Gherman Pântea
…Un primar de Chişinău care a fost şi primarul Odessei.
Iurie Colesnic
…Un primar de Chişinău care a fost şi primarul Odessei.
Iurie Colesnic
Furtuna nu dezrădăcinează iarba moale, ce se apleacă în toate părţile; ea vatămă (numai) copacii înalţi. Cel mare nu-şi arată puterea decât faţă de cei mari.
Pancatantra
Pancatantra
Dintre toţi fruntaşii basarabeni, Gherman Pântea a fost figura cea mai acoperită cu mituri. Până mai ieri era imposibil să distingi clar unde în biografia lui e realitatea şi unde e legenda. Şi această mitificare s-a produs neintenţionat, de la sine parcă. Caracterul lui deosebit, natura lui specifică au contribuit la profilarea unei imagini publice foarte contradictorii. Lipsind linia de conduită constantă, obişnuită, tradiţională, s-au produs nişte rupturi care i-au transformat biografia într-o suită de povestiri captivante, incredibile. Fire decisă, se arunca fără ezitări acolo unde era foarte primejdios. Acolo unde mulţi nu riscau să descopere ceva util, el venea cu laurii învingătorului.
S-a născut la 13 mai 1894, la Zăicani, jud. Bălţi.
Şi-a făcut studiile primare în sat, după care a plecat să-şi continue învăţătura şi s-a pomenit la o şcoală cu profil pedagogic, tocmai în jud. Cetatea-Albă. Când a început primul război mondial, şi-a manifestat plenar caracterul. Hotărât, curajos, a obţinut toată simpatia camarazilor de arme, dar şi ordine de vitejie. În 1917, când începuse revoluţia din februarie, avea deja pe piept două ordine Sf.Gheorghe. Ca reprezentant al Comitetului Ostăşesc de pe Frontul Român, Gherman Pântea vine la Chişinău şi este ales preşedinte al Comitetului Ostăşesc Central. De acum încolo ritmul vieţii lui se poate măsura cu viteza unui Expres de Orient. Pe de o parte, munca pentru consolidarea forţelor naţionale, pe de alta, lupta cu forţele ce se bolşevizau şi se anarhizau. El personal l-a arestat pe aventurierul Ilie Cătărău, care devenise un pericol pentru revoluţia din Basarabia. Şi tot el a dat semnalul de începere a Congresului Militarilor Moldoveni din 20-28 octombrie 1917, congres care a decis formarea Sfatului Ţării, a primului parlament basarabean şi ordinea primilor paşi legali spre autonomie.
Din partea Congresului Militarilor Moldoveni, Gherman Pântea a fost ales membru în Sfatul Ţării.
A avut mandat validat de la 21. XI. 1917 până la 27. XI. 1918.
În cadrul Sfatului Ţării a activat în Comisia Şcolară, ca pedagog de profesie, şi în Comisia de Lichidare.
La deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării (21. XI. 1917), Gherman Pântea a rostit un cuvânt de felicitare. Publicistul bucovinean George Tofan consemnează: “Preşedintele Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, Pântea, om tânăr, vecinic în mişcare, fire de organizator şi agitator de idei, vorbeşte în ruseşte scurt, hotărât, cu voce puternică, cu multe şi largi mişcări. Declaraţiile lui sunt repetate şi viu aplaudate. Vede scăparea Basarabiei numai în Sfatul Ţării şi crede că, dacă i se va da o organizare temeinică, va putea sluji de model şi celorlalte Ţări” (Sărbătoarea Basarabiei. – Chişinău, 1917. – P. 11L).
Nu toată lumea îl vedea în aceeaşi lumină. Publicistul Vasile Harea, în memoriile sale (Basarabia pe drumul unirii. Documente. Bucureşti, 1995) vorbind despre cei care au vizitat redacţia Cuvântului Moldovenesc în 1917, consemnează:
„…Ceva mai târziu, prin luna mai, venise Gh. Pântea, tot locotenent, care adusese cu el un sac mare de literatură de propagandă, în limba română, dar tipărite cu litere chirilice în tipografia rusească înfiinţată la Socola de către militarii ruşi de pe frontul românesc. Gh. Pântea era un tânăr cam afectat, cu privirile neliniştite, ambiţios şi cu fel de fel de combinaţii în minte.”
În primul guvern al Basarabiei autonome îi revine postul de adjunct al directorului general la Ministerul de Război. Iar după Unire a fost preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie din Chişinău, primar al Chişinăului (1923, 1927-1928, 1932). În iunie 1940, s-a refugiat peste Prut. În timpul războiului al II-lea mondial a ocupat postul de primar al Odesei (1941 -1944). După 1944 s-a aflat în România, fiind arestat de mai multe ori.
Dar tot el semnează câteva lucrări extrem de importante pentru istoria noastră:
Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii Basarabiei. – Chişinău, 1932; Unirea Basarabiei. – Odessa, 1943.
Pentru lucrarea Rolul organizaţiilor militare în actul unirii Basarabiei a beneficiat de o prefaţă scrisă de Nicolae Iorga, care apreciază mult importanţa lucrării şi rolul jucat de autorul ei la evenimentele epocale din 1917-1918, ce au dus la formarea României Mari.
Şi, desigur, tot Gherman Pântea a lăsat în manuscris nişte amintiri formidabile, pe care ni le-a pus la dispoziţie, cu multă amabilitate chiar nora lui, Mărioara Pântea, care, actualmente, locuieşte în Bucureşti.
În 1924 este delegat de guvernul român să participe la tratativele româno-sovietice de la Viena în problema Basarabiei. Această experienţă diplomatică, a expus-o în nişte pagini memorialistice care sunt foarte preţioase pentru istoria noastră, confirmând că tratativele cu Rusia Sovietică au vizat Unirea Basarabiei cu România:
S-a născut la 13 mai 1894, la Zăicani, jud. Bălţi.
Şi-a făcut studiile primare în sat, după care a plecat să-şi continue învăţătura şi s-a pomenit la o şcoală cu profil pedagogic, tocmai în jud. Cetatea-Albă. Când a început primul război mondial, şi-a manifestat plenar caracterul. Hotărât, curajos, a obţinut toată simpatia camarazilor de arme, dar şi ordine de vitejie. În 1917, când începuse revoluţia din februarie, avea deja pe piept două ordine Sf.Gheorghe. Ca reprezentant al Comitetului Ostăşesc de pe Frontul Român, Gherman Pântea vine la Chişinău şi este ales preşedinte al Comitetului Ostăşesc Central. De acum încolo ritmul vieţii lui se poate măsura cu viteza unui Expres de Orient. Pe de o parte, munca pentru consolidarea forţelor naţionale, pe de alta, lupta cu forţele ce se bolşevizau şi se anarhizau. El personal l-a arestat pe aventurierul Ilie Cătărău, care devenise un pericol pentru revoluţia din Basarabia. Şi tot el a dat semnalul de începere a Congresului Militarilor Moldoveni din 20-28 octombrie 1917, congres care a decis formarea Sfatului Ţării, a primului parlament basarabean şi ordinea primilor paşi legali spre autonomie.
Din partea Congresului Militarilor Moldoveni, Gherman Pântea a fost ales membru în Sfatul Ţării.
A avut mandat validat de la 21. XI. 1917 până la 27. XI. 1918.
În cadrul Sfatului Ţării a activat în Comisia Şcolară, ca pedagog de profesie, şi în Comisia de Lichidare.
La deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării (21. XI. 1917), Gherman Pântea a rostit un cuvânt de felicitare. Publicistul bucovinean George Tofan consemnează: “Preşedintele Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, Pântea, om tânăr, vecinic în mişcare, fire de organizator şi agitator de idei, vorbeşte în ruseşte scurt, hotărât, cu voce puternică, cu multe şi largi mişcări. Declaraţiile lui sunt repetate şi viu aplaudate. Vede scăparea Basarabiei numai în Sfatul Ţării şi crede că, dacă i se va da o organizare temeinică, va putea sluji de model şi celorlalte Ţări” (Sărbătoarea Basarabiei. – Chişinău, 1917. – P. 11L).
Nu toată lumea îl vedea în aceeaşi lumină. Publicistul Vasile Harea, în memoriile sale (Basarabia pe drumul unirii. Documente. Bucureşti, 1995) vorbind despre cei care au vizitat redacţia Cuvântului Moldovenesc în 1917, consemnează:
„…Ceva mai târziu, prin luna mai, venise Gh. Pântea, tot locotenent, care adusese cu el un sac mare de literatură de propagandă, în limba română, dar tipărite cu litere chirilice în tipografia rusească înfiinţată la Socola de către militarii ruşi de pe frontul românesc. Gh. Pântea era un tânăr cam afectat, cu privirile neliniştite, ambiţios şi cu fel de fel de combinaţii în minte.”
În primul guvern al Basarabiei autonome îi revine postul de adjunct al directorului general la Ministerul de Război. Iar după Unire a fost preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie din Chişinău, primar al Chişinăului (1923, 1927-1928, 1932). În iunie 1940, s-a refugiat peste Prut. În timpul războiului al II-lea mondial a ocupat postul de primar al Odesei (1941 -1944). După 1944 s-a aflat în România, fiind arestat de mai multe ori.
Dar tot el semnează câteva lucrări extrem de importante pentru istoria noastră:
Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii Basarabiei. – Chişinău, 1932; Unirea Basarabiei. – Odessa, 1943.
Pentru lucrarea Rolul organizaţiilor militare în actul unirii Basarabiei a beneficiat de o prefaţă scrisă de Nicolae Iorga, care apreciază mult importanţa lucrării şi rolul jucat de autorul ei la evenimentele epocale din 1917-1918, ce au dus la formarea României Mari.
Şi, desigur, tot Gherman Pântea a lăsat în manuscris nişte amintiri formidabile, pe care ni le-a pus la dispoziţie, cu multă amabilitate chiar nora lui, Mărioara Pântea, care, actualmente, locuieşte în Bucureşti.
În 1924 este delegat de guvernul român să participe la tratativele româno-sovietice de la Viena în problema Basarabiei. Această experienţă diplomatică, a expus-o în nişte pagini memorialistice care sunt foarte preţioase pentru istoria noastră, confirmând că tratativele cu Rusia Sovietică au vizat Unirea Basarabiei cu România:
„Conferinţa ruso-română de la Viena din martie-aprilie 1924
(mărturiile unui participant)
(mărturiile unui participant)
Conferinţa ruso-română de la Viena din martie-aprilie 1924 s-a întrunit în scopul reglementării pe cale diplomatică a problemelor litigioase dintre Uniunea Sovietică şi România.
Întrunirea acestei conferinţe a fost urmarea firească al următoarelor trei evenimente:
1. În cursul lunii mai 1922, au participat fostul prim-ministru al României, Ion Brătianu, I.G. Duca, şi fostul ministru de externe al Uniunii Sovietice.
În cursul unei discuţii dintre aceşti trei bărbaţi de Stat, Cicerin a dat de înţeles că Uniunea Sovietică este gata să recunoască alipirea teritoriului dintre Prut şi Nistru la România, în schimbul unor avantagii de ordin economic şi politic.
2. Întâlnirea din vara anului 1923 de la Paris dintre autorul acestor rânduri şi Doctorul Rakovski, ambasador în acea vreme al Uniunii Sovietice în Capitala Franţei.
Această întâlnire a avut loc în urma mandatului care mi-a fost încredinţat mie de către Ion Brătianu, primul-ministru al Ţării din acea vreme şi, întrucât am credinţa că faptele legate de această întâlnire
pot prezenta interes, îmi voi lua îngăduinţa să insist asupra unora din ele, bineînţeles, atât cât permit limitele subiectului de faţă.
Se ştie că Doctorul Rakovski conducea la Paris, în calitatea sa de ambasador al URSS, o violentă campanie de presă, în legătură cu Unirea Basarabiei cu Românnia, care ne făcea mult rău în faţa aliaţilor care recunoscuseră actul unirii.
La începutul verii anului 1923, am fost chemat de I. G. Duca, ministrul de externe, care mi-a spus că Doctorul Rakovsi ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării şi afirmând că acest organ nu a reprezentat poporul basarabean.
„Noi ştim, mi-a spus I. G. Duca, că Dumneata ai organizat Comitetul Central al Ostaşilor Moldoveni; că ai fost preşedintele acestui Comitet şi că ai convocat Congresul Militar la 20 octombrie 1917, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării”.
„Am dori ca toate aceste lucruri să le ştie şi Doctorul Rakovski, căci poate el este de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de către duşmanii neamului nostru”.
„Atât Domnul Ion Brătianu cât şi eu, mi-a spus I. G Duca, credem că acest lucru îl poţi face Dumneata, dat fiind rolul important pe care l-ai avut în timpul revoluţiei”.
În continuare, I. G. Duca mi-a spus că aranjase, prin Victor Antonescu, ambasadorul nostru de la Paris, întâlnirea mea cu Doctorul Rakovski şi că Ion Brătianu mă roagă să-i reamintesc Doctorului Rakovski că el l-a eliberat din închisoare în luna mai 1917 şi i-a aprobat să plece în URSS.
Am acceptat misiunea încredinţată de către primul-ministru şi am plecat la Paris luând cu mine procesele-verbale originale, redactate în limba rusă, ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc din care reieşea, în mod evident, că acest Comitet a organizat şi condus toată mişcarea revoluţionară şi naţională din Basarabia în anul 1917, precum şi procesul-verbal al marelui Congres Militar Moldovenesc din 20-27 octombrie 1917, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării.
Ajuns la Paris, am fost întâmpinat la gară de către Victor Antonescu, ambasadorul nostru, care mi-a comunicat că doctorul Rakovski mă va primi în aceeaşi zi la ora 11 dimineaţa, la ambasada sovietică.
La ora hotărâtă, am fost introdus la Doctorul Rakovski, căruia i-am făcut cunoscut însărcinarea pe care o aveam de la Ion Brătianu, arătându-i că atacurile prin presa franceză la adresa Ţării noastre au produs legitime nemulţumiri în opinia publică română.
Continuând convorbirea cu doctorul Rakovski, i-am arătat că afirmaţia cuprinsă în atacurile presei franceze la adresa Ţării noastre, potrivit căreia organul care a votat unirea, adică Sfatul Ţării, nu reprezenta voinţa poporului basarabean, nu rezistă la o examinare serioasă a faptelor.
