Dumitru C. Moruzi
…e un clasic şi un om optimist, deşi e contemporan cu Eminescu şi cei mai intransigenţi pesimişti…
Mariana Conta-Kernbach
„Iubesc Basarabia, fiindcă sunt fiul ei. O iubesc, fiindcă-i pământ românesc” Vasile Ţepordei.
„Dealuri şi văi, câmpii fermecătoare! Izvoare reci, din codrii cei adânci! Lunci de la Prut, cu sălcii plângătoare! Nistre bătrân, ce curgi numai prin stânci! V-am părăsit, încă din tinereţe, V-am părăsit, plângând amar, Şi lacrămi vărs şi-acum la bătrâneţe, Lacrămi destule în zadar! Am părăsit părinţi şi casă, Ducând cu min-un tainic dor. Ca să nu văd, o, ţară mult duioasă, Cum lâncezeşti sub jug străin.(…)
(Pribeagul, „Cântece basarabene”, Iaşi, 1912)
Când sunt rostite marile adevăruri despre un om? Atunci când moare sau niciodată. Nicolae Iorga a scris o pagină la moartea lui Dumitru C. Moruzi, o pagină în care a încăput toată drama, toată tragedia şi toată frumuseţea unei vieţi.
În acest loc de frunte să se vorbească de prietenul nostru eroic în mijlocul sărăciei sale absolute, care ne-a părăsit numai o dată cu trecerea sa la cele veşnice. Azi puţini ştiu cine era acel bătrân bolnav, suni, astmatic, incapabil aproape de a se mişca, pe care-l cuprindeau două odăiţe de mahala în fundul laşului, sus pe dealul de la Nicoriţa, la intrarea drumului spre cimitir. Rar, îl vizita câte un prieten: viaţa noastră de astăzi e pretenţioasă şi absorbantă. Prietenul Moruzi se bucura, şi s-ar fi bucurat şi mai mult dacă l-ar fi putut înţelege. Cu paşi grei, păzindu-şi inima, îl petrecea până în prag, şi iarăşi singurătate totală se făcea în jurul lui. Era prinţ, recunoscut în Rusia, de unde venise, foarte tânăr, pentru credinţele şi aplecările sale. Coborâtor autentic de Domn, strănepot al lui Constantin vodă şi o ştia, şi o spunea, numai fără trufie, şi, cu acest defect, ce se poate face în această ţară! Regele Milan, cu care avea o asemănare impresionantă, îi venea văr bun, şi la Belgrad nepotul său Alexandru îl primise cu onorurile unui membru al dinastiei. Fusese bogat, avuse moşii, cheltuise şi risipise; fiul său ducea la Paris o viaţă mare: „prince Mourousi”. Şi, când l-am găsit, l-am descoperit, la Bucureşti, unde se ţinea din colaboraţia la câte o foaie săracă, avea în Dealul Spirei o cămăruţă goală ca de spital şi trei, patru cărţi pe o scândură. Şi vorbea despre toate ţările, despre toate societăţile ca şi cum şi atunci i-ar fi fost la îndemână să facă tot ce făcuse odată.
A tipărit o carte despre Basarabia, despre Rusia, la „Minevra”, o carte uimitoare prin bogăţia ideilor, prin puterea amintirilor, prin coloraţia stilului. Nu s-a cetit. La Iaşi a dat două romane despre vechea viaţă moldovenească şi basarabeană din tinereţele sale şi o sumă, de amintiri care se pot pune pe dreptate alături de ale lui Ion Ghica, dacă nu şi mai presus de ele. Abia s-a atins câte unul de dânsele, deşi scriitorii ruşi vestiţi din generaţia sa nu scriu mai interesant şi mai instructiv. In fiecare rând al lui vibra un naţionalism tânăr şi viteaz, care nu te-ar fi făcut să crezi că scrie un om de şaizeci şi cinci de ani, mâncat de tot greul şi amarul vieţii.
Până la sfârşit a fost un ostaş loial şi cutezător al credinţelor sale. A murit ca pe câmpul de luptă. Noi vom păstra cu pietate scrisele sale şi acele scrisori în care fiecare cuvânt avea o însemnătate literară şi umană. Nu-l vom uita, nu-l putem uita. Era prea extraordinar pentru aceasta. Şi, când se vor schimba lucrurile spre bine, vom spune, ca să ne înţeleagă, la bătrâneţele noastre, aceia cărora le vom lăsa o moştenire de muncă şi credinţă, că noi am pornit pe vremea când tinerii erau printre oamenii de şaizeci de ani şi când lucrau pentru neam fără răsplată numai bolnavii aproape de moarte şi săracii printre săraci; pe vremea prietenului nostru Dimitrie Moruzi.
1914
(Nicolae Iorga. Oameni cari au fost, Chişinău, 1990, p. 227)
Nu mai ştiu dacă este în lume o altă literatură care şi-ar fi permis să-şi uite puţinii scriitori pe care îi are într-un timp atât de scurt de la trecerea lor din viaţă. Dumitru C. Moruzi este cazul cel mai elocvent.
Explicaţii şi motivări pot fi găsite diverse, unele chiar destul de plauzibile, dar, în esenţă, problema rămâne nesoluţionată. La începutul mileniului trei, peste mai bine de o sută de ani de la publicarea scrierilor lui Dumitru C.
Moruzi, descoperim că opiniile punctate de el odinioară sunt valabile şi astăzi.
Destinul omenesc
De obârşie grecească, dintr-un neam care a dat istoriei noastre doi domnitori, Constantin şi Alexandru Moruzi, Dumitru este fiul principelui Constantin Moruzi, personaj extrem de popular şi bine cunoscut în epocă, şi al domniţei Ecaterina, nepoata domnitorului Ioan Sturza.
Ca să ne facem o părere corectă despre părinţii şi casa în care a fost crescut şi educat viitorul scriitor, trebuie să apelăm la documente şi la studii ştiinţifice care au cercetat atent epoca. Gheorghe Bezviconi a fost cel mai perseverent cercetător al familiei Moruzi. A publicat câteva studii serioase şi bine întocmite – cel mai amplu dintre ele, Moruzeştii, a rămas în manuscris după moartea autorului. Noi vom cita din lucrarea tiparită în Revista istorică a lui Nicolae Iorga:
“Prinţul Constantin Moruzi1,este eroul multor intrigi şi revolte, a fost şi izgonit din ţară în anii 1848, 1854 şi 1866, aşa încât, ori de câte ori părăseşte Moldova, istoricii îl pierd din vedere, deşi prezintă interes pentru ei.
Constantin Moruzi se trage dintr-o veche2 familie, de loc din Trapezunt (din secolul al XVII-lea), aşezată apoi la Bizanţ şi venită în cele din urmă, în 1777, în persoana lui Constantin Vodă, să domnească peste Ţările Româneşti3. El s-a născut în 1816. Cinci ani mai târziu, tatăl său, nepotul lui Constantin-Vodă, beizadea Dimitrie Al. Moruzi, aflând despre decapitarea fratelui său, dragomanul Nicolae, a trecut, deghizat ca marinar, de la Constantinopol la Odesa4. Mama lui Constantin, Sevastia, fata bogătaşului grec Ierachi, a fost întemniţată la Constantinopol5. De altfel, din pricina destituirii tatălui lui Dimitrie, Constantin-Vodă, din Scaunul Moldovei, în 1806, a izbucnit războiul ruso-turc, iar la semnarea păcii din Bucureşti, în 1812, doi fraţi ai Domnului demis, dragomanii Dimitrie6 şi Panaiot, au fost decapitaţi şi ei, fără să fie vinovaţi de trădare7, dar şi fără să fi rămas străini de unele negocieri suspecte8.
Beizadeaua Dimitrie Moruzi nu s-a mai întors la Constantinopol. Bucurându-se de supuşenia rusă, s-a aşezat, după pacea din Adrianopol (1829), în Moldova, la moşia Pechea, lângă Galaţi, unde a murit în 1844. Acolo a crescut şi Constantin, urmând apoi studiile la Munchen9, la două facultăţi. Vorbea franţuzeşte mai bine decât un francez, era un jurist neîntrecut, şi un om de o frumuseţe cu adevărat rară, aşa încât el însuşi repeta adesea: „aşa frumuseţe se naşte o dată la o sută de ani”10. Avea o putere de viaţă formidabilă. Era un purtător al vechilor tradiţii, dar şi un materialist specific grec, încercând toate mijloacele de îmbogăţire, cultivând la moşia sa până şi tutunul şi năutul11, totuşi totdeauna înglodat în datorii, ba chiar ajuns la ruină. Nimeni nu-i putea contesta prestigiul unui boier mare, dar nici un om care avea un ban în buzunar nu ţinea să rămână supt acelaşi acoperiş cu el12.
Revenit la Iaşi, tânărul Moruzi s-a căsătorit cu Pulcheria Cantacuzino (1824-1844). Ea a murit de timpuriu, lăsându-şi zestrea moştenire fiului ei, Alexandru, născut în 1842. De aceea Constantin Moruzi nu ţinea la fiul său, căruia nu i-a dat decât o creştere aleasă în străinătate.
A doua soţie a prinţului Moruzi a fost Ecaterina (1826-1891), fata lui beizadea Nicolae Sturdza (fiul lui Ioan-Vodă) şi a frumoasei Marghioliţa D. Ghica ( + 1888), măritată apoi cu C. Sturdza, răpită şi măritată în cele din urmă cu N. Rosetti-Roznovanu. Cocoana Catinca a primit o creştere aleasă la Lemberg, era foarte inteligentă, ca şi mamă-sa, dar, spre deosebire de tot neamul ei, avea o înfăţişare ce-i permitea mai apoi să-şi zică: „mama pădurii”. Mică de stat, dar foarte energică, această femeie conducea cu autoritate pe cel mai frumos bărbat al timpului. Era şi secretara lui la scrierea epistolelor, pe care le redacta, de altfel, după gustul ei13″. ( Bezviconi, Gh. Prinţul Constantin Moruzi, în Revista istorică, XXV, 1940, nr.4-6).
Extrapolată în spaţiul românesc al Basarabiei, legenda Olandezului Zburător are o versiune simplistă, dar profund autohtonă. Pribeagul autor îşi deapănă cântecul mişcat de fiorul unui dor nostalgic, dar etern:
(…)”Aş fi udat cu o lacrimă fierbinte
Lespedea rece al unui scump mormânt
Şi regăsit acele nume sfinte
A fericirilor ce nu mai sunt.
