… Pentru el, a fi profesor la liceul militar e la fel de important ca a fi ministru, primar al Chişinăului sau senator.
Virgil Gheorghiu
Atunci cine-i liber?
Horatius
Înţeleptul şi cel care se stăpâneşte cu asprime, pe care nu-l înspăimântă nici sărăcia, nici moartea, nici lanţurile[…] şi asupra căruia năvala destinului e veşnic neputincioasă.
În şirul lung al primarilor de Chişinău întâlnim reprezentanţi a unor diverse profesii: oameni de afaceri, medici, jurişti şi chiar reprezentanţi veniţi din pătura fină a intelectualităţii umanitare, adică filozofi. Unul dintre ei a fost filozoful, filologul şi istoricul literar Ion Negrescu. Până mai ieri dispuneam doar de câteva date biografice nesemnificative despre fostul primar al Chişinăului. Situaţia s-a shimbat când am primit un colet din Bucureşti, semnat cu 19 octombrie 2003, în care era şi o scrisoare:
„Stimate domnule Iurie Colesnic, Vă trimit prin amabilitatea doamnei Mary Costin o biografie a tatălui meu, profesorul Ion Negrescu, împreună cu câteva fotografii de familie.
Totodată, Vă trimit volumul Limite şi alte eseuri ale lui Dan Botta, pe care le-am putut publica in 1996, după cum desigur ştiţi, Dau Botta este unul dintre marii noştri scriitori şi am avut privilegiul să-i fiu soţie. De asemenea, Vă voi trimite volumele Ispita libertăţii de Virgil Gheorghiu, autorul celebrului roman La vinghtcinquieme heure, în care un întreg capitol e dedicat Basarabiei şi amintirile tatălui meu care i-a fost elev.
Vă stau la dispoziţie pentru a Vă trimite alte volume care v-ar interesa.
Vă felicit pentru nobila activitate culturală pe care o desfăşuraţi.
Cu deosebită consideraţie,
Dolores Botta, născută Negrescu.
P.S. Vă voi trimite ulterior o biografie a mamei mele, Ana Negrescu".
În 1983, când pentru prima oară am trecut pragul Arhivei Naţionale, căutând materiale pentru Doina dorurilor noastre (Chişinău, 1990), cartea despre Alexe Mateevici, am găsit mai multe schiţe semnate de Ion Negrescu. Le-am citit cu foarte mare interes şi am înţeles că şi în perioada interbelică problema analizei fenomenelor unificatoare din Basarabia era în primplan. Descoperirea conştiinţei româneşti în acest teritoriu de atunci mi se pare a fi pentru noi o temă eterna.
Am rămas cu un singur semn de întrebare: Cine este acest autor? A fost nevoie să se scurgă mai bine de 20 de ani ca să-mi vină in faţă o biografie extrem de interesată a veritabilului om de cultură, a românului cu literă mare. Şi aceasta prin bunăvoinţa fiicei sale, Dolores, căsătorită Botta, şi care în 1940 în nr. 11-12 al revistei Viaţa Basarabiei scrie o interesantă recenzie la cartea lui Mircea Eliade, Secretul doctorului Houigberger (Bucureşti, 1940).
Din însemnările fiicei am desprins câteva secvenţe revelatorii pentru istoria literaturii basarabene, care până la ora actuală prea puţin a scos în evidenţă impactul benefic al oamenilor de cultură de peste Prut, stabiliţi după unire în provincia dintre Prut şi Nistru şi care s-au consacrat plenar activităţii de redeşteptare culturală şi naţională:
„Născut la 8 ianuarie 1893 în comuna Holboca, jud. Iaşi, unde tatăl său Dumitru Negrescu, descendent al unei familii de profesori şi cărturari, era învăţător la şcoala din această comună, animator al vieţii culturale şi ctitor al bisericii din localitate.
Urmând această tradiţie, Ion Negrescu va face strălucite studii secundare la Liceul Naţional şi Universitatea din Iaşi, devenind licenţiat al secţiei de Filologie română a Universităţii din Iaşi, însuşindu-şi o cunoaştere profundă a literaturii române şi a limbilor şi literaturilor slave. Doctoratul în slavistică l-a obţinut în anul 1925, sub conducerea profesorului Garabet Ibrăileanu.
Mobilizat între anii 1917-1918 ca sublocotenent de rezervă în cadrul Regimentului 13 infanterie „Ştefan cel Mare”, a participat la luptele grele de la Mărăşti şi Mărăşeşti, primind decoraţia „Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918 cu bareta „Mărăşti”.
În 1916 se căsătoreşte cu Ana Coloniei, colegă de facultate la Universitatea Iaşi, celebră pentru frumuseţea şi studiile sale strălucite, care va desfăşura, alături de el, în cursul întregii vieţi, o activitate de pionierat în viaţa culturală a Basarabiei, în domeniul învăţământului, în calitate de profesoară de limba şi literatura română şi ca directoare a doui mari şcoli din oraşul Chişinău: Şcoala Normală „Florica Niţă” şi Liceul Regina Maria şi totodată ca preşedintă a Societăţii profesorilor de limba română din ţară, filiala Basarabiei. Alături de soţul ei, Ana Negrescu a fost o distinsă intelectuală, o natură altruistă şi generoasă, a întreţinut în şcoli şi universitate 5 fete orfane din Basarabia”. Alături de Pan Halippa a stat la bazele fondării Universităţii Populare din Chişinău, în cadrul căreia preda cursul de limba şi literatura română şi a publicat monografia „Universitatea Populară din Chişinău 1918-1925″.
În cadrul activităţii sale politice şi culturale se înscrie neobosita sa contribuţie în domeniul activităţii localurilor de şcoală. Construieşte şapte localuri de şcoală în cartierele mărginaşe ale oraşului Chişinău; pe aceeaşi linie se înscrie plantarea la marginea oraşului a unei păduri pentru crearea unui loc de repaus. De asemenea, în urma unei campanii în parlament, a reuşit să obţină mutarea satului Străşeni din regiunea inundabilă din vale, unde se produceau anual considerabile pierderi materiale, în regiunea deluroasă, cu pământ arabil superior.
Începând din 1919, I.D. Negrescu a desfăşurat o neîntreruptă activitate didactică mai întâi în învăţământul secundar, în calitate de profesor de limba şi literatura română la liceele Alecu Russo şi Liceul Militar din Chişinău, precum şi ca profesor la Universitatea Populară din Chişinău.
Încă pe când se aflău pe băncile Universităţii ieşene, soţii Negrescu şi-au pus în gând să treacă Prutul:
„La alipirea Basarabiei după război, Ion şi Ana Negrescu au decis să plece în Basarabia ca profesori, scrie în memoriile sale fiica Dolores. Ion Negrescu cunoscuse pe Pan Halippa încă din anii studenţiei, când acesta venea să vorbească studenţilor de la Iaşi pentru Basarabia.
Chiar de la început, Ion şi Ana Negrescu au fost primiţi şi îmbrăţişaţi cu căldură de prietenii lor basarabeni, implicându-se alături de ei în problemele dezvoltării Basarabiei, aşa încât foarte curând I.D. Negrescu a fost ales primar al Chişinăului în două legislaţii (1928-1931) şi, aşa cum am arătat, deputat şi apoi secretar general al Ministerului Basarabiei (1932-1935)".
A fost omul mult preţuit de generaţia sa, dintre care i-a avut alături pe un Pan Halippa, Ion Pelivan, Ştefan Ciobanu, Ion Costin, Dimitrie Bogos, Constantin Stere, Sergiu Niţă, Ion Zaborowski, Nicolae Marchetti, Ştefan Holban, Iorgu Tudor ş.a.
Aportul lui n-a rămas neobservat, învrednicindu-se de distincţii notorii: Vulturul României în grad de Cavaler (1933), ordinul Coroana României în grad de Cavaler (1928), medalia Răsplata Muncii, clasa I, conferită de Regele Mihai I „pentru construcţii şcolare” (1928), medalia Răsplata-Muncii, clasa I, conferită de Regele Mihai I „pentru învăţământ” (1928), ordinul Coroana României în grad de Comandor (1930), ş.a.
Dar cea mai mare recompensă pentru un pedagog este aprecierea pe care i-o dau foştii discipoli. Imaginea veridică a învăţătorului, a profesorului rămâne cel mai bine imprimată în memoria învăţăceilor. Peste ani ei te pot declara apostol ori loc gol în faţa clasei. Ion Negresu a fost pentru elevii basarabeni un apostol:
„…La cursul de literatură română, Dimitriu l-a întrebat pe profesorul Negrescu: — Dacă Gheorghiu a luminat ieri clasa noastră cu ajutorul unui bec electric mort, a făcut-o pentru că e poet? Poeţii posedă puteri misterioase şi secrete pe care ceilalţi oameni nu le au? Întrebarea lui Dumitriu a fost punctată şi de exclamaţiile altor elevi care strigau că, desigur, poeţii au puteri misterioase şi secrete. — Nu nesocotiţi aceste lucruri, a spus profesorul Negrescu. E o chestiune serioasă. Fundamentală. Merită reflecţie. Chiar dacă nu i-am putea da un răspuns categoric şi definitiv. Unele acte ale poeţilor sunt adeseori comparate cu cele ale sfinţilor taumaturgi, magicienilor şi profeţilor. E vorba aici de lucruri serioase. Profesorul Negrescu nu seamănă cu ceilalţi profesori. În primul rând, nu-şi ţine cursurile cu regularitate. E înlocuit de alt profesor, nu apare la liceu decât cu intermitenţă, ca o cometă, ca o stea căzătoare. Vine, îi uluieşte pe elevi şi, deodată, dispare. Până în acest an era primarul oraşului Chişinău. Este şi senator. S-a anunţat că va fi ministru în viitorul guvern. În aşteptarea portofoliului, continuă să-şi ţină cursurile. Pentru el, a fi profesor la liceul militar e la fel de important ca a fi ministru, primar al Chişinăului sau senator. Cursurile lui sunt fascinante. Conferinţe magistrale. E adorat de elevii lui, ca şi de ofiţeri şi de ceilalţi profesori. Profesorul Negrescu e un bărbat foarte frumos, de vreo patruzeci de ani. Mereu elegant, chiar rafinat. Costumele lui sunt croite în străinătate, poartă cămăşi de mătase, cravate în culori pastel, ca nimeni altcineva, şi încălţăminte din piele foarte suplă, ca pielea de mănuşi. Locuieşte în centrul Chişinăului într-un apartament somptuos. E tatăl a două fete, de treisprezece şi cincisprezece ani. Duminica, se plimbă cu ele într-o caleaşcă. Sunt foarte frumoase amândouă. Seamănă cu prinţesele din basme. Au păr lung blond, ochii albaştri. Pe tot ce pune mâna profesorul Negrescu se preface în aur. Totul îi reuşeşte. S-ar zice că Dumnezeu i-a dat două fiice, frumoase ca nişte zâne, pentru a-i spori splendoarea şi măreţia. Profesorul vine la Liceul Militar cu o maşină neagră, oficială, cu un şofer în uniformă şi cu mănuşi de piele. Când intră în clasă, cu splendidele sale costume, te simţi imediat transportat pe alte meridiane. Pare eroul unui roman a cărui acţiune se desfăşoară în somptuoasele palate de la Monte-Carlo sau de pe Coasta Azur în „La Belle Epoque". Tot ceea ce ne spune profesorul Negrescu la cursurile sale este pasionant şi nu e menţionat în nici un manual şcolar. Ne-ar plăcea să-l ascultăm ore întregi şi, când îşi termină cursurile, am vrea să-l aplaudăm, aşa cum îi aplauzi la teatru pe marii actori. Astăzi, profesorul Negrescu e încântat de întrebarea pusă de camaradul nostru Dimitriu. — Întrebaţi dacă poeţii au puteri