… Eu v-am găsit la Chişinău când deja aveaţi o autoritate recunoscută de profesor exemplar de religie, care influenţa tineretul laic şi la lecţii, şi cu predicile bisericeşti, şi cu exemplul personal

(Lev Maţievici)

O, Doamne, Tu, ce dai lumina
Ş'aprinzi pe cer ghirlănzi de stele,
Blagosloveşte-mi şi durerea
Acestei vieţi atât de grele.
Sergiu Sârbii

La Cimitirul Central din Chişinău de pe str. Armenească, chiar în apropierea bisericii, este un grilaj de fier în care sunt două morminte, unul cu inscripţie pe care scrie Iosif Mihailovici Parhomovici, cel de al doilea mormânt e al lui Andrei Parhomovici, fratele mai mare al celui dintâi, dar faptul că aici mai este şi un al treilea mormânt îl cunosc doar câteva persoane, este vorba despre cel mai mare dintre fraţii Parhomovici, Vasile, care a fost arhiepiscop al Donului şi Novocerkasului.

Cum de s-a întâmplat că o personalitate atât de importantă în lumea clerului a rămas fără o cruce deasupra capului, iarăşi ştiu doar câteva persoane…

Vasile Parhomovici s-a născut la 1 ianuarie 1828 în localitatea Homutţî, jud. Mirgorod, reg. Poltava, în familia unui preot. Respectiv, a fost educat în spiritul familiei. Cunoştinţele elementare le-a învăţat acasă, apoi părinţii l-au trimis la Şcoala Duhovnicească din Libensk, seminarul teologic l-a făcut la Pereslavl (gub. Poltava), iar apoi şi-a finalizat studiile teologice la Kiev, la Academia Teologică, pe care a absolvit-o în 1853. La 29 septembrie 1853 a primit postul de inspector al şcolii duhovniceşti din Chişinău şi, astfel, s-a stabilit cu traiul în Basarabia. Ataşamentul lui faţă de aceste locuri a fost atât de mare, încât el şi-a adus încoace fraţii mai mici, Andrei şi Iosif, iar lor le datorăm sute de pagini din istoria bisericii — şi revista eparhială, şi muzeul bisericesc, şi Societatea Istorico-Arheologică Bisericească şi multe alte lucruri minunate făcut, de ei dintr-o pornire sinceră de a vedea Basarabia într-un nou făgaş al culturii. Chiar când a venit momentul delicat al anului 1918 şi mulţi dintre cei veniţi plecau înapoi peste Nistru, fraţii Parhomovici au demonstrat că patria lor este aici, unde ani în şir au depus eforturi ca să educe şi să înmulţească numărul de basarabeni culţi şi dacă foştii lor discipoli au crezut că Basarabia trebuie să se unească cu România, înseamnă că aşa şi trebuie să fie. Cariera profesională a lui Vasile Parhomovici era într-o permanentă ascensiune. Peste trei ani este numit supraveghetor al şcolilor duhovniceşti din Chişinău, s-a hirotonit şi, paralel, pe parcursul anilor, a fost preot la câteva biserici din Chişinău. La 29 mai 1861 a fost numit profesor de religie la Liceul nr.l de băieţi din Chişinău. În această calitate a activat timp de 15 ani şi prin clasele lui au trecut o bună parte dintre cei care mai târziu au format elita nu numai a Basarabiei, ci şi a întregii Rusii. O dată cu deschiderea gimnaziului de fete, a fost numit profesor de religie şi acolo. Caracterul lui aşezat, felul de a se apropia de enoriaşi şi de elevi făceau din el un om respectat de masele largi ale populaţiei. A fost decorat cu mai multe ordine şi medalii, dintre care cel mai înalt ordin — Sf. Ana de gr. II. În 1875 a fost numit interimar al rectorului Seminarului Teologic din Chişinău, iar din 1884, când au fost modificate statutele seminarelor teologice, el a devenit rector plenipotenţiar. Dar în acest răstimp au intervenit anumite probleme de ordin familial. În 1880 i-a decedat soţia şi el, după mai multe cugetări, a decis să se călugărească. La 9 martie 1885 el a devenit fratele Afanasie, prin blagoslovirea episcopului Augustin din Akkerman, iar arhiepiscopul Serghie al Chişinăului şi Hotinului l-a ridicat la rangul de arhimandrit.

