Aria

Anul – 2004
Scenariu – Dumitru Olărescu
Regie – Vlad Druc

„Ea a creat cînd totul în jur se distrugea A ridicat vremurile căzute în ruină”

Puţini sunt acei care ştiu că Basarabia a dat naştere uneia dintre cele mai mari cîntăreţe de operă din întrega lume a secolului XX, dar şi mai puţini ştiu, că undeva, în arhivele statului mucegăieşte şi se învecheşte unul dintre cele mai valoroase filme documentare despre cea care a fost Maria Cebotari. Realizat la Studioul Moldova – Film, documentarul “Aria” este scos din rulare pe micile ecrane din motive necunoscute. Cu toate acestea filmul a reuşit să capteze simpatia şi dragostea noastră prin doar cîteva prezentari publice.

Despre ea vorbea o lume întreagă, o iubea o lume întreagă, o cunoştea o lume întreagă iar în ţara de unde şi-a luat zborul aproape că nu o cunoaşte nimeni. Filmul Aria este primit în lume cu apluze în picioare a sălilor de mii de spectatori iar în ţara unde a fost creat stă prăfuit pe o poliţă undeva, într-un colţ uitat de lumina zilei şi de liniştea nopţii. Ai spune că nu e posibil da, nu e posibil o spun toţi acei care l-au privit, e cel mai complex film, cel mai bine realizat, cu cel mai înalt grad de rea-lizare. Este unul dintre cele mai bune filme documentare din istoria noastră naţională. Volumul de informaţie cu care vine acest film ai spune că e o enciclopedie adevărată, te face fără ca să vrei, să îndrăgeşti această pasăre, acest „miracol al secolului,, cum era numită Maria Cebotari în timpurile sale de glorie.

Apărut în anul 2004, filmul “Aria”, a umplut toate paginile ziarelor şi revistelor din acele zile. Nenumărate articole şi impresii, ai spune că lumea basarabeană a aflat cea mai im-portantă ştire a anului, că aici în Chişinău, în centrul eveni-mentelor s-a născut marea şi incomparabilă Maria Cebotari, iubită şi aşteptată pe cele mai importante scene din Berlin, Viena, Roma, Bucureşti, iar pe scena ţării în care s-a născut nici măcar să fie pomenită. Mă întreb singur şi nicidecum nu pot da răspuns, de ce preţul şi valoarea noatră trebuie să ni le pună străinii, de ce străinii trebuie să ne deschidă ochii pentru ca noi să vedem adevărul. Încerc să cred că zicală veche, un al treilea ochi este un ochi fix, ni se atribuie în cazul dat cu cele mai directe sensuri.

Conceput ca un film-portret, documentarul Aria, cu o doză destul de mare de cronici şi fotografii, de opinii ale unor personalităţi remarcabile de la noi din ţară şi ale multor acelor care au cunoscut-o, de un număr mare de scene în a căror filme s-a filmat, arii din operă, reuşeşte destul de bine să aducă importanţa Mariei Cebotari în lumea cinematografică şi muzicii de operă. Filmul este construit pe mai multe planuri care se succed şi formează un subiect coerent. Pe de oparte intervine autorul care povesteşte, pe de altă parte vocea Mariei recitindu-şi agendele, iar pe de a treia parte ca argumente a celor commentate cînd de autor, cînd de vocea eroinei, vine cronica timpului cu imagini şi comentarii, cu articole din ziare cu scene din rolurile interpretate.

Filmul are patru părţi, fiecare din ele dezvoltînd o tematică, o direcţie de cercetare şi relatare.

Partea I vine cu date biografice exacte, o cronologie a scurtei vieţi pe care a trăit-o Maria Cebotari. Ai spune că şi-a intuit moartea prematură. Se grăbea să creeze să cînte, să joace în filme, se grăbea să facă cît mai multe în timpul scurt pe care îi l-a dat Dumnezeu pe pămînt. Se vorbeşte despre familia ei, despre sora ei mai mare care a rămas în viaţă, unica din cei 11 fraţi şi surori pe care le-a avut. Se vorbeşte despre viaţa ei personală, despre cei doi copii ai ei, despre Maria Cebotari cea mamă şi soţie .

Partea a II-a vorbeşte despre Maria cea de pe scenă. Intitulat “Cântăreaţa zburătoare”, partea a doua ne-o înfăţişează ajungând la cele mai înalte culmi ale succesului, cele mai mari realizări, pe cele mai mari scene ale lumii, pe scenele din Germania, la care însuşi Adolf Hitler era prezent la concertele ei, pe scenele din Viena, pe cele din Bucureşti. La 24 de ani primeşte cel mai înalt titlu pe pe care îl oferea Berlinul, este numită Bijuteria festivalului din Salzburg. Sala îi scandează numele, presa este năpădită de pozele ei, mii de oameni stăteau în cozi la case pentru a cumpăra bilete la concertele ei. Creză alături de mari compozitori ca Richard Strauss, Toscanini.

Partea a III-a o aduce pe Maria cea care suferea în tăcere şi se stingea fără să ezite din imposibilitatea de a întreprinde ceva.. Apare ca o flacără mică în lupta ei de a nu se stinge cînd este suflata de un current de aer. Autorul filmului o numeşte vocea de înger inundată de ură, singe, lacrimi şi o poftă nebună de viaţă. Îi plăcea viaţa şi dorea să trăiască, un dor nebun de această lume vedem în multitudinea de roluri interpretate în filme în perioada de avansare a cancerului.

Parte a IV-a vine ca un deznodămînt „Adio butterfly” autorul cu cele mai frumoase cuvinte şi cele mai sincere regrete o aduce pe Maria Cebotari în cele mai frumoase şi mai înalte ipostaze, facîndu-I un elogiu care străbate simţurile şi se localizează în cele mai sensibile emoţii ale celor care o privesc. Ne face să regretăm faptul că nu am cunoscut-o, ne face să stoarcem lacrimi pentru privighetoarea care a atins cea mai înaltă culme în zborul ei spre soare, ne facem să plângem în hohote cînd această privighetoare îşi fringe zborul şi glasul interpretînd o ultimă Arie pe care n-a mai terminat-o.

Un cadru preluat devine ca un punct care se stinge şi acela ca o ultimă candelă aprinsă în memoria incomparabilei Maria Cebotari.

Complexitatea filmului constă în prezentarea personajului în toate ipostazele sale, de om, de artist, de creator. Viaţa ei ar părea poveste despre cenuşăreasa, din căsuţa sărăcăciosă pe cele mai mari scene ale lumii, pe cele mai înalte culmi ale succesului. Mă întreb cum aşa o comoară poate sta nedeescoprită, cum aşa o cântăreaţă poate fi neglijată doar din simplul motiv că a dorit cu tot dinadinsul să cănte fără a se implica în politică.

În momentul când scriam aceste rânduri s-au apropiat câţiva colegi care m-au rugat să le fac rost neapărat de acest film în format DVD şi ceva din imprimările ei, eu dispunând doar de varianta imprimată pe casetă video. Mă bucură acest fapt şi mă întreb oare cât timp vom fi ca un orfelinat, unde cu fiecare zi aşteptăm să vină cineva străin să ne înfieze, să ne ofere căldura şi dragostea de care avem nevoie şi să ne primească în sânul lor ca pe proprii lor copii.

---

GUŢU, Ion. Revista Axa. 2009, Nr 9, aprilie.