“Nour Alexe… Peste un an s-a întors mânguind la perfecţie limba română. Ne întrecuse fără seamăn : pe cînd el ne vorbea româneşte, noi încă grăiam moldoveneşte”.

Teodor Şnculeţ

Conştiinţa este singura oglindă care nu ne măguleşte nici nu ne înşală.

Cristine, regina Suediei

Avem în istoria basarabeană suficiente cazuri de sclipiri meteorice, când personalităţi de calibru în epocă au fost trecute pe nedrept la capitolul anonimat.

Alexie Nour a fost un bun şi inimos publicist basarabean, colaborând iniţial la publicaţia de limbă rusă Bessarabskaia jizni, a fost unul dintre fondatorii ziarului Basarabia şi atunci când acesta şi-a suspendat apariţia, el, pe cont propriu, a deschis altul — Viaţa Basarabiei, încercând să păstreze consecutivitatea unei apariţii periodice în limba română.

Primul care l-a integrat într-un circuit de personalităţi a fost istoricul literar Mihail Staje — în Dicţionarul de pseudonime (Buc, 1973) a tipărit o scurtă notiţă biografică, din care cititorii află că Alexie Nour a fost publicist şi a trăit între anii 1877—1940.

A mai semnat A.N. (Viaţa Românească, 1915); As.Nr. (Convorbiri literare, 1928).

A colaborat la mai multe publicaţii, cele mai cunoscute dintre ele fiind: Adevărul, Adevărul literar şi artistic ş.a.

Un alt cercetător literar, George Bezviconi, încerca să facă acelaşi lucru în scurtă vreme după plecarea lui Alexie Nour în lumea celor drepţi. In articolul său Dintr-un sfert de veac de scris moldovenesc (Basarabia, 1991, nr.4) consemnează:

“Printre cărturarii vremii putem să mai amintim pe vechiul gazetar basarabean Alexis Nour, student la Kiev, apoi gazetar şi suspect agent politic de odinioară, care a publicat traduceri şi articole despre literatura rusă în Viaţa Românească, Adevărul literar, Convorbiri literare şi alte reviste bucureştene. Nour a murit în mijlocul celui de-al patrulea deceniu la Bucureşti, moartea-i trecând neobservată, deoarece — bolnav de cine ştie ce boli — a fost părăsit de toţi în mizerie”.

Un portret al lui Nour a publicat L. Leoneanu în Profiluri şi opere contemporane (Bucureşti, Ed. Bilete de papagal, 1929). În capitolul despre începuturile literare aflăm această mărturisire a lui Alexie Nour:

"Am început să scriu şi să public fără să atribui mare valoare, nici chiar momentană, scrierilor mele şi fară să mă gândesc vreodată să le tipăresc în volum, fiindcă începusem să scriu în gazete şi în reviste şi tratasem chestiuni de interes imediat, socotind că pentru chestiunile mari şi permanente sunt atâţia scriitori şi luptători aleşi.
Gustul literar mi-a fost deşteptat încă din şcoală de scrierile cu subiecte din literatura rusească. Chiar bacalaureatul meu l-am obţinut mulţumită tezei de promovare, care e raportul între activitatea literară a lui Gogol şi inscripţia de pe monumentul pus pe groapa lui: "Prin cuvântul meu amar, voiu râde"…
…Vizitând într-o zi la Petersburg pe marele critic literar, filozof, sociolog şi şef suprem al revoluţiei ruseşti, Nik.Konst. Mihailovski, el mi-a spus. "Scrie şi viaţa îţi va fi mai suportabilă"…
…întors mai târziu la Chişinău, în momentul de înviorare a vieţii politice şi intelectuale, am luat parte activă în mişcarea presei de acolo. Am scris în româneşte, mai întâi la Basarabia, prima gazetă moldovenească, apărută la 1 iunie 1906, apoi la Adevărul şi Viaţa Românească în martie 1907. Am urmat de atunci, sub imperiul nevoilor zilnice, toată gama scrierilor beletristice: nuvele, schiţe, amintiri şi traduceri. Între anii 1907—1914 am fost corespondentul presei din vechiul regat asupra situa-ţiei din Basarabia. De la 1914 şi până astăzi am colaborat la Viaţa Românească, Adevărul literar şi însemnări literare, ajungând acum, în pragul bătrâneţilor, la vechea revistă a junimiştilor Convorbiri literare''.