Un capitol aparte în viaţa Arhiepiscopului Vasile Parhomovici l-a constituit activitatea pedagogică. Este curios să urmăreşti printre amintirile elevilor săi cum caracterul unui om poate influenţa activitatea unei instituţii. El primul a cerut ca în şcoala duhovnicească să fie excluse pedepsele elevilor. Era veşnica problemă a seminarelor teologice şi a şcolilor duhovniceşti — pedepsirea corporală a elevilor.

Dacă ne amintim de celebrul roman a lui Gh. Pomealovski Bursa, ne dăm seama că până a ajunge preot sau dascăl tinerii erau umiliţi în fel şi chip, fiindcă se considera că rădăcinile învăţăturii sunt amare, prin urmare, învăţătura trebuie să ţi se dea cu sacrificiu.

Atunci când a trecut învăţător de religie la Liceul nr. 1 şi la Gimnaziul de Fete, tot el a încercat să transmită copiilor un mod diferit de a înţelege credinţa şi religia, nu tocirea dogmatică a unor postulate şi repetarea lor pe dinafară, papagaliceşte, ci, în primul rând, citirea şi descifrarea esenţialului postulatelor. Aceasta l-a apropiat foarte mult de elevi, care, la rândul lor, au preluat experienţa acestui profesor şi mulţi dintre ei au utilizat-o pe tărâmul pedagogic.

Poate ar fi continuat să activeze în cadrul şcolii, dacă nu i-ar fi decedat soţia şi el nu ar fi decis să se călugărească. Toţi fraţii Parhomovici au fost oameni ai şcolii. Acesta a fost talentul lor. Ucraineni de origine, ei au făcut Seminarul Teologic de la Poltava, au făcut Academia Teologică de la Kiev, dar s-au aciuat în Basarabia, fiindcă, spiritual, această provincie le era înrudită. Pentru ei credinţa era totul, iar aici lumea avea un cult deosebit pentru biserică. Exista o armonie în felul lor de a propovădui cuvântul Domnului şi în felul de a înţelege acest cuvânt.

Mai este un motiv pentru care s-a călugărit Vasile Parhomovici, devenind fratele Afanasie. În Rusia ţaristă s-a înrădăcinat o tradiţie, în mare parte pusă la îndoială, ca toate funcţiile de conducere în cadrul bisericii să fie ocupate numai de preoţii veniţi din călugărie. Foarte multă lume cu chemare deosebită pentru cele sfinte n-a putut fi promovată niciodată din cauza acestei tradiţii. De aceea, în mare parte, este atât de conservat spiritul bisericii ortodoxe ruse reacţionează atât de greu la schimbările zilei, la evoluţia societăţii, căci în loc să meargă înaintea spiritului, ea merge hăt departe în urma lui.

Exemplul lui Vasile Parhomovici este elocvent. Cei doi fraţi, Iosif şi Andrei, au obţinut gradul de consilier efectiv de Stat. Pe când cel de-al treilea frate, Vasile, s-a ridicat la înaltul rang de Arhiepiscop al Donului.
Cronologic, soarta lui astăzi poate fi prezentată astfel: la 20 aprilie 1885, prin decizia Sfântului Sinod, a fost numit episcop la Novgorodsversk şi vicar al Eparhiei Cernigov. Peste 3 ani, la 24 aprilie 1888, este decorat cu ordinul Sfânta Ana de gradul I, pentru munca sârguincioasă din cadrul Episcopiei. La 4 martie 1889 a fost numit Episcop de Sarapulsk şi primul vicar al Eparhiei Viatka. La 8 noiembrie 1891 i-a fost încredinţată Eparhia Ekaterinburgului şi Erbiţkului. Şi aici s-a confirmat talentul lui de misionar. La 1893 el a reuşit să organizeze o misiune serioasă care combătea biserica de rit vechi.

Pentru Rusia biserica de rit vechi prezenta o mare problemă, ivită încă de pe timpul lui Petru cel Mare şi care a dus la divizarea credinţei, astfel încât aceleaşi cărţi de care se folosise câteva generaţii de credincioşi ruşi la un moment dat au fost declarate dăunătoare.

La rândul lor, toţi cei care considerau biserica adevărată doar biserica de până la reformă ştiau că noile cărţi bisericeşti conţin greşeli şi deci sunt eretice. Încercarea de a-i oprima pe credincioşii de rit vechi s-a făcut cu îndârjire pe parcursul mai multor secole. Aceştia însă cu o îndărătnicie nemaipomenită fugeau tot mai departe în pădurile nestrăbătute ale Rusiei ori la periferiile Imperiului, îşi organizau biserici, şi chiar insistau în intenţia de a-şi alege un patriarh al lor. Basarabia avea o colonie serioasă de rascolnici, care se stabilise în zona Hotinului, în judeţele Soroca şi Orhei, iar o bună parte s-au dus în Delta Dunării şi în Sudul Basarabiei.

