…Gheorghe Bezviconi, merită nu numai laude dar şi admiraţie. Îndrăgostit de trecutul Moldovei, acest basarabean, aparţinând unei familii distinse şi cu trecut în viaţa provinciei de peste Prut, scoate o excelentă revistă în Chişinăul atât de înstrăinat…

Nicolae Iorga

Singurătatea m-a făcut totdeauna contemporan morţilor

Barres

Printre istoricii noştri Gheorghe Bezviconi deţine un loc aparte. Deşi n-a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit nici studiile liceale, a demonstrat în nenumărate rânduri că ştie istoria, cunoaşte perfect amănunte care ar face onoare oricărui licenţiat universitar.

Fiind un ziarist autodidact, a scris în trei limbi — română, franceză şi rusă — atât de bine că îi recunoşti stilul numai după pauzele ce le face pentru a-şi trage respiraţia înainte de a-ţi comunica torente de noi fapte şi evenimente. Iar siguranţa şi eleganţa frazei te captivează de la primele cuvinte.

Când trecuse de ecuatorul tinereţii, nostalgia probabil îl îndemna să-şi amintească despre primii paşi făcuţi pe tărâmul lunecos, dramatic, dar atât de dulce al publicisticii. Într-un manuscris intitulat Portretov dlinnâi read… am găsit rânduri de spovedanie: “Îmi vine greu să-mi amintesc când am început a scrie.

Primul meu articol, scris destul de întemeiat, deşi nu era prevăzut pentru a fi dat publicităţii, era o biografie a împărătesei Maria Feodorovna. Era inspirat de vreo aniversare sau poate ceea ce e mai probabil că comemoram în felul acesta data morţii…

În acele vremuri eram cercetaş şi presupun că primele mele articole au fost tot despre cercetăşie ori poate că şi mai înainte de acestea, în ziarele locale să-şi fi găsit locul cronicile despre meciurile de fotbal între echipele de juniori, cronici redactate de mine.

În 1925, eu am întemeiat la Chişinău primele echipe de fotbal Sporting ş.a.

În fine, la aniversarea congresului de la Berlin, în 1928, pe când aveam 18 ani, am publicat o scrisoare în care comunicam redacţiei că în textul ce însoţea imaginea reprodusă de la congres şi care a fost tipărită în ziarul Bessarabskoe slovo s-au strecurat nişte greşeli. Admit că acest articol, precum şi multe altele, eu le-am semnat cu pseudonimul: Alexei Curja (numele străbunicului meu) sau Boguş (numele unui strămoş şi mai îndepărtat).

Pe atunci la Chişinău se editau mai multe ziare în limba rusă, una dintre publicaţii era chiar o veritabilă gazetă rusească. La început se numea Utro, după o vreme s-a numit Deni, iar mai apoi s-a prefăcut în săptămânalul Molva. Redactor-editor era Mark Nikolaevici Beleakovski (1882—1951). De origine basarabea-nă, Beleakovski şi-a început activitatea gazetărească la Petersburg, iar după revoluţie s-a întors la Chişinău. Era un om foarte cărturar — fenomen rar întâlnit printre ziariştii basarabeni. Una din particularităţile negative ale activităţii sale era necesitatea de-a acoperi paginile publicaţiei cu materiale proprii sau folosindu-se de serviciile unor amatori care nu puteau scri. Toate acestea se întâmplau din cauza lipsei de mijloace financiare.

În ziarul Utro, în 1929, a şi apărut primul meu articol serios: “Cimitirul Râşcani din Chişinău “.

Multă lume e pasionată de istorie, preferă să răscolească trecutul, dar prea puţini sunt acei care şi-ar consacra viaţa, aşa ca Gh.Bezviconi, pentru reconstituirea şi trăirea clipelor astrale printre eroii vremurilor de odinioară.

Bezviconi este, fără îndoială, ultimul romantic al istoriei basarabene.

S-a născut la 14 aprilie 1910, în orăşelul Jitomir.

Părinţii erau în trecere prin acel oraş când ursitoarele au cerut venirea lui pe lume. La Chişinău a sosit abia peste o lună.