Aceste date sumare provin dintr-o biografie romantică a unui boier moldovean Nour, care a plecat, alături de Dimitrie Cantemir, în Rusia, cercând să-şi găsească un rost pe meleaguri străine…

Au gustat din pâinea străiniei şi urmaşii acelui boier. Am văzut la Kiev clădirea Liceului Galagan, unde a învăţat Alexie Nour. Frumoasa clădire, folosită tot de un fost boier refugiat cu Cantemir, care nu s-a zgârcit să lase după moarte 3000000 ruble pentru întreţinerea liceului, a fost locul de exil spiritual al lui Nour, de bună “şcolire” rusească.

A gustat din pâinea închisorii kievene, deoarece, fiind licean, s-a pomenit arestat, învinuit de activitate revoluţionară. De fapt, el nu şi-a schimbat esenţa şi de la lupta de stradă a trecut la o formă mult mai fină — la cea publicistică.

La 23 iunie 1903, aflându-se la Chişinău, este arestat şi întemniţat în legătură cu aparte, nenţa sa la grupul social-revoluţionar. La 8 august 1903, eliberat din închisoare, este anchetat în calitate de martor în procesul grupului local al Partidului Muncitoresc Social-Democrat. În toamna aceluiaşi an se afla la Kiev, la Universitate.

Dar înainte de aceasta a făcut o scurtă încercare de apostolat, care s-a terminat cu eşec:

"O rudă a mea, ofiţer în retragere, idealist din fire, a intrat ca învăţător sătesc, din convingere, într-un sat lângă Balta. L-am vizitat la Pasat (numele satului), unde aproape toţi locuitorii erau români rutenizaţi, şi am avut ocazia să cunosc cât mai aproape copiii vârstei şcolare de acolo. Manuale ruseşti, cu noţiuni şi cuvinte neînţelese, prea multă religiune, rugăciuni, puţină aritmetică şi deloc istorie, geografie, ştiinţe naturale. Limba de explicaţie, inventată de învăţătorii acestei regiuni, o amestecătură ruso-ruteano-română, mi-am însuşit-o foarte repede. Băiat de 18 ani, eram pe atunci cu totul afundat în problemele măreţe ale astronomiei, eram sub Lumina stelelor a lui Camille Flammarion…
Şi iată, nu ţin minte acuma, după 20 de ani, după ce anume sistem predam lecţiile micilor sălbateci, şi cum le vorbeam despre veşnicie şi mecanica cerului. Îmi aduc aminte numai de interesul nebun, arzător, cu care eram ascultat, ceea ce îmi provoca emoţii supreme de fericire şi mulţumirea întregului meu suflet. Când însă generaţia tânără a Pasatului a început să umble în toate serile de primăvară cu ochii în sus, ocupându-se numai cu constelaţiile, discutând asupra existenţei sau neexistenţei lui Dumnezeu şi uitând unele din cele 10 porunci în privinţa superiorilor şi bătrânilor, ruda mea, cu toată simpatia lui pentru "mişcarea" pornită de mine, m-a sfătuit să dispar." (Basarabia, nr.l, 1992)

A ştiut foarte bine limba rusă, însă la 1906 aproape că nu ştia româna.
Teodor Inculeţ îşi amintea de acele vremi tulburi menţionând:

"…In legătură cu Grădina Publică din Chişinău mi s-a întipărit în memorie o scenă. Traversam Grădina împreună cu Al.Mateevici şi Alexie Nour. Ştiţi că astăzi Nour ca şi când n-ar mai fi printre cei vii — răpus de-o boală nemiloasă, incurabilă, se află într-un sanatoriu din Bucureşti. Iată ce ne spunea Nour:
— Ascultaţi, băieţi! Voi sunteţi încă nevârstnici şi poate nu vă daţi pe deplin seama la ce mare mişcare luaţi parte. Voi să vă consideraţi fericiţi că în familiile voastre v-aţi însuşit limba românească. Cu mine s-a întâmplat alta. Deşi mă cheamă Nour şi sunt născut în Basarabia, copilăria mi-am petrecut-o la Kiev (a studiat la liceul-internat al lui Pavel Galagan, desigur, un boier moldovean din suita lui Dimitrie Cantemir, un liceu vestit, cu limbă de predare rusească). În chipul acesta mi-am uitat limba de obârşie şi vorbesc cu voi ruseşte (ne vorbea ruseşte). Dar ţineţi minte: peste câteva zile plec pentru un an peste Prut să studiez limba, cred că la întoarcere nu mă veţi mai recunoaşte.
Şi într-adevăr, peste un an s-a întors mânuind la perfecţie limba literară română. Ne întrecuse fără seamăn: pe când el ne vorbea româneşte, noi încă grăiam moldoveneşte". (Viaţa Basarabiei, nr.4—5, 1938).

Deznaţionalizarea intensivă a fost, cu certitudine, unul dintre factorii care l-au determinat să tipărească ziarul Viaţa Basarabiei, prima publicaţie de limba română care a apărut în grafie latină. Din acest periodic au apărut numai şase numere. Greutăţile economice, ochiul “atotvăzător” al cenzurii n-au permis probabil redactorului să scoată ziarul.

Rusificarea pătrunsese adânc, până în măduva spiritului, căci Al. Nour consemna în ziarul Viaţa Basarabiei, ce apărea de la 21 martie 1907:

“Aici nici florile nu mai în-floresc şi nici păsările nu mai cântă, ne-am educat ruseşte şi am pierdut cheia de la inima ţăranului.”

Dar setea lui de cunoaştere este cu totul ieşită din comun, el nu numai că a reuşit să înveţe limba, el a devenit unul dintre cei mai devotaţi şi harnici colaboratori ai celei mai prestigioase reviste româneşti din perioada interbelică.

La revista Viaţa Românească Alexie Nour, ca publicist şi om politic, a susţinut rubrica Scrisori din Basarabia între anii 1907—1909. Marele lui merit constă în faptul că a făcut cunoscută în regat situaţia basarabenilor. Dincolo de Prut, cei mai mulţi oameni politici considerau această provincie pierdută pentru vecie în ghearele vulturului imperial. După primul război mondial a făcut parte din Asociaţia Vieţii Româneşti.

În această perioadă Alexie Nour a purtat o corespondenţă foarte importantă cu Garabet Ibrăileanu. Ilustrul critic stabilit la Iaşi a avut o deosebită afecţiune pentru Basarabia şi basarabeni, dragoste cultivată cu multă migală şi atenţie de Constantin Stere şi de apropiaţii acestuia. A avut parte de cunoscuţi şi prieteni deosebiţi — Ion Codreanu şi Gr. Cazacliu de la Soroca, Olga Vrabie de la Bălţi ş.a.

Scrisorile lui Alexie Nour au fost reproduse şi comentate în ediţia Scrisori către Ibrăileanu (vol.III; Bucureşti, 1973 şi vol. IV., Bucureşti, 1982, Ed.Minenrva):

"Chişinău, 18 martie 1907
Mult stimate domn,
Vă rog să mă înştiinţaţi, chiar deocamdată prin 2—3 cuvinte, dacă aţi primit cele trimise şi dacă corespondenţa mea găsiva locul ei la nr.3 al Vieţii Româneşti..''.