Sătucul meu! Şi vatra părintească
Ce acum s-a stins… de mult… de mult!
Şi-n fund de codru-o doină bătrânească
încă o dată s-o ascult!
Dar vatra-mi s-o revăd pustie!
Sătucul pradă la străin
Mai bine vreau neşters ca să-mi rămâie
Chipul lor scump în al meu sân!”(…)
(Pribeagul, „Cântece basambene”, Iaşi, 1912)
Dumitru C. Moruzi s-a născut la 2 iulie 1850 la Iaşi, dar copilăria, începând cu vârsta de patru ani, şi-a petrecut-o în Basarabia, fie la Dănuţeni, fie la Cosăuţi, fie la Ciripcău, iar iernile — la Chişinău.
În casa părintească, sub îndrumarea mamei, învaţă să citească, să scrie şi să calculeze. Cu o bonă franceză—a învăţat limba franceză, cu un ofiţer polonez —poloneza. Au adus de la Iaşi la Dănuţeni un învăţător francez, dar acestuia nu i-a plăcut să stea la moşie şi atunci elevul şi dascălul său s-au mutat cu traiul şi învăţătura la Iaşi. Acelaşi învăţător îl va însoţi la studii la Paris, în 1863, unde s-a produs un scandal, în urma căruia au fost nevoiţi să se despartă, nu însă fără implicarea poliţiei şi a mamei Catinca. Francezul avea prostul obicei să-şi bată discipolul. Dumitru, în toţi aceşti ani, a răbdat, dar în hotelul din Franţa n-a mai putut suporta teroarea şi a început să ţipe — au venit stăpânii şi oamenii de serviciu din hotel, a venit poliţia şi, după ce le-au scris părinţilor, au rezolvat conflictul. S-a înscris la Liceul St. Louis din Paris, iar în 18(59 şi-a luat bacalaureatul.
În inima Franţei, s-au cimentat convingerile lui filofranceze şi ostilitatea faţă de imperialismul rusesc.
Revine în Basarabia, unde-l ajută pe tatăl său la administrarea moşiilor familiale. Ca supus al ţarului, participă la războiul ruso-turc din 1877-1878, fiind translator în statul major al unei armate ruseşti.
Pentru participarea la acest război, Carol I l-a decorat cu Steaua României în grad de ofiţer.
Cunoştea îndeaproape realităţile dure ale războiului, descifrase adevăratele planuri ale ţarismului care, dincolo de intenţia declarată de a lupta pentru eliberarea popoarelor balcanice de sub jugul otoman, dorea, de fapt, cucerirea acestor teritorii.
Dar, refuzul lui la cetăţenia rusă are un alt mobil. O ceartă cu părinţii din cauza unei căsătorii nepotrivite titlului său princiar l-a determinat să accepte cetăţenia română.
Prinţul Constantin Moruzi îi pregătea intrarea în diplomaţie, dar firea romantică a fiului nu se împăca cu tradiţiile familiilor princiare în care căsătoriile nu erau decât nişte aranjamente.
Va ocupa câteva funcţii modeste în aparatul administrativ. A fost numit administrator al plasei Constanţa, apoi, subprefect la Sulina, dar în 1895, intrigile fraţilor Stătescu l-au făcut să iasă din serviciu, întreţinându-se mai mult din ajutorul acordat de verişoara sa, regina Natalia, care i-a cumpărat şi casa din Tătăraşi.
Amănunte cu privire la situaţia lui familială şi materială aflăm din studiul lui Gheorghe Bezviconi despre Constantin Moruzi:
“…Dar, într-o bună zi, la 26 februar 1886, pe când încerca să facă un pasians, prinţul Constantin Moruzi a murit subit. Ultimele cuvinte i-au fost: „Ce porcărie!”
Le-a spus, desigur, în franţuzeşte, căci în această limbă vorbea, în calitate de şambelan al Curţii Imperiale, revoluţionarul şi patriotul român, nepot şi strănepot de Domni, cu sânge fanariot.
Cocoana Catinca a rămas să-l plângă, dar, când cineva, mângâind-o, a spus că se va ruga pentru păcatele prinţului, care ar fi făcut curte şi altor femei, această boiereasă, mândră şi în momente ca acestea, a răspuns: „Soţul meu n-a avut păcate!”
Ea a murit cinci ani mai târziu, la Sulina, ruinată şi refuzând fiului Dimitrie moştenirea. Era îngrijită de o slujnică credincioasă, căreia i-a cerut să arunce în Dunăre cheia de la camera în care a murit.
În Livre d’or de la Noblesse Phanariote, E. Rizo-Rangabe spune că Dimitrie Moruzi, fiul prinţului Constantin şi al cocoanei Catinca, născut la Iaşi, în 1850, s-a căsătorit cu contesa Teresa Gizycka (născută în 1856). Adevărul este că, tocmai din cauza căsătoriilor cu o guvernantă şi cu o soră de caritate, Titi Moruzi s-a certat cu părinţii şi a părăsit Rusia, pe care o ura din ce în ce mai mult, mai ales pe când ruşii n-au intervenit pentru salvarea Tronului fiului reginei Natalia.
El a studiat la Sorbona; a fost apoi ofiţer în statul-major al generalului Nepokoiciţki. Trecând mai pe urmă Prutul, a ajuns supus român şi subprefect la Sulina cu tatăl său, dar era ca o caricatură a lui. Ura pe fratele său mai mare, care a făcut o carieră mai frumoasă, şi-şi revărsa ura asupra cumnatei sale, despre care vom vorbi mai jos.
Mi se pare că sora de caritate a renunţat la căsnicie, în schimbul sumei de 100.000 de ruble, ce i-a predat-o secretarul reginei Natalia, Clarici. Această „femeie urâtă”, aşa-i spunea familia, a murit aproape la o sută de ani în ospiciul din Iaşi.
Nici cu cea de a doua soţie a sa, Titi (Dimitrie C. Moruzi) n-a fost fericit; ea a fost surghiunită la mănăstire. A mai avut un fiu,care a ajuns ofiţer în Franţa. Regina a cumpărat vărului o casă la Tătăraşi, mahala a Iaşilor, unde a şi trăit acest om „cu multe necazuri şi puţini prieteni”. L-a ajutat materialiceşte, pe când scria opere literare, destul de mediocre, afară, poate, de romanul auto-biografic, sprijinit, pentru dragostea de Român din Basarabia, de profesorul N. Iorga. Operei lui D. Moruzi îi vom dedica însă un studiu special. El a murit în 1914.”(Bezviconi, Gh. Prinţul Constantin Moruzi, în Revista istorică, XXV, 1940, nr.4-6).
Destinul scriitorului
A început să scrie din motive materiale. A debutat la vârsta de 53 de ani în revista Cronica (Bucureşti), unde tipăreşte lucrarea Basarabia şi viitorul ei (1812-1905). Scrierea apare şi sub forma unei plachete având un alt titlu: Basarabia şi viitorul ei (1905). Dar nici aici nu se încheie scurta biografie a acestei prime scrieri. În 1906, ea apare, inclusă integral, în volumul Ruşii şi românii, având prefaţa semnată de istoricul Nicolae Iorga, unul dintre cei mai consecvenţi susţinători ai scriitorului.
Trebuia cumva să se întreţină singur. Ajutoare de la rudele sale bogate nu mai primea. Nici regina Natalia, nici regele Milan nu mai aveau această posibilitate. Părinţii nu i-au lăsat averi prea mari şi atunci nu-i rămânea decât să-şi încerce norocul pe un ogor extrem de arid — scrisul.
Cultura vastă, cunoaşterea istoriei pe viu, nu numai din cărţi, i-au permis să formuleze teorii şi teze care nu numai că erau adevărate pentru epoca lui, ci, spre uimirea noastră, valabilitatea lor rămâne incontestabilă şi astăzi. Cu toate acestea, n-a avut succes ca scriitor… Lucrările lui erau, în esenţă, de natură publicistică şi de aici numărul mic de persoane interesate să-l citească. Basarabia, deşi era în obiectivul unor savanţi de talia lui Nicoae Iorga sau a lui Gheorghe Ghibănescu, rămânea a fi o temă pentru viitor. Regatul era frământat de alte probleme… Piatra de încercare pentru curajosul autor era limbajul, el aducea în scrisul său elemente lingvistice care aveau circulaţie în Basarabia, dar cititorul nu este gata să meargă întotdeauna, fără rezerve, pe urmele autorului…
Dorinţa de a scrie, de a se afirma era foarte mare. Lucra ca un vâslaş legat de galeră. Scria studii, romane, piese de teatru, colecta folclor. Era tipul autorului total care scria şi, paralel, se şlefuia pe sine.
O caracterizare expresă i-o face Nicolae Iorga în volumul 1 al cărţii Neamul românesc în Basarabia (Bucureşti, 1995):
“D. Moruzi scrie bine, foarte colorat şi energic, în icoane splendide uneori, deşi fără îngrijire; d-sa are cunoştinţi de politică foarte întinse şi dovedeşte o iubire de neam pe care n-o întunecă nici anumite rânduri neaşteptat de batjocoritoare…”
În volumul Corespondenţă (Bucureşti, 1977) de G.T.Kirileanu, este inserat un răvaş adresat lui G. Bezviconi care, pe parcursul mai multor ani, a revenit la tema Dumitru Moruzi:
” 6 faur 1954
Dragă Domnule G. Bezviconi,
Am primit scrisoarea de luna asta şi m-am bucurat de bunul gând cu privire la viaţa romancierului Dinu Moruzi. Eu cred că în anticăria mea se găsesc cărţile publicate de el (una s-a tipărit la Piatra Neamţ); din păcate însă nu mai ştiu unde vor fi fiind îngrămădite, de când m-au năvălit chiriaşii impuşi. Iar câtă vreme ţine gerul cumplit, care nu vrea să se moaie, mi-i cu neputinţă a le căuta prin pod şi în depozitul neîncălzit. Mai ales că-s convalescent pe urma unei gripe.
Nu cunosc pe altcineva din oraş care să-şi mai fi putut păstra cărţile după refugiu. Eu sunt singurul cărturar de aici care n-am plecat în refugiu, ca sa-mi pot păzi cărţile…
Am şi revista Unirea femeilor române la care a colaborat Moruzi. Dar, la mutarea din Bucureşti, cărţile mele au fost descărcate din vagon (în lipsa mea) şi depozitate la o moară a unui prieten de aici, unde s-au găsit amatori care mi-au descompletat colecţiile de reviste. Ce voi găsi din numerele cu articolele lui Moruzi cu plăcere ţi le voi pune la dispoziţie prin vreun prieten care călătoreşte la Bucureşti, împreună cu cele trei romane.