secrete? Se miră el. Dar e de la sine înţeles că poeţii posedă puteri misterioase! Poetul este, prin însăşi natura sa, un făcător de miracole şi de lucruri uimitoare. În epoca preislamică, în fiecare an, aveau loc în oraşul arab Ukaz, în apropiere de Mecca, întreceri poetice. Poeţii deşertului veneau aici să se confrunte. Învingătorii din aceste competiţii poetice erau veneraţi ca nişte adevăraţi eroi. Poemele lor erau transcrise pe mătase neagră, cu litere de aur, şi atârnate în incinta sanctuarului timp de un an, pentru ca aceste versuri să fie cunoscute de toţi. De aceea aceste poeme premiate se numeau Mou 'llarat, „atârnatele". Când un arab avea o fată urâtă, pe care nu vroia nimeni de nevastă, el se adresa unui poet celebru. Acesta scria un poem despre nefericita fată şi îl declama pe o estradă, la târgul din Ukaz. Datorită cuvintelor poetului, fata cea mai urâtă devenea frumoasă ca o prinţesă. Cu adevărat frumoasă. Toţi cavalerii bogaţi, frumoşi şi viteji se înghesuiau în faţa cortului tatălui spre a-i cere fata în căsătorie. Graţie poetului, fata cea urâtă devenea o regină a frumuseţii. Toţi tinerii doreau s-o ia de soţie. Iată un exemplu de miracol săvârşit de poeţi. Căci poetul, ca soarele, are puterea să prefacă urâţenia în frumuseţe… Pe stradă când coboară, ca un poet, el [soarele] pune În lucrurile cele mai rele raze bune… (Baudelaire: Versuri, Soarele, în româneşte de Alexandru Philippidc, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 87. — Nota trad.) Privirea poetului preface colbu-n aur. (Hafiz, ed. Khalkballi, Teheran, 1928). Napoleon punea să se reprezinte în faţa soldaţilor, înaintea fiecărei mari bătălii, o piesă eroică a lui Corneille. A doua zi, soldaţii se transformau în eroi. Francezii s-au bătut timp de secole pentru Revoluţia Franceză, dar, de fiecare dată, bătălia eşua. Atunci s-a ivit un poet, care a compus Marselieza. Era Rouget de l'Isle. In câteva ore, întreaga Franţă cânta Marselieza. La cuvintele Marseliezei, zidurile închisorilor şi fortăreţelor s-au năruit. Ca prin minune. Au fost proclamate libertatea, egalitatea şi fraternitatea. Napoleon — mereu el! — pretindea că Marselieza, ea singură, cântă pe câmpul de bătaie, făcea cât o sută de mii de oameni! Un poet, Rouget de l'Isle, care purta uniformă militară ca şi voi, este cel care a înfăptuit visul revoluţionar de dreptate, compunând Marselieza. De atunci, ori de câte ori se porneşte o revoluţie, undeva în lume, se intonează Marselieza, semn că a fost suprimată nedreptatea. Puterea magică a poetului a fost personificată ca de nici un alt poet, de Virgiliu. De Publius Vergilius Maro. Cel mai mare poet latin. Peste doi ani, în 1930, vom sărbători aici, la Chişinău, ca in toate marile oraşe din lume, bimilenarul naşterii lui Virgiliu, Vates Sacer, oracolul sacru. Anul 1930 va fi, în toate ţările lumii, anul poetului Virgiliu. A murit la Brindsi, cu nouăsprezece ani înainte de naşterea lui Hristos… Profesorul Negrescu ne vorbea cu pasiune de Virgiliu, de operele lui, Bucolicele, sau elogiul naturii, Georgicele, sau muncile câmpului, şi de Eneida, sau istoria Romei, a poporului şi a Imperiului roman. Ne-a povestit că Virgiliu era cunoscut ca gura de aur a Imperiului roman, că lucrase şapte ani ca să scrie Georgicele şi doisprezece ani pentru a compune Eneida. Virgiliu a murit la vârsta de cincizeci şi unu de ani şi a fost îngropat la Neapole, pe drumul spre Pozzuoli. Mormântul lui a devenit foarte repede un loc de pelerinaj. Imediat după moartea sa, folclorul napolitan îl prezenta ca un taumaturg, un făcător de miracole şi de minuni. Poporul se ducea la mormântul poetului ca la mormântul sacrii al unui sfânt, cerând sprijin şi ajutor. Poporul nu se mulţumea doar să citească şi să recite poeziile lui Virgiliu, ci se slujea de ele şi pentru a prezice viitorul, aşa cum e folosit horoscopul sau cărţile de joc. Sunt Sortes Virgilianes, horoscopul lui Virgiliu. Creştinii au interpretat Egloga a patra ca o profeţie mesianică, în care poetul anunţa naşterea lui Hristos. Virgiliu a fost astfel introdus în liturghia creştină, alături de profeţii din Vechiul Testament. Scriitori creştini ca Mincius Felix sau Sfântul Augustin l-au omagiat pe Virgiliu. Legenda povesteşte că Sfântul Pavel a venit la mormântul poetului, la Neapole, şi a spus: „Ce mare creştin aş fi făcut din tine, dacă ai fi venit pe lume câţiva ani mai târziu. Se povesteşte, de asemenea, că poetul Statius, care a trăit pe vremea lui Domiţian, s-a convertit la creştinism după citirea celei de a patra egloge a lui Virgiliu. Dante, Petrarca şi toţi scriitorii care i-au urinat îl considerau pe Virgiliu ca poetul prin excelenţă, prototipul poetului. Gloria de magician a lui Virgiliu i-a depăşit renumele de poet, de înţelept, de matematician şi de profet. Folclorul povesteşte că Virgiliu îl închisese pe diavol într-o sticlă şi că n-a vrut să-l elibereze până nu i-a dezvăluit toate secretele lumii. Conrad de Querfourt, ambasadorul regelui Henric al VI-lea al Franţei şi viitor episcop de Hildesheim, povesteşte că a văzut la Neapole un plan al oraşului închis într-o sticlă şi numeroase minuni construite de Virgiliu, printre care un arcaş care îşi îndreaptă săgeata în direcţia Vezuviului, împiedicând astfel vulcanul să erupă. Alte povestiri, publicate în Anglia, în Germania şi în Franţa, între secolele al XI-lea şi al XIII-lea, relatează că Virgiliu a creat — la cererea prietenului său Claudius Marcellus, fiu adoptiv al împăratului — o muscă ce-i nimicea pe toţi confraţii ei. Era insecticidul desăvârşit. Se mai povesteşte că el se apucase să creeze o femeie perfectă, dar că, suferind un afront din partea unei frumoase napoletane, a refuzat s-o isprăvească. Virgiliu a construit chiar un talisman care se purta la gât şi care garanta virtutea femeilor … în diverse situaţii. Altă legendă pretinde că Virgiliu a inventat o oglindă în care se puteau distinge clar chipurile tuturor trădătorilor, complotiştilor şi duşmanilor Romei, ca şi locul unde se ascundeau. Această oglindă se numea Salvatio Romae şi, datorită ei, Roma a fost salvată de nenumărate ori de la distrugerea şi dezastrele urzite împotriva ei de duşmani. Toate aceste miracole i-au fost atribuite lui Virgiliu pentru că el era cel mai mare poet al Imperiului şi pentru că poporul a fost întotdeauna fascinat de puterile supranaturale ale poeziei. Ovidiu — Publius Ovidius Naso —, un alt mare poet roman, care a murit la noi, în România, la Constanţa, pe malul Mării Negre, unde fusese exilat, este, de asemenea, un personaj legendar, ale cărui puteri magice depăşesc gloria lui de poet. Profesorul Negrescu ne-a povestit în legătură cu acesta vizita pe care a făcut-o împreună cu soţia şi cu cele două fiice ale sale în oraşul natal al lui Ovidiu. Poetul s-a născut în Italia, la Sulmona. Sulmona se află în Abruzzi, o regiune sălbatică şi înapoiată. Băştinaşii sunt, în mare parte, analfabeţi, dar îl cunosc toţi pe poet. Îi spuneau Viddie. Ei povestesc că Viddie, îndrăgostindu-se de fiica împăratului, a fost pedepsit de acesta, care l-a surghiunit în Siberia, unde bietul poet a murit de frig. Oamenii din Sulmona susţin că Ovidiu a fost cel mai mare savant în vremea sa. Regii nu promulgau niciodată legi fără să-l fi consultat mai înainte. El a inventat numeroase maşini. Când Napoleon a cucerit Italia, unul din generalii săi a descoperit la Sulmona cartea cu invenţiile lui Ovidiu. Întors în Franţa, el a realizat toate invenţiile poetului. Datorită invenţiilor lui Ovidiu, Franţa a devenit una dintre ţările cele mai civilizate ale lumii şi Parisul a căpătat atâtea edificii minunate. Toate au fost realizate datorită invenţiilor poetului de la Sulmona… Privind statuia lui Ovidiu, ridicată în centrul oraşului, locuitorii Sulmonei le explică turiştilor că poetul are piciorul pus pe o carte deschisă, fiindcă el putea să citească şi cu piciorul… Atâta era de fantastic… Soneria a întrerupt expunerea profesorului nostru de limba şi literatura română. În clasă am rămas toţi uluiţi, surprinşi, fermecaţi de puterile supranaturale ale poeţilor…" (Virgil Gheorghiu, Memorii, Bucureşti, 2003).
Dincolo de planul prim al operei pedagogice, sociale şi politice s-a aflat în permanenţă opera literară de foarte bună calitate: Antologie Română cu glosar în limba rusă şi germană (1921); Studii şi comunicări istorico-literare (1927); Alexandru Sergheevici Puşkin (// Viaţa Basarabiei, nr.1-2, 1937); Olga Nacu, o scriitoare basarabeancă necunoscută (1938), Viaţa şi opera filozofului Alexandru S tur za (//Viaţa Basarabiei, nr.1, 1933).
Doctorul în filozofie Ion Negrescu a avut o atitudine deosebită faţă de Basarabia şi basarabeni. El n-a venit ca alţii pur şi simplu să exercite nişte obligaţii de serviciu, să câştige nişte bani în acest teritoriu, în care era atât de puţină cultură românească şi atât de multă influenţă rusă. Era o provincie care se aflase sub ocupaţie timp de 106 ani şi el, conştient de rolul fiecărui român din Regat, a pornit să descopere Basarabia prin personalităţi. A cercetat atent figurile trecutului, a studiat atent literatura rusă ca să stabilească exact măsura în care a fost influenţată cultura basarabeană şi, fiind în esenţă un democrat, a scris foarte obiectiv despre rolul culturii româneşti în Basarabia şi despre rolul culturii ruse în acelaşi ţinut.
Astăzi am uitat şi în bibliografiile recente nu mai figurează o carte foarte frumos editată la 1926 la Chişinău Figuri culturale din herulul Basarabiei, în care fotografiile şi gravurile se succed cu texte foarte bine documentate şi în felul acesta, în faţa noastră răsare o galerie întreagă de personalităţi, pe care le-a dat lumii româneşti Basarabia. Deschide aceasta galerie Aleco Russo, pe care el îl numeşte Alexandru şi care a fost unul dintre protagoniştii mişcării revoluţionare de la 1848 şi unul din ctitorii Unirii de la 1859 şi închide această galerie de personalităţi poetul Alexei Mateevici, contemporanul lui Ion Negrescu, pe care filozoful fără ezitări îl include în galeria marilor personalităţi.
Prefaţa acestei cărţi are câteva teze valabile şi astăzi. Şi cred că vor fi încă valabile pentru multe generaţii de basarabeni:
„Înţelegerea culturii unui popor nu se poate face fără considerarea realităţilor naţionale şi a împrejurărilor istorice, cari au determinat evoluţia acestor realităţi, stânjenind sau înlesnind manifestarea lor.