Scrisoarea este destul de scurtă şi nu necesită comentarii. Într-adevăr, în nr.3 din 1907, paginile 509—517, la rubrica Scrisori din Basarabia apare materialul lui Alexie Nour Viaţa noastră curentă. Paralel cu activitatea publicistică, participă activ în viaţa politică locală. După experienţa editorială de scurtă durată, ia parte la constituirea organizaţiei din Basarabia a democraţilor constituţionali, fiind secretarul personal al liderului de partid Leopold Siţinski, care un timp a fost şi primar al Chişinăului. Activismul politic îl plasează în rândurile membrilor biroului regional al Partidului Cadeţilor. L-am putea acuza pe Alexie Nour de dedublare ? Fără probe este imposibil s-o facem…

A purtat corespondenţă nu doar din complezenţă. Este foarte insistent în cererea de ajutor, este conştient de faptul că basarabenii, chiar şi în situaţia lor foarte dificilă, trebuie atraşi în circuitul spiritual românesc.

La 4 aprilie 1907 expediază o nouă scrisoare pe adresa lui Garabet Ibrăileanu:

"Stimate domn,
Ţi-am scris în cele câteva rânduri şterse că încă la 6 cor.(ent) trimisesem corespondenţa, cu ocazie, prin Ungheni. Dar se vede că, din cauza dezordinilor, nici un evreu n-a putut pleca peste graniţă, la Iaşi; aşa că am fost forţat, în două zile, cu mare grabă, să scriu tot ce-mi puteam aduce aminte din cele scrise şi pierdute şi să le trimet prin poştă. Vă mulţumesc pentru o corectură pe care ştiu că aţi facut-o.
Al dv. devotat, A(lexis) N.(our)"

Intenţia lui Alexie Nour de a purta o corespondenţă regulată cu cei de la Iaşi poate fi uşor detectată, urmărind periodicitatea expedierii răvaşelor. Explicaţii pot fi mai multe, dar cel mai plauzibil argument mi se pare acel ce leagă prestigiul revistei, numele lui Garabet Ibrăileanu şi dorinţa de afirmare a basarabeanului într-un spaţiu lingvistic nou pentru el. Corespondentul din el cedează locul scriitorului care face o probă de pană şi-şi cimentează curajul, încercând să evite obstacolele posibile.

El este conştient de creditul ce i se face, dar mândria şi aleasa lui creştere nu-i permit o altă soluţie decât cea a buneicuviinţe:

''Onor. domn,
Vă rog să-mi iertaţi vina mea cea mare că nu am putut nu numai trimite corespondenţa de rând, dar nici a scrie. Eram bolnav şi enervat de multe pricini. Traducerea rusească a romanului La Crime etc. nu am putut-o găsi la Chişinău şi am scris la Odesa. Vă voi înştiinţa când voi primi răspunsul.
Salutări cordiale, A. Nour."

Altă dată expediază o carte poştală şi, în mod firesc, stilul ei este telegrafic. Dar tonul scrisorii rămâne acelaşi — îngăduitor:

"Onor.domn,
Mult aş dori să ştiu dacă aţi primit în luna iulie şi continuarea corespondenţei mele tratând despre lucrurile din tagma bisericească basarabeană. Deoarece chestia e importantă pentru trimitere la timp a nouei corespondenţe, vă rog să-mi răspundeţi în 2—3 cuvinte printr-o cartă poştală pe adresa: str. Alexandru 120, Kişinău.
Al D-voastră cu toată stima. Aştept deci răspunsul imediat.
Alexis Nour" . 
(Reprodus după vol.III Scrisori către Ibrăi-leanu. Buc, Minerva, 1973)

Tot el revine cu un răvaş în luna ianuarie 1909, care conţine o amplă relatare biografică, dar şi o subtilă analiză a situaţiei din Basarabia. Sunt nuanţate câteva momente pentru cei care cercetează perioada respectivă. Ideea mult vehiculată că în Basarabia n-a existat o conştiinţă naţională clară şi că ea s-a limpezit numai odată cu evenimentele din 1917, când refugiaţii ardeleni şi bucovineni au mişcat carul din loc, e combătută prin exemplele reproduse de Alexis Nour:

"Iubite domnule Ibrăileanu,
Împrejurările stupide m-au făcut să nu scriu nici un rând pentru Viaţa Rom. în răstimpul de 4 luni. Sper că voi putea să vă trimit cât de curând corespondenţa mea obicinuită, cu care şi reîncep colaborarea mea mai regulată. Până acum nu ştiu soarta care şi-a găsit-o articolul meu cel economic: fiţi atât de bun să-mi răspundeţi dacă este bun pentru ceva şi, în cazul contrar, să mi-l reîntoarceţi pentru o refacere şi continuare ce o plănuiesc asupra ideilor expuse acolo.
Dar vă scriu prezenta pentru o treabă mai importanta. Sunt în raporturi strânse cu câţiva din sătenii moldoveni din Basarabia, îi povăţuiesc, li scriu mult şi li ajut cu ce pot eu; sunt printre dânşii şi câţiva bine dezvoltaţi şi deşteptaţi. Mai ales unul: Ioan Codreanu, din judeţul Soroca, sat Ştefaneşti, în vârsta de 29 de ani, fost soldat, şi care s-a deşteptat tocmai prin organizaţiile milităreşti politice din Rusia. Venit acasă, nu se leapădă de pământ, ci, cum poate, împlineşte Dorinţa lui Goga. Foarte iubit de consătenii lui, e suspectat ceva de boieri şi diferiţi "şefi", dar se ţine cu o deosebită băgare de seamă; ţărănimea soroceană de trei ori îl alege împuternicitul ei la alegerile guberniale pentru Dumă, dar n-a putut ieşi deputat din cauzele care sunt bine cunoscute…"

Iată unul dintre marile merite ale lui Alexie Nour: a riscat, dar a investit potenţa sa intelectuală în acest ţăran, care peste zece ani avea să apere drepturile Basarabiei în chestiunea Unirii cu România tocmai la Paris.

Dar Ion Codreanu, minunatul ţăran din Ştefaneşti, nu este unicul discipol al lui Nour. Alexe Mateevici a avut parte de poveţele acestui scriitor chiar la începutul carierei sale publicistice, când se angajase să colaboreze la ziarul Basarabia.

Opera lui publicistică şi ştiinţifică o putem prezenta printr-o succintă bibliografie în care articole importante ca Presa noastră şi problemele ei (Viaţa Românească, an.II; 1907, nr. 8, p.392—393;), alternează cu notiţele unor emigranţi basarabeni, care fac referinţe la cele scrise de Al. Nour:

A. Frunză. Note pe marginea unei hărţi (Harta etnografică a Basarabiei de Al. Nour). (V. R.XI. 1916, nr.6 , p.263—276.), este o prezentare critică a Hărţii etnografice a Basarabiei care indică alcătuirea etnică a fiecărui sat, arătând astfel adevărata răspândire a românilor până la Bug şi până dincolo de Cernăuţi.

Constantin Stere consemna în broşura sa Un caz de conştiinţă (Buc, 1921):

”…In timpul neutralităţii a apărut prima hartă etnografică a Basarabiei, publicată de Alexe Nour, în care era indicată, sat cu sat, naţionalitatea locuitorilor Basarabiei, şi de unde reieşea luminos caracterul curat românesc al acestei provincii.
Harta aceasta a fost numai o singură zi la librării, pe urmă a fost scoasă din circulaţie…”

Un studiu amplu la aceeaşi temă Alexe Nour a tipărit în 1915, intitulându-l Alsacia-Lorena româno-rusă.

În 1924 fostul prim-ministru Alexandru Marghiloman apreciază munca ştiinţifică a lui Alexe Nour, rostind următoarele cuvinte:

“Era în 1915. A venit la mine un profesor, d. Alexis Nour. Nu ştiu pe unde se găseşte, căci aş fi fericit să-l văd aici. El alcătuise o hartă admirabilă a Basarabiei, unde în forma cea mai plastică, servindu-se numai de documentele ruseşti, ajunsese să stabilească că în Basarabia sunt două milioane de moldoveni faţă de 85 mii ruşi şi 210 mii ucraineni. Această hartă a fost deatunci pe toate mesele marilor conferinţe europene, în toate cancelariile şi este documentul cel mai temeinic pentru acei care vor să descurce problema naţionalităţilor în Basarabia”. (L. Leoneanu. Profiluri şi opere contemporane. 1929, p.83).