Enciclopedia română Minerva din Cluj, la cuvântul Moruzi Dinu — dă şi o carte tipărită la Arad pe care n-am cetit-o…”
G. T. Kirileanu, fost bibliotecar al Casei Regale, este suficient de informat referitor la prozatorul Dimitrie Moruzi, dar cel mai impresionant element este felul cum îi zice simplu, ca unui prieten — Dinu. Iar în arhiva lui a fost găsit un manuscris intitulat: Vetrii luminoase darul unui surd către cei orbi: poezii populare basarabene. Aceste versuri vin ca o continuare la cele şapte poezii publicate în placheta Cântece basarabene (Iaşi, 1912).
A mai colaborat la publicaţiile periodice Cronica (Bucureşti), Unirea (Iaşi), Unirea femeilor române (Iaşi) ş. a.
Dar totuşi, despre acest autor s-a scris prea puţin. Cele câteva cronici din timpul vieţii nu puteau acoperi orgoliul unui cneaz ce râvnea la gloria literară. Nici posteritatea n-a fost prea generoasă cu moştenirea lui literară şi toate referinţele critice pot fi reproduse în doar câteva rânduri. Dar, trebuie remarcat un detaliu. În 1958, în volumul Istoria literaturii moldoveneşti, este inclus un studiu dedicat lui Dumitru Moruzi, semnat de istoricul literar E. Levit. A fost nu numai un act de justiţie, a fost un gest riscant şi curajos de a scoate din anonimat, de a analiza creaţia unui scriitor „burghez” a cărui operă este profund basarabeană, antiţaristă şi antirusă…
Dintre caracterizările postume, reproducem una (Rudolf Suţu. Iaşii de odinioară, vol. II, Iaşi, 1928, 311) care-l prezintă pe Dumitru C. Moruzi ca pe o curiozitate a Iaşiului de odinioară:
“Cărturarul Dimitrie Moruzi (1900)
Mimi Moruzi, cum i se spunea între rudele sale, era fiul Catincăi Moruzi, născută Sturza,a doua soţie a lui Constantin Moruzi din Rusia. Dimitrie Moruzi era văr şi cu Natalia Cheşcu, regina de mai târziu a Serbiei şi cu fraţii Rosnovanu şi Sakelaridi.
Ieşenii cei vechi au stimat întotdeauna pe „cneazul Moruzi din Tataraşi”, pe cărturarul modest care, acolo, într-o căsuţă ce de abia se zărea şi se pierdea printre copacii înalţi şi verdeaţa ce-i plăceau atâta cneazului, a scris minunatele lucrări: Pribegi în ţară răpită, Înstrăinaţii şi atâtea altele. Era şi un pasionat muzicant.
În ultimele lui zile, acest boier moldovan din Rusia, retras aici la Iaşi, unde şi-a trăit viaţa lui închisă în biroul său de lucru, a dus mare lipsă”.
Lucrările lui Dumitru C. Moruzi fac impresia unor scrieri memorialistice. Personajele trăiesc, se mişcă, activează într-un cadru realist şi dacă treci din paginile romanelor la presa vremii se poate întâmpla să citeşti motive asemănătoare în cronica mondenă sau la „fapt divers”. De aici şi această imagine a scriitorului pe care şi-a format-o şi a propagat-o cu insistenţă Dumitru C. Moruzi — un bătrân care-şi deapănă neostenit amintirile.
Romanele lui au câte un subtitlu: înstrăinaţii este definit de autor ca „studiu social în formă de roman”, Pribegi în ţară răpită -“roman social basarabean”. De aici şi subtila observaţie a lui de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, 1941): “D. C. Moruzi îşi romanţează amintirile în stilul lui N. Filimon. Toată valoarea romanului stă în documentaţia asupra vieţii boierilor şi ţăranilor din Basarabia. Alcătuirea unei case boiereşti, la Chişinău şi la ţară, moravurile nobilimii basarabene, ale curţii de la Petersburg, călătoriile în faeton, acestea toate sunt înfăţişate cu un mare pitoresc; vehiculele sunt ca şi portretizate. Aceste vehicule bizare pentru ochiul nostru sugerează imensul spaţiu rusesc.”
Romancier social, memorialist, publicist, folclorist. O imagine gravă, plină de sine a unui scriitor răsfăţat de muze, ceea ce nu corespunde realităţii. Suntem datori să punem la îndoială acest profil literar în cazul când citim piesele de teatru, versurile sau cronicile lui risipite prin ziarele vremii. Alături de romanele înstrăinaţii (1910, Vălenii de Munte; 1912, ediţia a II-a, Bucureşti), Pribegi în ţară răpită (1912), Moartea lui Cain (1914), în bibliografia lui mai sunt înscrise opera muzicală Cetatea Neamţului, opera comică Pescarii din Sulina (Veta, ou les pecheurs de Soulina,1911, în colaborare cu Gh. Gr. Arghyropolu), comedia în trei acte Convertirea (1911) ş. a.
Dumitru C. Moruzi era un bun cunoscător al literaturii ruse. Prin el, cititorul român afla despre existenţa unei literaturi deosebite în Rusia. În scrisul lui se întrevăd influenţe din L. Tolstoi, N. Gogol, I. Turgheniev ş.a.
Printre momentele negative remarcate de critică: “lunecarea” din roman spre memorialistică, construcţii pe alocuri nedefinitivate, inconsecvenţe lingvistice, repetarea subiectului (unul dintre păcatele frecvente), readucerea în prim-plan a aceloraşi personaje, dar… sub alte nume. Petre V. Haneş scrie în studiul său despre D. C. Moruzi: „Tema — aceeaşi: superioritatea vieţii patriarhale faţă de civilizaţie. Procedeul — acelaşi: în loc de acţiune, discuţii teoretice. Uneori, chiar autorul intervine şi polemizează cu personajele…”
Întrebarea pe care şi-o pun istoricii literari „Este oare Dumitru C. Moruzi un scriitor basarabean?” are, de fiecare dată, un singur răspuns: „Da”. S-a născut la Iaşi, dar a locuit în Basarabia şi toată opera lui este dedicată acestei părţi a României. Inima lui a bătut la unison cu inimă Basarabiei. Tragedia ei a fost şi tragedia lui.
Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chişinău, 1997) ne propune o nouă citire a romanelor lui Dumitru Moruzi. Făcând aluzie la neorealismul italian şi la „literatura brută” americană, el demonstrează că, prin felul său de a vedea lumea şi de a o reflecta în opera literară, autorul din Tătăraşi este totuşi un romancier.
Destinul omului politic
Dumitru C. Moruzi n-a fost un om politic în sensul acceptat de noi astăzi. A avut o funcţie de subprefect în Dobrogea, un post care trebuia să-i permită o existenţă onorabilă… Dar, dacă-i citim cu atenţie scrierile, ne convingem că a fost preocupat de studierea claselor sociale. Graţie eforturilor lui, avem descrierea unor pături care astăzi nu mai sunt şi nici condiţiile, mediul propice renaşterii lor nu există. Târgoveţii sunt descrişi cu lux de amănunte. Comercianţii de astăzi au o altă mentalitate, alte metode, alt limbaj. O altă clasă complet dispărută este cea boierească. Studiile de mai ieri despre lupta de clasă ne-au creat o imagine deformată a unui segment al societăţii basarabene de odinioară. Dacă o vom studia mai atent, vom descoperi că a fost clasa cea mai activă social şi cea mai importantă. Împotriva acestei categorii s-a lucrat subtil, utilizându-se diverse procedee: boierii nu erau recunoscuţi ca nobili ereditari, moşiile lor erau cumpărate de străini pentru a-i dezmoşteni… Pe urmele lui, au păşit mai uşor şi Constantin Stere când a scris În preajma revoluţiei şi Gheorghe Bezviconi când a lucrat la romanul Ultimul om de prisos.
Profesorul A.C. Cuza, la înmormântarea lui Dumitru C. Moruzi, a rostit o emoţionantă cuvântare în care a definit exact aspiraţiile politice ale acestuia: „Publicist politic, el a fost un bărbat cu vederi generoase, cu idei într-adevăr naţionaliste, susţinând cu înflăcărare drepturile româneşti ale basarabenilor săi, mai ales, şi luptând cu pana ageră, liberă şi independentă, pentru realizarea marelui ideal al unirii românilor, care a fost crezul întregii lui vieţi şi gândul său cel din urmă.”
Avântul lui politic mai poate fi măsurat şi într-un alt mod: critica argumentată şi consecventă la adresa imperialismului şi a şovinismului ţarist, apelul lansat către popoare de a lupta pentru drepturi naţionale, sincera lui credinţă că, în cele din urmă, ele se vor elibera din Imperiul Rus, care era o enormă închisoare.
În controversata — la începutul secolului — problemă evreiască, el are o poziţie proprie, bine argumentată. Apariţia statului Israel este o confirmare elocventă a intuiţiei lui politice, a înţelepciunii lui.
Intuiţia lui politică era ieşită din comun. El a prevăzut exact ce se va întâmpla cu împăratul Rusiei şi cu casa imperială. Evenimentele din 1917 au demonstrat previziunea cneazului din Tătăraşi care, deşi nu ieşea din casă, prea bine ştia ce se întâmplă şi poate chiar se va întâmpla în lume.
În capitolul VII, în încheierea cărţii Ruşii şi românii, Dumitru C. Moruzi recapitulează momentele esenţiale expuse în volum. Prin faţa noastră trece întreg secolul XX cu toate problemele şi dramele lui. Autorul n-a fost un prezicător, un ghicitor în stele. Fiind un profund analist, el a intuit toate punctele vulnerabile ale civilizaţiei europene, multe dintre ele localizându-le la frontiera dintre cele două lumi: latină şi slavă. Dacă dorim să ştim ce mai avem de făcut, trebuie să-l citim şi să-l recitim pe Dumitru C. Moruzi:
„Pentru a dovedi că nobleţa basarabeană, când s-ar vedea lipsită de privilegiile ce o leagă de ţarism, s-ar reîntoarce la obârşia ei, am admis ideea unei Rusii constituţionale. În tot cuprinsul acestei lucrări însă, am spus şi dovedit îndeajuns, că înfiinţarea unui asemenea stat este o utopie şi menţin în totul spusele mele.
