecutul nostru publicat (în 1907) în revista Floarea darurilor a lui Nicolae Iorga. Materialul în cauză elucidează trecutul nostru istoric consemnat în scrierile pămînteanului A. Iaţimirschi.
Prezenţa a doi români de dincolo de Prut în mediul seminariştilor chişinăuieni provoca anumite suspiciuni în cancelaria seminarului şi în administraţia arhiepiscopală. Atît Ioan Rădulescu, cît şi Grigore Constantinescu au simţit bine atitudinea ostilă a cinovnicilor bisericeşti. Fiind bănuit de tendinţe separatiste, Ioan Rădulescu e transferat la Hotin, iar în 1913 la Cameneţ-Podoisc, unde a şi murit în 1914. Cu părere de rău, după moartea lui s-au pierdut şi ultimele traduceri pe care le şlefuise pe îndelete, aşteptînd un moment potrivit pentru a sosi la Chişinău şi a le încredinţa tiparului.
Am împletit această schiţă biografică în jurul poeziei Să fie lumină, căci ea mi s-a părut crezul de viaţă al scriitorului şi poate cel mai reuşit epitaf pentru un mormînt necunoscut unde odihneşte omul ce şi-a jertfit viaţa prefăcîndu-se într-un salahor al Luminii…
Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Ch., 1993. – P. 254-256.