„Pentru a dovedi că Sfatul Ţării reprezenta realmente voinţa poporului din ţinutul cuprins între Prut şi Nistru, i-am spus eu, v-am adus toate procesele-verbale, precum şi toate documentele referitoare la actul unirii, din care reiese în mod evident că mişcarea noastră din Basarabia a avut un caracter nu numai naţional, ci şi revoluţionar, precum şi faptul că toate hotărârile noastre au fost luate pe cale revoluţionară”.
Am arătat, de asemenea, doctorului Rakovski că marele Congres Militar a fost ţinut în urma sugestiei dată de marele Lenin delegaţiei ostaşilor moldoveni, din care făceam şi eu parte, care ne-a sfătuit să convocăm Congresul peste capul lui Kerenski, primul-ministru al Rusiei din acea vreme.
„Am încredere în Dv., Domnule ambasador, şi de aceea vă las toate actele şi documentele spre a le putea studia în linişte şi a vă forma o convingere personală”, i-am spus doctorului Rakovski în momentul plecării mele.
După trei zile am fost primit din nou de doctorul Rakovski, care mi-a înapoiat toate actele şi documentele, spunându-mi că le-a studiat şi că şi-a format convingerea că organizaţiile noastre militare au acţionat în mod revoluţionar şi că organul nostru, Sfatul Ţării, a reprezentat într-adevăr voinţa poporului basarabean.
În încheiere, doctorul Rakovski mi-a declarat că va lua măsuri, pe proprie răspundere, ca să înceteze campania de presă împotriva României, ceea ce s-a şi întâmplat, şi că va stărui pe lângă Lenin şi Cicerin să recunoască actul unirii Basarabiei cu România.
Însă această recunoaştere nu s-a tradus în fapt pentru motivele pe care mi le-a arătat în mod confidenţial Solski, şeful presei delegaţiei sovietice, în ziua sosirii mele la Viena spre a lua parte la Conferinţa Ruso-Română.
Despre această conversaţie cu caracter particular, pe care am avut-o cu Solski, voi vorbi în paginile care urmează.
3. Declaraţia delegaţiei sovietice, din vara anului 1923, de la Tiraspol (Transnistria), unde se întâlneau delegaţii Uniunii Sovietice şi ai României, într-o comisie mixtă, în scopul soluţionării incidentelor de frontieră.
Într-una din aceste şedinţe, delegaţia sovietică a declarat că Uniunea Sovietică doreşte să se ajungă la o conferinţă Sovieto-Română, în scopul reglementării tuturor chestiunilor în litigiu dintre Uniunea Sovietică şi România.
Delegaţia română a comunicat imediat guvernului nostru dorinţa guvernului sovietic. Guvernul român a consimţit să participe la această conferinţă ca stat suveran, cu intenţiile cele mai sincere de a contribui la rezolvarea tuturor litigiilor dintre Uniunea Sovietică şi România, având la est însă ca frontieră Nistrul, care fusese recunoscută la 28 octombrie 1920 de către marele puteri ale lumii, ca: Anglia, Franţa, Italia şi Japonia. Se ştie că Statele Unite ale Americii s-au retras de la această conferinţă în urma unui conflict cu Franţa.
Este lesne de înţeles că guvernul sovietic cunoştea, atunci când făcuse propunerea acestei conferinţe, punctul de vedere al Guvernului român care considera, pe bună dreptate, chestiunea Basarabiei ca definitiv rezolvată în urma recunoaşterii de către marile puteri, din octombrie 1920, a frontierei pe Nistru, astfel după cum am arătat mai sus.
Conferinţa de la Viena s-a deschis oficial vineri, 28 martie 1924, însă atât delegaţia sovietică, cât şi cea română au sosit la Viena între 20-25 martie, în care timp au avut loc o serie de întrevederi neoficiale între conducătorii ambelor delegaţii, la care au participat din partea sovietică Ustînov, secretarul ambasadei sovietice de la Berlin, iar din partea delegaţiei române doctorul Cazacu şi cu autorul acestor mărturii.
Deşi aceste întrevederi s-au desfăşurat într-o atmosferă de politeţe şi amabilitate, totuşi, sovieticii n-au lăsat sub nici o formă să se întrevadă intenţia lor de a pune în discuţie problemele de frontieră, pe care guvernul român le considera definitiv statornicite prin actul recunoaşterii de către marile puteri, din octombrie 1920, a alipirii Basarabiei la România.
Înainte de deschiderea oficială a Conferinţei, cu prilejul unei luări de contact, delegaţia sovietică şi cea română s-au înţeles să prezideze şedinţele pe rând şi, întrucât Krestinski, şeful delegaţiei sovietice, avea rangul de ambasador, pe când conducătorul delegaţiei noastre, Langa Râşcanu, nu-mai pe cel de ministru plenipotenţiar, s-a căzut de acord ca şedinţa de deschidere a conferinţei să fie prezidată de şeful delegaţiei sovietice.
Delegaţia sovietică era compusă din Krestinski, ambasador al URSS la Berlin, conducător al delegaţiei; Serebreakov, ministru adjunct la ministerul afacerilor interne; Leviţki, ambasadorul sovietic din Austria; Lorenţ, ambasadorul sovietic de la Covno, precum şi mai mulţi consilieri politici şi economici, iar delegaţia română avea următoarea componenţă: Langa Râşcanu, ministru plenipotenţiar, conducător, Mircea Djuvara, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, iar ca reprezentanţi ai provinciei dintre Prut şi Nistru, realipită la România, doctorul Cazacu, Anton Crihan şi subsemnatul. Trebuie să menţionez că Anton Crihan nu a participat la această conferinţă, fiind plecat la Paris.
La această conferinţă au mai asistat ziarişti sovietici şi români.
În ziua sosirii mele la Viena, în martie 1924, am fost vizitat de Solski, şeful presei delegaţiei sovietice, care venise să-mi facă o comunicare cu caracter confidenţial din partea doctorului Rakovski, pe care îl cunoscusem personal şi avusesem cu el câteva întrevederi, în anul 1923, la Paris, unde se găsea în calitate de ambasador al URSS, astfel după cum am arătat în prima pagină a acestor memorii.
Doctorul Rakovski mi-a comunicat, prin Solski, că îl convinse atât pe Lenin, cât şi pe Cicerin să recunoască Unirea Basarabiei cu România, dar că Guvernul Român, tărăgănînd sub diferite pretexte fixarea datei conferinţei respective. Între timp a survenit moartea lui Lenin din ianuarie 1924, iar Stalin, succesorul său, a dat indicaţii delegaţiei sovietice să ceară plebiscitul la conferinţă.
Sfatul pe care mi l-a transmis doctorul Rakovski era ca să acceptăm plebiscitul.
La începerea şedinţei, Krestinski, şeful delegaţiei sovietice, probabil pentru a surprinde delegaţia română, a propus şi următoarea ordine de zi:
Chestiuni teritoriale;
Chestiuni financiare şi economice;
Chestiuni juridice şi politice.
Imediat după ce Krestinski a propus ordinea de zi, şeful delegaţiei române Langa Râşcanu, la sugestia mea, a cerut suspendarea şedinţei, iar după o consfătuire care a durat mai mult de o oră, a dat citire declaraţiei delegaţiei noastre, prin care se arată că, în principiu, suntem de acord cu ordinea de zi propusă, cu excepţia punctului 1 care se referea la chestiuni teritoriale.
În această declaraţie se arăta că guvernul român cere recunoaşterea formală şi anticipată a Nistrului, drept graniţă între România şi Uniunea Sovietică şi că însăşi prezenţa delegaţiei sovietice la această conferinţă implică recunoaşterea acestei graniţe, deoarece Uniunea Sovietică ştia în mod cert că punerea în discuţie a acestei chestiuni este inadmisibilă pentru Statul Român.
Mai departe se arată că declaraţiile făcute de Cicerin, ministrul afacerilor externe al Uniunii Sovietice, în mai 1922 la Geneva, precum şi tratativele care avuseră loc între comisia noastră şi cea sovietică la Tiraspol, în vara anului 1923, îndreptăţeau delegaţia noastră să creadă că Uniunea Sovietică nu se va opune la recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România.
În continuare, în această declaraţie se mai arată că delegaţia română este gata să facă cele mai largi concesiuni Uniunii Sovietice, în scopul de a se putea ajunge la o înţelegere durabilă şi la stabilirea de raporturi de amiciţie între ţara noastră şi Uniunea Sovietică, subliniindu-se însă că întreaga răspundere a readucerii în discuţie a chestiunii frontierelor va reveni guvernului Uniunii Sovietice, deoarece această chestiune periclitează însăşi soarta conferinţei şi împiedică stabilirea de raporturi normale între statul nostru şi Uniunea Sovietică.
Delegaţia sovietică a fost foarte surprinsă de această declaraţie a delegaţiei noastre, care le-a dejucat planul de a fi primii care să expună punctul de vedere sovietic asupra chestiunii Basarabiei…”
Rolul lui Hristian Rakovski în toată istoria noastră rămâne puţin cercetat. De vină sunt şi motivele obiective, cum ar fi imposibilitatea de a avea accesul la toate documentele din arhiva Rakovski aflate în Rusia, şi în arhiva FSB (Serviciul Federal de Securitate). Pe de altă parte, deasupra lui planează o părere preconcepută că ar fi un duşman convins al României. În realitate, însă, lucrurile sunt cu mult mai nuanţate. El a fost un duşman convins al burgheziei române, privind lumea de pe poziţiile de clasă, în virtutea convingerilor sale comuniste, dar tot el a fost lichidat de regimul pe care l-a slujit. Înseamnă că, în anumite momente, drumurile lor s-au despărţit. În martie 1918, el a semnat, la Odessa, documentele de retragere a armatelor române din Basarabia, dar tot el a ajutat, în 1919, misiunea confidenţială pe care au avut-o Ecaterina Arbore şi Maria Codreanu – să ajungă la L.Troţki şi să-l convingă ca Armata Roşie să nu atace Basarabia.
Cred că în problema recunoaşterii unirii Basarabiei, dorea o soluţie cât mai realistă, deoarece noile realităţi sovietice, care i se deschideau în perspectivă, nu păreau să inspire prea mult optimism. Era prieten bun cu L. Troţki, care, la rândul său, îşi conturase deja viziunile asupra viitorului Rusiei Sovietice şi a relaţiilor ei. Pe de altă parte, lupta acerbă pentru putere în interiorul partidului comunist nu garanta că nu se poate întâmpla ceea ce este posibil: acapararea puterii de către o grupare care va pune în mod radical problema Basarabiei, conflictul fiind inevitabil. De fapt, ceea ce şi s-a întâmplat în 1940, la 28 iunie. Tergiversarea soluţionării problemei basarabene a dat, în cele din urmă, cele mai dezastruoase rezultate:
Întrunirea acestei conferinţe a fost urmarea firească al următoarelor trei evenimente:
1. În cursul lunii mai 1922, au participat fostul prim-ministru al României, Ion Brătianu, I.G. Duca, şi fostul ministru de externe al Uniunii Sovietice.
În cursul unei discuţii dintre aceşti trei bărbaţi de Stat, Cicerin a dat de înţeles că Uniunea Sovietică este gata să recunoască alipirea teritoriului dintre Prut şi Nistru la România, în schimbul unor avantagii de ordin economic şi politic.
2. Întâlnirea din vara anului 1923 de la Paris dintre autorul acestor rânduri şi Doctorul Rakovski, ambasador în acea vreme al Uniunii Sovietice în Capitala Franţei.
Această întâlnire a avut loc în urma mandatului care mi-a fost încredinţat mie de către Ion Brătianu, primul-ministru al Ţării din acea vreme şi, întrucât am credinţa că faptele legate de această întâlnire
pot prezenta interes, îmi voi lua îngăduinţa să insist asupra unora din ele, bineînţeles, atât cât permit limitele subiectului de faţă.
Se ştie că Doctorul Rakovski conducea la Paris, în calitatea sa de ambasador al URSS, o violentă campanie de presă, în legătură cu Unirea Basarabiei cu Românnia, care ne făcea mult rău în faţa aliaţilor care recunoscuseră actul unirii.
La începutul verii anului 1923, am fost chemat de I. G. Duca, ministrul de externe, care mi-a spus că Doctorul Rakovsi ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării şi afirmând că acest organ nu a reprezentat poporul basarabean.
„Noi ştim, mi-a spus I. G. Duca, că Dumneata ai organizat Comitetul Central al Ostaşilor Moldoveni; că ai fost preşedintele acestui Comitet şi că ai convocat Congresul Militar la 20 octombrie 1917, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării”.
„Am dori ca toate aceste lucruri să le ştie şi Doctorul Rakovski, căci poate el este de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de către duşmanii neamului nostru”.
„Atât Domnul Ion Brătianu cât şi eu, mi-a spus I. G Duca, credem că acest lucru îl poţi face Dumneata, dat fiind rolul important pe care l-ai avut în timpul revoluţiei”.
În continuare, I. G. Duca mi-a spus că aranjase, prin Victor Antonescu, ambasadorul nostru de la Paris, întâlnirea mea cu Doctorul Rakovski şi că Ion Brătianu mă roagă să-i reamintesc Doctorului Rakovski că el l-a eliberat din închisoare în luna mai 1917 şi i-a aprobat să plece în URSS.
Am acceptat misiunea încredinţată de către primul-ministru şi am plecat la Paris luând cu mine procesele-verbale originale, redactate în limba rusă, ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc din care reieşea, în mod evident, că acest Comitet a organizat şi condus toată mişcarea revoluţionară şi naţională din Basarabia în anul 1917, precum şi procesul-verbal al marelui Congres Militar Moldovenesc din 20-27 octombrie 1917, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării.
Ajuns la Paris, am fost întâmpinat la gară de către Victor Antonescu, ambasadorul nostru, care mi-a comunicat că doctorul Rakovski mă va primi în aceeaşi zi la ora 11 dimineaţa, la ambasada sovietică.
La ora hotărâtă, am fost introdus la Doctorul Rakovski, căruia i-am făcut cunoscut însărcinarea pe care o aveam de la Ion Brătianu, arătându-i că atacurile prin presa franceză la adresa Ţării noastre au produs legitime nemulţumiri în opinia publică română.