Nu zic că ţarismul nu va încerca a îngădui aceasta aşa-zisului «popor rusesc» care este, şi el, o a doua utopie, scornită de presa streină, căreia şi presa noastră îi ţine hangul. Dar oare puţine îngăduiri a făcut poporului său, premergătorul lui Nicolai II care, în filozofia istoriei, nu va fi Alexandru III, ca Ludovic al şaisprezecelea de Franţa? Îngăduiri peste îngăduiri, constituţii şi cocarde, până ce, la urma urmei, a ajuns să îngăduie francezilor ca să-i taie si capul cu regalitate cu tot. Acolo va ajunge netăgăduit şi ţarismul…
…Viitorul nu mai e al cuceririlor; el aparţine popoarelor omogene, adică, de un sânge, de o limbă şi de o cultură.
Individul, neamul, poporul, seminţia; iar la vârf omenirea, iată societatea veacurilor viitoare!…
…Ora sfântă se apropie! Auziţi clopotele Kremlinului sunând a jale sfârşitul a zece veacuri de sclavie ţaristă! La muncă spornică şi roditoare, istorici, poeţi, literaţi, pictori şi artişti ai tării. Reînviaţi geniul Basarabiei! Aprindeţi-vă faclele, ca să luminaţi trecutul, arătând celora din întuneric, calea falnică a viitorului! Grăbiţi-vă, nu pierdeţi timpul…”
S-a stins din viaţă la Iaşi, pe 9 octombrie 1914. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea.
În decembrie 2000, cu ocazia unei lansări de carte, am vizitat cimitirul ieşean împreună cu profesorul Ion Borşevici. Am găsit cu greu locul de veşnică odihnă al scriitorului Dumitru C. Moruzi.
Un mormânt părăginit, uitat de lume, după cum, uitate de lume, sunt şi scrierile lui în postumitate. Regretul nostru este enorm. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de scrierile lui Dumitru C .Moruzi, iar ca ele să „lucreze”, nu e suficient să scoatem de la index puţinele exemplare de cărţi care s-au mai păstrat, ci să le reedităm, să le difuzăm, prin ele să ne împrospătăm memoria şi credinţa de neam. El a făcut tot ce i-a stat în puteri, acum a venit rândul nostru…
„(…) Când o vrea Ceru-n sfânta sa dreptate
Ca să se-ndure d-un întreg popor !
S-adune iar pe frate lângă frate,
Sub cuta falnică de tricolor !
Cernitul Prut, acum hotar !
Când, luminat d-al Volniciei soare,
Va lega iar de-o Românie Mare
Al Basarabiei lăstar,
De voi ajunge atunci cu bine,
Voi spune Domnului Prea Sfânt:
“Sloboade-acum pe robul tău, Stăpâne!”
„Dreptul renaşte pe pământ!”
(Pribeagul, „Cântece basarabene”, Iaşi, 1912)
* * *
În nr. 33 al gazetei Unirea din 13 octombrie (1914) la loc de frunte, găsim următorul anunţ:
„În ultimul moment, ne vine ştirea dureroasă că scumpul nostru prieten, nobilul caracter, încercatul român, marele talent care a fost Dumitru C. Moruzi s-a stins din viaţă, din pricina unei boli care îl chinuia de multă vreme, joi, 9 octombrie, ora 5 a.m.
Cu inimile cernite, deplângând ireparabila pierdere pe care o îndurăm, şi pe care o încearcă şi literatura românească, ne rugăm Domnului să-i fie ţărâna uşoară!”
Numărul 34 din 19 octombrie, e dedicat lui D.Moruzi. Articolul de fond, ca şi cel următor, sunt de el iscălite: Eu despre „Înstrăinaţii ”şi Quod licet Caroli, Non licet Freddy. Acesta este ultimul articol, pe care autorul l-a scris seara, la 8 octombrie, şi nu a apucat a-l isprăvi. Urmează romanţa Pribeagul, dedicată d-nei Lucia Greceanu, şi Marş de resbel, scris la Bucureşti, la 1900. Gazeta publică o descriere a Funeraliilor lui Dum. C. Moruzi şi Cuvântarea dlui prof. A. C. Cuza(…)
„Duminică 12 octombrie, încă pe la ora 1, lumea se adunase în mare număr la casa regretatului defunct, în strada Vasile Lupu 74.
Serviciul religios a fost slujit cu o pompă rară, demnă de numele şi calităţile celui dispărut, de către P.S.S. Arhiereul Alexie Craioveanul, asistat de Protoiereul I. Ţincoca, preoţii Niculescu şi Găucă, şi diaconul Oprişanu. Răspunsurile au fost date de admirabilul cor al Seminarului ce venise, în urma învoirii date de părintele rector Savin, în frunte cu pr. C. Bobulescu.
O companie din Reg. 13 Ştefan cel Mare, Blazonul familiei Moruzi în frunte cu muzica regimentului; a dat onorurile cuvenite, defunctul posedând pe lângă alte decoraţii şi «Steaua României». Cortegiul funerar a pornit la ora 3 jum. de la locuinţa defunctului, parcurgând străzile Vasile Lupu, Elena Doamna, Târgul Cucului şi Eternitate. Cordoanele au fost ţinute de dnii: prof. A.C.Cuza, prof. dr. C. Şumuleanu, colonel dr. Bălăceanu şi maior Danu. În timpul mersului, cortegiul a fost urmat de o mare mulţime şi de membrii Partidului Naţionalist (în numele căruia d. prof. A.C.Cuza a depus o frumoasă coroană), publicişti, studenţi universitari, mulţi admiratori şi prieteni ai talentatului scriitor. Însemnăm din asistenţi pe dnii: prinţul Dimitrie Moruzi, fratele prinţesei Maria Moruzi, ambii veri cu defunctul; apoi: Const. Meissner, căp. Alex. Straja, A.B.Brandia, dna şi d. Anibal Ciurea, prof. I.Ursu, State Dragomir, Eugen Revent, C. Toma, R. Suţu, dr. Lambrior, dr. Tănăsescu, Virgil Holban, dna şi drele Val. Hulubei, Grigorescu, Roşculeanu, Geanău, Ghervescu, Atanasiu, V. Iamandi, Şt. Petrovici, Gaspar, Gr. Stratin1, P. Niţescu etc.
Pe catafalcul din faţa bisericii din cimitir s-a slujit ultimul serviciu religios, pentru odihna sufletului neuitatului nostru scump prieten…
Pătrunzătorul discurs rostit de d. prof. A.C .Cuza, a produs o adâncă impresie asupra asistenţei…”2
Bibliografie selectivă Dumitru C. Moruzi
Opera:
Basarabia şi viitorul ei /Bucureşti, 1905;
Ruşii şi românii /Bucureşti, 1906;
Instrucţia militară în şcoale /Revista Arhiva, 1909;
Înstrăinaţii /Vălenii de Munte, 1910;
Pescarii din Sulina (Veta, ou les pecheurs de Soulina, 1911, în colaborare cu Gh. Gr. Arghyropolu), comedie în trei acte;
Convertirea, 1911, comedie în trei acte;
Sărutarea lui Iuda, 1912, (piesă de teatru în 4 acte);
Păţania lui Samumchi (farsă în 3 acte);
Soldatul (poezie) // Arhiva (Iaşi); 1911, nr.l;
Conu Nastase (nuvelă) // Arhiva (Iaşi); 1911, nr. 2;
Pe viscol (nuvelă) // Arhiva (Iaşi); 1911, nr. 2;
Aghiotantul generalului (nuvelă) // Arhiva (Iaşi), 1911, nr.4;
Proorocul (nuvelă) // Arhiva (Iaşi), 1911, nr. 6;
Cântece basarabene /Iaşi, 1912;
Pribegi în ţară răpită/laşi, 1912;
Problema jidovească şi poporul român /Arad, 1914, lucrare dedicată membrilor Constituantei;
Moartea lui Cain /Piatra-Neamţ, 1914.
Despre operă:
Revent, Eugeniu. «În preajma unui roman: Pribegi în ţară răpită de D-l Dumitru C. Moruzi»; // Revista Arhiva, 1911;
Botez, Octav. Pe marginea cărţilor /Iaşi, 1923;
Conta-Kernbach, Mariana. Un poet şi un prozator (V. Alecsandri şi D. C. Moruzi), Iaşi, 1924;
Cardaş, Gh. Poeţii şi jnozatorii basarabeni până la Unire (1812-1918). Antologie şi studiu. Bucureşti, 1937;
Predescu, Lucian, Enciclopedia Cugetarea, Bucureşti, 1940;
[Recenzie]. – 1940. – nr. 9-10. – P.50. – Rec. la cartea : Bezviconi, G. Prinţul C. Moruzi: Extras din Revista istorică. – 1940. – Semn. : I.R;
Călinescu, George. Istoria literaturii române de la origini până în prezent /Bucureşti, 1941;
Stino, A.G. Vitrina cărţii -1942. – nr.8-9. – P.129-131. – Rec. la cartea : Bezviconi, G. Romancierul Dimitrie Moruzi: Extras din Cetatea Moldovei. -1942. – Septembrie.
Bezviconi, Gheorghe. Romancierul din Dănuţeni /Iaşi, 1942;
Haneş, Petre V. Scriitori basarabenii 1850-1940).-Bucureşti, 1942;
Bezviconi, G. Romancierul din Dănuţeni // Viaţa Basarabiei. – 1943. – nr. 3-4;
Stino, Aurel George.Vitrina cărţii//Viaţa Basarabiei.-1942.-nr.8-9;
Rec. la cartea: Bezviconi, G. Romancierul Dimitrie Moruzi: Extras din Cetatea Moldovei. – 1942. -Septembrie;
Hropotinschi, Andrei. Dumitrii Moruzi – un clasic pus la index // Moldova suverană, 1992, nr.173 din 25 noiembrie;
Hropotinschi, Andrei. Dumitrii Moruzi—un clasic şi un optimist // Basarabia, 1992, nr. 10;
Vasilescu, Ioana. Dimitrie C. Moruzi, scriitor basarabean //Magazin bibliologic,-Chişinău, 1993.-nr.l;
Cimpoi, Mihai. Un om nou într-o lume nouă. Dumitru C. Moruzi//Literatorul, 1993, nr.50;
Iorga, N. Neamul românesc în Basarabia (2 vol. îngrijite de dr. Iordan Datcu).-Bucureşti, 1995.
Mariana Conta-Kernbach
„Iubesc Basarabia, fiindcă sunt fiul ei. O iubesc, fiindcă-i pământ românesc” Vasile Ţepordei.