Cu atât mai mult pentru un popor pe care destinele l-au condamnat să-şi trăiască cele dintâi zeci de veacuri ale istoriei lui desmembrat, nedreptăţit, asuprit. Istoria culturii unui atare popor dela origini şi până la înfăptuirea unităţii lui etnice şi teritoriale, care singură-l aduce la limanul îndeplinirii rostului său specific în înlănţuirea creaţiunilor umanităţii, nu este decât, doar, înregistrarea aspiraţiunilor şi a forţei, cu care geniul său naţional se pune în serviciul descătuşării şi al libertăţii.
Cu atât mai mult pentru o provincie, în care naţiunea frântă a trăit veacuri de oprimare cu tot cortegiul lor dramatic de mascare, de prăbuşiri, de ruine, de doliu, de sclavie. Nu este, desigur, un incident faptul că după cum în Apus, din provincia cea mai răpită de libertăţi naţionale, din Alsacia, au pornit răsvrătitoarele îndemnuri ale marseliezei franceze a lui Rouget de l'Isle, tot aşa din o provincie subjugată mai mult de un mileniu în Răsărit au pornit caldele cuvinte ale imnului de redeşteptare naţională românească, în Răsunetul lui Andrei Mureşeanu din Ardeal.
În acest sens în orice capitol din istoria culturii unei provincii subjugate, precum a fost Basarabia, vom întrezări, la fiecare pas, aceleaşi aspiraţiuni spre unitatea etnică organică, dela care ea a fost desprinsă prin biruinţa provizorie a forţelor brute, împotriva cărora însă sfârşesc totdeauna învingătoare eternele legi ale justiţiei imanente ale timpului. Mai mult încă, în încercările şi în operele oricărui scriitor, care a văzut lumina zilei pe plaiurile Basarabiei libere sau pe plaiurile Basarabiei căzute apoi în robie, vom întrezări, la fiecare pas, ori suspinul după trecutele vremuri de libertate, ori aspiraţiunile unei renaşteri viitoare a libertăţilor.''
Cunoscând această simpatie deosebită pentru Basarabia, pentru cultura şi oamenii ei, nu ne mai poate mira faptul că Ion Negrescu a fost devotat acestui pământ întocmai ca un basarabean veritabil.
În 1937, când toată lumea cultă sărbătorea 100 de ani de la moartea lui Puşkin, la Chişinău, un român, Ion Negrescu, a scris un studiu foarte interesant dedicat marelui poet rus. Era în perioada când funcţionarilor publici li se cerea să vorbească numai în limba română, iar generalul Ciupercă a introdus o verificare drastică pentru cei care nu respectă această indicaţie.
În acel aer de rusofobie, acest intelectual fin a ştiut să facă delimitarea firească între marea cultură a ruşilor şi invazia lor lingvistică. Cele câteva secvenţe spicuite din studiul Despre Alexandru Puşkin, ne demonstrează elocvent acest lucru:
„La 10 februarie 1937, literatura universală va remarca pe cadranul timpului împlinirea unui secol de la moartea genialului poet rus, Alexandru Sergheievici Puşkin.Urgisit şi exilat în timpul vieţii, poetul, după moarte, rămânând contemporan cu toate epocile, a pus posteritatea în cele mai paradoxale situaţii; într-adevăr, la 1899, Rusia despotică a ţarilor a îmbrăţişat, a revendicat şi a sărbătorit cu cel mai tumultuos entuziasm naşterea poetului; astăzi, Rusia comunistă a Sovietelor depăşeşte pe înaintaşi prin pregătirile uriaşe pe care le face pentru a sărbători centenarul morţii poetului, punând sub teascuri milioane de exemplare din opera sa, turnând in bronz şi săpând în marmură statui, care să întunece, prin strălucirea lor, pe acele din epoca ţaristă.
Viaţa Basarabiei, nr. 1-2, 1937.
De fapt, poetul nu aparţine numai rasei sale: el a intrat în panteonul nemuritoarelor valori artistice universale, consacrat ca o glorie a umanităţii.
Dar, pentru noi, românii, comemorarea centenarului lui Puşkin nu este numai prilejul unei priviri în perspectivele civilizaţiei general omeneşti; dacă noi am reţinut, uneori, faptul influenţelor culturii şi literaturii ruseşti asupra unor scriitori ai noştri, avem, de astă dată, prilejul să surprindem, dimpotrivă, influenţele şi reflexele mediului şi naturii moldoveneşti ale Basarabiei, în opera nemuritorului poet, ceea ce adaugă astfel un nou element de contribuţie românească la edificiul culturii şi literaturii ruseşti, susţinut de un Antioh Cantemir, Petru Movilă, Alexandru Sturdza ş.a. De aceea, evocând, în rândurile care urmează, liniile generale ale vieţii şi activităţii literare ale poetului rus Puşkin, vom sublinia cu deosebit interes epoca petrecută de poet pe pământul Basarabiei”.
Şi în contrapunct apare Eminescu:
,,[…]Basarabia, care comemorează în capitala ei pe cel mai mare poet român, este îndreptăţită a-l revendica prin glasul acelui pârcălab de Hotin care se înşiruie în rândul strămoşilor Raliţei Eminovici, dar mai ales prin preocupările şi solicitudinea proprie a poetului pentru soarta şi problemele Basarabiei.
În poezia La Arme din volumul Poesii Postume (M. Eminescu, Poesii Postume, Bucureşti, Minerva, 1905, p. 109) poetul M. Eminescu, evocând starea românilor din provinciile subjugate, consacră cea dintâi strofă Basarabiei, îndemnând poporul român să se ridice cu armele pentru mântuirea celei mai primejduite provincii:
Auzi! Departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi:
E glasul blândei Basarabii,
Ajunsă-n ziua de apoi.
E sora noastră cea mezină,
(iernând sub cnutul de Calmuc,
Legată-n lanţuri e-a ei mană,
De ştreang tărând-o ei o duc.
Murit-au?… poate numai doarme,
Ş-asteaptă moartea de la câini?
La arme,
La arme dar, români!
Iar între studiile politice şi sociale publicate în ediţia nouă a dlui prof. Creţu, aflăm identificate o serie întreagă de articole documentate, din anul 1878, tratând chestiunea de drept a Basarabiei, numele şi întinderea ei, precum şi istoria Basarabiei, începând din secolul al XV-lea până în secolul al XlX-lea.
De aceea, pe aleea figurilor culturale care se proiectează în această capitală a Basarabiei ce adăposteşte şi chipul poetului Al. Sergh. Puşkin, va trebui să apară şi imaginea în bronz a poetului M. Eminescu, care a dăruit literaturii române revelaţia geniului naţional al poporului român, şi a dus solia românismului în tezaurul literaturii universale”. (Viaţa Basarabiei, nr. 6, 1939.)
Altă faţetă, la fel de interesantă a acestui intelectual, o constituie preocuparea lui pentru moştenirea culturală şi filozofică a Basarabiei. Convins că cultura românească a înglobat întotdeauna şi cultura Basarabiei, el studiază aprofundat destinul unui foarte interesant filozof, Alexandru Sturdza. Acesta era fiul primului guvernator civil al Basarabiei, Scarlat Sturdza, şi fratele distinsei doamne Ruxandra Sturdza, care avea moşia la Manzâri, jud. Tighina.
Alexandru Sturdza a fost implicat direct în proiectele de eliberare a Greciei, a fost un diplomat care a lucrat la Ministerul de Externe al Rusiei, sub dirijarea directă a lui Kapodistria şi ceea ce este foarte interesant a fost epitropul Liceului nr. 1 de băieţi din Chişinău. Dincolo de detaliile biografice, Ion Negrescu conturează concepţiile filozofice ale lui Alexandru Sturdza şi demonstrează că aspiraţiile lui au fost româneşti. Că trăirile lui au fost nuanţate din punct de vedere naţional:
„Alexandru Scarlatovici Sturza este un scriitor basarabean, în limba rusă, aproape necunoscut istoricilor literaturii române, fiul primului guvernator al Basarabiei, precum singur se recomandă în povestirile călătoriilor sale invocate de dl Şt. Ciobanu (Cultura românească în Basarabia, p. 316) spre a ni-l evidenţia ca pe un „mare patriot basarabean care visa unirea tuturor românilor”; un scoborâtor din familia de boieri şi domnitori care dădu Moldovei pe primul ei domnitor pământean, un cărturar care a purces din Basarabia, unde tatăl său se stabilise încă înainte de 1812 cu două decenii, ca să ridice originea sa basarabeană până în sfera împăratului Alexandru Pavlovici şi a unor stâlpi ai literaturii ruse, precum au fost Jukovschi, Puşkin, Gogol şi arhiepiscopilor Borisov, Nevodcicov şi Neofit”.
Viaţa Basarabiei, nr. 1, 1932
În manuscris a rămas de la Ion Negrescu o monumentală lucrare — Dicţionar Vechi Slav-Român-Latin cu exemplificări din texte istorice.
După 28 iunie 1940 a fost nevoit să apuce drumurile bejeniei. A fost angajat în calitate de profesor la Colegiul Naţional Sf. Sava şi la liceul Mihail Eminescu din Bucureşti.
Dar în nr. 9-10 ale revistei Viaţa Basarabiei (1940) publică un studiu original : Vasile Alecsandri şi Basarabia, în care descoperim nu numai un interesant material istorico-literar, dar chiar şi nişte concluzii inspirate direct din experienţa lui de viaţă, experienţă acumulată în provincia dintre Prut şi Nistru:
„(…)în zilele de renaştere spirituală ale anului 1918 opera lui Vasile Alecsandri, scrisă într-o limbă literară mai puţin evoluată decât aceia a lui M. Eminescu, impregnată de elementele şi motivele literaturii populare şi deci mai accesibilă moldovenimii basarabene, a alcătuit lectura cea mai frecventă în şcoli, în conferinţe publice, în viaţa particulară.
Pastelurile lui Vasile Alecsandri reflectau, oarecum, înseşi frumuseţile câmpiilor, colinelor, codrilor, izvoarelor, pământului basarabean.
Aceleaşi crâmpeie de existenţă rustică, scăldate în raze de soare, aceleaşi zări albastre, aceleaşi primăveri, aceiaşi natură încadra viaţa plugarilor basarabeni.
De aceia tineretul basarabean cu uşurinţă şi-a însuşit frumuseţile artistice ale întregii opere a lui Vasile Alecsandri.
În această operă tineretul basarabean a aflat izvorul unei nemărginite iubiri de patrie, clocotitoare pretutindeni: în Doine, în Lăcrămioare, în Suvenire, în Mărgăritarele, în Pasteluri, în Legende, în Odele eroice, ca şi în Dramele istorice.
De aceia, de pretutindeni, oriunde se află, acest tineret basarabean, cunoscător că la începutul acestei toamne se împlinesc cincizeci de ani de la moartea ctitorului literaturii şi statului modern român, se înclină cu veneraţie în amintirea poetului, şi luptătorului căruia însuşi Eminescu i-a atribuit regalitatea literaturii româneşti".
În 1941 Ion Negrescu a revenit la Chişinău ca profesor la liceul Alecu Russo, unde pe lângă atribuţiile profesionale mai avea în grijă şi revista elevilor acestui liceu şi pe care ei au intitulat-o promiţător Mugurel Literatura română îi datorează acestei reviste un nume de excepţie — Anatol Baconschi.
În primăvara lui 1944 a venit al doilea refugiu şi pierderea definitivă a Basarabiei. Ion Negrescu urma să-şi caute un rost în noul regim care se instaurase în România.
În 1947 este numit conferenţiar la Institutul de Ştiinţe Economice din Bucureşti, iar din 1950 până în 1968 la catedra de Limba şi Literatura Paleo-slavă a Institutului Teologic din Bucureşti.