Continuând convorbirea cu doctorul Rakovski, i-am arătat că afirmaţia cuprinsă în atacurile presei franceze la adresa Ţării noastre, potrivit căreia organul care a votat unirea, adică Sfatul Ţării, nu reprezenta voinţa poporului basarabean, nu rezistă la o examinare serioasă a faptelor.
„Pentru a dovedi că Sfatul Ţării reprezenta realmente voinţa poporului din ţinutul cuprins între Prut şi Nistru, i-am spus eu, v-am adus toate procesele-verbale, precum şi toate documentele referitoare la actul unirii, din care reiese în mod evident că mişcarea noastră din Basarabia a avut un caracter nu numai naţional, ci şi revoluţionar, precum şi faptul că toate hotărârile noastre au fost luate pe cale revoluţionară”.
Am arătat, de asemenea, doctorului Rakovski că marele Congres Militar a fost ţinut în urma sugestiei dată de marele Lenin delegaţiei ostaşilor moldoveni, din care făceam şi eu parte, care ne-a sfătuit să convocăm Congresul peste capul lui Kerenski, primul-ministru al Rusiei din acea vreme.
„Am încredere în Dv., Domnule ambasador, şi de aceea vă las toate actele şi documentele spre a le putea studia în linişte şi a vă forma o convingere personală”, i-am spus doctorului Rakovski în momentul plecării mele.
După trei zile am fost primit din nou de doctorul Rakovski, care mi-a înapoiat toate actele şi documentele, spunându-mi că le-a studiat şi că şi-a format convingerea că organizaţiile noastre militare au acţionat în mod revoluţionar şi că organul nostru, Sfatul Ţării, a reprezentat într-adevăr voinţa poporului basarabean.
În încheiere, doctorul Rakovski mi-a declarat că va lua măsuri, pe proprie răspundere, ca să înceteze campania de presă împotriva României, ceea ce s-a şi întâmplat, şi că va stărui pe lângă Lenin şi Cicerin să recunoască actul unirii Basarabiei cu România.
Însă această recunoaştere nu s-a tradus în fapt pentru motivele pe care mi le-a arătat în mod confidenţial Solski, şeful presei delegaţiei sovietice, în ziua sosirii mele la Viena spre a lua parte la Conferinţa Ruso-Română.
Despre această conversaţie cu caracter particular, pe care am avut-o cu Solski, voi vorbi în paginile care urmează.
3. Declaraţia delegaţiei sovietice, din vara anului 1923, de la Tiraspol (Transnistria), unde se întâlneau delegaţii Uniunii Sovietice şi ai României, într-o comisie mixtă, în scopul soluţionării incidentelor de frontieră.
Într-una din aceste şedinţe, delegaţia sovietică a declarat că Uniunea Sovietică doreşte să se ajungă la o conferinţă Sovieto-Română, în scopul reglementării tuturor chestiunilor în litigiu dintre Uniunea Sovietică şi România.
Delegaţia română a comunicat imediat guvernului nostru dorinţa guvernului sovietic. Guvernul român a consimţit să participe la această conferinţă ca stat suveran, cu intenţiile cele mai sincere de a contribui la rezolvarea tuturor litigiilor dintre Uniunea Sovietică şi România, având la est însă ca frontieră Nistrul, care fusese recunoscută la 28 octombrie 1920 de către marele puteri ale lumii, ca: Anglia, Franţa, Italia şi Japonia. Se ştie că Statele Unite ale Americii s-au retras de la această conferinţă în urma unui conflict cu Franţa.
Este lesne de înţeles că guvernul sovietic cunoştea, atunci când făcuse propunerea acestei conferinţe, punctul de vedere al Guvernului român care considera, pe bună dreptate, chestiunea Basarabiei ca definitiv rezolvată în urma recunoaşterii de către marile puteri, din octombrie 1920, a frontierei pe Nistru, astfel după cum am arătat mai sus.
Conferinţa de la Viena s-a deschis oficial vineri, 28 martie 1924, însă atât delegaţia sovietică, cât şi cea română au sosit la Viena între 20-25 martie, în care timp au avut loc o serie de întrevederi neoficiale între conducătorii ambelor delegaţii, la care au participat din partea sovietică Ustînov, secretarul ambasadei sovietice de la Berlin, iar din partea delegaţiei române doctorul Cazacu şi cu autorul acestor mărturii.
Deşi aceste întrevederi s-au desfăşurat într-o atmosferă de politeţe şi amabilitate, totuşi, sovieticii n-au lăsat sub nici o formă să se întrevadă intenţia lor de a pune în discuţie problemele de frontieră, pe care guvernul român le considera definitiv statornicite prin actul recunoaşterii de către marile puteri, din octombrie 1920, a alipirii Basarabiei la România.
Înainte de deschiderea oficială a Conferinţei, cu prilejul unei luări de contact, delegaţia sovietică şi cea română s-au înţeles să prezideze şedinţele pe rând şi, întrucât Krestinski, şeful delegaţiei sovietice, avea rangul de ambasador, pe când conducătorul delegaţiei noastre, Langa Râşcanu, nu-mai pe cel de ministru plenipotenţiar, s-a căzut de acord ca şedinţa de deschidere a conferinţei să fie prezidată de şeful delegaţiei sovietice.
Delegaţia sovietică era compusă din Krestinski, ambasador al URSS la Berlin, conducător al delegaţiei; Serebreakov, ministru adjunct la ministerul afacerilor interne; Leviţki, ambasadorul sovietic din Austria; Lorenţ, ambasadorul sovietic de la Covno, precum şi mai mulţi consilieri politici şi economici, iar delegaţia română avea următoarea componenţă: Langa Râşcanu, ministru plenipotenţiar, conducător, Mircea Djuvara, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, iar ca reprezentanţi ai provinciei dintre Prut şi Nistru, realipită la România, doctorul Cazacu, Anton Crihan şi subsemnatul. Trebuie să menţionez că Anton Crihan nu a participat la această conferinţă, fiind plecat la Paris.
La această conferinţă au mai asistat ziarişti sovietici şi români.
În ziua sosirii mele la Viena, în martie 1924, am fost vizitat de Solski, şeful presei delegaţiei sovietice, care venise să-mi facă o comunicare cu caracter confidenţial din partea doctorului Rakovski, pe care îl cunoscusem personal şi avusesem cu el câteva întrevederi, în anul 1923, la Paris, unde se găsea în calitate de ambasador al URSS, astfel după cum am arătat în prima pagină a acestor memorii.
Doctorul Rakovski mi-a comunicat, prin Solski, că îl convinse atât pe Lenin, cât şi pe Cicerin să recunoască Unirea Basarabiei cu România, dar că Guvernul Român, tărăgănînd sub diferite pretexte fixarea datei conferinţei respective. Între timp a survenit moartea lui Lenin din ianuarie 1924, iar Stalin, succesorul său, a dat indicaţii delegaţiei sovietice să ceară plebiscitul la conferinţă.
Sfatul pe care mi l-a transmis doctorul Rakovski era ca să acceptăm plebiscitul.
La începerea şedinţei, Krestinski, şeful delegaţiei sovietice, probabil pentru a surprinde delegaţia română, a propus şi următoarea ordine de zi:
Chestiuni teritoriale;
Chestiuni financiare şi economice;
Chestiuni juridice şi politice.
Imediat după ce Krestinski a propus ordinea de zi, şeful delegaţiei române Langa Râşcanu, la sugestia mea, a cerut suspendarea şedinţei, iar după o consfătuire care a durat mai mult de o oră, a dat citire declaraţiei delegaţiei noastre, prin care se arată că, în principiu, suntem de acord cu ordinea de zi propusă, cu excepţia punctului 1 care se referea la chestiuni teritoriale.
În această declaraţie se arăta că guvernul român cere recunoaşterea formală şi anticipată a Nistrului, drept graniţă între România şi Uniunea Sovietică şi că însăşi prezenţa delegaţiei sovietice la această conferinţă implică recunoaşterea acestei graniţe, deoarece Uniunea Sovietică ştia în mod cert că punerea în discuţie a acestei chestiuni este inadmisibilă pentru Statul Român.
Mai departe se arată că declaraţiile făcute de Cicerin, ministrul afacerilor externe al Uniunii Sovietice, în mai 1922 la Geneva, precum şi tratativele care avuseră loc între comisia noastră şi cea sovietică la Tiraspol, în vara anului 1923, îndreptăţeau delegaţia noastră să creadă că Uniunea Sovietică nu se va opune la recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România.
În continuare, în această declaraţie se mai arată că delegaţia română este gata să facă cele mai largi concesiuni Uniunii Sovietice, în scopul de a se putea ajunge la o înţelegere durabilă şi la stabilirea de raporturi de amiciţie între ţara noastră şi Uniunea Sovietică, subliniindu-se însă că întreaga răspundere a readucerii în discuţie a chestiunii frontierelor va reveni guvernului Uniunii Sovietice, deoarece această chestiune periclitează însăşi soarta conferinţei şi împiedică stabilirea de raporturi normale între statul nostru şi Uniunea Sovietică.
Delegaţia sovietică a fost foarte surprinsă de această declaraţie a delegaţiei noastre, care le-a dejucat planul de a fi primii care să expună punctul de vedere sovietic asupra chestiunii Basarabiei…”
Rolul lui Hristian Rakovski în toată istoria noastră rămâne puţin cercetat. De vină sunt şi motivele obiective, cum ar fi imposibilitatea de a avea accesul la toate documentele din arhiva Rakovski aflate în Rusia, şi în arhiva FSB (Serviciul Federal de Securitate). Pe de altă parte, deasupra lui planează o părere preconcepută că ar fi un duşman convins al României. În realitate, însă, lucrurile sunt cu mult mai nuanţate. El a fost un duşman convins al burgheziei române, privind lumea de pe poziţiile de clasă, în virtutea convingerilor sale comuniste, dar tot el a fost lichidat de regimul pe care l-a slujit. Înseamnă că, în anumite momente, drumurile lor s-au despărţit. În martie 1918, el a semnat, la Odessa, documentele de retragere a armatelor române din Basarabia, dar tot el a ajutat, în 1919, misiunea confidenţială pe care au avut-o Ecaterina Arbore şi Maria Codreanu – să ajungă la L.Troţki şi să-l convingă ca Armata Roşie să nu atace Basarabia.
Cred că în problema recunoaşterii unirii Basarabiei, dorea o soluţie cât mai realistă, deoarece noile realităţi sovietice, care i se deschideau în perspectivă, nu păreau să inspire prea mult optimism. Era prieten bun cu L. Troţki, care, la rândul său, îşi conturase deja viziunile asupra viitorului Rusiei Sovietice şi a relaţiilor ei. Pe de altă parte, lupta acerbă pentru putere în interiorul partidului comunist nu garanta că nu se poate întâmpla ceea ce este posibil: acapararea puterii de către o grupare care va pune în mod radical problema Basarabiei, conflictul fiind inevitabil. De fapt, ceea ce şi s-a întâmplat în 1940, la 28 iunie. Tergiversarea soluţionării problemei basarabene a dat, în cele din urmă, cele mai dezastruoase rezultate:
„Intenţia delegaţiei sovietice era, ca după căderea de acord asupra ordinii de zi propusă de ei, să se amâne lucrările conferinţei timp de câteva zile, după care, la prima şedinţă, să poată declara că Uniunea Sovietică nu recunoaşte Unirea Basarabiei cu România, cum de altfel s-a şi întâmplat în ziua de vineri, 28 martie 1924, când delegaţia sovietică a dat citire următoarei declaraţii:
„Guvernul Uniunii Sovietice şi cel al Ucrainei Sovietice n-au consimţit niciodată la alipirea Basarabiei cu România.
Guvernul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice priveşte ocuparea Basarabiei de către trupele române, care durează din anul 1918, ca o anexare cu forţa a acestui ţinut.
Argumentele guvernului român că Basarabia a aparţinut înainte României şi că a fost luată de Rusia în anul 1812, nu sunt juste, precum nu este just nici argumentul că unirea Basarabiei cu România, în anul 1918, reprezintă un act de realipire a Basarabiei la România.
Basarabia nu a aparţinut niciodată României.
Acest ţinut a fost smuls Turciei şi alipit de Rusia în mai 1812, pe când România s-a format câteva decenii mai târziu.
Când guvernul român a trimis în 1918 trupe în Basarabia, populaţia din acest ţinut a fost înştiinţată că intrarea trupelor române este vremelnică şi că soldaţii români vor fi retraşi.
Afară de aceasta, consulul italian de la Odessa, i-a înştiinţat pe şefii trupelor revoluţionare ruse că intrarea trupelor române în Basarabia nu are un caracter politic, ci are drept scop asigurarea alimentării trupelor române şi ruse, precum şi a populaţiei civile.
În fine, primul-ministru român, generalul Averescu, a semnat, în luna martie 1918, cu doctorul Rakovski, reprezentantul guvernului sovietic, o convenţie prin care guvernul român se obligă să evacueze Basarabia în decursul a două luni.
Guvernul sovietic poate ţine seama numai de dreptul de autodeterminare al popoarelor şi nicidecum de oarecare drepturi istorice, când este vorba să stabilească relaţii cu statele vecine.
Guvernul Sovietic este, deci, de părere ca populaţia basarabeană să hotărască singură dacă vrea să rămână sau să se despartă de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi să se alipească de România sau, în fine, dacă preferă să se organizeze ca un stat suveran şi independent”.
Guvernul român a încercat să dovedească că Basarabia şi-a exprimat deja voinţa şi că problema alipirii Basarabiei la România a fost rezolvată prin hotărârea Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918.
Astfel de hotărâri n-au însă putere de drept şi Sfatul Ţării, din cauza caracterului său, nu a avut nici un drept să hotărască asupra unei chestiuni atât de importante, deoarece a fost convocat numai pentru administrarea vremelnică, până la convocarea Constituantei Basarabene.
Din 162 membri, numai 46 au luat parte la hotărârea chestiunii alipirii necondiţionate a Basarabiei la România.
Nu s-a procedat prin vot.
Mulţi membri au protestat contra acestei hotărâri şi cum guvernul român îşi dădea perfect seama că această hotărâre, pe care o dorea, nu putea să fie acceptată într-o şedinţă normală, a dizolvat Sfatul Ţării în aceeaşi noapte în care s-a luat această hotărâre.