Tatiana Bezviconi, soţia lui, într-o Biografie, scrisă după dispariţia istoricului, nota :

“Gheorghe Bezviconi spunea: două oraşe pot pretinde că îmi sunt natale. Trebuia să mă nasc la Chişinău, totul era pregătit pentru acest mare eveniment. Dar a survenit moartea tragică a doi fraţi mai mari şi mama, disperată, a părăsit Chişinăul, unde totul îi aducea aminte de copiii pierduţi. A plecat deci la Jitomir, la rude, şi acolo într-o zi senină de primăvară a văzut lumina zilei micul Jorj. Cel mai mic din familie, singura lui soră fiind cu patru ani mai mare.”

Arborele genealogic al viitorului istoric are destule ramificaţii interesante.

Primul strămoş cunoscut a fost un colonel polonez, Adam Boguş, căsătorit cu o ucraineancă.

Ei au locuit în orăşelul Sorocinţî, baştina lui Nikolai Vasilevici Gogol. Ajuns familist, colonelul şi-a ridicat o casă, dar ca orice militar prevăzător, ţinând cont de acele vremuri tulburi, n-a făcut nici un geam spre stradă, din care cauză, se zice, s-a prins de el porecla Bezviconnâi.

Nepotul colonelului, Grigori, adversar convins al hatmanului Mazepa, la 1710 era sotnic în armata căzăcească. Unii istorici literari presupun că anume destinul fiicei lui Grigori a stat la baza povestirii lui N.Gogol Maiskaia noci ili Utopleniţa.

Genealogist prin vocaţie, Gheorghe Bezviconi (căci anume aşa a preferat el să-şi semneze majoritatea scrierilor) deţinea documente autentice privitor la arborele său genealogic. Despre acest fapt el a comunicat prietenului său dinChişinău A.Kidel şi savantului ucrainean A.I. Beleţki din Kiev.

Tatăl scriitorului, Gavriil Bezviconnâi, s-a născut la 24 martie 1860, de asemenea la Sorocinţî. Rămas orfan de mic copil, a învăţat la un colegiu pentru nobili, apoi la un institut din Gluhov. Prin protecţia rudei sale, şambelanul M.N.Alferaki, a intrat ca şef-jnspector la navigaţia rusă pe Marea Neagră. În 1896 s-a mutat la Ismail, unde s-a ocupat cu organizarea navigaţiei pe Dunăre şi pe Prut. Ziarele odesite la acea vreme au găzduit zeci de articole semnate de harnicul funcţionar. Cred că anume pasiunea pentru scris i-a fost inoculată lui Gheorghe Bezviconi de tatăl său, precum şi dragostea pentru stepa frumoasă a sudului basarabean. Părintele lui a participat şi la primul război mondial, a organizat Societatea foştilor ofiţeri de război, dar statul român aşa şi n-a dorit să-i recunoască meritele, refuzând să-i ofere o pensie onorabilă. Despre aceasta a vorbit cu regret Pan Halippa la mormântul celui care a fost Gavriil Bezviconnâi şi care s-a stins din viaţă la 30 aprilie 1937, fiind înmormântat la Chişinău, la Cimitirul Central, alături de prima lui soţie Turceaniniov, cu care a avut trei copii.

A închis ochii pentru vecie, dar înainte de aceasta a lăsat posterităţii nişte memorii extrem de preţioase despre Basarabia de Sud, pe care fiul i le-a tipărit în revista Din trecutul nostru sub genericul Din amintirile lui Gavriil Bezviconnâi şi câteva pânze de talent dintre care s-a păstrat în colecţia lui Gheorghe Bezviconi un Autoportret executat pe când avea de 25 de ani.

Mai mulţi răuvoitori afirmau că toate scrierile lui Gheorghe Bezviconi sunt opera tatălui său, dar, spre bucuria noastră, timpul a prefăcut aceste afirmaţii în absurdităţi…

Pe linia maternă, Gheorghe Bezviconi era urmaşul direct al lui L.L.Pigulevski, căci mama sa Sofia era fiica acestui consilier efectiv, renumit prin teoriile sale pedagogice.

Ea s-a născut în 1876 la Jitomir. Deşi a fost educată într-o familie de oameni bogaţi, a preferat să părăsească casa părintească şi, aşa cum procedau intelectualii de odinioară, a mers “în popor”, în satele uitate de lume, ca să-i înveţe carte pe copiii săracilor.