„Dealuri şi văi, câmpii fermecătoare! Izvoare reci, din codrii cei adânci! Lunci de la Prut, cu sălcii plângătoare! Nistre bătrân, ce curgi numai prin stânci! V-am părăsit, încă din tinereţe, V-am părăsit, plângând amar, Şi lacrămi vărs şi-acum la bătrâneţe, Lacrămi destule în zadar! Am părăsit părinţi şi casă, Ducând cu min-un tainic dor. Ca să nu văd, o, ţară mult duioasă, Cum lâncezeşti sub jug străin.(…)
(Pribeagul, „Cântece basarabene”, Iaşi, 1912)
Când sunt rostite marile adevăruri despre un om? Atunci când moare sau niciodată. Nicolae Iorga a scris o pagină la moartea lui Dumitru C. Moruzi, o pagină în care a încăput toată drama, toată tragedia şi toată frumuseţea unei vieţi.
În acest loc de frunte să se vorbească de prietenul nostru eroic în mijlocul sărăciei sale absolute, care ne-a părăsit numai o dată cu trecerea sa la cele veşnice. Azi puţini ştiu cine era acel bătrân bolnav, suni, astmatic, incapabil aproape de a se mişca, pe care-l cuprindeau două odăiţe de mahala în fundul laşului, sus pe dealul de la Nicoriţa, la intrarea drumului spre cimitir. Rar, îl vizita câte un prieten: viaţa noastră de astăzi e pretenţioasă şi absorbantă. Prietenul Moruzi se bucura, şi s-ar fi bucurat şi mai mult dacă l-ar fi putut înţelege. Cu paşi grei, păzindu-şi inima, îl petrecea până în prag, şi iarăşi singurătate totală se făcea în jurul lui. Era prinţ, recunoscut în Rusia, de unde venise, foarte tânăr, pentru credinţele şi aplecările sale. Coborâtor autentic de Domn, strănepot al lui Constantin vodă şi o ştia, şi o spunea, numai fără trufie, şi, cu acest defect, ce se poate face în această ţară! Regele Milan, cu care avea o asemănare impresionantă, îi venea văr bun, şi la Belgrad nepotul său Alexandru îl primise cu onorurile unui membru al dinastiei. Fusese bogat, avuse moşii, cheltuise şi risipise; fiul său ducea la Paris o viaţă mare: „prince Mourousi”. Şi, când l-am găsit, l-am descoperit, la Bucureşti, unde se ţinea din colaboraţia la câte o foaie săracă, avea în Dealul Spirei o cămăruţă goală ca de spital şi trei, patru cărţi pe o scândură. Şi vorbea despre toate ţările, despre toate societăţile ca şi cum şi atunci i-ar fi fost la îndemână să facă tot ce făcuse odată.
A tipărit o carte despre Basarabia, despre Rusia, la „Minevra”, o carte uimitoare prin bogăţia ideilor, prin puterea amintirilor, prin coloraţia stilului. Nu s-a cetit. La Iaşi a dat două romane despre vechea viaţă moldovenească şi basarabeană din tinereţele sale şi o sumă, de amintiri care se pot pune pe dreptate alături de ale lui Ion Ghica, dacă nu şi mai presus de ele. Abia s-a atins câte unul de dânsele, deşi scriitorii ruşi vestiţi din generaţia sa nu scriu mai interesant şi mai instructiv. In fiecare rând al lui vibra un naţionalism tânăr şi viteaz, care nu te-ar fi făcut să crezi că scrie un om de şaizeci şi cinci de ani, mâncat de tot greul şi amarul vieţii.
Până la sfârşit a fost un ostaş loial şi cutezător al credinţelor sale. A murit ca pe câmpul de luptă. Noi vom păstra cu pietate scrisele sale şi acele scrisori în care fiecare cuvânt avea o însemnătate literară şi umană. Nu-l vom uita, nu-l putem uita. Era prea extraordinar pentru aceasta. Şi, când se vor schimba lucrurile spre bine, vom spune, ca să ne înţeleagă, la bătrâneţele noastre, aceia cărora le vom lăsa o moştenire de muncă şi credinţă, că noi am pornit pe vremea când tinerii erau printre oamenii de şaizeci de ani şi când lucrau pentru neam fără răsplată numai bolnavii aproape de moarte şi săracii printre săraci; pe vremea prietenului nostru Dimitrie Moruzi.
1914
(Nicolae Iorga. Oameni cari au fost, Chişinău, 1990, p. 227)
Nu mai ştiu dacă este în lume o altă literatură care şi-ar fi permis să-şi uite puţinii scriitori pe care îi are într-un timp atât de scurt de la trecerea lor din viaţă. Dumitru C. Moruzi este cazul cel mai elocvent.
Explicaţii şi motivări pot fi găsite diverse, unele chiar destul de plauzibile, dar, în esenţă, problema rămâne nesoluţionată. La începutul mileniului trei, peste mai bine de o sută de ani de la publicarea scrierilor lui Dumitru C.
Moruzi, descoperim că opiniile punctate de el odinioară sunt valabile şi astăzi.
Destinul omenesc
De obârşie grecească, dintr-un neam care a dat istoriei noastre doi domnitori, Constantin şi Alexandru Moruzi, Dumitru este fiul principelui Constantin Moruzi, personaj extrem de popular şi bine cunoscut în epocă, şi al domniţei Ecaterina, nepoata domnitorului Ioan Sturza.
Ca să ne facem o părere corectă despre părinţii şi casa în care a fost crescut şi educat viitorul scriitor, trebuie să apelăm la documente şi la studii ştiinţifice care au cercetat atent epoca. Gheorghe Bezviconi a fost cel mai perseverent cercetător al familiei Moruzi. A publicat câteva studii serioase şi bine întocmite – cel mai amplu dintre ele, Moruzeştii, a rămas în manuscris după moartea autorului. Noi vom cita din lucrarea tiparită în Revista istorică a lui Nicolae Iorga:
“Prinţul Constantin Moruzi1,este eroul multor intrigi şi revolte, a fost şi izgonit din ţară în anii 1848, 1854 şi 1866, aşa încât, ori de câte ori părăseşte Moldova, istoricii îl pierd din vedere, deşi prezintă interes pentru ei.
Constantin Moruzi se trage dintr-o veche2 familie, de loc din Trapezunt (din secolul al XVII-lea), aşezată apoi la Bizanţ şi venită în cele din urmă, în 1777, în persoana lui Constantin Vodă, să domnească peste Ţările Româneşti3. El s-a născut în 1816. Cinci ani mai târziu, tatăl său, nepotul lui Constantin-Vodă, beizadea Dimitrie Al. Moruzi, aflând despre decapitarea fratelui său, dragomanul Nicolae, a trecut, deghizat ca marinar, de la Constantinopol la Odesa4. Mama lui Constantin, Sevastia, fata bogătaşului grec Ierachi, a fost întemniţată la Constantinopol5. De altfel, din pricina destituirii tatălui lui Dimitrie, Constantin-Vodă, din Scaunul Moldovei, în 1806, a izbucnit războiul ruso-turc, iar la semnarea păcii din Bucureşti, în 1812, doi fraţi ai Domnului demis, dragomanii Dimitrie6 şi Panaiot, au fost decapitaţi şi ei, fără să fie vinovaţi de trădare7, dar şi fără să fi rămas străini de unele negocieri suspecte8.
Beizadeaua Dimitrie Moruzi nu s-a mai întors la Constantinopol. Bucurându-se de supuşenia rusă, s-a aşezat, după pacea din Adrianopol (1829), în Moldova, la moşia Pechea, lângă Galaţi, unde a murit în 1844. Acolo a crescut şi Constantin, urmând apoi studiile la Munchen9, la două facultăţi. Vorbea franţuzeşte mai bine decât un francez, era un jurist neîntrecut, şi un om de o frumuseţe cu adevărat rară, aşa încât el însuşi repeta adesea: „aşa frumuseţe se naşte o dată la o sută de ani”10. Avea o putere de viaţă formidabilă. Era un purtător al vechilor tradiţii, dar şi un materialist specific grec, încercând toate mijloacele de îmbogăţire, cultivând la moşia sa până şi tutunul şi năutul11, totuşi totdeauna înglodat în datorii, ba chiar ajuns la ruină. Nimeni nu-i putea contesta prestigiul unui boier mare, dar nici un om care avea un ban în buzunar nu ţinea să rămână supt acelaşi acoperiş cu el12.
Revenit la Iaşi, tânărul Moruzi s-a căsătorit cu Pulcheria Cantacuzino (1824-1844). Ea a murit de timpuriu, lăsându-şi zestrea moştenire fiului ei, Alexandru, născut în 1842. De aceea Constantin Moruzi nu ţinea la fiul său, căruia nu i-a dat decât o creştere aleasă în străinătate.
A doua soţie a prinţului Moruzi a fost Ecaterina (1826-1891), fata lui beizadea Nicolae Sturdza (fiul lui Ioan-Vodă) şi a frumoasei Marghioliţa D. Ghica ( + 1888), măritată apoi cu C. Sturdza, răpită şi măritată în cele din urmă cu N. Rosetti-Roznovanu. Cocoana Catinca a primit o creştere aleasă la Lemberg, era foarte inteligentă, ca şi mamă-sa, dar, spre deosebire de tot neamul ei, avea o înfăţişare ce-i permitea mai apoi să-şi zică: „mama pădurii”. Mică de stat, dar foarte energică, această femeie conducea cu autoritate pe cel mai frumos bărbat al timpului. Era şi secretara lui la scrierea epistolelor, pe care le redacta, de altfel, după gustul ei13″. ( Bezviconi, Gh. Prinţul Constantin Moruzi, în Revista istorică, XXV, 1940, nr.4-6).
Extrapolată în spaţiul românesc al Basarabiei, legenda Olandezului Zburător are o versiune simplistă, dar profund autohtonă. Pribeagul autor îşi deapănă cântecul mişcat de fiorul unui dor nostalgic, dar etern:
(…)”Aş fi udat cu o lacrimă fierbinte
Lespedea rece al unui scump mormânt
Şi regăsit acele nume sfinte
A fericirilor ce nu mai sunt.
Sătucul meu! Şi vatra părintească
Ce acum s-a stins… de mult… de mult!
Şi-n fund de codru-o doină bătrânească
încă o dată s-o ascult!
Dar vatra-mi s-o revăd pustie!