Pe lângă acestea, hotărârea s-a luat sub domnia trupelor române de ocupaţie şi a teroarei militare.
Chişinăul era plin de trupe române, localul Sfatului Ţării era înconjurat de trupe, în localul Sfatului Ţării erau trupe.
În consecinţă, e clar că Uniunea Sovietică nu poate privi hotărârea de mai sus, ca o expresie a voinţei populaţiei.
Guvernul sovietic crede deci necesar ca populaţia Basarabiei să exprime prin plebiscit, garantându-se toată libertatea, voinţa sa.
În sfârşit, tratatul semnat la Paris la 28 octombrie 1920, în absenţa Rusiei şi a Ucrainei, între România şi Puterile Înţelegerii, privitor la alipirea Basarabiei la România, nu are, după părerea Uniunii Sovietice, o importanţă de drept.
Guvernul sovietic a protestat la timp împotriva declaraţiei României privitoare la alipirea Basarabiei precum şi în contra convenţiei de la Paris.
Guvernul sovietic menţine punctul său de vedere şi protestează şi acum.
Fidel principiilor sale pacifice care au avut ca urmare restabilirea legăturilor de prietenie cu celelalte state, afară de România, guvernul sovietic urmăreşte o rezolvare paşnică şi prietenească a tuturor chestiunilor în litigiu dintre guvernul sovietic şi cel român.
De aceea, guvernul sovietic menţine punctul său de vedere că chestiunea Basarabiei trebuie să fie rezolvată printr-un vot al populaţiei organizat pe principii de drept şi anume prin plebiscit.
Guvernul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice nu stă pe punctul de vedere al Guvernului Ţarist privitor la drepturile istorice moştenite.
Guvernul sovietic nu are tendinţa să păstreze cu orice preţ Basarabia în Uniunea Sovietică; are însă motive serioase să creadă că majoritatea populaţiei basarabene simte ca o povară alipirea sa de România.
De aceea, guvernul sovietic cere instituirea unui plebiscit.
Dacă guvernul român ar fi convins de contrar şi ar fi încredinţat că majoritatea zdrobitoare a populaţiei basarabene doreşte în mod sincer să aparţină României, atunci guvernul român nu ar avea nici un motiv să ocolească propunerea de plebiscit.
Delegaţia sovietică a sperat deci că poate propune în şedinţa viitoare plebiscitul şi că această propunere nu va întâmpina nici o rezistenţă din partea delegaţiei române.
Această speranţă nu s-a înfăptuit, căci delegaţia română a refuzat să discute chestiunea Basarabiei şi prin aceasta a refuzat şi plebiscitul.
Aceasta înseamnă însă, după părerea noastră, că guvernul român recunoaşte că deţine cu sila în puterea sa Basarabia, în contra stării de spirit cunoscută a populaţiei basarabene.
Faţă de această situaţie, delegaţia sovietică este silită să declare încă odată, în mod categoric, că Guvernul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice nu a aprobat şi nu aprobă alipirea Basarabiei la România şi protestează în mod hotărât contra acestei acţiuni”.
Delegaţia română, luând cunoştinţă de declaraţia delegaţiei sovietice, în şedinţa de luni, 31 martie 1924, a răspuns prin discursul preşedintelui Langa Râşcanu, care a arătat că nu s-a aşteptat la declaraţiile făcute de partea sovietică privitoare la Basarabia, mai ales că delegaţia română fixase, în prima şedinţă, limitele unor tratative posibile şi utile.
În continuare, Langa Râşcanu a arătat că dacă guvernul român ar fi dat crezare, un singur moment, informaţiilor care i-au parvenit, în mod indirect din izvor sovietic, privitoare la problema unui plebiscit în Basarabia, ar fi refuzat să trimită delegaţia pentru a începe negocieri pe această bază.
Langa Râşcanu şi-a dezvoltat apoi cuvântarea, arătând că speră că delegaţia sovietică va binevoi să renunţe la punctul său de vedere privitor la chestiunea plebiscitului, evitându-se astfel un obstacol de neînvins la dorinţa sinceră a guvernului român de a ajunge la o înţelegere amicală.
Continuând, Langa Râşcanu a arătat că delegaţia română crede de datoria sa, ca, în interesul unei înţelegeri, să se oprească asupra câtorva chestiuni cuprinse în declaraţia pe care partea sovietică o făcuse în şedinţa de vineri, 28 martie 1924.
Prima chestiune asupra căreia s-a oprit Langa Râşcanu a fost cea a erorilor istorice.
În această ordine de idei, Langa Râşcanu a arătat că delegaţia română constată existenţa unor erori cu caracter istoric cuprinse în declaraţia delegaţiei sovietice, care au nevoie să fie rectificate. În continuare, Langa Râşcanu a arătat că delegaţia noastră a fost foarte surprinsă să audă că Basarabia a fost luată în anul 1812 de către guvernul ţarist de la imperiul otoman şi nu de la principatul Moldovei, care luase fiinţă de câteva secole şi se întindea de la începutul înfiinţării sale, spre răsărit până la Nistru, care i-a fost hotar timp de mai bine de jumătate de mileniu.
Langa Râşcanu a insistat şi asupra faptului că imperiul otoman nu exercitase niciodată asupra Moldovei decât dreptul de suzeranitate, fapt care implică că nu avea nici un drept să înstrăineze o parte din trupul Moldovei, adăugând că delegaţia noastră nu a fost mai puţin surprinsă, constând că guvernul sovietic şi-a însuşit teza ţaristă, care susţinea că Rusia ar fi eliberat populaţia moldoveană din Basarabia, punând-o sub greutatea sceptrului său.
În continuare, şeful delegaţiei române a arătat conferinţei adevărul istoric, şi anume că Basarabia a fost răpită Moldovei de către guvernul ţarist în 1812, violând suveranitatea principatului Moldovei cu consimţământul înaltului padişah, deşi acest teritoriu dintre Prut şi Nistru a fost şi este locuit de către o masă compactă de români, aşa cum este şi în Valahia şi în Transilvania.
Mai departe, şeful delegaţiei române a arătat că Moldova a fost în anul 1812 victima politicii imperialiste a ţarilor şi că acest principat s-a unit în anul 1859, din propria lui voinţă, cu principatul Munteniei, pentru a forma o singură reprezentanţă politică a tuturor românilor din România modernă.
Asupra obiecţiunii făcute de delegaţia sovietică, precum că denumirea de România nu exista în timpul anexării Basarabiei, în anul 1812, de către guvernul ţarist, preşedintele delegaţiei române a arătat că această obiecţie nu poate fi luată în serios, deoarece atunci, ca şi în prezent, a existat o singură naţiune vie şi unitară, care vorbeşte aceeaşi limbă, are acelaşi trecut istoric şi acelaşi caracter etnic, care nu poate fi contestat în nici un mod, subliniind şi faptul că, în anul 1859, Moldova s-a unit cu Muntenia, formând România, care a preluat în mod firesc toate drepturile istorice ale Moldovei.
Denumirea de Basarabia, a arătat şeful delegaţiei noastre, a fost dată de către guvernul imperial rus teritoriului cuprins între Nistru şi Bug, după actul răpirii acestui teritoriu în anul 1812, cu scopul de a forma o provincie aparte, în nădejdea că se va şterge cu timpul din memoria locuitorilor din acest ţinut caracterul naţional moldovenesc, adică român.
Şeful delegaţiei noastre a scos în evidenţă şi faptul că în teritoriul cuprins între Prut şi Nistru s-a păstrat multă vreme, după actul răpirii, organizaţia şi legislaţia curat românească şi identică cu cea din Moldova dintre Carpaţi şi Prut, şi că, după războiul din Crimeea, din anul 1856, puterile europene au retrocedat principatului Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad.
În continuare, şeful delegaţiei noastre a arătat că aceste trei judeţe au fost răpite din nou României de către guvernul ţarist, în urma războiului ruso-turc din 1877-78, în care România a adus o importantă contribuţie, prin trupele sale, la victoria comună.
Mai departe, şeful delegaţiei noastre a subliniat şi faptul că, în cursul unui veac de înstrăinare forţată, Basarabia a format întotdeauna o unitate politică distinctă în imperiul ţarist, fără a împrumuta organizaţiile de peste Nistru, cu toată politica de rusificare prin forţă a acestui teritoriu şi cu toate că populaţia moldovenească de acolo a rămas mult în urmă pe tărâmul cultural, fapt care a fost urmărit cu perseverenţă de către guvernele imperiale ruse.
Referindu-se la caracterul etnic al populaţiei basarabene, şeful delegaţiei noastre a arătat că marea majoritate a locuitorilor din această provincie a păstrat cu persistenţă caracterul naţional moldovean, adică român, subliniind şi faptul că Marea Revoluţie Socialistă din octombrie 1917 a găsit în Basarabia acelaşi popor român, întru totul asemănător celui din 1812, care a locuit şi locuieşte şi în restul României, fapt confirmat şi de statisticile ruseşti care s-au întocmit în timpul perioadei de rusificare forţată, următoare răpirii Basarabiei, „Aceste fapte, a continuat şeful delegaţiei noastre, arată în mod lămurit şi fără posibilitate de tăgadă că moldovenii, adică românii, constituiau grosul populaţiei din Basarabia şi că ruşii reprezentau doar 8,05 la sută, iar ucrainenii 19,75 la sută, inclusiv armata funcţionarilor şi elementele flotante”.
În această ordine de idei, şeful delegaţiei române a arătat că înşişi scriitorii ruşi, adversari ai tezei române, recunoşteau caracterul românesc al ţinutului dintre Prut şi Nistru, care este aidoma celorlalte ţinuturi din România, citând lucrările fostului ministru rus Casso, ale lui Danielovski şi ale generalului Curopatkin.
Trecând la modul în care s-a înfiinţat [realizat] realipirea Basarabiei la România, şeful delegaţiei noastre a arătat că după revoluţia rusă din februarie 1917, manifestările naţionale ale moldovenilor din Basarabia au devenit din ce în ce mai intense şi că din sânul populaţiei moldovene s-au format partide politice naţionale, s-a creat armata şi miliţia naţională şi s-au naţionalizat şcolile şi bisericile.
Făcând istoricul Unirii Basarabiei cu România, şeful delegaţiei noastre s-a oprit la rolul important pe care l-a avut în actul Unirii, Congresul Delegaţilor Soldaţilor Moldoveni care, de acord şi cu participarea efectivă a tuturor partidelor politice şi a organizaţiilor locale, a proclamat, la 21 octombrie 1917, autonomia Basarabiei şi a creat, la 23 octombrie acelaşi an, Sfatul Ţării, adică Sovietul Suprem al ţinutului dintre Prut şi Nistru.
În continuare, şeful delegaţiei române a arătat că Sfatul Ţării s-a deschis la 21 noiembrie 1917, iar la 2 decembrie acelaşi an, a declarat Basarabia Republică Democratică a Moldovei Federative pentru ca, după aceea, la 24 ianuarie 1918, să proclame independenţa Republicii Moldoveneşti, după exemplul Ucrainei care se declarase independentă cu puţin timp înainte.
La obiecţiunea făcută de către delegaţia sovietică, în şedinţa de la 28 martie 1924, că se atribuise de către marele Congres Militar prea multe locuri moldovenilor în Sfatul Ţării, şeful delegaţiei române a arătat că această obiecţie nu poate rezista unui examen critic, deoarece Congresul Militar vizat, prin însăşi natura lui, a putut determina în mod obiectiv şi fără nici o presiune numărul moldovenilor din Sfatul Ţării.
Continuând, şeful delegaţiei noastre a insistat în special asupra faptului că trupele române n-au intrat în Basarabia decât după ce au fost chemate în mod formal de către Sfatul Ţării, care a făcut un demers oficial în acest sens guvernului român.
De asemenea, a insistat şi asupra faptului că după intrarea armatelor române în Basarabia au fost menţinute, fără nici o schimbare, toate organele locale basarabene, că aceste organizaţii obşteşti au proclamat Unirea Basarabiei cu România din proprie iniţiativă şi că guvernul român a acceptat Unirea Basarabiei cu România, propusă de către Sfatul Ţării, în urma solicitărilor repetate ale acestuia din urmă.
„O remarcă se impune, a subliniat şeful delegaţiei române, că Sfatul Ţării a fost recunoscut, de la înfiinţarea sa, de către toate organele revoluţionare şi că propunerea de alipire a Basarabiei la România a fost discutată timp de trei zile, în secţiunile acestui Sfat, fiind votată în faţa unui public numeros, după lungi dezbateri, astfel încât acest vot reprezenta voinţa liberă a marii majorităţi a membrilor Sfatului Ţării. Dovada grăitoare a marii majorităţi a membrilor Sfatului Ţării, care au votat Unirea Basarabiei cu România, o constituie înseşi cifrele următoare:
87 membri au votat pentru unire, 3 contra şi 30 abţineri. Trebuie să reţinem, a adăugat şeful delegaţiei române, faptul că votarea unirii a avut loc într-o epocă când liniştea era restabilită peste tot în Basarabia, datorită activităţii rodnice a autorităţilor basarabene şi a Sfatului Ţării. Trebuie iarăşi să accentuăm şi un alt fapt important, a afirmat în continuare şeful delegaţiei noastre, şi anume că toţi cei care au votat contra unirii, precum şi cei care s-au abţinut de la vot, nu au avut nimic de suferit de pe urma abţinerii lor.
În consecinţă, nu se poate susţine sub nici un motiv, a adăugat şeful delegaţiei noastre, că Sfatul Ţării ar fi votat unirea Basarabiei cu România sub presiunea violenţei”.
Continuând să-şi dezvolte cuvântarea, şeful delegaţiei noastre a considerat util să precizeze că partea română consideră inexactă afirmaţia făcută de şeful delegaţiei sovietice, care spusese că trupele române ar fi pătruns în localul Sfatului Ţării, iar mai departe a demonstrat că Sfatul Ţării a fost un organ constituit pe aceleaşi baze ca şi dietele din Ucraina, Estonia, Letonia şi Rusia Albă care, în aceleaşi condiţiuni şi în baza aceloraşi drepturi, au declarat statele respective autonome şi apoi independente, recunoscute ulterior ca atare de către guvernul sovietic şi de guvernele europene.