Şi, probabil, în amintirea contemporanilor efigia lui arată exact aşa cum a schiţat-o Dolores Botta-Negrescu:
„La atâtea merite, profesorul, cercetătorul şi omul Ion Negrescu adăuga o prezenţă, o participare, un altruism şi un entuziasm mereu tânăr, îmbrăţişând cu fervoare ideile generoase, calităţi care i-au adus preţuirea şi consideraţia oamenilor de cultură şi colegilor politici, dragostea şi respectul elevilor şi studenţilor, calda simpatie a tuturor celor ce l-au cunoscut, întruchipând o nobilă figură de umanist al vremii noastre”.
Mă gândesc că niciodată nu o să fie suficient cercetat şirul foştilor primari de Chişinău. Generaţiilor viitoare ar fi bine să ştie că acest post onorabil poate fi ocupat nu numai de un gospodar, cum se crede la noi, dar şi de un intelectual veritabil, care să dea prestanţă acestui post prin înalta-i valoare intelectuala şi morală.
În revista Viaţa Basarabiei au fost publicate mai multe materiale, semnate de Ioan Negrescu. Tot aici ar fi cazul să subliniem că la aceeaşi publicaţie au colaborat Dolores Negrescu, fiica scriitorului, şi Ana Negrescu, soţia lui.
Apariţia lui Negrescu la Chişinău a rămas remarcabilă prin felul lui de a se mobiliza în vederea educării unei generaţii de basarabeni foarte bine şcolită, având ambiţia de a le transmite cunoştinţele lui şi ambiţia de a vedea locul literaturii române în contextul literaturii universale. Chişinăul, la acea vreme, era un oraş provincial. Bibliotecile erau modeste, posibilităţile de cercetare foarte strâmtorate, el însă mergea la Bucureşti pentru a se documenta, îmbina activitatea politică cu utlul în cercetare. Era la curent cu noutăţile literare şi asta îi permitea să-şi captiveze ascultătorii şi să-i uimească pe cititorii basarabeni cu erudiţia sa, cu stilul său foarte convingător şi cu speranţa că şi în această provincie uitată se pot scrie lucrări de valoare.
Mă gândesc că noi cunoaştem prea puţin gestul făcut de regăţeni în vederea revoluţionării şcolii din Basarabia. Noi prea puţin am apreciat sacrificiul unor pedagogi de a locui şi activa în satele basarabene, de a împărţi cu basarabenii şi binele şi răul, nutrind speranţa ascunsă că, într-o bună zi, din aceste sate vor pleca spre marile şcoli copii capabili, integrându-se în societate generaţii basarabene cu o veritabilă conştiinţă românească.
Este dureros faptul că ei n-au reuşit să vadă roadele muncii lor, să se bucure de ele. Evenimentele din 28 iunie 1940 au măturat ca un uragan eforturile excepţionale depuse pe parcursul a 22 de ani. Şi totuşi, după ocupaţia sovietică în Basarabia şcoala românească a rămas ca o legendă. A rămas să persiste acel mit al şcolii, care confirma principiul: dacă omul i-a trecut pragul, va ieşi bine şcolit, bine educat, având în faţă un viitor.
P.S.:
Pagini din viaţa culturală a Basarabiei de I. Negrescu
A. Universitatea Populară din Chişinău 1. Universitatea Populară în mişcările culturale clin Chişinău. 2. Rolul Universităţii Populate ca factor de redeşteptare şi de popularizare a culturii generale. 3. Întemeierea Universităţii. 4. Inaugurarea Universităţii. 5. Activitatea desvoltată de Universitatea Populară în anii 1918-1919-1920.
a) cursurile zilnice serale
b) mat incuri le duminicale Activitatea Universităţii Populare în anul 1921:
a) matineurile duminicale — conferinţele profesorilor de la Universitatea din laşi.
b) cursurile speciale de limba română.
c) organizarea bibliotecii centrale.
d) cursurile zilnice serale.
Motto: … „A! e cu mult mai mică deosebire între soare şi cea mai de nimic scânteie, decât între aceasta şi întunericul orb".
I.L. Caragiale
- Universitatea Populară în mişcările culturale din Chişinău
Pentru cercetătorul care se adânceşte în trecutul cultural al Basarabiei, isbăvitoare este opera scriitorilor moldoveni, trăitori între Nistru şi Prut, asemenea unui Constantin Stamati, ce au fost învestiţi ca păstrătorii slovelor tradiţionale în pustia anilor de robie la bezna răsăritului. Ei au păstrat nesdruncinată catapiteazma gândirilor şi simţimintelor româneşti, întreţinând continuitatea noastră, naţională, ameninţată de protectoratul absolutismului. Ei au întreţinut ideia unităţii, statornicind în opera lor o sălişte a conştiinţei naţionale, din moştenirea căreia în timpurile de redeşteptare, un poet ca Alexandru Mateevici a întocmit oda plină de avânt şi de entuziasm pentru Limba noastră.
În paginile ce urinează nu ne vom ocupa de aceste figuri care au luminat arareori dar adânc în noaptea trecutului lor instrăinat şi trist. Vom căuta să dezvoltăm un capitol, privitor la viaţa culturală din capitala Basarabiei; de la 1917 încoace, anul eliberării din urgia celor 106 ani de dominaţiune străină.
La 27 Martie 1922 se împlinesc 4 ani de când Sfatul Ţării din Chişinău a votat unirea Basarabiei; zorile libertăţii, aduse de revoluţia rusească şi votul Sfatului Ţării — unirea, au fost fapte îndestulătoare să cutremure inimile şi să pornească în Chişinău o nouă mişcare culturală, răsturnând vechile direcţii care gravitau spre răsărit. O nouă serie de societăţi culturale se înfiripează, strângând laolaltă forţele renăscute din libertatea cuvântului şi a manifestărilor naţionale; — durata lor însă este trecătoare: Făclia, Doina, Armonia, Graiul Neamului; ele nu pot supravieţui vicisitudinei vremurilor. Cu multă ardoare lucrează în special membrii corpului didactic, recunoscând că lor le incumbă, în afară de obligaţiunile catedrei, de activitatea şi de contribuţiunile lor în interiorul şcoalei, încă şi îndatoririle unei intense activităţii extraşcolare pentru apropierea şi unitatea sufletească. O impunătoare asociaţiune didactică unitară porneşte o rodnică activitate şi dacă în cele din urmă este sortit şi acesteia a se desbina în diferite societăţi cu publicaţiuni periodice trecătoare şi cu vederi, uneori, poate prea unilaterale, din frământările tuturor acestor manifestări culturale, transpare geniul naţional, dibuind peste ruinile unui enorm edificiu prăbuşit, căile cele adevărate, pentru reîntruparea sa într-un organism reîntregit şi unitar, adaptându-se la nevoile timpurilor până la care a supravieţuit.
Încredinţat de a putea vorbi despre roada acestor manifestări culturale pomenite, într-unui din numerile viitoare vom căta să arătăm deocamdată activitatea uneia din cele mai trainice manifestări culturale româneşti de după revoluţie, care purcezând din conlucrarea tuturor factorilor societăţii, nu a întrerupt astfel nici legătura cu firul manifestărilor naţionale româneşti de dinainte de revoluţie de şi război.
În cursul a 5 ani de activitate, arareori ziarele au înregistrat anunţurile conferinţelor şi cursurilor Universităţii Populare şi cu totul sporadic vre-un articol prizărit doar în ultimele coloane ale ziarelor, în care frământările politice primează interesele culturale; fără a fi urmărit în acest timp, proclamarea programelor şi activităţii sale, în perspectivă numai de înfăptuire, Universitatea Populară din Chişinău apare astăzi cu un trecut de muncă şi de activitate pe cale de a deveni tradiţional în viaţa nu prea bogată în mişcări culturale din capitala Basarabiei, din acest al doilea marc oraş al României întregite.
2. Rolul Universităţii Populare ca factor de redeşteptare şi de popularizare a culturii generale.
Universitatea Populară din Chişinău este un aşezământ de cultură, întemeiat în anul 1917, şi care astăzi se află în al cincilea an de activitate.
Privind în trecutul său, Universitatea Populară apare ca cea dintâi organizaţie culturală şi naţională a Basarabiei, înfiripata din iniţiativa particulară, pe ruinele zăgazurilor prăbuşite ale ţarismului; căci pentru prima dată s-au înmănunchiat aici o samă din cugetele acelea care doar izolat au putut străfulgera cu duhul naţionalismului noaptea anilor de robie, organizându-se de această dată pentru a acoperi cu scutul conştiinţii naţionale sufletul norodului basarabean. În afară de această creştere a dragostei de ţară şi de neam, la care are cel puţin dreptul să năzuiască Chişinăul, acest oraş atât de mult împestriţat cu elemente străine şi atât de puţin cunoscător a tot ceia ce este caracteristic şi naţional românesc, menit a deveni totuşi focarul de lumină al Basarabiei, Universitatea Populară îşi găseşte raţiunea de a fi în interesele superioare şi în preocupaţiunile care din ce în ce mai mult agită societatea noastră pentru ridicarea şi nivelarea sa culturală. Căci oricine ar căuta să întrevadă din întregimea factorilor societăţii noastre, starea ei culturală, raportul între clasele acestei societăţi din punct de vedere cultural, va rămâne uimit de dezechilibrul primejdios pe care îl va deschide înainte cercetările sale în constituţia aceste societăţi: în adevăr, între două extremităţi, uneori abia licăritoare de lumină, reprezentate, una prin vlăstarele tinere care sunt în contact direct şi sub influenţa aşezămintelor culturale ale învăţământului, iar alta prin elementele care au isbutit, adeseori datorita unor incindente, a-şi însuşi un capital mai mult sau mai puţin mare din avutul sufletesc al omenirei, între aceste două extremităţi îndepărtate se cuprinde întunericul nemărginit al necunoscătorilor de carte. O statistică reconstituită aproape după datele oficiale ale diferitelor state din Europa dinainte de război ne arată că, dacă Germania aproape nu avea necunoscători de curte, socotind numărul analfabeţilor la mia de locuitori:
Anglia avea 37 Italia avea 342
Franţa avea 47 Rusia avea 615
Belgia avea 101 România avea 700
Austria avea 340
Şi dacă nu uităm că aceste date, mai mult sau mai puţin oficiale, nu au putut fi nici într-un caz exagerate în plus, şi dacă nu uităm iarăşi că vremurile grele care au urmat anii războiului, nu au putut reduce prea mult aceste procente ale analfabeţilor vremurilor de pace, trebue să recunoaştem că numărul acesta mare al necunoscătorilor de carte în ţara noastră face o primejdie reală ce ameninţă însăşi viaţa societăţii, cu deosebire în împrejurările precipitate de timpurile noi de la răsboiul mondial încoace.
Alte state din Europa, din primele zile de linişte, au început o luptă ageră pentru ridicarea nivelului cultural al noroadelor lor şi pentru a recâştiga astfel ceia ce s-a pierdut în timpul războiului.
Parlamentul englez bunăoară a propus reformarea învăţământului, pe ba/a unor sacrificii bugetare, urmărind ca prin o nouă desvoltare a tuturor gradelor de învăţământ să ajungă a pune învăţământul Engliterii pe picior de egalitate cu acel al Germaniei. În Franţa de asemeni discuţiunile asupra reformei învăţământului au preocupat întreaga lume intelectuală. Începând cu ziarele, revistele, corpurile constituite, asociaţiunile C.T.T. (Confe derat ion des Travailleurs de l’inteligence) au deliberat asupra reformelor învăţământului, recunoscând că pentru destinele Franţei această problemă este capitală. Şi la noi lumea intelectuală, cu deosebire în urma îngenuncherilor şi suferinţelor războiului, s-a întors cu faţa către şcoala şi către cultura poporului; şi un ministru al instrucţiunii şi al cultelor în faţa parlamentului adunat la 1918 a spus:
„Din tot copilăretul ţării (1.040,000) abia vreo 30 de mii isprăvesc clasele primare; ceilalţi îndrugă doar o clasă două, iar peste 300,000 nici nu calcă pragul şcolii!”