Sătucul pradă la străin
Mai bine vreau neşters ca să-mi rămâie
Chipul lor scump în al meu sân!”(…)
(Pribeagul, „Cântece basambene”, Iaşi, 1912)
Dumitru C. Moruzi s-a născut la 2 iulie 1850 la Iaşi, dar copilăria, începând cu vârsta de patru ani, şi-a petrecut-o în Basarabia, fie la Dănuţeni, fie la Cosăuţi, fie la Ciripcău, iar iernile — la Chişinău.
În casa părintească, sub îndrumarea mamei, învaţă să citească, să scrie şi să calculeze. Cu o bonă franceză—a învăţat limba franceză, cu un ofiţer polonez —poloneza. Au adus de la Iaşi la Dănuţeni un învăţător francez, dar acestuia nu i-a plăcut să stea la moşie şi atunci elevul şi dascălul său s-au mutat cu traiul şi învăţătura la Iaşi. Acelaşi învăţător îl va însoţi la studii la Paris, în 1863, unde s-a produs un scandal, în urma căruia au fost nevoiţi să se despartă, nu însă fără implicarea poliţiei şi a mamei Catinca. Francezul avea prostul obicei să-şi bată discipolul. Dumitru, în toţi aceşti ani, a răbdat, dar în hotelul din Franţa n-a mai putut suporta teroarea şi a început să ţipe — au venit stăpânii şi oamenii de serviciu din hotel, a venit poliţia şi, după ce le-au scris părinţilor, au rezolvat conflictul. S-a înscris la Liceul St. Louis din Paris, iar în 18(59 şi-a luat bacalaureatul.
În inima Franţei, s-au cimentat convingerile lui filofranceze şi ostilitatea faţă de imperialismul rusesc.
Revine în Basarabia, unde-l ajută pe tatăl său la administrarea moşiilor familiale. Ca supus al ţarului, participă la războiul ruso-turc din 1877-1878, fiind translator în statul major al unei armate ruseşti.
Pentru participarea la acest război, Carol I l-a decorat cu Steaua României în grad de ofiţer.
Cunoştea îndeaproape realităţile dure ale războiului, descifrase adevăratele planuri ale ţarismului care, dincolo de intenţia declarată de a lupta pentru eliberarea popoarelor balcanice de sub jugul otoman, dorea, de fapt, cucerirea acestor teritorii.
Dar, refuzul lui la cetăţenia rusă are un alt mobil. O ceartă cu părinţii din cauza unei căsătorii nepotrivite titlului său princiar l-a determinat să accepte cetăţenia română.
Prinţul Constantin Moruzi îi pregătea intrarea în diplomaţie, dar firea romantică a fiului nu se împăca cu tradiţiile familiilor princiare în care căsătoriile nu erau decât nişte aranjamente.
Va ocupa câteva funcţii modeste în aparatul administrativ. A fost numit administrator al plasei Constanţa, apoi, subprefect la Sulina, dar în 1895, intrigile fraţilor Stătescu l-au făcut să iasă din serviciu, întreţinându-se mai mult din ajutorul acordat de verişoara sa, regina Natalia, care i-a cumpărat şi casa din Tătăraşi.
Amănunte cu privire la situaţia lui familială şi materială aflăm din studiul lui Gheorghe Bezviconi despre Constantin Moruzi:
“…Dar, într-o bună zi, la 26 februar 1886, pe când încerca să facă un pasians, prinţul Constantin Moruzi a murit subit. Ultimele cuvinte i-au fost: „Ce porcărie!”
Le-a spus, desigur, în franţuzeşte, căci în această limbă vorbea, în calitate de şambelan al Curţii Imperiale, revoluţionarul şi patriotul român, nepot şi strănepot de Domni, cu sânge fanariot.
Cocoana Catinca a rămas să-l plângă, dar, când cineva, mângâind-o, a spus că se va ruga pentru păcatele prinţului, care ar fi făcut curte şi altor femei, această boiereasă, mândră şi în momente ca acestea, a răspuns: „Soţul meu n-a avut păcate!”
Ea a murit cinci ani mai târziu, la Sulina, ruinată şi refuzând fiului Dimitrie moştenirea. Era îngrijită de o slujnică credincioasă, căreia i-a cerut să arunce în Dunăre cheia de la camera în care a murit.
În Livre d’or de la Noblesse Phanariote, E. Rizo-Rangabe spune că Dimitrie Moruzi, fiul prinţului Constantin şi al cocoanei Catinca, născut la Iaşi, în 1850, s-a căsătorit cu contesa Teresa Gizycka (născută în 1856). Adevărul este că, tocmai din cauza căsătoriilor cu o guvernantă şi cu o soră de caritate, Titi Moruzi s-a certat cu părinţii şi a părăsit Rusia, pe care o ura din ce în ce mai mult, mai ales pe când ruşii n-au intervenit pentru salvarea Tronului fiului reginei Natalia.
El a studiat la Sorbona; a fost apoi ofiţer în statul-major al generalului Nepokoiciţki. Trecând mai pe urmă Prutul, a ajuns supus român şi subprefect la Sulina cu tatăl său, dar era ca o caricatură a lui. Ura pe fratele său mai mare, care a făcut o carieră mai frumoasă, şi-şi revărsa ura asupra cumnatei sale, despre care vom vorbi mai jos.
Mi se pare că sora de caritate a renunţat la căsnicie, în schimbul sumei de 100.000 de ruble, ce i-a predat-o secretarul reginei Natalia, Clarici. Această „femeie urâtă”, aşa-i spunea familia, a murit aproape la o sută de ani în ospiciul din Iaşi.
Nici cu cea de a doua soţie a sa, Titi (Dimitrie C. Moruzi) n-a fost fericit; ea a fost surghiunită la mănăstire. A mai avut un fiu,care a ajuns ofiţer în Franţa. Regina a cumpărat vărului o casă la Tătăraşi, mahala a Iaşilor, unde a şi trăit acest om „cu multe necazuri şi puţini prieteni”. L-a ajutat materialiceşte, pe când scria opere literare, destul de mediocre, afară, poate, de romanul auto-biografic, sprijinit, pentru dragostea de Român din Basarabia, de profesorul N. Iorga. Operei lui D. Moruzi îi vom dedica însă un studiu special. El a murit în 1914.”(Bezviconi, Gh. Prinţul Constantin Moruzi, în Revista istorică, XXV, 1940, nr.4-6).
Destinul scriitorului
A început să scrie din motive materiale. A debutat la vârsta de 53 de ani în revista Cronica (Bucureşti), unde tipăreşte lucrarea Basarabia şi viitorul ei (1812-1905). Scrierea apare şi sub forma unei plachete având un alt titlu: Basarabia şi viitorul ei (1905). Dar nici aici nu se încheie scurta biografie a acestei prime scrieri. În 1906, ea apare, inclusă integral, în volumul Ruşii şi românii, având prefaţa semnată de istoricul Nicolae Iorga, unul dintre cei mai consecvenţi susţinători ai scriitorului.
Trebuia cumva să se întreţină singur. Ajutoare de la rudele sale bogate nu mai primea. Nici regina Natalia, nici regele Milan nu mai aveau această posibilitate. Părinţii nu i-au lăsat averi prea mari şi atunci nu-i rămânea decât să-şi încerce norocul pe un ogor extrem de arid — scrisul.
Cultura vastă, cunoaşterea istoriei pe viu, nu numai din cărţi, i-au permis să formuleze teorii şi teze care nu numai că erau adevărate pentru epoca lui, ci, spre uimirea noastră, valabilitatea lor rămâne incontestabilă şi astăzi. Cu toate acestea, n-a avut succes ca scriitor… Lucrările lui erau, în esenţă, de natură publicistică şi de aici numărul mic de persoane interesate să-l citească. Basarabia, deşi era în obiectivul unor savanţi de talia lui Nicoae Iorga sau a lui Gheorghe Ghibănescu, rămânea a fi o temă pentru viitor. Regatul era frământat de alte probleme… Piatra de încercare pentru curajosul autor era limbajul, el aducea în scrisul său elemente lingvistice care aveau circulaţie în Basarabia, dar cititorul nu este gata să meargă întotdeauna, fără rezerve, pe urmele autorului…
Dorinţa de a scrie, de a se afirma era foarte mare. Lucra ca un vâslaş legat de galeră. Scria studii, romane, piese de teatru, colecta folclor. Era tipul autorului total care scria şi, paralel, se şlefuia pe sine.
O caracterizare expresă i-o face Nicolae Iorga în volumul 1 al cărţii Neamul românesc în Basarabia (Bucureşti, 1995):
“D. Moruzi scrie bine, foarte colorat şi energic, în icoane splendide uneori, deşi fără îngrijire; d-sa are cunoştinţi de politică foarte întinse şi dovedeşte o iubire de neam pe care n-o întunecă nici anumite rânduri neaşteptat de batjocoritoare…”
În volumul Corespondenţă (Bucureşti, 1977) de G.T.Kirileanu, este inserat un răvaş adresat lui G. Bezviconi care, pe parcursul mai multor ani, a revenit la tema Dumitru Moruzi:
” 6 faur 1954
Dragă Domnule G. Bezviconi,
Am primit scrisoarea de luna asta şi m-am bucurat de bunul gând cu privire la viaţa romancierului Dinu Moruzi. Eu cred că în anticăria mea se găsesc cărţile publicate de el (una s-a tipărit la Piatra Neamţ); din păcate însă nu mai ştiu unde vor fi fiind îngrămădite, de când m-au năvălit chiriaşii impuşi. Iar câtă vreme ţine gerul cumplit, care nu vrea să se moaie, mi-i cu neputinţă a le căuta prin pod şi în depozitul neîncălzit. Mai ales că-s convalescent pe urma unei gripe.
Nu cunosc pe altcineva din oraş care să-şi mai fi putut păstra cărţile după refugiu. Eu sunt singurul cărturar de aici care n-am plecat în refugiu, ca sa-mi pot păzi cărţile…
Am şi revista Unirea femeilor române la care a colaborat Moruzi. Dar, la mutarea din Bucureşti, cărţile mele au fost descărcate din vagon (în lipsa mea) şi depozitate la o moară a unui prieten de aici, unde s-au găsit amatori care mi-au descompletat colecţiile de reviste. Ce voi găsi din numerele cu articolele lui Moruzi cu plăcere ţi le voi pune la dispoziţie prin vreun prieten care călătoreşte la Bucureşti, împreună cu cele trei romane.