Pentru Vasile Parhomovici tema bisericii de rit vechi nu era o noutate. El ştia de existenţa acestor secte pe teritoriul Basarabiei, ştia opiniile lor şi, fiind bine pregătit teoretic, a ştiut cum să creeze o mişcare misionară care ar combate „rascolnicii”.

Această muncă n-a rămas neobservată de Sfântul Sinod, care la 15 mai 1894, îl decorează cu ordinul Sf. Vladimir de gradul II. Iar la 12 noiembrie, acelaşi an, este numit arhiepiscop al Donului şi Novocerkassului. Acesta a fost punctul culminant al carierei lui în cadrul bisericii.

Ne vine greu să judecăm dacă V. Parhomovici a dorit sau nu să avanseze în rang sau să ocupe alte posturi. Dar felul cum a fost sărbătorit el în momentul când a împlinit 50 de ani de activitate în cadrul bisericii ne face să credem că a fost mai mult un om al spiritului, decât un om al carierei.

Un exemplu de alt ordin este, să zicem, cazul unui alt basarabean, un discipol al lui Vasile Parhomovici, Axentie Stadniţchi, care a făcut o carieră fulminantă de la lector de Seminar Teologic până la candidat la Patriarhia Rusiei. Destinul lui constituie o temă aparte de cercetare şi de aceea vom reveni la el.

Vasile Parhomovici, în 1903, după marcarea semicentenarului de activitate, a fost pensionat şi i s-a permis să se stabilească cu traiul în Basarabia, loc de domiciliu fixândui-se mănăstirea Hârbovăţ din jud. Orhei.

În 1906 Sfântul Sinod l-a decorat cu ordinul Alexandru Nevski pentru muncă cu abnegaţie pe terenul credinţei. La 31 august 1908 au început sărbătorile legate de semicentenarul lui Afanasie, iar la 16 decembrie a fost pensionat. Şi tot atunci i-a fost înmânată distincţia supremă Ordinul Alexandru Nevski cu diamante. Cei doi fraţi, Andrei şi Iosif, nu i-au permis să se stabilească la mănăstire, ci l-au luat să locuiască împreună cu ei în casa lor din Chişinău. Aici a şi murit la 5 septembrie 1909, duminică, la orele 1 şi 50 de minute.

Arhiepiscopul Serafim al Basarabiei a luat decizia ca el să fie înmormântat chiar în centrul Chişinăului, în preajma Casei Arhiereşti, adică în curtea Mitropoliei, care pe vremuri se afla pe locul unde astăzi se află Casa Guvernului.

Cortegiul funerar, pornind din casa în care a locuit în ultimii ani, a trecut pe lângă Liceul de Fete nr. 1, unde a stat un timp, într-un moment de reculegere, drept semn de atenţie pentru anii în care el a lucrat în calitate de profesor de religie. Apoi s-au oprit lângă Gimnaziul de Băieţi nr. 1, unde mai mulţi ani a fost profesor de religie, apoi lângă Seminarul Teologic, unde i-a fost dat să fie şi profesor şi rector.

Funeraliile lui au constituit o ceremonie grandioasă, cum Chişinăul nu mai cunoscuse. Au venit slujitori de toate rangurile ai bisericii, reprezentanţii Sfântului Sinod, ai Patriarhiei, dar au venit şi mulţi preoţi de ţară, fiindcă, în viaţa lui lungă, Vasile Parhomovici reuşise să formeze câteva generaţii de preoţi.

Pentru a înţelege mai bine rolul lui Vasile Parhomovici, am apelat la însemnările unui coleg din domeniul pedagogic Lev Maţievici, care a publicat: Piatideseatiletie slujebnoi dieatelinosti Vâsocopreos-veaşcennago Afanasia, arhiepiscopa Donskogo i Novocerkasskogo (29 septembrie, 1903) un fel de compendiu memorialist:

„Timp de 14 ani, eu am fost martorul activităţii dvs. pe tărâm bisericesc şi social la Chişinău (din 1870 până în 1885). Şi acum îmi vin în minte unele fapte deosebit de elocvente care caracterizează acele timpuri minunate. Şi nu mă pot dezice de sincera necesitate măcar tangenţial să le pomenesc aici. „Nu putem noi, dacă am văzut şi auzit, să nu spunem”. Eu v-am găsit la Chişinău când deja aveaţi o autoritate recunoscută de profesor exemplar de religie, care influenţa tineretul laic şi la lecţii, şi cu predicile bisericeşti, şi cu exemplul personal. Copiii, pătrunzându-se de dragostea pentru dvs., ca pentru un tată spiritual, ca pentru un bun îndrumător, personalitatea dvs. era înconjurată de aureolă de respect din partea întregului oraş… Şi ceea ce am citit eu recent în memoriile fostului dvs. coleg pe tărâmul pedagogic gimnazial (ulterior membru al Consiliului de Stat), multstimatului Chirii Petrovici lanovski, corespunde întocmai cu părerea generală care domina atunci Chişinăul. Aceasta a şi atras atenţia arhipăstorului Chişinăului, preasfinţitului Pavel, regretatul v-a şi recomandat Sfântului Sinod pentru postul de director al Seminarului Teologic din Chişinău.Îmi amintesc cum imediat după aceasta, împreună cu preasfinţitul Pavel, l-aţi întâmpinat între pereţii seminarului pe Împăratul eliberator, Alexandru al II-lea, care a vizitat Chişinăul în aprilie 1877, până la începerea războiului cu Turcia.
Miamintesc cum l-aţi însoţit pe împărat prin toate edificiile seminariale: în biserică, prin cele trei etaje ale blocului mare, în dormitoare şi cum neuitatul Împărat a spus la plecare seminariştilor care erau de faţă: „Sper că din voi vor ieşi buni activişti ai bisericii şi ai statului”. Îmi mai amintesc cu câtă osârdie aţi muncit pe acest loc nou, cu toate că aţi întâmpinat destule obstacole şi amărăciune. Îmi este vie amintirea despre marea durere pe care aţi suportat-o atunci — moartea distinsei şi mult respectatei dvs. soţii, Pelaghia Stepanovna, — şi aceea cum o mare credinţă a Duhului şi cu o mare supunere dumnezeiască aţi reţinut lacrimile care izvorau din ochi. În această grea încercare aţi auzit vocea Domnului care vă chema prin greutăţi şi amărăciuni să mergeţi pe drumul cel mai înalt al bisericii, ceea ce, de fapt, în scurtă vreme aţi şi urmat…”.

Preotul Nicolae V. Laşcu era cunoscut în epocă şi ca un distins cărturar şi ca un orator de forţă. De aceea la înmormântarea Arhiepiscopului Afanasie el a vorbit din partea preoţimii basarabene, dar şi ca fost discipol al distinsului profesor. Avea despre ce-şi aminti. Perioada când învăţa el la Seminarul Teologic era o perioadă în care au început reformele şcolilor teologice. S-au schimbat nu numai programele de învăţământ, nu numai cerinţele faţă de elevi, seminarişti, dar, ceea ce-i mai important, a început să se schimbe atitudinea profesorilor faţă de seminarişti.

Şi părintele Laşcu accentuează acest moment în discursul său funerar: „Regretatul a devenit rectorul Seminarului Teologic din Chişinău pe timpul când eram seminarist. Şi eu, peste mai bine de 30 de ani, acum îmi amintesc foarte clar şi viu viaţa mea din căminul seminarului şi tot ce noi datorăm părintelui rector.

Defunctul nu împărtăşea opinia că şeful instituţiei, ajungând într-un post sus, este dator să formeze o fâşie de protecţie din tăcere şi neaccesibilitate prin care să se impună celor din jur.

Nu, părintele rector se găsea într-o permanentă comunicare cu noi.

— Dimineaţa la rugăciune, în ospătărie, în auditorii, la lecţii, la recreaţii şi în orele de după lecţii, în dormitoare, tot timpul şi mereu împreună cu noi.

Deja prin acest exemplu, prin responsabila atitudine faţă de noi, el ne educa. Ca să nu zic că nu mai puţin important pentru noi era şi cuvântul rostit de el.

În permanenţă, aflându-se în mediul nostru, el folosea orice ocazie ca să ne îndrume, ca să ne înveţe, ca să ne facă să gândim. El intra în discuţie în particular cu un elev, cu grupe de seminarişti sau chiar cu clase întregi. Orele libere el le înlocuia personal. Discuţiile cu el erau simple, clare şi vocea lui răsuna pătrunzătoare. Aceste discuţii se refereau la viaţa noastră în clasă, precum şi la cea din cămin. Şi începeam cu acelea că fiecare din noi trebuie să fie frumos îmbrăcat, bărbierit şi se termina cu aceea cum trebuie să fie o liturghie, o rugăciune sau ce conţine un proaspăt articol din ziar, sau o carte, însă toate cu caracter teologic.