Ce am făcut noi de 50 de ani (de când chibzuim fără amestecul străinilor viaţa noastră) ce-am făcut cu fiinţa trupească şi sufletească a poporului nostru? Noi toţi, cu voie ori fără voie, cu ştiinţa ori fără ştiinţă, am ajutat cu toate mijloacele statului dărăpănarea sufletului românesc. Parcă înadins am dărâmat tot ce putea fi un sprijin al fiinţei noastre etnice.
„A sosit deci vremea, să legăm firul acolo de unde l-am rupt acum 50 de ani; să intrăm şi noi în şcoala jertfei şi a iniţiativei personale (S. Mehedinţi, Şcoala poporului, pag. 7.).”
Preocuparea aceasta de a ridica cât mai curând poporul din paragina şi analfabetismul la care a ajuns prin învăţământul şi şcoala noastră, până azi, şcoala unor anumite categorii sociale care nu sunt şi cele mai temeinice, a pătruns tot mai mult în conştiinţa lumii noastre intelectuale. Chiar primejdiile, cu care ne-am învecinat şi ne-au ameninţat de la 1918 încoace, încă ne au făcut să ne aducem tot mai mult aminte de şcoală, ca una care ajută norodului să deosebească binele de rău. Şi dacă norodul nostru, atât de mult lipsit în păturile cele adânci de sprijinul şcoalei, a hotărnicit totuşi cu apele Nistrului primejdia ce s-a concretizat ca un spectru al foamei şi al morţii în cuprinsul Rusiei, nu trebue să perdem din vederea noastră învăţămintele trecutului care ne spun că în afară de incidentele norocoase, înţelepciunea statornică în viaţa unui popor se desăvârşeşte cu deosebire prin gradul şi prin măsura culturii sale şi că astfel, mai presus de orice, bunurile înalte ale culturii şi ale civilizaţiei, scoborâte în masele adânci ale popoarelor sunt factorii care arată acestor popoare drumul cel drept, adăpostindu-le de fluctuaţiunilc periculoase ale tuturor timpurilor, îndeobşte.
Dar, la noi, pentru înfăptuirea acestor deziderate, chiar în cazul că ele ar fi recunoscute de toată lumea ca o necesitate evidentă, unde aiurea şi-ar putea pune nădejdea ţara noastră fără buget, sau cu un buget fictiv, copleşit de o datorie publică de zeci de miliarde, ce nici nu mai pot fi cifrate, decât în jertfa sufletească a învăţătorimii şi în iniţiativa particulară a societăţii decât şi această iniţiativă trebue răscolită tot prin truda sufletească a învăţătorilor, cari ca stegari ai luminării norodului, din sufletul lor neîncremenit în obida zilei vor trebui să scapere scânteia mântuirii poporului nostru românesc de analfabetismul şi de întunericul în care l-a lăsat şcoala noastră de până acum; ca astfel pe temeliile regenerării sale, după trecutul suferinţelor sale de veacuri, poporul românesc să poată deveni o licărire îndreptătoare, un factor moderator, un temei cultural în flancurile răsăritului, pentru a putea astfel supravieţui timpurilor viitoare.
Privind mai de aproape, democratizarea vieţii noastre moderne sub toate raporturile, cere în mod imperios, ridicarea maselor populare prin cultură, la o conştiinţă cetăţenească superioară, pentru a nu fi compromise reformele — pământului şi a votului — care constituesc cea mai mare cucerire a societăţii din timpurile noi. Căci un popor care în urma unor lupte seculare şi-a revendicat nedreptăţile sale istorice din afara şi înăuntrul graniţelor sale etnice, încă trebue să fie luminat în exercitarea drepturilor recâştigate, pentru aşi intensifica viaţa naţională, pentru a reprezenta o forţă reală economică, politică, culturală, in echilibrul forţelor mondiale. Şi, dacă a venit vorba despre reforme, noi înşine, încă suntem martori la procesul de primenire al societăţii, care răzbită în temeliile ei de reformele ce se impun sub presiunea vremii, va cerne şi va culca la pământ din păturile sale sociale toate acele elemente, care adăpostite până cri de privilegii de clasă, au devenit neproductive şi o stavilă primejdioasă desvoltărei sale, opunându-le şi chemând din ce în ce la viaţă energiile noi până eri ţinute în întunericul şi în sclavajul inculturii. În acest proces de primenire sufletească, drept călăuză a conştiinţelor trăitorilor în ţinutul Moldovei dela răsărit de Prut, Universitatea Populară şi-a înscris programul său de străduinţă şi de activitate, cu cunoştinţele de cultură generală şi cu cunoştinţele de istoria, limba, literatura, cultura naţională românească, ca un răspuns la cerinţa timpului de a lumina cugetele şi de a înălţa cunoştinţele tuturor acelora care simt că au de îndeplinit un rol al lor ca factori activi şi responsabili în progresul societăţii pe care o constituesc.
Dar, pe lângă aceste consideraţiuni de interes şi ordin practic, concluziunile tuturor consideraţiilor de ordin etic, ne impun a recunoaşte că bunurile culturii, că totalitatea producţiunilor spiritului uman, care au de scop a cultiva făptura omenească şi a emancipa sufletul omenesc de tot ceia ce poate fi fals şi fără teniei în viaţa omenească, nu mai pot rămânea în cadrele înguste ca apanagiul unei singure clase privilegiate şi conducătoare; ele trebuesc împărtăşite din ce în ce mai mult şi mai adânc claselor obidite, până eri ţinute în robia întunericului, desmoştenite şi despoiate de dreptul de a se adapa din avutul sufletesc al omenirei. Căci numai astfel transformările sociale, în măsura în care sunt ele inevitabile şi indispensabile, se vor transforma într-o evoluţiune lentă, evitându-se întreaga cohortă de nenorociri naţionale ce sunt tovarăşii fatali şi nelipsiţi în toate sguduirile sociale violente! numai astfel, în locul cataclismelor şi prăbuşirilor sociale violente, care îngroapă în cenuşa lor opera de veacuri a generaţiilor trecute se vor petrece primeniri şi prefaceri treptate şi evolutive.
Iată aşadar o samă de cuvinte care cer jertfa repausului nostru pentru a sprijini în afară de obligativitate, îndatoririle acelei reprezentanţe ocrotitoare a societăţii, a Statului, în faţa scăderilor adânci ale nivelului cultural, spre a susţinea isvodul luminii deopotrivă peste întregimea factorilor societăţii, punând la îndemâna oricărui individ, din orice clasă socială ar fi el, toate mijloacele pentru a se împărtăşi din acest bun obştesc care este cultura. Iată câmpul de luptă pe care trebuesc desfăşurate astăzi energiile sufleteşti ale aceleiaşi generaţii eroice, care cri, în sinii suferinţelor, pentru întruparea aspiraţiilor de veacuri ale neamului, şi-a lăsat o parte din sângele şi din viaţa ei!
Şi, dacă pe frontul acesta nou de luptă, în adevăr lipsit de întunericul şi noaptea tranşeelor şi codrilor din munţi, dar învăluit în întunericul sufletului omenesc, în lupta aceasta pentru regenerare culturală şi reînfrăţire sufletească, pentru a relega firul tradiţiilor românismului, sfărâmat prin nedreptăţi istorice, dacă şi în această luptă care poartă în cumpenele ei însăşi existenţa noastră, calea biruinţelor fiva deopotrivă şi calea însânge rărilor sufleteşti, o mângâiere va rămânea totuşi pentru acei cari au strâns rândurile şi au format armatele vremilor de pace luptătoare împotriva întunericului în care se urzesc noianurile nedreptăţilor, greşelilor şi păcatelor omeneşti! Atunci, când numele ostaşilor voluntari ai acestor armate vor fi fost toarse pe caerul trecutului şi al amintirilor, vremile viitoare vor descifra poate şi aici, în această creştere a sforţărilor, pe care o reprezintă Universitatea Populară, roada unei trudnice brazde, trasă către o lume mai bună, pe cel mai nedreptăţit de soartă pământ, din răsăritul patriei româneşti.
3. Întemeierea Universităţii.
Universitatea Populară din Chişinău îşi datoreşte existenţa iniţiativei particulare a celor mai de frunte cărturari basarabeni cari împreună cu fruntaşii culturii romaneşti refugiaţi de dincolo de Prut şi de dincolo de Carpaţi, de peste două hotare, pe urmele proaspete ale revoluţiei şi-au îndrumat puterile sufleteşti spre ridicarea culturală a norodului Republicei Moldoveneşti de prin trecerea anului 1917. Naţionaliştilor basarabeni din preajma redacţiei ziarului Cuvânt Moldovenesc care a fost purtătorul nădejdilor mântuitoare ale Basarabiei încă înapoi peste [indiscifrabil] prigeana ţarismului rusesc, le revine mai ales iniţiativa fondării Universităţii Populare. Aici la Cuvânt Moldovenesc în redacţie a fost şi sălaşul celor dintâi şedinţe pentru întemeiere, unde de prin luna Februarie a anului 1918 au prins a lua parte deopotrivă şi fruntaşii cărturari ai Ardealului, ai Bucovinei şi ai Regatului. După cum arată cele dintâi Procese-Verbale, păstrate în arhiva Universităţii Populare, începând dela data de 1 Februarie 1918, apoi 8 februarie 1918, 11 Februarie, 1918, 13 Februarie 1918 etc, la cele dintâi şedinţe în care s-au pus temeliile pe care s-a ridicat apoi aşezământul Universităţii Populare, găsim însemnate următoarele nume: Pan. Halippa, Gh. Murgoci, N. Alexandri, Onisifor Ghibu. Dr. Şt. Usinevici, R. Cioflec, A. Scobiola, fraţii P. Şi V. Haneş, Dr. E. Alistar, D. Munteanu-Râmnic. A. Gavriliţa, Sergiu Cujbă, C. Noe, Justin Frăţiman, T. Porucic, apoi miniştrii republicei moldoveneşti la afacerile străine şi la învăţământul public Ion Pelivan şi Pant. Erhan, apoi răposatul cărturar bucovinean Gh. Tofan, apoi academicienii Şt. Ciobanii şi I. Nistor etc.
În aceste şedinţe s-au schiţat cele dintâi planuri de organizare şi cele dintâi programe de activitatea pe care urma să o desvolte Universitatea Populară din momentul deschiderii ce nu trebuia să întârzie.
Iată dar cum la înfiriparea acestui aşezământ cultural, pe cât a fost de neîncetat avântul sentimentelor neotrăvite de duhul rusismului din acele inimi activo-moldoveneşti, chiar înainte de vremea lui 1917 pe atât a fost de spornic şi sprijinul intelectual al cărturarilor din regat, ardeleni şi bucovineni, purtaţi în Basarabia de bejeniile războiului. Neuitata va rămâne amintirea acelora care cu truda sufletului lor au străjuit pe altarul de redeşteptare al conştiinţei naţionale, statornicind cuprinsului Moldovei din dreapta Prutului acest aşezământ pentru desţelenirea inimilor şi minţilor ţintuite în bezna întunericului de tirania stăpânirii ţariste.