„Iată motivele care ne determină, a încheiat şeful delegaţiei noastre, să susţinem că este absolut fals când se afirmă că Sfatul Ţării nu ar fi avut dreptul să dispună de soarta provinciei pe care o reprezenta, iar aluziilor făcute de către delegaţia sovietică, cu privire la necesitatea unei constituante, s-ar putea opune însăşi atitudinea guvernului sovietic faţă de constituanta din propria sa ţară.”
Trecând la epoca posterioară actului istoric al Unirii libere a Basarabiei cu România, de la 27 martie 1918, şeful delegaţiei noastre a arătat că toate evenimentele care s-au succedat atunci, chiar şi hotărârea memorabilă de la 27 noiembrie 1918, când Sfatul Ţării a votat reforma agrară – confirmând prin aceasta, încă o dată, Unirea Basarabiei cu România – sunt chestiuni care privesc afacerile interne ale României.
În continuare, a subliniat şi faptul că nici unul din deputaţii basarabeni, aleşi în anii 1919-1920 şi 1922, nu au susţinut că Basarabia ar trebui să facă parte din Uniunea Sovietică, ci, din contra, toţi, fără nici o excepţie, au manifestat în Parlamentul Român pentru Unirea Basarabiei cu România.
În continuarea declaraţiei sale, şeful delegaţiei române a accentuat că hotărârile luate de către Sfatul Ţării, ca autoritate supremă a Republicii Moldoveneşti, evenimentele care au precedat actul unirii, precum şi cele posterioare acestui act, reprezintă pentru lumea întreagă manifestarea voinţei nestrămutate a populaţiei Basarabiei de a se uni cu România şi că Basarabia, care în anul 1812, a fost răpită cu forţa României a făcut uz de dreptul său inalienabil de autodeterminare, precum şi de celelalte drepturi ale sale, revenind la România.
„Nu este mai puţin important şi faptul, a adăugat şeful delegaţiei noastre, că punctele de vedere ale guvernelor Uniunii Sovietice şi Ucrainei faţă de Basarabia, în timpul tratativelor de la Brest-Litovsk, au arătat în mod evident că aceste două state s-au dezinteresat total de soarta Basarabiei, care a fost deci pusă în situaţia de a se îngriji singură de propria ei soartă, până în momentul când i-a revenit guvernului român sarcina de a-i reprezenta interesele.
Şi cu toate acestea, a adăugat şeful delegaţiei noastre, noi recunoaştem că în anul 1918 ocuparea Basarabiei a avut un caracter provizoriu, fiind, de fapt, o ocupaţie pur strategică, căci guvernul român nu s-a gândit la nici un fel de anexiune.
Însă când Basarabia a vrut să se unească cu România, Guvernul nostru nu a avut dreptul să refuze.
Delegaţia sovietică nu recunoaşte dreptul la autodeterminare al Basarabiei, deşi acest ţinut a procedat în mod suveran şi legitim.
Delegaţia sovietică, a continuat şeful delegaţiei noastre, caută să pună pe tapet chestiunea Basarabiei prin mijlocirea unui plebiscit, pe care îl prezintă ca fiind metoda urmată în mod sistematic de către Uniunea Sovietică.
Delegaţia română, a subliniat Langa Râşcanu, nu crede că guvernul sovietic a recurs întotdeauna la plebiscit, ca mijloc pentru rezolvarea situaţiilor politice dificile, cu atât mai mult cu cât guvernul sovietic nu a ajuns la putere printr-un referendum.
De asemenea, a adăugat Langa Râşcanu, delegaţia română îşi permite să observe că, dacă guvernul sovietic, în cadrul principiilor enunţate în mod solemn, declară că renunţă la toate drepturile istorice, atunci nu mai are nici un interes să pună în discuţie chestiunea Basarabiei”.
În continuare, şeful delegaţiei noastre a reamintit că ţările limitrofe, care s-au despărţit de fostul imperiu rus, au fost recunoscute de către guvernul sovietic, ţinându-se seama numai de caracterul naţional al populaţiilor respective şi că, în cazul în care guvernul sovietic ar persista în ideile cuprinse în declaraţia făcută de către Krestinski, privitoare la Basarabia, guvernul român va fi obligat să considere această atitudine specială ca fiind îndreptată în contra sa.
Guvernul român, a spus în încheiere Langa Râşcanu, respinge ideea plebiscitului, căci adoptând această idee, s-ar pune în consideraţie flagrantă faţă de aliaţii săi care au recunoscut, în mod formal, alipirea Basarabiei de România.
Guvernul român respinge deci din principiu ideea unui plebiscit şi nu pentru că s-ar îndoi de rezultatul lui, deoarece reformele sociale care s-au înfăptuit, precum şi normalizarea vieţii din Basarabia, sunt o garanţie puternică care ne dau dreptul să credem cu tărie că rezultatul unui eventual plebiscit nu ar putea fi decât pozitiv.
De altfel, a încheiat şeful delegaţiei noastre, populaţia Basarabiei şi-a exprimat de destule ori dorinţa de a face parte din statul român şi nici ea nu ar permite niciodată vreun amestec străin în viaţa ei”.
Langa Râşcanu şi-a terminat cuvântarea, reamintind tuturor celor prezenţi că la Brest-Litovsk, cu prilejul tratativelor duse, Rusia a recunoscut hotărârea luată de populaţia Moldovei dintre Prut şi Nistru şi că schimbarea de atitudine a guvernului sovietic dovedeşte că el a luat drumul ţarismului cotropitor de naţiuni străine, neţinând seama de principiul autodeterminării popoarelor, proclamat de Marea Revoluţie din Octombrie.
În încheiere, şeful delegaţiei noastre a adresat un apel delegaţiei sovietice, ca să se convingă că numai pe baza propunerilor noastre, se poate ajunge la o înţelegere acceptabilă pentru ambele părţi.
În şedinţa de vineri, 2 aprilie 1924, a luat din nou cuvântul Krestinski, şeful delegaţiei sovietice a criticat declaraţia delegaţiei noastre, făcută prin glasul lui Langa Râşcanu, pe care am relatat-o în paginile precedente.
În această şedinţă, Krestinski a declarat textual:
„Delegaţia română a încercat în şedinţa de la 31 martie să exploateze declaraţiile făcute de noi la 28 martie şi să demonstreze că guvernul sovietic a renunţat la toate drepturile sale asupra Basarabiei.
Delegaţia sovietică nu poate fi de acord cu o astfel de tălmăcire [interpretare] a declaraţiilor sale, care aveau numai următorul sens: în cazul când populaţia Basarabiei s-ar exprima printr-un plebiscit liber – în condiţiile în care ar fi exclusă orice presiune din partea guvernului român – şi împotriva aşteptărilor noastre, s-ar pronunţa pentru ieşirea din Uniunea Socialistă a Republicilor Sovietice pentru a forma un Stat independent sau a se uni cu România, guvernul sovietic nu s-ar opune schimbării situaţiei politice a Basarabiei şi nu ar urmări, după cum face România în ţinuturile pe care le-a luat de la vecini, să readucă Basarabia prin forţă şi împotriva voinţei populaţiei sale la Uniunea Sovietică.
Însă, în împrejurările de azi, guvernul sovietic priveşte Basarabia, ca şi până în prezent, ca pe o parte a teritoriului sovietic, deoarece nu poate recunoaşte că prin anexarea forţată a Basarabiei în 1918, cu ajutorul trupelor române s-au stabilit drepturi ale Coroanei Române asupra acestui teritoriu”.
În continuare, Krestinski a arătat că cea mai mare parte a declaraţiei delegaţiei române s-a ocupat de versiunea istorică privitoare la Basarabia, afirmând că partea sovietică socoteşte această versiune ca absolut falsă şi tendenţioasă.
Menţinând punctul nostru de vedere, a afirmat mai departe Krestinski, credem că nu mai este nevoie să revenim asupra acestei chestiuni, cu atât mai mult, cu cât argumentaţiile cu caracter istoric nu pot avea vreo înrâurire asupra rezolvării acestei chestiuni.
De asemenea, nu putem trece cu vederea acea parte a declaraţiei făcută de delegaţia română, care se ocupă de evenimentele petrecute în Basarabia în anii 1917 şi 1918.
Contrar afirmaţiilor delegaţiei române, Sfatul Ţării a avut caracterul unui organ provizoriu, care era compus întâmplător din reprezentanţii diferitelor organizaţii care, însă, în majoritatea lor, aveau un caracter burghez.
Afirmaţia, a continuat Krestinski, cuprinsă în declaraţia noastră anterioară, în care arătam că Sfatul Ţării n-a avut şi nici nu putea să aibă dreptul să hotărască soarta politică a Basarabiei, nu provine de la noi, ci, primo, de la Congresul Militar Moldovenesc care a creat Sfatul Ţării, secundo, de la Congresul Ţăranilor Basarabeni şi terţo, de la însuşi Sfatul Ţârii.
Afirmaţia delegaţiei române că trupele regatului România au intrat în Basarabia după invitarea repetată a Sfatului Ţării nu corespunde faptelor, deoarece însuşi Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, împreună cu Erhan, preşedintele Consiliului de directori generali, şi Ciumacenco, membru în preşedinţia Congresului Ţărănesc, au dezminţit în mod categoric în şedinţa Sfatului Ţării din 13 ianuarie 1918, că acest organ ar fi invitat trupele române să vină în Basarabia”.
Trecând la chestiunea intrării trupelor române în Basarabia, Krestinski a spus: (reproduc textual): „Intrarea acestor trupe nu au avut un caracter atât de idilic, astfel după cum se străduieşte delegaţia română să ni-l prezinte.
Guvernul român a aruncat trupele sale asupra Basarabiei, împotriva dorinţei majorităţii populaţiei basarabene şi a ocupat ţara cu forţa armată.
Nu corespunde faptelor că trupele române au intrat în Basarabia după ce Sfatul Ţării luase hotărârile cele mai principale şi că din această cauză ocupaţia militară nu a avut nici o influenţă privitoare la hotărârea soartei Basarabiei de către Sfatul Ţării.
În prima şedinţă a Sfatului Ţării, de la 21 noiembrie 1917, nici nu a fost vorba de alipirea Basarabiei la România, ci, dimpotrivă, o serie întreagă de membri influenţi ai Sfatului Ţării s-au exprimat pentru menţinerea legăturilor federative cu Rusia”.
În continuare, şeful delegaţiei sovietice a arătat că, la 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a hotărât crearea unei Republici Democrate Moldoveneşti, făcând parte din Republica Federativă Rusă şi că abia după ce trupele au intrat în Basarabia, au ocupat Chişinăul, au arestat preşedinţia Congresului Ţărănesc şi au făcut arestări în masă, Sfatul Ţării a hotărât proclamarea independenţei complete a Republicii Moldoveneşti.
Continuându-şi cuvântarea, Krestinski a afirmat că, după puţin timp, teroarea administraţiei militare româneşti s-a întins asupra întregii Basarabii, că o serie întreagă de deputaţi ai Sfatului Ţării au fost arestaţi, iar că unii dintre ei au fost împuşcaţi; în fine, Krestinski a afirmat că mulţi duşmani ai ocupaţiei Basarabiei şi-au pierdut viaţa sau libertatea, iar alţii au trebuit să fugă de acolo.
Privitor la alipirea Basarabiei de România, şeful delegaţiei sovietice a afirmat că, abia după evenimentele arătate în rândurile de mai sus, sub influenţa personală a lui Marghiloman, şeful guvernului din acea vreme, precum şi datorită diverselor mijloace de constrângere politică, guvernul român a reuşit să obţină de la Sfatul Ţării hotărârea de alipire a Basarabiei la România.
În continuare, Krestinski a spus (citez iarăşi textual): „Pentru fiecare om obiectiv e limpede ce preţ poate să aibă o astfel de exprimare a voinţei libere.
Opresiunea ocupării militare a Basarabiei a fost şi mai grea începând cu luna martie până în noiembrie, inclusiv 1918.
Şi mai ruşinos se prezintă tabloid şedinţei de noapte de la 27 spre 28 noiembrie. Delegaţia română nu a putut răspunde nimic la obiecţiunea noastră privitoare la ilegalitatea acestei şedinţe, ci s-a mărginit să declare că tot ceea ce s-a întâmplat în Basarabia de la acea dată (27 noiembrie 1918), priveşte exclusiv politica internă a României.
Această afirmaţie este în contradicţie cu principiile elementare ale dreptului ginţilor.
Ceea ce s-a întâmplat în Basarabia nu este deloc o afacere internă.
Delegaţia română nu se mărgineşte la respingerea simplă a propunerii noastre de plebiscit; ea caută să opună propunerii noastre faptul că noi nu am cerut plebiscit pentru celelalte ţări limitrofe cu Uniunea Sovietică, care s-au despărţit de fostul stat rus.
Între formarea de state noi pe fostul teritoriu al imperiului rus şi răpirea Basarabiei de către România nu există nici cea mai mică analogie.
În primul caz, guvernul sovietic a sancţionat de bunăvoie noile formaţiuni de state, întărindu-le prin tratate de pace. În cazul al doilea, s-a întâmplat că un stat vecin şi-a însuşit cu puterea armată o parte din teritoriul Rusiei Sovietice, deţinând acest teritoriu timp de 6 ani şi refuzând orice tratative, în chestiunea Basarabiei cu guvernul sovietic”.
În continuarea expunerii sale, şeful delegaţiei sovietice a căutat să combată declaraţia făcută de către Langa Râşcanu, şeful delegaţiei noastre, în care s-a arătat că guvernul român nu a intervenit niciodată în Ucraina şi Rusia Sovietică, afirmând că ocuparea Basarabiei de către trupele române reprezintă o intervenţie, că guvernul român a dat ajutor Germaniei, atunci când ocupase Ucraina, că guvernul român a acordat sprijinul său trupelor aliate din Ucraina şi Rusia de Sud şi că trupele albe şi alte diferite bande s-au bucurat în egală măsură de sprijinul României, în timpul când au jefuit teritoriul Ucrainei, subliniind, din nou, că delegaţia sovietică este ferm convinsă de faptul deţinerii Basarabiei de către România, împotriva voinţei majorităţii populaţiei din această provincie.