Aceste discuţii aveau pentru noi o mare importanţă. Adeseori în unele naturi închise, sfioase, rectorul descoperea nişte profunde răni sufleteşti, tragedii ale unor tineri şi el, cu o gingăşie şi dăruire rară, lecuia aceste răni.

Urmând exemplul lui, aceste discuţii şi lecturi au început să le practice şi alţi profesori. Elevilor li s-a oferit ocazia să se ocupe cu muzica, pictura şi viaţa în seminar a devenit mai consistentă, mai interesantă, fiindcă a dispărut umblatul brambura pe străzi şi căutarea distracţiilor undeva in altă parte.

Au fost deschise pentru elevii seminarului Frăţia celor trei Ierarhi şi eu aceste mijloace financiare foarte mulţi elevi au scăpat de sărăcie şi ignoranţă.

Părintele rector preda în clasa a VI-a teologia dogmatică. Dogmele creştine sunt cele mai profunde adevăruri, o filozofie înălţătoare.

Profesorul nostru a găsit posibilitatea ca şi aceste lecţii să se transforme în nişte discuţii limpezi, simple despre dogmele credinţei, dar atât de accesibile, atât de înţelese, încât nouă ni se părea că fiecare elev poate participa la fel de simplu în aceste discuţii despre adevărurile credinţei.

Tot în aceste discuţii am avut o lecţie despre faptul că permanenta repetare are foarte mare importanţă şi de aceea fiecare lecţie începea cu repetarea lecţiei precedente. Prin aceste repetiţii cunoştinţele se fixau atât de tare, încât mulţi elevi şi astăzi la bătrâneţe pot pe din afară să repete acele teme, propuse de părintele rector.

Pentru noi şi pentru educarea noastră era scump şi faptul că pe timpurile rectoratului regretatului exista o solidaritate unanimă şi toţi împreună mergeam spre acelaşi scop, fiindcă nimic nu corupe atât de tare tineretul şcolar ca discordia din mediul educatorilor şi profesorilor. Noi vedeam munca plină de abnegaţie a profesorilor noştri care-şi propuneau să ne înveţe şi în fruntea acestei drujine stătea regretatul. Prin aceasta se explică faptul că rectoratul regretatului a trecut în timpul când inamicii patriei noastre recrutau în rândurile elevilor pe viitorii ucigaşi ai ţarului pacificator. Seminarul din Chişinău nu participa la această mişcare. Conduşi de regretatul, noi aveam un singur vis, să ajungem în serviciul sfintei biserici şi mult preaiubitului miruit de Dumnezeu. Şi Domnul îmi este martor că nu puţini discipoli ai seminarului au rămas fideli acestor visuri de tinereţe… (Kişinevskie eparhialinâie vedomosti, 1910, Chişinău, nr. 41).

În 1941 clădirea Mitropoliei, Sala Eparhială, Catedrala au fost minate de ruşii în retragere şi aruncate în aer. Evident că după război nimeni nu avea de gând să restabilească, într-o Republică Sovietică Socialistă, mitropolia în centrul oraşului. S-a luat decizia ca pe acel loc să fie înălţată Casa Guvernului. Şi atunci ruinele au fost demolate, biserica mitropolitană a fost distrusă, o parte din clădirile Seminarului Teologic, concomitent cu mormintele marilor ierarhi care se aflau în curtea mitropoliei.

Astăzi e greu de stabilit cum şi în ce circumstanţe constructorii, care nivelau terenul cu buldozerul, au reuşit să ia legătura cu rudele lui Vasile Parhomovici, rugându-i să vină să ridice oasele defunctului din mormânt pentru a nu fi profanate. Această operaţie s-a făcut în timp de noapte şi oasele lui au fost aduse la cimitirul de pe strada Armeană şi îngropate lângă cei doi fraţi ai săi, Iosif şi Andrei.

Până în ’90 nu exista nici o inscripţie şi nici un semn că acolo ar fi fost înmormântat şi o a treia persoană. Şi abia în anii ’90 acest adevăr a ieşit la suprafaţă şi locul a fost însemnat. Chiar lângă biserica Duminica Tuturor Sfinţilor sunt înmormântaţi cei trei fraţi Parhomovici, trei oameni ai bisericii, trei oameni ai culturii, trei ucraineni născuţi la Poltava, dar acceptaţi şi adoptaţi definitiv de Basarabia.

---

Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Ch., 2005. – P. 138-145.