Enciclopedia română Minerva din Cluj, la cuvântul Moruzi Dinu — dă şi o carte tipărită la Arad pe care n-am cetit-o…”
G. T. Kirileanu, fost bibliotecar al Casei Regale, este suficient de informat referitor la prozatorul Dimitrie Moruzi, dar cel mai impresionant element este felul cum îi zice simplu, ca unui prieten — Dinu. Iar în arhiva lui a fost găsit un manuscris intitulat: Vetrii luminoase darul unui surd către cei orbi: poezii populare basarabene. Aceste versuri vin ca o continuare la cele şapte poezii publicate în placheta Cântece basarabene (Iaşi, 1912).
A mai colaborat la publicaţiile periodice Cronica (Bucureşti), Unirea (Iaşi), Unirea femeilor române (Iaşi) ş. a.
Dar totuşi, despre acest autor s-a scris prea puţin. Cele câteva cronici din timpul vieţii nu puteau acoperi orgoliul unui cneaz ce râvnea la gloria literară. Nici posteritatea n-a fost prea generoasă cu moştenirea lui literară şi toate referinţele critice pot fi reproduse în doar câteva rânduri. Dar, trebuie remarcat un detaliu. În 1958, în volumul Istoria literaturii moldoveneşti, este inclus un studiu dedicat lui Dumitru Moruzi, semnat de istoricul literar E. Levit. A fost nu numai un act de justiţie, a fost un gest riscant şi curajos de a scoate din anonimat, de a analiza creaţia unui scriitor „burghez” a cărui operă este profund basarabeană, antiţaristă şi antirusă…
Dintre caracterizările postume, reproducem una (Rudolf Suţu. Iaşii de odinioară, vol. II, Iaşi, 1928, 311) care-l prezintă pe Dumitru C. Moruzi ca pe o curiozitate a Iaşiului de odinioară:
“Cărturarul Dimitrie Moruzi (1900)
Mimi Moruzi, cum i se spunea între rudele sale, era fiul Catincăi Moruzi, născută Sturza,a doua soţie a lui Constantin Moruzi din Rusia. Dimitrie Moruzi era văr şi cu Natalia Cheşcu, regina de mai târziu a Serbiei şi cu fraţii Rosnovanu şi Sakelaridi.
Ieşenii cei vechi au stimat întotdeauna pe „cneazul Moruzi din Tataraşi”, pe cărturarul modest care, acolo, într-o căsuţă ce de abia se zărea şi se pierdea printre copacii înalţi şi verdeaţa ce-i plăceau atâta cneazului, a scris minunatele lucrări: Pribegi în ţară răpită, Înstrăinaţii şi atâtea altele. Era şi un pasionat muzicant.
În ultimele lui zile, acest boier moldovan din Rusia, retras aici la Iaşi, unde şi-a trăit viaţa lui închisă în biroul său de lucru, a dus mare lipsă”.
Lucrările lui Dumitru C. Moruzi fac impresia unor scrieri memorialistice. Personajele trăiesc, se mişcă, activează într-un cadru realist şi dacă treci din paginile romanelor la presa vremii se poate întâmpla să citeşti motive asemănătoare în cronica mondenă sau la „fapt divers”. De aici şi această imagine a scriitorului pe care şi-a format-o şi a propagat-o cu insistenţă Dumitru C. Moruzi — un bătrân care-şi deapănă neostenit amintirile.
Romanele lui au câte un subtitlu: înstrăinaţii este definit de autor ca „studiu social în formă de roman”, Pribegi în ţară răpită -“roman social basarabean”. De aici şi subtila observaţie a lui de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, 1941): “D. C. Moruzi îşi romanţează amintirile în stilul lui N. Filimon. Toată valoarea romanului stă în documentaţia asupra vieţii boierilor şi ţăranilor din Basarabia. Alcătuirea unei case boiereşti, la Chişinău şi la ţară, moravurile nobilimii basarabene, ale curţii de la Petersburg, călătoriile în faeton, acestea toate sunt înfăţişate cu un mare pitoresc; vehiculele sunt ca şi portretizate. Aceste vehicule bizare pentru ochiul nostru sugerează imensul spaţiu rusesc.”
Romancier social, memorialist, publicist, folclorist. O imagine gravă, plină de sine a unui scriitor răsfăţat de muze, ceea ce nu corespunde realităţii. Suntem datori să punem la îndoială acest profil literar în cazul când citim piesele de teatru, versurile sau cronicile lui risipite prin ziarele vremii. Alături de romanele înstrăinaţii (1910, Vălenii de Munte; 1912, ediţia a II-a, Bucureşti), Pribegi în ţară răpită (1912), Moartea lui Cain (1914), în bibliografia lui mai sunt înscrise opera muzicală Cetatea Neamţului, opera comică Pescarii din Sulina (Veta, ou les pecheurs de Soulina,1911, în colaborare cu Gh. Gr. Arghyropolu), comedia în trei acte Convertirea (1911) ş. a.
Dumitru C. Moruzi era un bun cunoscător al literaturii ruse. Prin el, cititorul român afla despre existenţa unei literaturi deosebite în Rusia. În scrisul lui se întrevăd influenţe din L. Tolstoi, N. Gogol, I. Turgheniev ş.a.
Printre momentele negative remarcate de critică: “lunecarea” din roman spre memorialistică, construcţii pe alocuri nedefinitivate, inconsecvenţe lingvistice, repetarea subiectului (unul dintre păcatele frecvente), readucerea în prim-plan a aceloraşi personaje, dar… sub alte nume. Petre V. Haneş scrie în studiul său despre D. C. Moruzi: „Tema — aceeaşi: superioritatea vieţii patriarhale faţă de civilizaţie. Procedeul — acelaşi: în loc de acţiune, discuţii teoretice. Uneori, chiar autorul intervine şi polemizează cu personajele…”
Întrebarea pe care şi-o pun istoricii literari „Este oare Dumitru C. Moruzi un scriitor basarabean?” are, de fiecare dată, un singur răspuns: „Da”. S-a născut la Iaşi, dar a locuit în Basarabia şi toată opera lui este dedicată acestei părţi a României. Inima lui a bătut la unison cu inimă Basarabiei. Tragedia ei a fost şi tragedia lui.
Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chişinău, 1997) ne propune o nouă citire a romanelor lui Dumitru Moruzi. Făcând aluzie la neorealismul italian şi la „literatura brută” americană, el demonstrează că, prin felul său de a vedea lumea şi de a o reflecta în opera literară, autorul din Tătăraşi este totuşi un romancier.
Destinul omului politic
Dumitru C. Moruzi n-a fost un om politic în sensul acceptat de noi astăzi. A avut o funcţie de subprefect în Dobrogea, un post care trebuia să-i permită o existenţă onorabilă… Dar, dacă-i citim cu atenţie scrierile, ne convingem că a fost preocupat de studierea claselor sociale. Graţie eforturilor lui, avem descrierea unor pături care astăzi nu mai sunt şi nici condiţiile, mediul propice renaşterii lor nu există. Târgoveţii sunt descrişi cu lux de amănunte. Comercianţii de astăzi au o altă mentalitate, alte metode, alt limbaj. O altă clasă complet dispărută este cea boierească. Studiile de mai ieri despre lupta de clasă ne-au creat o imagine deformată a unui segment al societăţii basarabene de odinioară. Dacă o vom studia mai atent, vom descoperi că a fost clasa cea mai activă social şi cea mai importantă. Împotriva acestei categorii s-a lucrat subtil, utilizându-se diverse procedee: boierii nu erau recunoscuţi ca nobili ereditari, moşiile lor erau cumpărate de străini pentru a-i dezmoşteni… Pe urmele lui, au păşit mai uşor şi Constantin Stere când a scris În preajma revoluţiei şi Gheorghe Bezviconi când a lucrat la romanul Ultimul om de prisos.
Profesorul A.C. Cuza, la înmormântarea lui Dumitru C. Moruzi, a rostit o emoţionantă cuvântare în care a definit exact aspiraţiile politice ale acestuia: „Publicist politic, el a fost un bărbat cu vederi generoase, cu idei într-adevăr naţionaliste, susţinând cu înflăcărare drepturile româneşti ale basarabenilor săi, mai ales, şi luptând cu pana ageră, liberă şi independentă, pentru realizarea marelui ideal al unirii românilor, care a fost crezul întregii lui vieţi şi gândul său cel din urmă.”
Avântul lui politic mai poate fi măsurat şi într-un alt mod: critica argumentată şi consecventă la adresa imperialismului şi a şovinismului ţarist, apelul lansat către popoare de a lupta pentru drepturi naţionale, sincera lui credinţă că, în cele din urmă, ele se vor elibera din Imperiul Rus, care era o enormă închisoare.
În controversata — la începutul secolului — problemă evreiască, el are o poziţie proprie, bine argumentată. Apariţia statului Israel este o confirmare elocventă a intuiţiei lui politice, a înţelepciunii lui.
Intuiţia lui politică era ieşită din comun. El a prevăzut exact ce se va întâmpla cu împăratul Rusiei şi cu casa imperială. Evenimentele din 1917 au demonstrat previziunea cneazului din Tătăraşi care, deşi nu ieşea din casă, prea bine ştia ce se întâmplă şi poate chiar se va întâmpla în lume.
În capitolul VII, în încheierea cărţii Ruşii şi românii, Dumitru C. Moruzi recapitulează momentele esenţiale expuse în volum. Prin faţa noastră trece întreg secolul XX cu toate problemele şi dramele lui. Autorul n-a fost un prezicător, un ghicitor în stele. Fiind un profund analist, el a intuit toate punctele vulnerabile ale civilizaţiei europene, multe dintre ele localizându-le la frontiera dintre cele două lumi: latină şi slavă. Dacă dorim să ştim ce mai avem de făcut, trebuie să-l citim şi să-l recitim pe Dumitru C. Moruzi:
„Pentru a dovedi că nobleţa basarabeană, când s-ar vedea lipsită de privilegiile ce o leagă de ţarism, s-ar reîntoarce la obârşia ei, am admis ideea unei Rusii constituţionale. În tot cuprinsul acestei lucrări însă, am spus şi dovedit îndeajuns, că înfiinţarea unui asemenea stat este o utopie şi menţin în totul spusele mele.
Nu zic că ţarismul nu va încerca a îngădui aceasta aşa-zisului «popor rusesc» care este, şi el, o a doua utopie, scornită de presa streină, căreia şi presa noastră îi ţine hangul. Dar oare puţine îngăduiri a făcut poporului său, premergătorul lui Nicolai II care, în filozofia istoriei, nu va fi Alexandru III, ca Ludovic al şaisprezecelea de Franţa? Îngăduiri peste îngăduiri, constituţii şi cocarde, până ce, la urma urmei, a ajuns să îngăduie francezilor ca să-i taie si capul cu regalitate cu tot. Acolo va ajunge netăgăduit şi ţarismul…
…Viitorul nu mai e al cuceririlor; el aparţine popoarelor omogene, adică, de un sânge, de o limbă şi de o cultură.