În ultima parte a expunerii sale, Krestinski a subliniat că delegaţia sovietică nu poate decât să respingă în mod categoric cererea României, ca Uniunea Sovietică să recunoască că Basarabia aparţine României, propunând delegaţiei noastre să renunţe de a pune condiţii în prealabil şi să trateze cu delegaţia sovietică condiţiunile pentru organizarea unui plebiscit în Basarabia, încheind (citez textul): „Numai pe această cale guvernul român se va putea elibera de învinuirea că deţine Basarabia cu forţa, după cum deţine şi Bucovina împotriva voinţei majorităţii ţăranilor Ucraineni, care locuiesc în această provincie.
Delegaţia sovietică respinge hotărât încercarea delegaţiei române de a-i face responsabili pe ruşi de soarta conferinţei actuale.
În cazul în care delegaţia română va refuza să continue negocierile, întreaga responsabilitate va cădea, în mod exclusiv, asupra guvernului român”.
După ce Krestinski a expus punctul de vedere al delegaţiei sovietice, a luat cuvântul Langa Râşcanu, şeful delegaţiei române, arătând că partea sovietică a dat citire unui memoriu, care tinde a pune din nou în discuţie, prin plebiscitul propus, chestiunea Basarabiei.
În continuare, Langa Râşcanu a arătat că delegaţia sovietică a prezentat o serie de fapte istorice într-o astfel de lumină, încât partea română s-a văzut silită, ca în şedinţa de la 31 martie, să facă cuvenitele rectificări, adăugând că noi nu am dorit să ne angajăm într-o polemică, care s-ar fi putut prelungi la nesfârşit, fiind cu totul inutilă, din toate punctele de vedere, ambelor părţi şi că delegaţia română crede că poate încheia discuţiile, cu regretul că partea sovietică a fost atât de insuficient informată asupra evenimentelor care s-au desfăşurat în Basarabia după anul 1917.
Şeful delegaţiei române s-a oprit apoi la chestiunea execuţiilor care au fost puse în sarcina autorităţilor române, ca fiind făcute în scopul de a se exercita o presiune asupra Sfatului Ţării, în momentul când acesta se pronunţase pentru alipirea Basarabiei de România, arătând că aceste fapte nu sunt cunoscute delegaţiei noastre.
În această ordine de idei, Langa Râşcanu a arătat că, fără îndoială, trebuie să fi existat victime de ambele părţi în decursul operaţiunilor militare din anul 1918, care au fost efectuate sub supravegherea autorităţilor Republicii Moldoveneşti Independente, în scopul de a scăpa de anarhia provocată de trupele ruseşti răsculate şi de dezertorii care jefuiau, masacrau şi incendiau tot ce întâlneau în calea lor.
În concluzie, Langa Râşcanu a arătat că nu se pot imputa autorităţilor militare române, puse sub ordinele guvernului basarabean, consecinţele turburărilor, a căror responsabilitate să cadă, în mod firesc, asupra celor care le-au provocat.
În aceeaşi ordine de idei, Langa Râşcanu a reamintit şi sângeroasele represiuni din Rusia, următoare Marii Revoluţii din Octombrie 1917, arătând că, din nenorocire, era firesc să fie câteva victime şi în Basarabia în împrejurări asemănătoare, adăugând şi faptul că turburările din Basarabia au fost repede oprite şi că n-au avut nici o legătură cu votul Sfatului Ţării privitor la alipirea Basarabiei la România.
„Votul Sfatului Ţării, a precizat Langa Râşcanu, a avut loc după 2 luni de la intrarea trupelor române în Basarabia şi hotărârea privitoare la alipirea Basarabiei la România a fost luată într-o atmosferă pe deplin calmă, paşnică şi fără nici o presiune”.
Continuându-şi cuvântarea, Langa Râşcanu s-a oprit apoi asupra plebiscitului spunând (citez textual):
„Plebiscitul pe care, spre părerea noastră de rău, îl cere delegaţia sovietică, este un mijloc excepţional, bun pentru a rezolva dificultăţi internaţionale, acolo unde nu este posibil a se stabili prin alt mijloc drepturile politice.
Populaţia Basarabiei are însă un caracter eminamente român şi a manifestat în repetate rânduri voinţa sa de a se realipi de România.
În acest caz propunerea plebiscitului are un caracter inutil şi vexatoriu.
Delegaţia română ia act de declaraţia delegaţiei sovietice în care afirmă că nu-şi poate schimba punctul de vedere.
„Delegaţia română regretă că toate sforţările sale de-a ajunge la o înţelegere amicală au găsit un ecou atât de slab, fiind convinsă că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ajunge la o înţelegere.
Delegaţia română speră că guvernul sovietic va binevoi să revină la cele stabilite cu prilejul întrevederilor de la Laussanne”.
În continuare, şeful delegaţiei noastre a afirmat că guvernul român este gata să reînceapă negocierile de îndată ce guvernul sovietic îşi va manifesta dorinţa să le continue pe bazele stabilite la Laussane, precizând că, în caz contrar, întreaga responsabilitate privitoare la soarta conferinţei va reveni guvernului sovietic.
În continuare, Langa Râşcanu a declarat că în urma constatării că partea sovietică persistă în atitudinea sa neconciliantă, delegaţia noastră se vede silită să întrerupă negocierile şi să se întoarcă în ţară.”
Astăzi este greu să-ţi imaginezi în ce condiţii se negocia cu noile autorităţi sovietice care, pe măsură ce îşi consolidau poziţiile în noul stat, deveneau nu pur şi simplu mai îndrăzneţe, ci chiar obraznice şi impertinente, făcând abstracţie de diplomaţie şi tradiţii seculare de negociere. E limpede că, în mare parte, sovieticii doreau, pur şi simplu, să simuleze negocierile ca să aibă o acoperire pentru ziua când va fi nevoie să schimbe tactica şi accentele în relaţiile cu România.
În finalul acestor însemnări, Gherman Pântea scrie:
„După închiderea lucrărilor conferinţei ruso-române de la Viena, delegaţia noastră a dat o recepţie la care au participat, în afară de membrii delegaţiilor de la conferinţa ruso-română şi altă delegaţie română, care se găsea în acea vreme în Austria pentru tratative cu acest stat.
De asemenea, au luat parte la această recepţie Ion Mitilineu, ministrul României la Viena, precum şi numeroşi reprezentanţi ai presei vieneze şi străine.
După o scurtă cuvântare ţinută de Langa Râşcanu, căruia i-a răspuns doctorul Salchind în numele ziariştilor prezenţi, a luat cuvântul Ion Nistor, ministru al Bucovinei, care făcea parte din delegaţia română însărcinată cu purtarea de tratative cu statul austriac.
Ion Nistor şi-a început cuvântarea prin a mulţumi presei pentru interesul pe care l-a manifestat faţă de tratativele ruso-române de la Viena, după care a făcut, ca istoric, o amplă expunere asupra drepturilor istorice pe care le are România asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, declarând că guvernul român este gata să reia negocierile cu Uniunea Sovietică imediat după ce aceasta va recunoaşte Nistrul drept frontieră care îi desparte de noi.”
Aici memorialistul Gherman Pântea ne dezvăluie una dintre cele mai interesante pagini din istoria noastră, cum s-a luptat împotriva recunoaşterii unirii Basarabiei cu România. În culisele diplomaţiei sovietice erau ascunse multe surprize:
„După recepţia dată de delegaţia noastră, a avut loc în saloanele ambasadei sovietice de la Viena, o recepţie oferită de către partea sovietică presei vieneze şi străine.
La această recepţie a luat parte, în afară de întreaga delegaţie sovietică şi de ziarişti, o aşa-zisă „delegaţie adusă în mod special de la Moscova”.
Această delegaţie era compusă din: Vladimir Ţiganco, fost şef al fracţiunii ţărăneşti din Sfatul Ţării; Schmidt, fost primar al Chişinăului; Nicolae Ferendino, fost primar al oraşului Akerman (Cetatea Albă) şi Gheorghe Broască, ţăran moldovean din judeţul Chişinău.
În timpul recepţiei a luat cuvântul Krestinski, şeful delegaţiei sovietice, care printre altele a spus (citez textual):
„Congresele sovietice sunt expresia cea mai vie a voinţei populare şi ele sunt de fapt mai democratice decât plebiscitul.
Când am propus cu toate acestea un plebiscit pentru Basarabia, am făcut o concesie României, pentru a se uşura acceptarea propunerii noastre.
Sute de mii de refugiaţi basarabeni din Uniunea Sovietică şi delegaţii lor trimişi la Conferinţa de la Viena cer plebiscitul pentru Basarabia şi noi susţinem cu toată tăria doleanţele lor”.
După Krestinski a luat cuvântul Vladimir Ţiganco, conducătorul „delegaţiei refugiaţilor basarabeni din Uniunea Sovietică”, care a citit în limba rusă o declaraţie pro sovietică, care a fost apoi înmânată, în traducere germană, ziariştilor participanţi la conferinţă.
Cred, nu lipsit de interes, să mă opresc puţin şi asupra persoanei principalilor membri ai acestei „delegaţii”.
Atât Schmidt şi Ţiganco, care aveau pretenţia că reprezintă Basarabia, nu aveau, de fapt, nici o legătură cu Moldova dintre Prut şi Nistru.
Schmidt a fost în timpul regimului ţarist avocat-practicant la Petrograd (Leningradul de azi), iar Ţiganco – inginer în Statele Unite ale Americii.
Ambii au luptat în Basarabia împotriva bolşevicilor, mai târziu la Paris, alături de Maclacov şi Crupenski, au fost contra românilor, ca apoi să apară aici la conferinţa de la Viena alături de bolşevici!”
Cum este şi firesc în asemenea cazuri, orice întrevedere la nivel diplomatic presupune şi relaţii neoficiale, care au o pondere la fel de mare şi poate sunt chiar mai importante decât cele oficiale, fiindcă dezvăluie adevăratele intenţii ale părţilor aflate în negocieri şi, în acest sens, memoriile lui Gherman Pântea sunt o ilustrare perfectă a tezei:
„Este locul să arăt că, după terminarea recepţiei oferite de către delegaţia sovietică presei vieneze şi străine, eu am fost invitat, în mod particular, la Ambasada sovietică de către Krestinski, conducătorul delegaţiei sovietice.
La această întrevedere, Krestinski mi-a declarat că regretă foarte mult faptul că această conferinţă a eşuat, dar că, apreciind atitudinea mea obiectivă din tot timpul cât a durat conferinţa şi ţinând seama şi de faptul că în realitate eu reprezentam Basarabia, ca fost preşedinte al Comitetului Central ostăşesc moldovenesc, iar ca vicepreşedinte al Camerei deputaţilor, demnitate pe care o aveam în acea vreme, reprezentam România, el, pe propria răspundere, mi-a făcut următoarea propunere, în scopul de a lichida problema Basarabiei: „România să cedeze Uniunii Sovietice judeţele: Hotin, Ismail şi Cetatea Albă, a căror populaţie, în majoritate, nu este moldovenească, iar în schimbul acestei cedări, Uniunea Sovietică va recunoaşte restul teritoriului dintre Prut şi Nistru, în care elementul predominat este moldovenesc, ca făcând parte din România”.
Răspunsul pe care eu l-am dat lui Krestinski la propunerea sa, a fost următorul: „Eu, care în calitate de deputat în Sfatul Ţării am votat unirea întregii Basarabii cu România în graniţele ei actuale, nu pot face acest târg şi nu pot ceda Uniunii Sovietice un teritoriu, care încă după războiul din Crimeea din anul 1856 a aparţinut Moldovei”. Am mai adăugat şi faptul că România are nevoie şi ea de gurile Dunării şi de ieşirea la mare, în aceeaşi măsură ca şi Uniunea Sovietică şi că, neputând deci să-mi însuşesc acest punct de vedere, cu atât mai mult nu-l pot propune guvernului român.
Dar, folosind acest prilej, i-am propus lui Krestinski cu asentimentul prealabil al lui Ion Brătianu, primul-ministru al României din acea vreme, că suntem dispuşi să cedăm Uniunii Sovietice tezaurul nostru aflat la Moscova, care în timpul primului război mondial a fost trimis acolo din motive de siguranţă, în schimbul recunoaşterii actului unirii Basarabiei cu România.
Este cazul să precizez că acest mandat mi-a fost încredinţat mie de către Ion Brătianu, primul-ministru, fără ştirea delegaţiei oficiale.
La propunerea mea, Krestinski mi-a răspuns zâmbind că din tezaurul nostru de la Moscova au rămas doar casetele, deoarece, fiind ameninţată din toate părţile de armate străine, Uniunea Sovietică a fost nevoită să cheltuiască tot aurul din Rusia, atât al ei, cât şi a altor ţări, pentru a se putea apăra de duşmani.
Este iarăşi cazul să precizez că, la despărţire, Krestinski mi-a declarat în mod amical că Uniunea Sovietică nu va face niciodată război pentru Basarabia, dar că ea va aştepta un moment diplomatic prielnic, când Basarabia îi va reveni, fapt care s-a şi întâmplat la 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică, ca mare putere, ne-a luat Basarabia printr-un ultimatum, deşi numai cu 7 ani în urmă, la 3 iulie 1933, avusese loc la Londra semnarea Protocolului, prin care toate ţările semnatare, inclusiv România, în frunte cu Uniunea Sovietică, îşi luaseră obligaţia de a respecta graniţele existente la acea dată!
* * *
În paginile precedente am căutat să expun, cu toată obiectivitatea şi cu deplin simţ de răspundere faţă de istorie, punctele de vedere ale delegaţiei sovietice, precum şi cele ale delegaţiei noastre.
Din expunere este clar că partea sovietică s-a străduit să demonstreze că dacă armata română nu ar fi intrat în Basarabia înainte de actul Unirii, această unire nu s-ar fi putut realiza.
Nu am împărtăşit niciodată aceste puncte de vedere.
Trebuie să demonstrez, totuşi că populaţia basarabeană era incontestabil revoluţionară şi că printre ofiţerii armatei române din acea vreme, unii, fiind moşieri, au tolerat abuzuri şi răzbunări ale moşierilor basarabeni faţă de populaţia ţărănească.
Atitudinea acestor ofiţeri ai armatei române a provocat nemulţumiri în rândul populaţiei basarabene şi a indispus profund o mare parte din deputaţii Sfatului Ţării, în special pe reprezentanţii populaţiilor minoritare.