4. Inaugurarea Universităţii
Şedinţa de inaugurare a Universităţii Populare din Chişinău a avut loc în ziua de Duminică 18 Februarie 1918 în sala Casei Eparhiale, la ora 12 din zi. La această şedinţă inaugurală, la care a luat parte un public foarte numeros, mai toţi miniştrii şi preşedintele republicei moldoveneşti, comisarul guvernului român în Basarabia d-l Duiliu Zamfirescu etc, îndată după deschidere, cel dintâi a luat cuvântul, în numele grupului de iniţiativă domnul Pan. Halippa, arătând importanţa pe care o poate avea deschiderea acestei instituţii culturale pentru redeşteptarea conştiinţei şi luminarea minţei norodului moldovenesc. Universitatea Populară a fost salutată apoi de domnii:
Duiliu Zamfirescu, comisar general al guvernului în Basarabia.
Vladimir Herţa, în numele societăţii de cultură a Românilor.
Justin Frăţiman, delegatul Comisiei şcolare.
V. Ţanţu, în numele societăţii Făclia.
A. Scobiola, în numele ministerului învăţământului public.
Dna d-r E. Alistar, în numele „Ligei culturale a femeilor moldovene”.
P.Erhan, ministru învăţământului.
Popovschi N., în numele învăţătorilor şi profesorilor români.
Arvinte, în numele profesorilor secundari.
Codrea, în numele învăţătorilor săteşti.
A. Smidt, primarul oraşului.
Ohanov, în numele cetăţenilor oraşului Chişinău.
Corotenco, în numele universităţii populare ruseşti.
Elevul Pelivan, în numele uniunei elevilor.
Matei /., în numele „României Nouă”.
Gh. Tofan, în numele profesorilor Universităţii.
D-r N. Conta, în numele comisiei interaliate.
Buzdugan I., în numele redacţiei „Cuvânt Moldovenesc”.
Porucic T., în numele societăţii naturaliştilor din Chişinău.
Inculeţ Ion, ca preşedinte al Republicei Moldoveneşti.
Toţi vorbitorii cu entuziasm au salutat inaugurarea Universităţii Populare, care va populariza ştiinţa si va propovădui cultura naţională în Basarabia. Au fost momente înălţătoare când cu avântul cuvântului slobod vorbitorii conchideau cu toţii că este o singură cale pentru ridicarea culturală şi politică a unui popor: aceia care urmează tradiţiile originii şi trecutului său naţional şi istoric: s-au deschis porţile care au stăvilit până astăzi lumina, dreptatea şi libertatea norodului basarabean, porţile care au stăvălit calea noastră către Dumnezeu, porţile românismului; pe pământul Basarabiei a răsărit soaiele libertăţii, al dreptăţii şi al ştiinţei!
După toate aceste urări a urmat conferinţa domnului O. Ghibu: Însemnătatea culturei naţionale, cu care şedinţa de inaugurare a luat sfârşit, Universitatea Populară fiind declarată în mod oficial şi public deschisă.
5. Activitatea Universităţii Populare în cursul anilor 1918-1919-1920.
Pornită astfel de entuziasta înfrăţire a inimilor curate ale moldovenilor, cu puterile intelectuale ale fraţilor refugiaţi din Basarabia, Universitatea Populară a tras cele dintâi brazde pe ogorul cultural al Basarabiei în momentele înălţătoare când nedreptăţi istorice se răzbunau pentru revenirea Basarabiei la matca originii şi tradiţiilor sale încălcate prin violenţa celor 106 ani de stăpânire. În ziua de 25 Februarie 1918 se procedează la alegerea celui dintâi comitet de conducere sub îngrijirile căruia se organizează şi se desvoltă programul de activitate al Universităţii. Universitatea Populară îşi desfăşoară in două direcţiuni activitatea sa: a) cursurile zilnice şi b) matineuri duminicale.
a. Cursuri zilnice
Din primele şedinţe de la întemeiere iniţiatorii Universităţii populare răscolesc numele acelora cari ar putea sprijini cursurile zilnice, După numeroase propuneri la şedinţa ţinuta în localul redacţiei Cuvânt Moldovenesc în ziua de 13 Februarie 1918 se alcătuieşte cel dintâi program de cursuri. Acest program provizoriu cuprinde câte două cursuri zilnice între orele 6-8 în ordinea următoare:
Programul şi Orariul Universităţii Populare Moldoveneşti din Chişinău pe anul 1918 (Tabelul 1)
În cursul anului 1918 acest program a suferit încă diferite modificări. Astfel, din primăvara acestui an vedem după procesele verbale că Universitatea Populară capătă sprijinul d-lui I. Nistor, actualul rector al Universităţii din Cernăuţi, care la 25 Martie 1918 ia parte atât la consiliile profesorilor Universităţii Populare, după cum sprijină şi cursurile, tratând diferite subiecte din istoria Basarabiei. — Domnul Nistor este încă delegat de consiliul profesoral, în şedinţa de la 25 Martie 1918 să redacteze un nou program al cursurilor, după întâmplările făcute de Domnia-sa care program să lovească mai deadreptul interesele publicului auditor al acestor cursuri.
Programul şi Orariul Universităţii Populare Moldoveneşti din Chişinău pe anul 1918 (Tabelul 1) Ziua Ora Profesorul Materia Luni I 6-7 II 7-8 D.Munteanu-Râmnic Sergiu Cujbă Istoria Culturii Româneşti Drepturile şi datoriile cetăţeneşti Marţi I 6-7 II 7-8 Gh. Murgoci Th. Porucic Ştiinţe naturale Geografia Generală Miercuri I 6-7 II 7-8 D-r Şt. Usinevici d-na d-r E. Alistari Medicina umană Bacteriologia şi epizotologia Joi I 6-7 II 7-8 Gh. Tofan Th. Porucic Istoria politică a Românilor Geografia şi geologia Basarabiei Vineri I 6-7 II 7-8 V. Haneş J. Frăţiman Istoria limbii române Istoria bisericei române Sâmbătă I 6-7 II 7-8 P. Haneş N. Popa Istoria literaturei române Cetiri din literatura română
În cursul anului acestuia dintâi (1918), Universitatea Populară îşi continuă activitatea sa si în timpul lunilor de vară. În acest timp se lucrează statutele intitulate: „Statutele Universităţii Populare Moldoveneşti din Chişinău”, pe care domnul Gh. Murgoci le prezintă consiliului profesoral în şedinţa dela 15 Aprilie 1918 când se aprobă şi se înaintează spre tipărire.
Mai târziu, prin luna Iunie, găsim cursul domnului Gh. Giuglea: „Despre Folklor” precum incă şi alte cursuri noi se adaugă în programul Universităţii aşa că pentru anul 1919 găsim următorul program tipărit pe ultima pagină a statutelor:
Programul şi Orariul pe anul 1919 al Universităţii Populare Moldoveneşti din Chişinău (Tabelul 2)
Dacă acest program al Universităţii Populare din Chişinău pe anul 1919 însamnă un pas mai departe, o nouă desvoltare în cadrul de activitate al acestei instituţiuni faţă de programul anului 1918, apoi anul 1920 ne arată că desvoltarea Universităţii Populare este încă în plină creştere; cursuri noi prind loc în orarul Universităţii Populare şi noi profesori se adaug programului închinat redeşteptării naţionale şi ridicării culturale a norodului; stăruinţa şi îndemnul către această activitate culturală, pornită în preajma vremi lor care au adus unirea Basarabiei se statorniceşte din ce în ce şi după entuziasmul reînfrăţirii, produs de proclamaţiunea Republicei Moldoveneşti de la 27 Martie 1918, la care universitatea Populară a fost mai mult decât martoră, peste cursul anului 1919, publicul auditor al Universităţii se arată din ce în ce mai mult doritor de cursuri culese din cadrele ştiinţelor pozitive. Acest lucru se poate vedea din următorul tablou de cursuri pe anul 1920:
Programul şi Orarul Universităţii Populare din Chişinău pe anul 1920. (Tabelul 3)
b. Matineurile duminicale.
Pe lângă această activitate culturală, desvoltată la cursurile zilnice, Universitatea Populară a organizat paralel în cursul anilor 1918-1919-1920 serii anuale de matineuri care se succedau în fiecare duminică a săptămânii. La aceste matineuri, după conferinţele care formau prima parte şi în care se tratau atât subiecte de cultură generală cât şi cele mai adeseori, subiecte din cultura naţională românească, urma totdeauna o parte artistică pentru care au dat îndeobşte un larg şi preţios concurs toate societăţile artistice muzicale din Chişinău, contribuind astfel în o largă măsură la răspândirea în popor a cântecelor naţionale şi populare româneşti.
Programul şi Orariul pe anul 1919 al Universităţii Populare Moldoveneşti din Chişinău (Tabelul 2). 10 - 5.50 6 - 6.40 6.45 - 7.25 7.30 - 8 Luni Literatura Populară (d. Nuşi Tuliu) Geografia şi Geologia (d. T. Porucic) Istoria Bisericii (d. J. Frăţiman) Marţi Dreptul (d. M. Bădescu) Organizarea Basarabiei (d. Al. Oprea) Ist. Limbei Române (d. L. Marian) Miercuri Acustica (d. T. Porucic) Medicina veterinară (d. dr. Şt. Usinevici) Medicina şi Igiena (Dr. El. Alistar) Ce este statul? (d. I. Dragomiescu) Joi Matematica (d. E. Pătraşcu) Istoria Naţională (d. D. Munteanu-Râmnic) Etnografia (d. L.T. Boga) Naţionalismul (d. C. Noe) Vineri Electricitatea (d. I. Dinulescu) Psihologia (d. M. Răducanu) Istoria Lit. Române (d. L. Marian) Economia naţională (d. E. Giurgea) Sâmbătă Educaţia şi Morala Creştină (Pr. Gr. Zaharescu) Himia şi Studiul Microbilor (Dr. N. Conta) Chestia Ţărănească (d. H. Dăscălescu) Ist. Teatrului român (d. Ion Lecca)
Luni I 6-610 II 610- 720 III 720-8 IV 6-7 V 7-8 Gh. Zagoriţ Iuliu Dragomirescu Al. Oprea Dr. Tatuşescu T. Porucic Istoria Romвnilor Dreptul civil şi procedura civilă Organizarea administrativă a Basarabiei Boli interne Geologia Marţi I 6-610 II 610- 720 III 720-8 IV 6-7 V 7-8 D. Apostolescu I. Zaborovschi C. Simionescu Dr. Mironescu Dr. Hortolomei Obligaţiunile Istoria Romвnilor Drept comercial Higiena şi boli venerice Anatomie şi chirurgie generală Miercuri I 6-610 II 610- 720 III 720-8 IV 6-7 V 7-8 C. Panaitescu C. Ionescu D-l Leca Dr. Dinulescu Dr. Holban Codul civil Drept internaţional Istoria teatrului Boli de ochi, nas, gвt şi urechi Medicina legală Joi I 6-610 II 6-720 III 720-8 IV 6-7 V 7-8 Nuşi Tuliu I. Negrescu C. Alexandrescu Dr. Mironescu Gh. Floarea Literatura Populară Limba română Literatura romвnă Higiena şi boli venerice Ştiinţe naturale Vineri I 6-610 II 610- 720 III 720-8 IV 6-7 V. Buşilă L.T. Boga P. Davidescu Dr. Papinean Drept constituţional Etnografia Drept penal Anatomie, fiziologie, patologie, aparatul genitourinar Sâmbătă I 6-610 II 610- 720 III 720-8 IV 6-7 V 7-8 R. Cioflec T. Hotnog J. Frăţiman Dr. N. Conta M. Rădulescu Psihologia Istoria limbii romвne Istoria bisericii Bacteriologie Filosofia
Cea dintâi serie a acestor matineuri
duminicale a fost deschisă cu оnsăşi conferinţa
inaugurală ţinută în ziua de 18 II 1918 de dl
Onisifor Ghibu tratând despre Оnsemnătatea
culturii naţionale. A urmat apoi lanţul conferinţelor
neоntrerupt nici оn timpul vacanţelor
anului 1918, după cum văzurăm şi cursurile
zilnice, apoi peste 1919 şi 1920 din care putem
cita conferinţele domnilor:
I. Nistor — Din trecutul Basarabiei V. Haneş — Despre doină Gh. Murgoci — Romвnia Pitorească Onisifor Ghibu - Ardealul I. Nistor — Drepturile noastre asupra Hotinului Gh. Tofan — Bucovina I. Nistor — Romвnii din Ucraina P. Haneş — Doi cântăreţi ai Primăverii: V. Alexandri şi Gh. Coşbuc T. Porucic — Frumuseţile şi ciudăţeniile Ţării Negre D. Munteanu Rвmnic — Оnsemnătatea zilei de 10 mai P. V. Haneş — Eminescu — poet naţionalist I. Nistor — Оnstrăinarea Basarabiei H. Dăscălescu — Viaţa lui Nicolae Bălcescu P. Haneş — Despre A. Mateevici N. Alexandri — Ideologia Tolstoismului D. Munteanu-Râmnic — Ideile conducătoare оn istoria Romвniei I. Nistor — Istoria Chişinăului V. Haneş — Scriitorii basarabeni de azi V. Soricu — Poezia poporului în timpul războiului Eug. Giurgea — Cauzele economice ale răsboiului Mondial. [uliu Dragomirescu: Despre Bogdan P Hasdeu. Ludovic Dauş: Iubirea în general de patrie şi neam. E, Giurgea: Legăturile economice ale României cu viitoarele state limitrofe. P, Halippa: Serbarea Autonomiei Basarabiei. P. Halippa: Unirea Basarabiei. I). Munteanu-Râmnic: Unirea Bucovinei. Onisifor Ghibu: Unirea Transilvaniei. Romulus Cioflec: Viaţa şi Opera lui Alex. Vlahuţă. Nuşi Tuliu: Aniversarea Unirii Ardealului. Justin Frăţiman: Istoria Voevodatelor româneşti. I, Negrescu: Mihail Eminescu. C. Alexandri: Ion Creangă. Hr. Dăscălescu: A.D. Xenopol. D-r I. Mironescu: Aniversarea Unirii Basarabiei.