O temă aparte în scrierile lui Alexie Nour este cea inspirată de activitatea unui şovin feroce cum a fost arhiepiscopul Basarabiei Serafim Ciciagov, căruia îi este contrapus arhiepiscopul Vladimir, foarte potrivit cu aspiraţiile moldovenilor basarabeni: Mutarea din Chişinău a pr. sf. Vladimir, episcop al Basarabiei.., (V.R-UI 1908, nr. ll , p.283—288.).

Din acelaşi ciclu fac parte şi articolele:

Congresul preoţimii basarabene şi curentul naţional-cultural (V.R.-III, 1908, nr.12 , p.446—448).; Tendinţele episcopului Serafim în faţa opoziţiei hotărâtoare a preoţimii moldovene naţionaliste (VR.-IV, 1909, nr.8 , p.271—273.)

A redactat, în anii 1910—1911, ziarul de limba rusă Bessarabeţ, în 1912 este redactor şi editor al ziarului Drug. Tot în acest an stabileşte relaţii cu Ştefan Stoica, comandantul Corpului de grăniceri români, şi prietenii decid să deschidă o librărie de carte românească în care s-ar vinde ediţii cu caracter beletristic şi istoric. Proiectul a rămas nerealizat…

Stabilindu-se în 1914 la Iaşi, ducând un trai modest, locuind într-o mansardă şi luând masa la spitalul Sf. Spiridon, Alexie Nour rămâne fidel temei basarabene. Mai mult decât atât — el aduce în circuit o temă la fel de dureroasă: românii de peste Nistru. Lui îi aparţine meritul de a fi încetăţenit termenul “Transnistria şi, respectiv, pentru locuitorii regiunii, numele de “Transnistrieni”.

După revoluţia din octombrie 1917 a continuat să se intereseze de evoluţia situaţiei din Rusia, publicându-şi pronosticurile în revistele străine. Merită pomenit aici articolul din Mercure de France (octombrie, 1920), dedicat unei probleme esenţiale a epocii — programul sovietic de naţionalizare a industriei, program care şi astăzi dă multă bătaie de cap milioanelor de locuitori ai fostului imperiu sovietic.

Conducătorii noului imperiu au fost caracterizaţi de el într-un interviu:

''Actualii conducători politici ai Rusiei n-au nimic comun cu conducătorii politici din trecutul, prezentul şi nici viitorul omenirei.
O seamă de exploatatori amorali ai marilor idei şi marilor figuri de idealişti revoluţionari au creat în Rusia un regim reacţionar, absolutist şi medieval. Toţi sunt complect lipsiţi de sentimentul milei. Toţi profesează fără folos năzuinţele omenirii spre mai bine. Plecarea lui Troţki din Rusia dovedeşte că prin această expediţiune făcută pentru ochii lumei ies la iveală toate exterminările de oameni, parcticate de conducătorii unor soviete de carnaval.
Un conducător politic veritabil nu-şi întemeiază niciodată sistemul pe teroare goală şi absolută. Ignoranţi şi incapabili, vor fi în cel mult trei sau patru ani răsturnaţi şi exterminaţi de cele opt milioane de copii vagabonzi şi cincisprezece milioane de tineri de vârstă şcolară, atunci când vor ajunge în pragul maturităţii, setoşi de plăcerile pe care regimul inchizitorial şi sărăcia Rusiei nu le va putea satisface nici chiar pe de departe.
Întocmai ca şi în Spania de odinioară, Rusia de azi n-are conducători politici, ci numai inchizitori." (L.Leoneanu, Ibidem, p.93—94).

Concluziile lui Alexie Nour anticipează verdictele pe care istoria le va formula abia la sfârşitul secolului XX.