În 1904 s-a căsătorit cu Gavriil Bezviconnâi, în 1912 absolveşte cu distincţie Cursurile Superioare de limbi moderne ale M.M. Bobrişceva-Puşkina, obţinând dreptul la o stagiere în Franţa, la Paris, unde o şi găseşte începutul primului război mondial.

Este meritul ei că micul George vorbea curent franceza şi rusa, cunoştea bine germana şi latina. Şi tot ea a vândut casa ca să-i dea banii necesari pentru a scoate revista Din trecutul nostru. În Biografia scrisă de Tatiana Bezviconi am consemnat câteva detalii edificatoare:

“De mic îi plăcea cititul, ca cineva să-i citească. La început îi citea mama, mai târziu sora cea mare. Un mic apartament în curte a fost închiriat la două doamne bătrâne, şi în loc de chirie trebuia(u) să citească cu vocea tare… …De mic avea pasiunea portretelor. Ceasuri întregi tăia, clasa şi lipea lungi cearşafuri ale familiilor însemnate şi personajelor istorice din întrega Europă. Se năşteau mari genealogii, ra-mură importantă a istoriei şi care mai târziu îi va aduce şi renume de un genealogist de seamă…”.

S-a stins din viaţă la 2 aprilie 1934, la Chişinău, iar fiecare număr de revistă Din trecutul nostru era dedicat memoriei Sofiei Bezviconnâi.

Anii vechiului imperiu erau număraţi şi prin ochii copilului s-a scurs lumina acelui apus tragic. Schimbul epocilor l-a fascinat şi l-a îngrozit. Frumoasele tradiţii cavalereşti, valorile culturale acumulate cu migală secole de-a rândul s-au pomenit sub roţile istoriei. Răsturnarea valorilor s-a petrecut prea brusc, nelăsând timp pentru readaptare generaţiilor mai în vârstă la noile condiţii de viaţă.

Evenimentele i-au sugerat tânărului energic, în căutare de ocupaţii serioase, ideea de a cerceta spaţiul istoric, de care până acum nu se ocupase nimeni.

Cine a studiat fasciculele din arhiva lui Bezviconi ce se păstrează la Arhiva Naţională a Moldovei îşi dă bine seama despre felul cum a evoluat acest cercetător, preocupat la început de organizarea unor echipe de fotbal, de întrecerile juniorilor la fotbal, de mişcarea de cercetaşi, de colaborarea la publicaţii mediocre, ca mai apoi să se prefacă într-un colecţionar neobosit al iconografiei basarabene, devenind proprietarul unei impunătoare colecţii: de artă plastică, de manuscrise, de memorii ale contemporanilor.

Am putea spune că dragostea pentru trecutul provinciei dintre Prut şi Nistru a moştenit-o de la tatăl său Gavriil Bezviconnâi, care a fost şi el un bun publicist, un memorialist remarcabil şi un bun funcţionar, cunoscător al oamenilor şi tradiţiilor din această provincie. Amintirile lui de pe timpurile când era şef al serviciului fluvial al Basarabiei atestă veritabile calităţi de scriitor.

Alexandru Conunov, coleg de liceu şi de clasă cu Gh.Bezviconi, mărturisea că el încă de pe băncile şcolii avea o pasiune nemaipomenită pentru memorizarea numelor şi datelor cronologice. Dar pe cât îl fascina istoria, pe atât îi displăcea matematica şi avea mereu probleme cu profesorii în cauză.

Fenomenul Bezviconi s-a manifestat foarte timpuriu. La 14 ani debutează în presa de limbă franceză. La 17 ani publică primul articol în presa de limbă rusă. La 23 de ani, cu contribuţia financiară a mamei sale, Sofia, începe editarea în limba română a unei reviste de istorie fără precedent în istoria publicisticii noastre.

Din trecutul nostru a fost revista care i-a uimit pe contemporani prin originalitatea materialelor publicate, prin caracterul serios şi matur al judecăţilor istorice. Scrisă la început de un singur autor, ea obţine treptat colaboratori extrem de valoroşi în persoana lui Artur Gorovei, a lui Aurel George Stino, a lui Sergiu Matei Nica ş.a. Revista a avut în total 2000 pagini şi 700 de clişee, majoritatea articolelor fiind scrise chiar de redactorul-editor.