Urmând organizarea acestor serii anuale de matineuri, Universitatea Populară din Chişinău, după ce în primii ani după unire a făcut să răsune cuvântul redeşteptător al celor dintâi lucrători pe ogorul cultural al Basarabiei, apoi încă prin şirul neîntrerupt al acestor matineuri, ţinute în sala Casei Eparhiale, adeseori neîncăpătoare pentru marele număr de ascultători, ani de-a rândul a fost altarul de comemorare, pe care s-a întreţinut cultul celor mai strălucite fapte şi al celor mai luminate figuri din istoria neamului şi din istoria literaturii naţionale: de pe catedra acestei instituţiuni culturale s-a ridicat un glas de profesor care a vorbit Basarabiei despre opera şi despre viaţa lui Alex. Vlahuţă, despre opera şi viaţa lui Alexandru Xenopol, atunci când vremea a întrerupt pentru noi firul existenţei lor materiale; de pe catedra acestei instituţiuni s-a descoperit în faţa celor necunoscători figura luminată a lui Eminescu şi Creangă, Coşbuc şi Caragiale, s-a propovăduit lumina cugetelor celor ce şi au moştenit etern salaş în templul literaturii şi artei româneşti. În sfârşit, după cum la cursurile acestei Universităţi s-au adunat oameni pricepuţi în ştiinţa dreptului şi a doctrinelor sociale pentru a tălmăci problemele vremii noastre, deopotrivă la conferinţele matineurilor s-au adunat toţi cei cu tragere de inimă pentru viitorul neamului spre a prăznui bucuria obştească a reîntregirii noastre naţionale, comemorând astfel în capitala Basarabiei amintirea momentelor şi a tradiţiilor nemuritoare din viaţa neamului nostru.
6. Activitatea Universităţii Populare în anul 1921
Anul 1921 a fost pentru Universitatea Populară prilejul unei activităţi culturale intense desvoltate în patru direcţii:
a. matineurile duminicale
b. cursurile speciale de limba română
c. organizarea bibliotecii centrale
d. cursurile zilnice serate.
a. Matineurile duminicale
Pentru conferinţele matineurilor duminicale, Universitatea Populară a adresat un apel către rectoratul şi decanatele Universităţii din Iaşi invitând pe profesorii Universităţii din Iaşi pentru conferinţele la matineurile organizate duminica în Chişinău.
Prin bunăvoinţa şi truda profesorilor universitari ieşeni toate dificultăţile pe care depărtarea dintre Iaşi — Chişinău le punea deacurmezişul, au fost învinse şi astfel o bună parte din profesorii Universităţii de la Iaşi, răspunzând la apelul trimis de Universitatea Populară au purces rând pe rând spre Chişinău ca misionari voluntari în serviciul culturii şi al ideii naţionale.
O legătură mai strânsă s-a încercat astfel între cele două centre culturale moldoveneşti: şi laşul, cetatea de veche cultură moldovenească, care a întreţinut totdeauna în o vie căldură cultul Basarabiei, care a străjuit peste noaptea acelui secol de robie la căpătâiul Moldovei sfâşiate, s-a arătat astfel credincioasă tradiţiunilor trecutului său de a fi purtătoarea cuvântului luminat deoparte şi de alta, dincolo şi dincoace de apele Prutului, revărsând şi de această dată o rază din isvorul celei mai vechi culturi româneşti îndrumătoare către curentul cel mare al intereselor naţionale. Iată lista conferinţelor desvoltate la matineurile Universităţii Populare din Chişinău în cursul anului 1920-1921;
I: 21 Noiembrie 1920
Pan. Halippa, preşedintele Universităţii Populare, Cuvânt de deschidere.
I. Negrescu, profesor şi secretarul Consiliului Profesoral: Raport despre activitatea şi rolul Universităţii Populare.
II: 28 Noiembrie 1920
C. Ionescu, profesor Universitatea Populară, Despre Producţiune.
III: 5 Decembrie 1920
/. Simionescu, profesor Universitatea Iaşi Ţara Noastră.
IV: 12 Decembrie 1920 Liviu Marian, profesor Universitatea Populară Progresul Civilizaţiei şi poezia.
V: 19 Decembrie 1920
Dr Hortolomei, profesor Universitatea Iaşi;
Din progresele Chirurgiei.
VI: 26 Decembrie 1920 D-r Cornea, Tuberculoza
VII: 23 Ianuarie 1921
M. David, profesor Universitatea Iaşi Dunărea şi importanţa ei.
VIII: 30 Ianuarie 1921
D-r Demetriade, profesor Universitatea Iaşi: Ultime descoperiri în profilaxia boalelor venerice.
IX: 6 Februarie 1921
/. Minea, profesor Universitatea Iaşi Consideraţiuni generale de morală istorică în legătură cu Basarabia.
X: 13 Februarie 1921
Gh. Ghibănescu, profesor Şcoala Normală Iaşi; Din vechile instituţii ale României cu caracter curat moldovenesc.
XI: 20 Februarie 1921
/. Zaborovschi, profesor Universitatea Populară Fapte mari din trecutul nostru.
XII: 27 Februarie 1921
Şt. Ciobanu, profesor Universitatea Populară Un poet necunoscut basarabean: Matei Donici.
XIII: 6 Martie 1921
Dr. Dinulescu, profesor Universitatea Populară Miopia şi întrebuinţarea ochelarilor.
XIV: 13 Martie 1921
N. Şerban, profesor Universitatea Iaşi Infernul lui Dante.
XV: 20 Martie 1921
Dr. N. Leon, rectorul Universităţii Iaşi Credinţa în supranatural.
XVI: 27 Martie 1921
Th. A. Bădărău, directorul liceului internat Iaşi Cum s-a format pământul pe care trăieşte neamul românesc.
XVII: 3 Aprilie 1921
L. T Boga, profesor Universitatea Populară, Tuclor Vladimirescu.
XVIII: 10 Aprilie 1921
C. Popovici, profesor Universitatea Iaşi Originea lumilor.
XIX: 17 Aprilie 1921
J.Voilquin, profesor Universitatea Iaşi La France d'aujourd'hui".
XX: 15 Mai 1921
/. Borcea, profesor Universitatea Iaşi: Solidaritatea organică şi socială.
XXI: 22 Mai 1921
O. Tafral, profesor Universitatea Iaşi; Arta la Atena şi Constantinopol.
O parte artistică, la care au luat parte corurile diferitelor societăţi muzicale din Chişinău, conservatorul şi corurile diferitelor şcoale secundare de băieţi şi de fete, recitări, orchestre, au constituit îndeobşte programul artistic următor fiecăreia din acest conferinţe.
În afară de aceste matineuri, Universitatea Populară a luat o parte activă la toate manifestările culturale din Chişinău, care au urmat în timpul lunilor de vară, astfel la sărbătoarea comemorativă a celor 100 de ani de la naşterea poetului Vasile Alexandri din luna Iunie, la matineurile organizate cu ocazia vitezei în Chişinău a savantului filoromân M. Gaster, în Iulie la conferinţele savanţilor engleji W. Craigie, profesor la Universitatea din Oxford; A. Wrigt, vice-preşedinte al societăţii Folclore şi matematicianul Chapman, profesor la Manchester precum şi la primirea studenţilor şi profesorilor francezi din luna Iulie 1921.
b. Cursurile speciale de limba română
În trecerea anului 1921 Universitatea Populară şi-a sporit sfera activităţii sale culturale prin organizarea unor cursuri speciale de limba română în următoarele împrejurări: către sfârşitul lunii Februarie a anului 1921 şcolile de adulţi din Chişinău care începuse toamna sub auspiciile directorului de instrucţiune publică — activitatea extraşcolară, au luat sfârşit, urmând a reîncepe după datele bugetare ale noului an financiar, începător la Aprilie. Universitatea Populară a luat iniţiativa de a continua cursurile de limba română pentru acei ascultători care manifestau această dorinţa şi astfel concentrând cursiştii de la diferitele şcoli şi admiţând încă şi noi înscrieri, in specia] pentru funcţionarii necunoscători de limbă, neîntrerupt în cursul lunilor Martie, Aprilie, Mai şi Iunie inclusiv s-a predat limba română de către profesorii secţiei literare:
Grupa I A domnul profesor T. Hotnog
Grupa I B domnul profesor I. Zaborovschi
Grupa II A domnul profesor I. Negrescu
Grupa II A domnul profesor C. Alexandrescu
Grupa III domnul profesor I. Hudiţă
Rezultatele bune ale acestor cursuri cu lectori specialişti in limba română au făcut ca şi în cursul anului 1922 ele să reînceapă organizate pe lângă Universitatea Populară — secţia literară, atrăgând şi de această dată în rândurile ascultătorilor un număr neînsemnat de profesori secundari necunoscători de limba română.
c. Biblioteca Centrală
Odată cu cele dintâi începuturi ale activităţii sale Universitatea Populară a luat iniţiativa de a înfiinţa în Chişinău o bibliotecă românească, cuprinzătoare a tuturor operelor de valoare literare şi ştiinţifice. Încă din ziua de 1 Decembrie 1918 aflăm despre această preocupare pentru o bibliotecă românească în consiliile profesorilor Universităţii Populare şi anume răposatul Gh. Tofan, unul dintre cei dintâi înaintaşi pentru înfăptuirea însăşi a Uniersităţii Populare, raportează în chestiunea aceasta a bibliotecii: Universitatea Populară are, spunea atunci Gh. Tofan, câteva mii de volume, cărţi adunate de ostaşii din Iaşi şi din alte oraşe de dincolo de Prut, cărţile donate de Liga culturală din Chişinău şi de diferite societăţi şi persoane particulare, cărţile cumpărate de domnul Onisifor Ghibu, care ar putea forma biblioteca Universităţii. Pornită astfel din prinosul unui elan public, această bibliotecă îşi înfiripează din ce în ce începuturile sale modeste; Universitatea din Iaşi trimite o parte din dubletele cărţilor bibliotecii sale centrale, iar mai târziu Academia Română o parte din memoriile secţiunilor istorice, literare şi ştiinţifice. În anul 1921 biblioteca Universităţii Populare din Chişinău trece sub auspiciile Directorului de Instrucţiune Publică, care prevede în bugetul său salarizarea personalului bibliotecii şi un fond pentru creşterea bibliotecii.