Această stare de lucruri m-a determinat pe mine, în calitate de ministru de război al Republicii Moldoveneşti, să contactez personal pe generalul C.Prezan, şeful Marelui Cartier General al armatei române, pe atunci cu sediul la Iaşi, care,
în urma celor arătate de mine, a emis către trupele din Basarabia, ordinul semnat de către generalul Lupescu, şeful Marelui Stat Major, pe care îl reproduc în rândurile de mai jos, in extenso:
„Din ştiri particulare s-a aflat că comandamentele noastre din Basarabia cred de datoria lor să-i puie din nou pe moşieri în stăpânirea lucrurilor de care ei au fost deposedaţi prin mişcarea revoluţionară ce a avut loc înainte de intrarea oştilor noastre din Basarabia.
Cum această purtare învrăjbeşte pe ţărani, mai cu seamă că duşmanii noştri i-au ridicat împotriva noastră, tocmai pe cuvântul, că armata românească a fost adusă în Basarabia de foştii moşieri pentru a statornici din nou vechea stare de lucruri şi cum avem interesul de a înlătura noi turburări, vă rog să binevoiţi a lua măsuri, ca oastea noastră să nu se mai amestece în treburile dintre moşieri şi ţărani”.
Trebuie să socotim ca bună starea de lucruri pe care am găsit-o în clipa intrării noastre în Basarabia, iar pentru faptele întâmplate mai înainte, moşierii trebuie să se adreseze stăpânirilor locale”.
ss. General Lupescu
Personal, am nestrămutată convingerea că dacă armata română nu venea în Basarabia, nu numai că se făcea unirea cu România, dar mai mult, cred că ar fi votat pentru această unire şi cei 33 de membri ai Sfatului Ţării, care reprezentau populaţiile minoritare şi care s-au abţinut de la vot.
Raţiunea pentru care ar fi votat pentru unire şi ceilalţi 33 de deputaţi, este următoarea:
Înainte de Unirea Basarabiei cu România, 27 martie 1918, între Republica Moldovenească şi Uniunea Sovietică a luat fiinţă Ucraina, stat naţional independent şi şovin, ocupat în acea vreme de armatele germane.
Este adevărat că cei 33 de deputaţi minoritari aveau simpatii reale pentru ruşi, pentru Uniunea Sovietică, însă în nici un caz pentru Ucraina şovină şi cu atât mai puţin pentru armata germană de ocupaţie din această ţară, armată violentă şi barbară ca întotdeauna.
Puşi în faţa acestor alternative: Unirea cu Ucraina naţionalistă şi şovină, ocupată de armata germană, sau cu România, căci unirea cu Uniunea Sovietică nu era practic posibilă din cauză că între Uniunea Sovietică şi Basarabia exista statul independent al Ucrainei, desigur că aceşti 33 de deputaţi minoritari ar fi votat şi ei pentru Unirea Basarabiei cu România, aşa cum a făcut marea majoritate a membrilor Sfatului Ţării, şi anume un număr de 87 de deputaţi.
REGELE FERDINAND I
UNIREA BASARABIEI
La aproape o jumătate de veac de la conferinţa ruso-română de la Viena, am reconstituit, din memorie şi cu ajutorul materialelor publicate în acea vreme, întreaga atmosferă în care s-au desfăşurat discuţiile privitoare la ţinutul în care am văzut pentru prima oară lumina zilei. Cu toată durerea, însă, am căutat să spun lucrurilor pe nume, pe faţă, căci a ascunde adevărul sub firma unui patriotism fals este cea mai mare greşeală.
De aceea, oricât de neplăcut şi supărător ar fi pentru amorul nostru naţional, adevărul am căutat să-l spun deschis şi curajos, fiind convins că fac un bine neamului meu.
Ca fiu al acestei părţi din trupul Moldovei, căreia i-am jertfit cei mai frumoşi ani ai vieţii mele, am căutat să reflect cinstit cum au decurs lucrurile conferinţei, având puternica convingere că şi cu acest prilej servesc din adâncul inimii mele Basarabia în care, din cele mai îndepărtate vremuri, au trăit, au muncit şi se odihnesc părinţii şi strămoşii
mei.
Pântea Gherman”
Personalitatea lui Gherman Pântea, pe tot parcursul vieţii şi chiar după moarte, a fost aureolată de un sentiment delicat de duplicitate. De vină era chiar caracterul lui aventuros, deschis spre paşi neformali. Chiar de la bun început, în Istoria mişcării naţionale din Basarabia a apărut o dilemă legată de telegrama trimisă de Gherman Pântea de la Cartierul general al armatei ruse şi adresată tuturor comandaţilor de unităţi în care îşi satisfăceau serviciul militarii moldoveni, rugându-i să înlesnească participarea lor la şedinţele de selectare a delegaţiilor pentru Congresul militarilor moldoveni, care urma să aibă loc în luna octombrie 1917 la Chişinău.
În această telegramă era indicată şi cota de participare la Congres şi necesitatea asigurării delegaţiilor cu diurne. O telegramă similară, cam la o săptămână diferenţă, a fost expediată de Ştefan Holban şi Ion Păscăluţă, având un conţinut aproape similar.
Astăzi, în jurul acestor două telegrame se mai fac ipoteze, se discută aprins, iar fiul lui Ştefan Holban, Eugen, a editat chiar o carte priovitor la această problemă controversată, în care demonstrează că telegrama, de fapt, a fost una şi aceeaşi şi primatul ideii şi realizarea ideii a aparţinut echipei Ştefan Holban – Ion Păscăluţă.
Nu încercăm să polemizăm cu nimeni şi, de aceea, în această carte vom reproduce autografele ambelor telegrame, pornind de la gândul că, indiferent care a fost conjunctura, rolul acestor telegrame a fost imens în istoria noastră, căci convocarea Congresului militarilor moldoveni a pus bazele primului parlament basarabean, Sfatul Ţării.
Aceeaşi atitudine delicată faţă de personalitatea lui Gherman Pântea a existat în perioada interbelică, fiind motivată prin caracterul său. Era un om deschis, care nu se temea să pună problemele pe faţă, să trăiască viaţa aşa cum şi-o imaginează el, şi de aceea, multă vreme, în Chişinău a circulat o poveste frumoasă, când, pentru nişte impozite, primarul de Chişinău a fost judecat la o zi de puşcărie şi, dimineaţa, prietenii l-au dus cu trăsura şi cu tot alaiul pe Gherman Pântea la închisoare, iar seara l-au luat de acolo, făcând un chef de pomină. Acest detaliu mi l-a mărturisit Alexandru Cononov, al cărui tată, figură influentă în Chişinăul de odinioară, era prieten cu Gherman Pântea şi participase la această „pedepsire” a primarului de Chişinău.
Multă lume încerca să pună la îndoială onestitatea politică a lui Gherman Pântea, crezând că aderarea lui la Partidul Naţional-Ţărănesc era mai mult o chestie de conjunctură. Dar şi aici oponenţii nu au dreptate. Drept mărturie reproducem o scrisoare-autograf, semnată de un bun regăţean, Dumitru M. Căldare, care consemna:
„3 Iunie (1919)
Iubite Dle Pântea,
În primul loc o prietenească strângere de mână pentru gestul demn şi frumos ce ai făcut întru apărarea lui C. Stere. Îţi face cinste. Dacă basarabenii îl vor şi alege pe Stere în Constituantă, vor da cea mai bună lecţie de bună cuviinţă politicienilor din Regatul Vechi.
Îţi trimit „poza” mea, după cum am vorbit împreună, şi cu câteva note scrise în pripă:
„D.M. Căldare, născut la 4 octombrie 1876, în corn. Hangu, jud. Neamţu-Jiu, învăţător rural.
A luat licenţa în ştiinţe fizico-chimice la Universit. din Iaşi, în 1899. Profesor la şc. normală de învăţători „Vasile Lupu” din Iaşi şi preparator de Mineralogie şi Metrografie (?) la Universitatea din Iaşi — a fost inspector şcolar în 1910-12, inspector general şcolar în 1912, secretar gl (general) al Ministerului şcoalelor, în 1918.
În februarie 1918, a fost însărcinat de guvernul Averescu ca delegat tehnic pentru învăţământ pe lângă guvernul Republicii Moldoveneşti din Basarabia. În această calitate, a fost sfătuitor în organizarea şcoalei naţionale în Basarabia. Totodată, a organizat serviciul cultural al propagandiştilor învăţători şi profesori secundari în întreagă Basarabie.
A luat parte activă la pregătirea marelui act de la 27 Martie, de alipire a Basarabiei la Ţara-mamă.
Cred că ajunge!
Cu o prietenească strângere de mână
D.M. Căldare”
Tot la acest capitol este trecută comportarea lui Gherman Pântea la Odessa, când nu numai că a încercat să salveze populaţia evreiască a acestui oraş, utilizând toate mijloacele pe care le avea la îndemână, dar şi faptul că a salvat-o de la moarte pe sora mareşalului Tolbuhin, care mai târziu, în mai multe rânduri, a intervenit în favoarea lui Gherman Pântea, scoţându-l din închisoare, amănunt ce creea aceeaşi umbră de suspiciune invidioasă.
Da, el a ştiut să jongleze foarte abil între militarii români, militarii germani şi partizanii sovietici, fiind o autoritate civilă, care a renăscut Odessa din ruine şi, în timp de război, i-a dat o viaţă mai înfloritoare decât putea să-şi imagineze acest oraş portuar.
Mărturiile orăşenilor au fost depuse în procesul lui Gherman Pântea, şi le reproducem ca pe nişte documente autentice ale epocii.
În Republica Populară Română el a fost arestat în mai multe rânduri dar, cum ajungea în faţa corpului de judecată, era achitat. Nimeni n-a putut demonstra că Gherman Pântea a fost un criminal de război. Este un caz aproape unic, când un fost conducător administrativ în timp de război n-a fost judecat la ani grei de puşcărie, sau împuşcat, cum s-a întâmplat cu mareşalul I. Antonescu, profesorul universitar Gr. Alexianu ş.a.
Cum putem explica un asemenea destin? Cine a reuşit să formeze în Gherman Pântea o asemenea fiinţă abilă, care în situaţiile cele mai delicate alegea soluţiile cele mai rezonabile? Întotdeauna, într-o rezolvare a problemelor Gherman Pântea a ales poziţia omului de jos. Dacă procedase într-un fel sau altul, şi omul de jos avusese încredere îl el ca într-un conducător, dacă îi reuşeşte să facă ceea ce aştepta lumea de la el, înseamnă că şi-a atins scopul propus.
Acest principiu l-a utilizat în toate situaţiile, şi în momentul arestării lui Ilie Catărău la Chişinău, în 1917, şi în momentul apărării lui Constantin Stere, la 1919, şi în momentul apărării evreilor la Odessa, în 1941, şi n-a dat greş niciodată, fiindcă de partea lui a fost mulţimea. A ştiut să-şi poziţioneze foarte reuşit Eul personal, încât să nu stingherească opinia mulţimii. Şi de aici vine şi simpatia pentru acest om.
Ca primar al Chişinăului, a fost delegat de Guvernul României la Roma pentru a înmâna actele pentru o casă de la Chişinău pe care regele o dona mareşalului Badoglio, pentru contribuţia la recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România.
Tot Gherman Pântea a insistat ca în centrul Chişinăului să fie înălţată statuia regelui Ferdinad I, pe locul unde mai târziu s-a amplasat o statuie a lui Gr.Kotovski, apoi, temporar, a fost instalat Ştefan cel Mare, iar mai apoi V.I.Lenin.
Calitatea de primar de Odessa este capitolul inedit din viaţa lui Gherman Pântea.
În 1941, mareşalul Antonescu, care avea o mare consideraţie pentru el, i-a solicitat să fie primar general al Odessei.
La Odessa, a ajuns întovărăşit de George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, care, după război a fost împuşcat împreună cu grupul mareşalului Antonescu.
În nişte însemnări publicate de Olivian Verenca, întitulate Administraţia civilă română în Transistria (Chişinău, 1993), găsim mărturiile fostului guvernator:
„18 octombrie 1941. A treia zi după căderea Odessei, plec însoţit de domnul Gherman Pântea, pe care-l numisem primar general, să fac instalarea d-sale ca primar al Odessei. O zi plină de soare de toamnă, cu şoseaua gemând de praf, cu camioanele care alergau în toate părţile, stârnind nori sălbatici şi sufocanţi. Cu cât te apropiai de Odessa, o lume veselă de militari se îndruma în toate direcţiile, spre a intra în oraşul care costase atât de mult sânge românesc şi unde vitejia soldatului nostru crestase în cartea istoriei nestimată slovă de mărire.
Iată întăriturile de apărare ale Odessei, şanţurile contra carelor, iată câmpurile sfârtecate de obuzele ce căzuseră unul după altul, iată în sfârşit Vacarjanii, cu măreţul şi impresionantul cimitir al eroilor grăniceri din stânga, cu movila unde a fost postul de observaţie şi comandă al generalului erou Potopeanu, acela care vine azi să conducă mai departe destinele Administraţiei din Transnistria.
Emoţia creşte pe fiecare clipă. Iată bariera oraşului: magazii şi fabrici sunt în flăcări. La fiecare pas cadavre omeneşti; cu cât înaintăm, mişcarea şi îngrijorarea e mai mare; oraşul n-are un geam, pretutindeni apar ruinele bombardamentului. În cartierul Moldovanca şi pe bulevarde, caii ce n-au putut fi evacuaţi au fost împuşcaţi de ruşi şi au început să se umfle. Un furnicar de lume militară pretutindeni; baricade temeinic ridicate la fiecare colţ de stradă; pietre de pavaj scoase şi puse de-a curmezişul; tractoare, maşini, căruţe, fiare vechi, tot ce mintea omenească poate improviza, fuseseră ridicate în grămezi în mijlocul străzilor spre a împiedica trecerea; gropi adânci de obuze, şanţuri, tranşee, coloane, tunuri, camioane, indicatoare, comandamente, gărzi, un zgomot şi o mişcare asurzitoare.
Portul, un furnicar de fiare vechi, de maşini arse, de resturi ale unui dezastru fără precedent, de tunuri rămase neatinse, de fum ridicându-se din magaziile ce ardeau, de cheiuri pârjolite, de vase scufundate.