Practic, Gheorghe Bezviconi a colaborat la toate publicaţiile basarabene, începând cu cele mai prestigioase — Viaţa Basarabiei, Cuvânt moldovenesc — şi terminând cu cele mai puţin cunoscute, inclusiv cele de limbă rusă. Semna materialele Bezviconi, Gh. Bezviconnâi, G.B., Gh. Bohuş, Alexis Gurji, Gh. Moldovan, Nicolae Pândaru, Nicolae Strajă. A publicat şi în presa din Regat: Adevărul literar şi artistic, Convorbiri literare, Revista istorică, Revista Fundaţiilor regale, Cuvânt moldovenesc, Gazeta Femeii, Neamul românesc, Bugeacul, Însemnări literare, Arhivele Basarabiei, Analele Moldovei, Cetatea Moldovei, Ararat, Arhivele Olteniei, ş.a.

Prima carte tipărită de Gheorghe Bezviconi a fost scoasă în tipografia lui D. Puterman cu prefaţa lui S. Mehedinţi şi se numea Educaţie şi cercetăşie (1932).

Când scria despre Ştefan Gonata, despre Manuc Bey, despre Pavel Gore, el nu numai că descoperea personalităţi uitate pe nedrept, el readucea în faţa cititorului o întreagă epocă cu toate piscurile şi neajunsurile ei. Acele pagini de revistă sunt la fel de actuale, la fel de preţioa-se astăzi precum au fost şi în ziua apariţiei.

Gh. Bezviconi avea o reţea de colaboratori care îi furnizau informaţii, îi puneau la dispozi-ţie materiale, avea oamenii săi de încredere în relaţiile cu deţinătorii de obiecte de anticariat, fotografii de familie ori manuscrise. Felul lui de a selecta materialul îmi aminteşte de nodurile electronice ale maşinilor cibernetice. Orice informaţie nouă îşi găsea locul cuvenit în arhivă şi putea fi scoasă de acolo în momentul oportun.

Această calitate a lui Bezviconi este extrem de preţioasă mai ales când abordează problemele de genealogie. Este un profund continuator al operei concepute cândva de Constantin Tufescu şi continuată cu vrednicie de Paul Gore, dar ideile lui Gh.Bezviconi depăşesc posibilităţile cercetătorului genealogist solitar. In 1938 lansează apelul creării unui institut de genealogie şi heraldică, idee susţinută activ de Nicolae Iorga, şi numai izbucnirea războiului a împiedi-cat realizarea acestui frumos gând.

Toate lucrările lui Bezviconi au fost zămislite pe baza unui bogat material genealogic. Spectrul talentului său cuprinde şi multe calităţi literare pronunţate. Un exemplu perfect în acest sens este şi volumul Profiluri de ieri şi de azi (Buc., 1943) care a fost continuat în manuscrisul Portretov dlinnâi read… (1952).

Farmecul lucrărilor sale vine de la contopi-rea autorului cu epoca descrisă — de aici şi descoperirea, intuirea celor mai neînsemnate detalii.

După 1937, a plecat din Basarabia, dar a continuat să tipărească lucrări solide şi importante la tema preferată: Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (vol.I, Bucureşti, 1940 — vol.II, Bucureşti, 1943); Cărturarii basarabeni (Chişinău, 1940); Din alte vremi (Bucureşti, 1940); C.Moruzi (Vălenii de Munte, 1940); Cimitirul Bellu din Bucureşti (Bucureşti, 1941); Romancierul D. Moruzi (Iaşi, 1942); Mănăstirea Japca (Bucureşti, 1942); Costache Stamati, familia şi contemporanii (Iaşi, 1942); Zamfir Ralli-Arbore (Iaşi, 1942); Profiluri de ieri şi de azi (Bucureşti, 1943); Puşkin în exil (Bucureşti, 1947); Serghei Lazo (Bucureşti, 1947) ş.a. În aceste lucrări nu mai sesizăm uimirea copilărească în faţa trecutului basarabean — o fi de vină maturizarea autorului ori poate depărtarea de obiectul de studiu îl “răcise” într-un fel? ! Anii dificili de după 1944 l-au făcut temporar să se reprofileze, tema Basarabiei cedând în faţa temei oficiale — relaţiile româno-ruse: Călători ruşi în Moldova şi Muntenia (Buc, 1947); Manuscrisele ruseşti ale Academiei RPR (Bucureşti, 1949); Cimitirul Bellu — muzeu de sculptură şi arhitectură (Bucureşti, 1958); Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse (Buc, 1962).