După raportul bibliotecarului din 29 Septembrie 1921 această bibliotecă conţine:
cărţi româneşti Nr. v 10,870
cărţi ruseşti 3 0 00
cărţi franţuzeşti 3 0 0
cărţi nemţeşti 3 0 0
Se înţelege că numai cu acest material de care dispune actualmente şi în starea în care se află, fără local propriu, biblioteca aceasta este încă departe de a putea răspunde nevoilor culturale ale celui de al doilea mare centru al României întregite. Statul însă va trebui să încurajeze într-un mod mai simţitor iniţiativa şi organizarea acestei biblioteci şi ea va putea ajunge, fără îndoială, un însemnat sprijin pentru răspândirea cunoştinţelor despre limba, literatura, cultura românească în capitala Basarabiei.
d. Cursurile zilnice serate
„Ori cine se poate înscrie la Universitatea Populară din Chişinău” spune Art. 41 din Cap. VI al Statutelor acestei Universităţi. Potrivit acestor prevederi ale statutelor Universitatea Populară îşi primeşte pe ascultătorii săi fără consideraţiuni de anumite certificate sau diplome pe care ei le-ar avea sau nu, precum încă fără orice contribuţiuni materiale din partea lor, afară doar de chezăşia dorinţelor lor sincere de a-şi însuşi bunurile sufleteşti ale culturii generale şi ale culturii naţionale româneşti în special.
Încă din cursul anului 1920 se aflau înscrişi şi frecventau cursurile Universităţii Populare o bună samă dintre funcţionarii de pe la diferite instituţii administrative din Chişinău. Aceştia erau mânaţi la cursurile Universităţii Populare de un interes practic şi urgent: să-şi dobândească cunoştinţele necesare pentru a-şi putea exercita mai departe, fără întrerupere, diferitele lor funcţiuni ei căutau să se pue în curent cu normele, cu legile, cu procedurile administraţiei româneşti; ei dobândiau de aici un sprijin neapărat pentru continuitatea diferitelor lor profesiuni. Afară de această serie de auditori, Universitatea Populară avea un public flotant, mult mai numeros, cea mai mare parte absolvente şi absolvenţi proaspeţi ai cursului liceal, care din motive materiale sau din alte motive, neputând urma mai departe cursurile universitare, veneau să-şi însuşească de aici cunoştinţi mai dezvoltate de cultură generală; aceştia erau atraşi cu deosebire de cursurile profesorilor specialişti în ştiinţele pozitive. În sfârşit, a treia categorie de auditori atraşi mai ales de necesitatea şi de dorinţa unei cunoaşteri mai de aproape despre istoria limbii, istoria şi geografia naţională şi în genere despre cultura naţională românească.
Potrivit aspiraţiunilor şi necesităţilor acestor 3 categorii de auditori, Universitatea Populară şi-a repartizat programul său în 3 secţii: o secţie juridică, prin care Universitatea Populară cu ajutorul profesorilor specialişti în ştiinţa dreptului a urmărit să popularizeze cunoştinţele drepturilor, obligaţiunilor şi legilor româneşti; o secţie de ştiinţi şi medicină pentru a doua categorie şi cea mai numeroasă de auditori şi o secţie literară, organizată în mod special pentru popularizarea culturii naţionale româneşti; istoria, limba şi literatura românească luând marea majoritate a cursurilor din această secţie.
Iată oralul şi repartizarea materiilor pentru tustrele secţii după programul anului 1921.
Programul cursurilor Universităţii Populare din Chişinău pe anul 1921.
Secţia literară Ora I-a de la 620-7
Luni; Nuşi Tuliu: Istoria Românilor. Expun. faptelor.
Marţi; Liviu Marian: Interpretări de limba română.
Miercuri; I. Hudiţă: Istoria antică.
Joi; M. Rădulescu: Filozofia.
Vineri; I. Macovei: Psihologia.
Sâmbătă; Sergiu Cujbă; Istoria artelor.
Ora II-a de la 710-750
Luni; I. Negrescu; Limba română
Marţi; T. Hotnog: Istoria limbei române
Miercuri; C. Alexandrescu: Literatura română
Joi; L. Boga: Geografia şi etnografia
Vineri; I. Zaborovschi: Istoria Românilor. Probleme istorice
Sâmbătă; I. Frăţiman: Istoria bisericii Secţia juridică
Ora I-a de la 620-7
Luni; I. Dragomirescu: Procedura civilă
Marţi; P. Davidescu: Drept penal
Miercuri; C. Panaitescu: Noţiuni de drept civil
Joi; E. Giurgea: Situaţia economică a Basarabiei
Vineri; V. Buşilă: Drept public şi constituţional
Sâmbătă; C. Ionescu: Drept internaţional
Ora II-a de la 710-750
Luni; D. Apostolescu: Obligaţiunile
Marţi; P. Davidescu: Procedura penală
Miercuri; C. Simionescu: Drept comercial
Joi; A. Oprea: Drept administrativ
Vineri; V. Buşilă: Drept public şi constituţional
Sâmbătă; C. Ionescu: Drept internaţional
Secţia de ştiinţi şi medicină Ora I-a de la 620-7
Luni; G-l Panaitescu Astronomie populară
Marţi; Dr. I. Mironescu Higiena şi boli venerice
Miercuri; Dr. I. Duscian Physiologie
Joi; Dr. I. Papinian Aparatul genito-urinar, anatomie, fiziologie şi patologie
Vineri; P. Popescu Fizica
Sâmbătă; Dr. Mironescu Higiena şi boli venerice
Ora II-a de la 710-750
Luni; Dr. Hortolomei Noţiuni generale de anatomie, fiziologie şi chirurgie generală
Marţi; Dr. Holban Medicina legală
Miercuri; Dr. Dinulescu Boli de ochi, nas, gât şi urechi
Joi; Dr. Stăncescu Boli nervoase
Vineri; Dr. N. Conta Bacteriologie
Sâmbătă; Dr. Hortolomei Noţiuni generale de anatomie, fiziologie si chirurgie generală
Cursurile tuturor acestor 3 secţiuni având loc zilnic de la ora 6-8, repartizate câte 2 cursuri in fiecare scară pentru fiecare secţie, s-au putut preda în tot cursul şcolar astfel până la (i cursuri zilnice.Se va putea obiecta poate că astfel organizate ele nu corespund întocmai titulaturii de Universitate Populară. Un fapt însă este mai netăgăduit şi de cât aceasta, organizarea acestor cursuri s-a făcut nu pentru a răspunde titlului unei Universităţi Populare importante fără consideraţiunea împrejurărilor locale; aceste cursuri au isvorât din cercetarea, cunoaşterea şi hotărârea de a contribui cu ceva pentru împlinirea lipsurilor resimţite în Basarabia de prin anul 1918 încoace.
(Şcoala Basarabiei, anul IV, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1922.)
Un document foarte important care confirmă calitatea lucrării de doctorat a lui Ioan Negrescu, a fost publicat în volumul Documente din arhive ieşene, Bucureşti, 1988, vol. III, ediţie şi note de D. Ivănescu:
„1924 mai, Iaşi. Referat întocmit de Ilie Bărbulescu şi G. Ibrăileanu asupra tezei de doctorat a lui Ioan Negrescu, despre Influenţele slave asupra fabulei româneşti.
Domnule Decan,
Lucrarea în manuscris: Influenţele slave asupra fabulei româneşti, pe care dl. Ioan Negrescu a prezentat-o Facultăţii noastre de Litere spre a-i sluji ca teză de doctorat, este desigur una dintre cele mai de seamă scrieri apărute în vremea de pe urmă în domeniul istoriei literaturii românilor.
E originală nu numai prin scopul ei fundamental exprimat în titlu, ci şi prin largul orizont în cuprinsul căruia îşi urmăreşte acest scop, precum şi încă prin metoda-i de cercetare şi prin rezultatele noi la care ajunge.
În adevăr, urmărind influenţele slave asupra fabulei noastre — cuprinde în cadrul cercetării sale nu numai fabula aşa-numită cultă, ci şi pe cea populară scrisă; apoi în aceasta de pe urmă îmbrăţişează spre a cerceta nu numai personalitatea fabuliştilor mai mult ori mai puţin cunoscuţi din vechiul regat şi Banat, ci şi pe cei de seamă din Basarabia. Ceea ce, astfel, nu s-a mai făcut până acum. Dar această lucrare a domnului Negrescu mai e originală şi prin metoda ei de cercetare strict ştiinţifică. În adevăr, spre a stabili personalitatea literară a fabulei şi fabuliştilor noştri cu care se ocupă, spre a arăta, adică, ce e propriu al acestora şi ce a luat de la slavi, compară fabulele româneşti nu cum s-a făcut până acum de cei ce au scris istoria literaturii române, cu traducerile în alte limbi ale fabulelor sârbeşti, ruseşti etc, ci chiar cu textul originar slav din care au luat sau s-au inspirat ai noştri. Aşa, spre a clarifica personalitatea lui Ţichindeal nu se adresează la traducerile româneşti făcute de bănăţeanul Rusu din fabulistul slav Dositei Obradovici, ci cercetează însuşi textul sârbesc al acestuia din urmă. Tot aşa face şi când vrea să cerceteze pe cei ce au luat din ruseşte: se adresează direct la textul rus, iar nu la traduceri franţuzeşti, cum s-a făcut până acum, în general, la noi.
Pe această cale, întrebuinţând pe de o parte cunoştinţele de limbile rusă, sârbă şi bulgară, pe care le-a dobândit în vremea studenţiei sale, la Facultatea noastră de Litere, şi pe care apoi, de când e profesor secundar, le-a perfecţionat, fireşte, iar pe de alta, graţie acestor cunoştinţe şi muncii, studiind feluritele manifestări ale fabulei culte şi populare scrise la slavii sudici şi răsăriteni în comparaţie cu producţiile acestui gen literar la români, dl. Negrescu a ajuns să descopere mult mai multe influenţe ruseşti şi sârbeşti decât se ştia până acum, asupra fabulei şi fabuliştilor noştri, ca Ţichindeal din Banat, Donici, Stamati, Gh. Asachi din fostele Principate, Ion Sârbu din Basarabia etc.
Prin originalitatea ei inovatoare în istoria literaturii române, această lucrare face cinste nu numai autorului ei, ci şi Facultăţii noastre de Litere. De aceea eu o recomand cu toată căldura spre a fi admisă ca teză de doctorat.
Ilie Bărbulescu, G. Ibrăileanu
Iaşi, mai 1924.
Notă: Arh. St. Iaşi, fond Universitatea „Al.I.Cuza”, Facultatea de Litere, dosar 161/ 1923 – 24, f. 3. Original.
La 18 iunie 1924, comisia de doctorat formată din Ilie Bărbulescu, G. Ibrăileanu, Ilie Minea şi Al. Philippide, sub preşedinţia de decanului Facultăţii, Ioan Petrovici, i-au acordat lui Ioan Negrescu titlul de doctor cu menţiunea „cum laude” (Ibidem, f. 7).”
COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Chișinău, 2005. 160-183 p.
Chișinău, orașul meu 
Numele doamnei Negrescu este dat greșit la începutul prezentării Ana Coloniei în loc de Ana Colomei
LikeLike