Aşa, cum au fost scrise aceste poezii, în limba poporului, fără multă artă şi fără influenţe din afară, vor rămînea ca mărturii adevărate ale sentimentelor şi gîndirii ţăranului basarabean în timpul revoluţiei şi înainte de ea”.
(Ştefan Ciobanu)

Unde nu e drum nici pentru vînt, nici pentru razele soarelui, pînă şi acolo răzbate cu uşurinţă inteligenţa celor inteligenţi.
Pancatantra

Dacă peste ani şi ani istoricii se vor întreba la o adică — care totuşi a fost refrenul veacului XX ? — la sigur că vor afirma cu fermitate — etichetarea. Am pierdut şi continuăm să rătăcim enorme valori spirituale numai din motivul unor păreri preconcepute.
Intenţionez să scriu cîteva rînduri în apărarea unui poet aproape uitat, clasificat simplu şi comod — ţăran poet. La o primă cunoştinţă aşa şi este. O mărturiseşte chiar dumnealui, Tudose Roman, într-o scurtă notiţă biografică pe care o încredinţează lui Ştefan Ciobanu şi în felul acesta o putem citi tipărită fragmentar în volumul Cultura românească în Basarabia sub stăpînirea rusă.
„… s-a născut la 5 ianuarie 1887, în satul Chipercenii de Sus din ţinutul Orheiului, scria autorul la persoana a treia; părinţii mei, mazîli, plugari sărmani, văzînd cît e de greu să trăieşti fără ca să ştii carte, cînd eram de şapte ani m-au dat la şcoala din sat, unde în curgere de opt ani de zile am învăţat cu greu două clase (aceste şcoli aveau de fapt şase clase — Ş. C.) în limba rusească”.
După ce a terminat cele „două clase”, a rămas pe lîngă părinţi ajutîndu-i în gospodărie, iar „în anul 1905, citind cel dintîi număr al gazetei moldoveneşti Basarabia, nu-mi credeam ochilor, că citesc în limba mea…’’.
Fără nici o ezitare Tudose părăseşte satul şi vine la Chişinău. La redacţia Basarabiei a fost primit bine, în scurtă vreme a deprins a citi cu caractere latine, i-au pus la dispoziţie cărţi de istorie şi, precum afirmă el însuşi, „am aflat de unde se trage neamul nostru”. In paginile acelei publicaţii şi-a văzut tipărite însăilările sale poetice.
De acum înainte devine un fel de fiu adoptiv al redacţiilor moldoveneşti. Atunci cînd dispare ziarul Basarabia, el îşi găseşte locul său la Cuvânt Moldovenesc. In pofida faptului că destinul îl lovise nespus de crunt luîndu-i vederile, T. Roman participă la toate întrunirile cu caracter naţional, fiind însoţit de unul dintre copiii săi. Versurile le dicta colaboratorilor redacţiei. Cel mai des îndeplinea această misiune poetul Antonie Luţcan. Chiar şi poeziile scrise în această vreme ni-l dezvăluie pe Roman ca pe un poet din tagma lui Homer :

Moldovo, Moldovo, iubita mea ţară,
Avut-ai, săr mano, o soartă amară,
Ca mama duioasă gemeai de durere
Văzîndu-ţi copiii zdrobiţi de putere,
În jugul robiei sub alte popoare.
Meniţi de pieire sub grele povoare…
Avut-ai, Moldovo, să-nduri multă jale,
Să vezi multe rele prin văile tale !…
Dar tot începutul sfîrşitul şi-l are,
Căci astăzi dreptatea în lume răsare !
Venit-au, Moldovo, azi zile senine,
Şi capăt robiei adus-au cu sine.
De azi înainte, Moldovo iubită,
Ai chip şi ai dreptul să fii fericită.
(Ţării mele)

O poezie de-o simpleţe populară, dar foarte armonios închegată, de o profundă măiestrie poetică. Chiar şi atunci cînd nu mai sînt rînduri pe foaie parcă continui să intonezi ritmul versului. Simplitatea versului mizează pe un anumit auditoriu. Poetul ieşit dintre ţărani vine să contribuie la culturalizarea anume a acestei pături de oameni şi, ca să fie înţeles, vorbeşte pre limba lor. Poezia Craiul dac e o ilustrare elocventă a acestui gînd:

Vezi, colo, departe, ce movilă mare !
E-ngropat, se zice, un crai dac, călare.
Mai în orice seară, cînd răsare luna,
Iese din mornuntu-i şi se plimbă-ntruna.
Craiul de călare ţara-n jur priveşte,
Şi mirat în sine, astfel îşi vorbeşte:
— Ce vederi străine văd în orice seară,
Ce schimbări sînt astăzi în iubita-mi ţară ?
În aceste tîrguri şi-n aceste sate,
Cine mai trăieşte, cînd sînt aşezate ?
Vai de slava mare ce-am avut odată !
Unde mi-i crăiasa, curtea mea bogată ?
Unde mi-s ostaşii, unde mi-s argaţii,
Unde mi-i poporul, fiii mei şi fraţii ?
Nu cumva romanii mi-au sfărmat domnia
Şi pe mîndra-mi oaste a căzut urgia ?!
Noaptea e senină, luna luminează
Cîmpul şi pe craiul, care tot visează.
Împrejur tăcere. Dar în depărtare,
În cîmpia largă, aude-o cîntare.
Craiul dac ascultă cu luare-aminte
Cîntecul departe, şi-nţelesu-i prinde.
Ş-a înţeles viteazul, cîntecul ce-i spune:
— Dacii şi romanii, azi s-o naţiune…
Craiul dac răsare, şi încet zîmbeşte,
Iar cînd doina tace, împrejur priveşte…
Ş-astfel stă viteazul şi se uită-ntruna
Pîn-ce cînt cucoşii, pîn-apune luna.
Calul lui atuncea, speriat tresare
Şi viteazul intră în movila mare…

O poezie actuală, care ascunde în sine o antologie de versuri patriotice. Deşi s-ar părea că această temă istorică nu-l mai poa te uimi pe nimeni acum cînd serialele Daciadei au inundat paginile ziarelor şi revistelor, nu trebuie să uităm că poezia Craiul dac a fost scrisă pînă la 1917. Nuanţa de baladă nu e indiciu că autorul nu ar recunoaşte alt vers decît pe cel popular. Evoluînd vectorial în planul tehnicii poetice, Tudose Roman îşi poate permite luxul de a alege pentru temele sale o tehnică poetică adecvată. E cazul similar al pastelului Iarna, al poeziei de dragoste Aduceri aminte etc.
Şi totuşi voi aduce un alt exemplu, o poezie foarte frumoasă, scrisă pe o tonalitate eminesciană: În zadar…

Haosul din lumea largă
E prea greu de înţeles.
Însă mintea se încearcă
Să-nţeleagă prin progres.
Toate tainele naturii
Cum se fac, de unde vin,
Cum de sînt atîtea corpuri
În al cerului senin,
Precum fumul se frămîntă
Cînd se urcă către cer,
Se învîrteşte, se suceşte
Pin dispare din vederi.
Tot aşa şi mintea noastră
Se frămîntâ uneori,
Vrînd să afle taina lumii
Ea se urcă printre nori.
Acolo în largul zării
Printre atomii aprinşi
Ea vibrează-n mii de feluri
Pîn se pierde printre dînşii.
Dar să afle începutul
Haosului ne-nţeles
Ori puterea ziditoare
N-o mai poate prin progres.
Ori şi cît ea nu s-ar zbate
Numai trece de hotar
Şi-ncercările ei slabe
Rămîn toate în zadar.

În ultima instanţă Poezia îşi alege autorii, şi nu importă, cine sînt ei. Ţăranul e ţăran şi poezia lui nu-i decît o alinare. Se prea poate că în cazuri concrete aşa o fi. Cazul lui Tudose Roman e ceva ieşit din comun.
În 1912 tipăreşte la Chişinău placheta de versuri Poezii moldoveneşti. O a doua apariţie editorială a fost la fel de modestă ca volum. Treizeci de poezii, tipărite în 1919, cu caractere chirilice, au alcătuit placheta adunată sub genericul Cintecul plugarului.
Tudose Roman a murit în 1921, fiind înmormîntat nu departe de Chişinău, la Step-Soci. A fost după Mateevici al doilea poet al neamului care şi-a părăsit prematur semenii…
Volumaşul de versuri Cîntecul plugarului al lui Tudose Roman a fost reeditat în 1956. A fost pomenit pe ici, pe colo în paginile memorialistice. O singură enigmă mai pluteşte — acea Autobiografie care în anii de la urmă se păstra în arhiva lui Ştefan Ciobanu. Dacă după evenimentele furtunoase ale acestui secol arhiva academicianului a rămas intactă, atunci să sperăm că vom avea surpriza unei întîlniri cu un manuscris original, povestea unei vieţi întortocheate şi tragice, istorisită chiar de acel care a dus greaua ei cruce. Şi poate e încă o şansă pentru noi de a vedea într-o lumină nouă un poet uitat, pe Tudose Roman…