Dar schimbarea temei nu l-a putut salva de necazuri. Fiind dat afară din serviciu, a dus-o greu. Dar nu situaţia materială precară i-a întunecat ultimii ani de viaţă. Nu s-a putut împăca cu gândul că bogata arhivă, acumulată cu atâta dragoste de-a lungul anilor, nu mai trebuie nimănui.

Continuă să adune materiale chiar în condiţiile cele mai vitrege. Fiind paznic la Cimitirul Bellu, a scris istoria acestui Pantheon al românilor. Pe toţi cunoscuţii din România, care deţi-neau informaţii privitoare la Basarabia, i-a rugat să le treacă pe hărtie. Gh.Bezviconi veghea asupra fiecărei pagini scrise, corijând cu creionul orice greşeală ce se strecura. Nu s-a împăcat niciodată cu gândul că a fost scos din circuitul ştiinţific sau că cineva poate discuta problemele istorice de pe poziţii slab argumentate. Se considera soldat al Istoriei, la datorie în cele mai dificile situaţii: “Într-o adunare numeroasă, când un “istoric” îndruga multe prostii şi lumea îl aplauda, se scoală G.B. şi declară că poate dovedi alb pe negru că tot ce a fost declarat nu corespunde adevărului istoric. Se ridică o furtună, dacă s-ar fi putut, ar fi fost sfâşiat de cei prezenţi (Roller şi Constantinescu-Iaşi au prezidat adunarea). Acesta este G.B.” (Biografia, de Tatiana Bezviconi).

Nostalgia după Basarabia a retopit-o într-un roman pe care nimeni nu îndrăznea să-l editeze şi care, scris de autor în 1952 —1956, abia în 1990 a văzut lumina tiparului în revista Kodrî sub denumirea Poslednii lişnii celovek (Ultimul om de prisos).

Astăzi Gheorghe Bezviconi trebuie redescoperit chiar de generaţia sa. A fost modelul cercetătorului ideal. Niciodată n-a monopolizat materialul istoric. Orice tânăr îi putea solicita ajutorul. Drept argument ne serveşte armata de basarabeni cu care a fost în corespondenţă: Gh.Bogaci, A.Kidel, I.Osadcenco, B.Trubeţkoi ş.a.

Pentru el istoria era un modus vivendi, indiferent de situaţia socială—paznic la cimitir sau cercetător ştiinţific la un prestigios institut de istorie. În orice postură Gheorghe Bezviconi e acelaşi neobosit cercetător al trecutului.

Destinul lui Gh.Bezviconi este o dramă cu suficient material pentru mai multe generaţii de romancieri, aceştia găsind suficient tragism în omul pe care Nicolae Iorga îl considera un eminent istoric, o inteligenţă vie. Iar el credea că nu este decât un mort viu, ultimul mohican.

Despre aceasta se preferă să nu se scrie, dar trebuie să ştim că în 1952, după concediere, tânărul a hotărât să plece din viaţă, înghiţind 40 de pastile de luminai. Dar Tatiana Bezviconi, devotata lui soţie, l-a salvat…
Românii îl suspectau de rusofilie. Ruşii îl suspectau de românofilie. De aici şi romanul Ultimul om de prisos. In parantezele oricărei politici omul care gândeşte ajunge suspect şi de prisos.

El încerca să-şi lămurească de ce s-a lăsat atâta tăcere în jurul numelui său, în jurul operei sale. Aceeaşi întrebare şi-o punea şi Tatiana Bezviconi în scrisorile adresate lui A. Kidel.

Explicaţia e aproape banală. Cei ce nu-l cunosc n-au ce spune despe el, iar cei ce l-au furat preferă să tacă. Dar opera lui a fost prădată — şi la Chişinău, şi la Bucureşti, şi la Moscova…

De ce totuşi se întâmplă astfel, că unii istorici, făcând epocă, dispar de la orizont odată cu stingerea din viaţă? De ce un Bezviconi nu-şi ocupă locul meritat pe marele firmament al istoriei?