Dar pronosticurile lui cu privire la căderea regimului nu s-au adeverit şi sângerosul balaur a domnit peste o bună parte a globului mai bine de şaptezeci de ani…

Aşa cum era uşor de presupus, el a folosit tărâmul mai accesibil al publicisticii pentru a-şi consolida aspiraţia ascunsă, cea de scriitor. Într-o scrisoare din 31 iulie 1915, al cărei destinatar rămâne acelaşi Garabet Ibrăileanu, citim:

"Iubite D-le Ibrâileanu,
Dr.Steuerman m-a rugat să contribui la publicarea în V.R.(a) versurilor traduse de el şi alăturate aci. Prin ce aş putea să contribui? Vă trimit traducerea lui; de astă dată nu am dat-o la zăţuire pentru ca să fie descifrabilă, ci am perescris-o cu maşina şi cred că citind-o nu veţi avea impresia complicată de obicei din cauza manuscrisului. Vă rog mult să-mi răspundeţi cât mai curând, deoarece Dr. Steuerman ar vrea în cazul neprimirii traducerii pentru VR. s-o utilizeze altfel. In legătură cu evenimentele, mai ales Căderea Varşoviei e de actualitate; nu pot judeca însă valoarea literară.
Al D-tale, A. Nour."

Având în faţă un critic literar de mare pondere, el nu încearcă să-l influenţeze, dar prin toate gesturile sale demonstrează că doreşte să fie solidar cu traducătorul. Este acea solidaritate naivă care îi uneşte şi îi apropie pe toţi autorii începători.

În biografia lui Alexie Nour consemnăm momente destul de contradictorii. Unul dintre ele, care a stârnit mirarea contemporanilor, este legat de redactarea, în 1910, cu începere de la 7 iunie, a ziarului Bessarabeţ şi a suplimentului literar al acestei publicaţii, având acelaşi titlu.

Un ziar cu acelaşi titlu a fost redactat din 1897, de la 14 februarie, de către Pavel Cruşevan. Oamenii progresişti ai timpului considerau publicaţia drept antisemită şi reacţionară.

Pavel Cruşevan a părăsit ediţia în 1905, ea nimerind pentru scurta vreme în mâinile altei distinse figuri basarabene — P. V. Dicescul, care a editat ziarul din ianuarie până în octombrie 1906.

Numele acestei publicaţii era atât de dubios, încât relansarea lui de către Alexie Nour părea niţel suspectă.

O cu totul altă faţă a lui Alexie Nour ne-o prezintă unul dintre foştii lui colegi, reputatul ziarist basarabean Theodor Zaharov, acel Zaharov care şi-a asumat riscul de a primi din partea lui Zamfir Arbore tipografia destinată editării ziarului Basarabia, tipografie care avea în arsenalul său şi caractere latine.

În ziarul Svobodnaia Bessarabia (nr.60 din 18 iunie 1917), în articolul Ohranniki, el scrie:

"Desfundarea arhivelor secţiilor poliţiei secrete ne dă prilejul să descoperim materiale curioase, povăţuitoare şi, destul de frecvent, chiar surprinzătoare.
…N-a fost scutit de această maladie nici Chişinăul nostru. Cercetarea arhivei "ohrancei" locale ne-a dat prilejul să descoperim nume cunoscute şi mai puţin cunoscute care, pentru o plată nu prea mare, îşi trădau fraţii, surorile şi prietenii. La un nume însă mă voi referi mai detaliat. E vorba despre Alexie Nour.
Nour a fost secretarul publicaţiei mele Bessarabskaia jizni chiar în toiul revoluţiei din 1905. El primea 150 de ruble de la mine şi tot atâta ca secretar al Partidului Libertăţii Poporului, grupare formată în jurul publicaţiei mele. Deci am greşi afirmând că greutăţile materiale l-au aruncat în îmbrăţişările mundirelor albas-tre. La noi el era figura întâia, cel mai iscusit orator, avea deplasări în toată gubernia.
El redacta şi traducea în limba moldovenească tot felul de broşuri, foi volante şi de agitaţie, care se tipăreau în tipografia mea şi erau difuzate în toată Basarabia. Era cel mai preţios şi productiv activist de partid, care găsea în el un colaborator devotat şi de nădejde.
Mai apoi, când reacţiunea a înăbuşit mişcarea revoluţionară, Nour, care poseda la perfecţie limba română literară, s-a ataşat de publicaţiile moldoveneşti din Chişinău, primind subsidii din România, dar servind concomitent şi poliţia secretă rusă.
Amintindu-mi trecutul, eu abia acum încep să pricep toate detaliile ce însoţeau desele percheziţii în redacţia şi în tipografia mea, arestarea colaboratorilor şi redactorilor, închiderea tipografiei, amendarea regulată a ziarului. Câte am avut de îndurat, cât am pătimit numai eu ştiu, şi chiar de-ar fi să le spun pe toate, tot nu aş fi în stare! Dar niciodată, nici pentru o clipă nu m-am îndoit, nu l-am suspectat pe secretarul meu. Toată familia noastră redacţională ameţea făcând presupuneri în privinţa provocatorului infiltrat în rândurile noastre, presupunând că ar fi vorba de funcţionari de la redacţie ori de la tipografie, dar nebănuind pe Alexei Nour. Fiind foarte înzestrat, inducea în eroare pe cei ce-l cunoşteau, ieşind basma curată în toate împrejurările. Şi nu mă îndoiesc că şi acum el ar folosi anumite atitudini ale cercurilor guvernante în favoarea sa, alipindu-se la vreo organizaţie politică. Asta e cu atât mai uşor de făcut, cu cât noi ne agăţăm fără să ne dumerim de fiecare "palavragiu", uitând de trecutul apropiat.
Şi ca rezultat, pe arena vieţii noastre apar "revoluţionari" de teapa lui Nour…"

Am reprodus acest opuscul ce aparţine unui rus, dar care a fost unul dintre susţinătorii conştienţi ai mişcării naţionale din Basarabia. Coleg de birou şi adept al ideilor lui Alexie Nour, el n-a putut păşi dincolo de emoţiile momentului şi sâ-i ierte lui Nour anumite slăbiciuni, n-a încercat să pună pe cântar faptele bune. Se prea poate că, din punctul de vedere al conştiinţei formale, Teodor Zaharov are perfectă dreptate, dar aş crede totuşi că, în conformitate cu morala creştină, singurul judecător al lui Alexie Nour a fost chiar conştiinţa lui. Iar conştiinţa îi dicta:

“Lupta, lupta ni se impune, nu numai cu rusificarea, dar mai ales cu nepăsarea noastră proprie, cu inerţia întregii noastre vieţi! Suntem un popor de viţă nobilă, deci datori de a ne folosi de trecutul, tradiţiile şi limba noastră spre redeşteptarea conştiinţei naţionale: idealul nostru să fie — dezvoltarea moldoveanului basarabean până atunci când el însuşi va spune cuvântul său şi îşi va orândui soarta! Şi suntem datori a jertfi totul pentru realizarea acestui ideal înalt” .

Iar idealul lui este cu totul deosebit, un ideal uitat astăzi de cei care studiază istoria acelei perioade controversate. Unii neagă neargumentat existenţa conştiinţei naţionale la basarabeni, pe când, să zicem, un Axinte Frunză (despre el am scris în vol. I al Basarabiei necunoscute) a anticipat ideea României Mari.

La unison cu el scrie şi Alexie Nour, care anticipează evenimentele şi dă nişte coordonate spirituale valabile şi astăzi:

“Fraţii români ar trebui să se afle mai înaintea noastră şi nu mai înapoi. Ne trebuie nu visuri ori făgăduieli, ci libertăţi constituţionale, justiţie şi bunăstare pentru ţărani. Nu va fi cu putinţă să ţintim la idealul unei Românii Mari, câtă vreme basarabenii sau ardelenii se vor găsi mai bine economiceşte sau politiceşte înlăuntrul altor state, din nefericire străine neamului lor…”

(Basarabia, nr.l, 1992).

---

COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Vol. 2. 78-85 p.