Individul, neamul, poporul, seminţia; iar la vârf omenirea, iată societatea veacurilor viitoare!…
…Ora sfântă se apropie! Auziţi clopotele Kremlinului sunând a jale sfârşitul a zece veacuri de sclavie ţaristă! La muncă spornică şi roditoare, istorici, poeţi, literaţi, pictori şi artişti ai tării. Reînviaţi geniul Basarabiei! Aprindeţi-vă faclele, ca să luminaţi trecutul, arătând celora din întuneric, calea falnică a viitorului! Grăbiţi-vă, nu pierdeţi timpul…”
S-a stins din viaţă la Iaşi, pe 9 octombrie 1914. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea.
În decembrie 2000, cu ocazia unei lansări de carte, am vizitat cimitirul ieşean împreună cu profesorul Ion Borşevici. Am găsit cu greu locul de veşnică odihnă al scriitorului Dumitru C. Moruzi.
Un mormânt părăginit, uitat de lume, după cum, uitate de lume, sunt şi scrierile lui în postumitate. Regretul nostru este enorm. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de scrierile lui Dumitru C .Moruzi, iar ca ele să „lucreze”, nu e suficient să scoatem de la index puţinele exemplare de cărţi care s-au mai păstrat, ci să le reedităm, să le difuzăm, prin ele să ne împrospătăm memoria şi credinţa de neam. El a făcut tot ce i-a stat în puteri, acum a venit rândul nostru…
„(…) Când o vrea Ceru-n sfânta sa dreptate
Ca să se-ndure d-un întreg popor !
S-adune iar pe frate lângă frate,
Sub cuta falnică de tricolor !
Cernitul Prut, acum hotar !
Când, luminat d-al Volniciei soare,
Va lega iar de-o Românie Mare
Al Basarabiei lăstar,
De voi ajunge atunci cu bine,
Voi spune Domnului Prea Sfânt:
“Sloboade-acum pe robul tău, Stăpâne!”
„Dreptul renaşte pe pământ!”
(Pribeagul, „Cântece basarabene”, Iaşi, 1912)
* * *
În nr. 33 al gazetei Unirea din 13 octombrie (1914) la loc de frunte, găsim următorul anunţ:
„În ultimul moment, ne vine ştirea dureroasă că scumpul nostru prieten, nobilul caracter, încercatul român, marele talent care a fost Dumitru C. Moruzi s-a stins din viaţă, din pricina unei boli care îl chinuia de multă vreme, joi, 9 octombrie, ora 5 a.m.
Cu inimile cernite, deplângând ireparabila pierdere pe care o îndurăm, şi pe care o încearcă şi literatura românească, ne rugăm Domnului să-i fie ţărâna uşoară!”
Numărul 34 din 19 octombrie, e dedicat lui D.Moruzi. Articolul de fond, ca şi cel următor, sunt de el iscălite: Eu despre „Înstrăinaţii ”şi Quod licet Caroli, Non licet Freddy. Acesta este ultimul articol, pe care autorul l-a scris seara, la 8 octombrie, şi nu a apucat a-l isprăvi. Urmează romanţa Pribeagul, dedicată d-nei Lucia Greceanu, şi Marş de resbel, scris la Bucureşti, la 1900. Gazeta publică o descriere a Funeraliilor lui Dum. C. Moruzi şi Cuvântarea dlui prof. A. C. Cuza(…)
„Duminică 12 octombrie, încă pe la ora 1, lumea se adunase în mare număr la casa regretatului defunct, în strada Vasile Lupu 74.
Serviciul religios a fost slujit cu o pompă rară, demnă de numele şi calităţile celui dispărut, de către P.S.S. Arhiereul Alexie Craioveanul, asistat de Protoiereul I. Ţincoca, preoţii Niculescu şi Găucă, şi diaconul Oprişanu. Răspunsurile au fost date de admirabilul cor al Seminarului ce venise, în urma învoirii date de părintele rector Savin, în frunte cu pr. C. Bobulescu.
O companie din Reg. 13 Ştefan cel Mare, Blazonul familiei Moruzi în frunte cu muzica regimentului; a dat onorurile cuvenite, defunctul posedând pe lângă alte decoraţii şi «Steaua României». Cortegiul funerar a pornit la ora 3 jum. de la locuinţa defunctului, parcurgând străzile Vasile Lupu, Elena Doamna, Târgul Cucului şi Eternitate. Cordoanele au fost ţinute de dnii: prof. A.C.Cuza, prof. dr. C. Şumuleanu, colonel dr. Bălăceanu şi maior Danu. În timpul mersului, cortegiul a fost urmat de o mare mulţime şi de membrii Partidului Naţionalist (în numele căruia d. prof. A.C.Cuza a depus o frumoasă coroană), publicişti, studenţi universitari, mulţi admiratori şi prieteni ai talentatului scriitor. Însemnăm din asistenţi pe dnii: prinţul Dimitrie Moruzi, fratele prinţesei Maria Moruzi, ambii veri cu defunctul; apoi: Const. Meissner, căp. Alex. Straja, A.B.Brandia, dna şi d. Anibal Ciurea, prof. I.Ursu, State Dragomir, Eugen Revent, C. Toma, R. Suţu, dr. Lambrior, dr. Tănăsescu, Virgil Holban, dna şi drele Val. Hulubei, Grigorescu, Roşculeanu, Geanău, Ghervescu, Atanasiu, V. Iamandi, Şt. Petrovici, Gaspar, Gr. Stratin1, P. Niţescu etc.
Pe catafalcul din faţa bisericii din cimitir s-a slujit ultimul serviciu religios, pentru odihna sufletului neuitatului nostru scump prieten…
Pătrunzătorul discurs rostit de d. prof. A.C .Cuza, a produs o adâncă impresie asupra asistenţei…”2
Bibliografie selectivă Dumitru C. Moruzi
Opera:
Basarabia şi viitorul ei /Bucureşti, 1905;
Ruşii şi românii /Bucureşti, 1906;
Instrucţia militară în şcoale /Revista Arhiva, 1909;
Înstrăinaţii /Vălenii de Munte, 1910;
Pescarii din Sulina (Veta, ou les pecheurs de Soulina, 1911, în colaborare cu Gh. Gr. Arghyropolu), comedie în trei acte;
Convertirea, 1911, comedie în trei acte;
Sărutarea lui Iuda, 1912, (piesă de teatru în 4 acte);
Păţania lui Samumchi (farsă în 3 acte);
Soldatul (poezie) // Arhiva (Iaşi); 1911, nr.l;
Conu Nastase (nuvelă) // Arhiva (Iaşi); 1911, nr. 2;
Pe viscol (nuvelă) // Arhiva (Iaşi); 1911, nr. 2;
Aghiotantul generalului (nuvelă) // Arhiva (Iaşi), 1911, nr.4;
Proorocul (nuvelă) // Arhiva (Iaşi), 1911, nr. 6;
Cântece basarabene /Iaşi, 1912;
Pribegi în ţară răpită/laşi, 1912;
Problema jidovească şi poporul român /Arad, 1914, lucrare dedicată membrilor Constituantei;
Moartea lui Cain /Piatra-Neamţ, 1914.
Despre operă:
Revent, Eugeniu. «În preajma unui roman: Pribegi în ţară răpită de D-l Dumitru C. Moruzi»; // Revista Arhiva, 1911;
Botez, Octav. Pe marginea cărţilor /Iaşi, 1923;
Conta-Kernbach, Mariana. Un poet şi un prozator (V. Alecsandri şi D. C. Moruzi), Iaşi, 1924;
Cardaş, Gh. Poeţii şi jnozatorii basarabeni până la Unire (1812-1918). Antologie şi studiu. Bucureşti, 1937;
Predescu, Lucian, Enciclopedia Cugetarea, Bucureşti, 1940;
[Recenzie]. – 1940. – nr. 9-10. – P.50. – Rec. la cartea : Bezviconi, G. Prinţul C. Moruzi: Extras din Revista istorică. – 1940. – Semn. : I.R;
Călinescu, George. Istoria literaturii române de la origini până în prezent /Bucureşti, 1941;
Stino, A.G. Vitrina cărţii -1942. – nr.8-9. – P.129-131. – Rec. la cartea : Bezviconi, G. Romancierul Dimitrie Moruzi: Extras din Cetatea Moldovei. -1942. – Septembrie.
Bezviconi, Gheorghe. Romancierul din Dănuţeni /Iaşi, 1942;
Haneş, Petre V. Scriitori basarabenii 1850-1940).-Bucureşti, 1942;
Bezviconi, G. Romancierul din Dănuţeni // Viaţa Basarabiei. – 1943. – nr. 3-4;
Stino, Aurel George.Vitrina cărţii//Viaţa Basarabiei.-1942.-nr.8-9;
Rec. la cartea: Bezviconi, G. Romancierul Dimitrie Moruzi: Extras din Cetatea Moldovei. – 1942. -Septembrie;
Hropotinschi, Andrei. Dumitrii Moruzi – un clasic pus la index // Moldova suverană, 1992, nr.173 din 25 noiembrie;
Hropotinschi, Andrei. Dumitrii Moruzi—un clasic şi un optimist // Basarabia, 1992, nr. 10;
Vasilescu, Ioana. Dimitrie C. Moruzi, scriitor basarabean //Magazin bibliologic,-Chişinău, 1993.-nr.l;
Cimpoi, Mihai. Un om nou într-o lume nouă. Dumitru C. Moruzi//Literatorul, 1993, nr.50;
Iorga, N. Neamul românesc în Basarabia (2 vol. îngrijite de dr. Iordan Datcu).-Bucureşti, 1995.
Sursa: Colesnic, Iurie. Basarabia Necunoscută. – Chişinău, 2002. – P. 22-35.
Chișinău, orașul meu 
Interesant articol! Ma bucur ca l-am gasit, chiar si cu o intarziere de peste trei ani.
Romania a avut multi oameni de certa valoare. Istoria noastra agitata le-a acoperit amintirea sub colbul tristelor evenimente care au rupt tara in bucati. Felicitari celor care au pasiunea, interesul si curiozitatea laudabila de a cerceta trecutul!
LikeLiked by 1 person