A fost nu numai un istoric, a fost un aristocrat în Istorie. A scris la aceeaşi temă atât cât a avut puteri şi informaţie. Deviza sa a fost: veşnica căutare. De aceea în masa lui de scris au rămas mai multe lucrări inedite, manuscrise şi numeroase proiecte: Necropola capitalei (Bucureşti, 1962, carte din care s-au tipărit doar câteva zeci de exemplare în 1972), Bibliografia relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice (carte de 756 pagini); Cercetări genealogice, Documente şi manuscrise ruseşti ale Academiei R.S.R.; Catalog (I) — XI—1827, Bucureşti, 1961 (203 pag.); Catalog (II) 1828— 1839, Bucureşti, 1961 (201 pag.); Catalog (HI) 1840—1953, Bucureşti, 1961 (262 pag.); Dintr-un sfert de veac de scris moldovenesc. Însemnări biobibliografice. Bucureşti, 1943. Completat în 1959 (55 pag.); Manuc-Bei Mirzaian (1769—1817), ed.III, 1950(58 pag.); Moruzi, ed.II, 1968 (270 pag.); Despre artă; Mediavistica moldovenească ş.a.Istoria nouă este scrisă de oameni noi şi din ea nu va lipsi numele acestui mare romantic al istoriei basarabene — Gheorghe Bezviconi. El s-a învrednicit de medalii şi titluri care ar onora pe orice mare istoric: Medalia Mare de Aur a Institutului Francez de Istorie şi Heraldică (1935); Medalia de Onoare Vermeil a Societăţii Academice Arts-Sciences-Lettres (1936); Crucea Ligii Republicane Franceze a Binelui Public cl.III (1936); Premiul Hanul Ancuţei (1938); Premiul Năsturel al Academiei Române (1948); Academician (post-mortem) al Academiei Internaţionale Di Pontzen (1974) cu sediul la Neapole, ş.a.

A dispărut din lumea noastră aproape anonim, la 30 aprilie 1966, la Bucureşti. A fost contemporanul nostru, dar a trecut în neant întocmai ca unul care a trăit acum un secol: “În vara anului 1965 partidul i-a dat o garsonieră. Era rezolvată favorabil şi chestiunea pensiei personale, pentru atâţia ani de publicistică. Dar de noua sa locuinţă, (de) modesta sa masă de lucru, comandată la un tâmplar amator, n-a avut parte să se bucure mult timp. Darurile oamenilor au venit prea târziu şi moartea nemiloasă a distrus această minte luminoasă.

La 18 aprilie 1966 a fost operat urgent de peritonită şi ficatul său bolnav (avea ciroză) n-a rezistat şocului. A făcut “insuficienţă hepatică” şi “l-a lăsat ficatul”.

A murit acasă în ziua de 30 aprilie, înconjurat de cărţile, lucrările şi tablourile sale. La 4 mai a fost înmormântat la Bellu, despre care a scris atâta şi unde a avut două locuri.

Un tânăr istoric, Vlad Georgescu, a întrebat dacă Institutul de Istorie a trimis o coroană. Nici un telefon, nici un delegat, nici o floare. Pe buzele reci a rămas înţepenit un surâs ironic. Moartea n-a schimbat expresia acestui mare Om.

Lângă sicriul său au vorbit doi prieteni şi preotul. S-a strâns o mulţime de oameni. Se spunea că, dacă s-ar fi ştiut, ar fi venit toţi cei care îl cunoşteau, şi aceştia toţi erau aşa de numeroşi. Prietenii au ridicat sicriul, strănepoţii scriitorului Danilevschi (băieţii Grosu) au luat crucea şi în mare tăcere s-au îndreptat spre locul de veci.” (Biografia..)

Se odihneşte în Cimitirul Bellu, lângă femeia dragă care i-a fost lumina ultimilor ani de viaţă şi care a avut un destin aproape similar — Tatiana Bezviconi.

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Vol. 2. 212-225 p.

Necropola capitalei : Dicţionar enciclopedic / Gheorghe Bezviconi ; ed.: Iurie Colesnic ; Casa Cărții „Mitropolit Petru Movilă”, Chişinău : Museum, 1997. 6-12 p.