Şi printre toată această lume de mişcare şi de zgomot, printre tristeţe şi jale, populaţia locală, ieşită din ascunzători, scăpată de prima spaimă a ocupaţiei, stătea credincioasă şi tăcută, la rând, cu găleţile în mână, spre a primi apa sălcie şi sărată a puţurilor ce se improvizaseră.
Cufundat în contemplarea acestui spectacol, aproape uitasem de domnul Pântea, care mergea lângă mine tăcut, fără să scoată o vorbă.
Într-un târziu, îi spusei: „Iată Odessa, în care vei fi primar. Ştii unde este Primăria? Nu ştiu. Am putea oare găsi primăria? Cred că da, dar nu e bine să intrăm încă într-o clădire devastată, fără geamuri, necontrolată de nimeni. Bine, te las aici, domnule primar general; trebuie să facem din Odessa un oraş”.
Toţi ştim că războiul înseamnă distrugere şi moarte.
Toate materialele propagandei sovietice ne-au convins cu prisosinţă că armata română a fost o armată ce a semănat doar teroare. Nimeni, însă, în istorie, nu vrea să pomenească cazul unic al oraşului Odessa, în care locuitorii au trăit trei ani de război mai interesant decât mulţi ani de pace.
Dacă luăm în consideraţie faptul că la Odessa alături de comenduirea militară română, activa comenduirea germană, ne putem imagina cât de greu îi venea să manevreze unui primar civil, care avea pe seama lui populaţia numeroasă a unui oraş rămas fără apă şi fără alimente. Retregându-se, Armata Roşie a aruncat în aer staţia electrică, ce asigura pomparea apei în oraş. În timp de trei săptămâni Gherman Pântea a reuşit s-o pună în funcţie, a reuşit să pornească uzinele, să reconstruiască clădirile distruse, să redeschidă universitatea, teatrul de operă, reparând chiar parcurile şi scările celebre de la Odessa.
Dar cea mai interesantă întâmplare este legată de sora mareşalului Tolbuhin care, pe timpul războiului, a rămas la Odessa şi lucra la primărie. Îmbolnăvindu-se grav, urma să fie operată şi soarta ei depindea de voinţa chirurgului, care la acea vreme era rector al universităţii din Odessa şi care nu vroia să opereze pe sora unui mare comunist. Gherman Pântea a intervenit personal şi Lidia Tolbuhin a fost operată. Evident că, la plecare, tot el, a avut grijă ca aceasta să nu nimerească în mâinile ghestapoului german, fapt pentru care, atunci când autorităţile române au încercat să-l judece, învinuindu-l de crime de război, mareşalul Tolbuhin a intervenit şi l-a eliberat. Acest capitol din viaţa sa, Gherman Pântea l-a descris în paginile întitulate sugestiv – Triumful dreptăţii:
„TRIUMFUL DREPTĂŢII
Procesul meu
Cuvânt înainte
M-am gândit mult şi am ajuns la convingerea că dacă nu voi povesti pe larg ce am găsit şi am realizat la Odessa – timp de 2 ani şi jumătate cât am administrat acest mare oraş de la Marea Neagră – procesul meu, terminat până la urmă cu mare triumf, poate nu ar fi fost destul de clar pentru toată lumea.
De aceea m-am hotărât să scriu. Administrarea Odessei de către români în timpul unui război crâncen a fost o epocă, o istorie, căci a reuşi să administrezi un oraş cu populaţie străină, de aproape un milion de oameni, şi să-i asiguri nu numai o viaţă îndestulătoare, dar chiar frumoasă, recunoscută de ruşii înşişi, înseamnă că administraţia de la Odessa a dat [susţinut] un examen excepţional de conştiinţă, maturitate şi mare răspundere atât politică, cât şi gospodărească. Cine a vizitat Odessa în timpul administraţiei româneşti, a văzut cu ochii lui bogăţia pieţelor alimentare din acest mare oraş, progresul rapid al refacerii oraşului, distrus de bombardamente, şi marea şi frumoasa mişcare culturală, începând cu şcoala primară şi terminând cu Universitatea şi Opera.
Povestirea mea este o povestire sinceră. Administrarea Odessei a avut aspecte diferite: înălţătoare şi foarte triste. Le-am descris aşa cum au fost, cum le-am trăit şi văzut, cu părţile lor frumoase şi luminoase, şi cu părţile lor extrem de triste. Cetirea acestei povestiri va deştepta adeseori o legitimă mândrie, dar de multe ori şi o legitimă amărăciune. Mi-am permis să spun lucrurilor pe nume, pe faţă, pentru a evita altă dată greşeli, care pentru o naţiune mică devin fatale. Ascunderea unor abuzuri grave, sub forma unui patriotism fals, este cea mai mare greşeală. Aşa am făcut noi şi cu alte provincii ale noastre, unde am acoperit greşeli grave de administraţie şi abuzuri nepermise, – dar această toleranţă inconştientă ne-a fost până la urmă fatală.
De aceea, oricât de neplăcut şi supărător pentru persoane, oricât de sensibil pentru amorul nostru naţional, ar fi adevărul, eu am căutat să-l spun deschis şi curajos, fiind convins că fac un bine ţării mele.
Povestirea mea se împarte în trei capitole. Unul cuprinde povestirea [perioada]
de la venirea mea la Odessa, 18 octombrie 1941, şi până la plecarea mea de acolo, 20 martie 1944. Capitolul al doilea cuprinde: păţania mea după plecarea de la Odessa. Capitolul al treilea cuprinde: rechizitoriul procurorului militar după notele stenografice şi sentinţa legalizată a Tribunalului Militar.
Capitolul I
Cunoşteam oraşul Odessa din copilărie, căci, făcându-mi studiile în oraşul Cetatea Albă, pe timpul ruşilor – Akerman, veneam de la Bălţi, locul naşterii mele, cu trenul până la Odessa, iar de aici plecam la Cetatea Albă cu vaporul Turghenev. Prin anii 1910-1914, când îmi făceam studiile la Cetatea Albă, Odessa ajunsese la apogeul frumuseţii şi bogăţiei sale. Înzestrată cu cel mai mare port al Mării Negre, care pe atunci, ca şi acum, era o mândrie a poporului rus, Odessa, cu toate bogăţiile ei şi cu frumuseţea Mării Negre, devine punctul de atracţie nu numai pentru întreaga populaţie a marelui teritoriu rus, dar ea atrage şi lumea din ţările străine, care vin să ne petreacă zile de odihnă în acest mare port şi oraş de la Marea Neagră. Oraşul şi portul Odessa a luat fiinţă în anul 1794, după războiul ruso-turc, când pământul dintre Bug şi Nistru a trecut sub stăpânirea rusă, evident însoţit de bogăţiile şi frumuseţile Mării Negre. Graţie portului Odessa, care devine centrul de descărcare a mărfurilor ruseşti venite din străinătate pe apă, oraşul Odessa ia o dezvoltare uriaşă şi numai după 100 de ani de la înfiinţarea lui, şi anume în anul 1894, populaţia Odessei număra 750 000 de locuitori. Oraşul, cu o climă destul de dulce în comparaţie cu clima de atracţie a marii aristocraţii ruseşti, care în semn de admiraţie şi mulţumire denumeşte oraşul Odessa Crasaviţa Odessa, adică româneşte Oraş frumos. Denumirea era justă, căci Odessa era şi frumoasă şi bogată. Odessa a fost şi este frumoasă prin străzile ei mari şi largi, acoperită cu multă verdeaţă şi pomi decorativi de tot felul, cu clădirile ei măreţe şi impunătoare şi, în fine, cu superba, splendida Marea Neagră, care, cu valurile ei muzicale, dă marelui oraş şi port o înfăţişare excepţional de atrăgătoare şi frumoasă. Suflet mare, pricepere, entuziasm şi energie au depus pentru înflorirea Odessei revoluţionarii francezi refugiaţi, care au rămas nemuritori pentru Odessa, recunoscătoare acestor mari edili, le-a imortalizat numele lor prin în statui frumoase şi străzi măreţe. Oraşul Odessa a fost construit de cei mai celebri arhitecţi italieni. Odessa a fost şi este nu numai un oraş frumos, dar şi un oraş bogat, bogat din toate punctele de vedere, căci dată fiind poziţia ei economică, Odessa a devenit un centru industrial de cea mai mare importanţă pentru poporul rus. Populaţia Odessei, cosmopolită, de aproape un milion de suflete, îşi iubeşte mult oraşul şi bogăţiile lui şi pune mult suflet şi dragoste pentru ridicarea şi înflorirea oraşului lor. În tinereţe, am vizitat toate oraşele mari ale Rusiei şi anume: Petrogradul, Moscova, Kievul. Erau oraşe mari, frumoase, bogate, dar Odessa se părea că le întrece pe toate în frumuseţea şi bogăţiile ei. Desigur, farmecul acesta îl dădea oraşului Odessa frumuseţea Mării Negre. Ruşii erau aşa de îndrăgostiţi de Odessa, încât, întrebându-se unul pe altul ce oraşe mari au vizitat în Rusia, dacă unul spunea că nu a vizitat Odessa, celălalt îi răspundea indignat: „Dacă nu ai vizitat perla noastră Marea Neagră, înseamnă că nu ai văzut nimic”. Acest oraş frumos şi bogat, l-am cunoscut şi l-am iubit şi eu, ca toţi ruşii, căci într-adevăr oraşul Odessa era şi frumos, şi bogat, şi vesel. L-am văzut ultima dată, în luna august 1917 şi nu l-am mai revăzut decât la 18 octombrie 1941, când am venit la Odessa ca primar general al acestui mare oraş şi port de la Marea Neagră. Niciodată nu am visat şi nu m-am gândit că voi ajunge părintele oraşului, pe care aşa de mult l-am iubit în tinereţe. Dar destinul este mai tare decât legile omeneşti.
La 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS. Eu am fost mobilizat la Comandamentul Armatei a IV-a. Comandantul armatei era generalul Nicolae Ciupercă. Consilier juridic al armatei era un înalt magistrat de la Curtea de Casaţie, care demobilizându-se, iar locul lui devenind vacant, generalul Ciupercă m-a rugat să ocup eu acest post, căci, venind în discuţie diferite probleme în legătură cu Basarabia, eu voi fi în măsură să le rezolv mai uşor, fiind de origine basarabean. Comandamentul Armatei a IV-a fiind la Huşi, în ziua de 14 iulie 1941, adică cu două zile înainte de ocuparea Chişinăului, am fost chemat de generalul Ciupercă care, pe un ton foarte solemn, îmi redă o listă, pe care erau scrise la maşină vreo 100 de nume. Generalul adaugă imediat, că această listă este trimisă lui de la Cabinetul militar al mareşalului Antonescu şi urmează, ca la intrarea în Chişinău, persoanele enumerate să fie împuşcate fără judecată, fiind considerate indezirabile pentru neamul românesc. Generalul, dându-şi seama, probabil, de gravitatea faptului, m-a rugat să controlez şi eu lista, ca nu cumva să se fi strecurat pe acolo, vreun „bun român”, care să cadă victimă represaliilor nejustificate. Am cetit lista şi m-am îngrozit, văzând cine trebuie să fie împuşcaţi fără judecată. O parte din persoanele de pe listă erau, într-adevăr, elemente progresiste şi înainte de anul 1940, dar nimeni nu se gândea nu numai să le împuşte, dar nici să le facă procese pentru cerinţele lor politice, iar marea majoritate erau diferiţi funcţionari, de la diferite instituţii, precum primăria Chişinău, administraţia financiară, direcţia silvică, şi marea majoritate, lucrători de la uzinele electrice din Chişinău, care într-adevăr, prin concepţia lor erau totdeauna de stânga, dar de aici şi până la împuşcarea fără judecată era cu neputinţă pentru o ţară civilizată. Am intrat în Chişinău la 17 iulie dimineaţa, împreună cu generalul Ciupercă şi generalul Pălăngeanu, şeful lui de stat major. Cum casa mea din Chişinău am găsit-o intactă, am rugat pe ambii generali prima noapte, să poposească la mine. Fata din casă, care făcuse serviciul la birourile Radiodifuziunii sub regimul sovietic, instalate în casa mea, în lipsa mea, a improvizat o masă modestă pentru musafirii sosiţi în Chişinău. Pe la orele 10 seara, vine foarte agitat la mine acasă colonelul Eugen Dumitrescu, care ţinea legătura cu Comandamentul german şi cere generalului Ciupercă lista cu proscrişii, pentru ca germanii să-i execute în acea noapte. Românii făcuseră liste, iar germanii urmau să-i împuşte pe indezirabili. Această listă era alcătuită de directorul de siguranţă Maimuca, pe baza informaţilor primite de la diferiţi indivizi suspecţi veniţi din Chişinău la Bucureşti ca refugiaţi. Când am auzit acest lucru, m-a pătruns groaza şi revolta şi am hotărât, cu toate riscurile, să salvez de la măcel oameni absolut nevinovaţi. Generalul Ciupercă mi-a cerut lista. Eu m-am sculat în picioare şi în faţa generalilor şi a colonelului Dumitrecu am spus aproximativ următoarele: „Domnilor generali, de dimineaţă şi până acum eu am căutat să adun informaţii despre persoanele care urmează să fie împuşcate fără judecată şi am ajuns la convingerea fermă că majoritatea celor de pe listă nu au absolut nici o vină. Ca basarabean, vă rog, vă implor, nu omorâţi oameni nevinovaţi, nu repetaţi greşelile generalului Broşteanu, care, intrând în Chişinău la 13 ianuarie 1918 cu trupele române, a executat după denunţurile unor ticăloşi o serie de oameni nevinovaţi, iar acest fapt ne-a făcut foarte mult rău mai târziu, în sferele internaţionale, căci ruşii spuneau că unirea Basarabiei s-a făcut sub teroarea armatei române şi a jandarmilor români. Aceasta v-o spun ca fruntaş basarabean, iar ca consilier juridic al armatei, vă fac un referat scris, pe răspunderea mea, în care vă arăt, în mod precis şi categoric, că lista este făcută de oameni de reacredinţă, care nu urmăresc decât răzbunări meschine; dar ca să nu rămână nici un dubiu asupra vinovăţiei persoanelor vizate, propun prin referat ca lista cu cei vizaţi să fie imediat trimisă la Curtea Marţială spre urgentă cercetare”. Generalii, impresionaţi de pledoaria mea, acceptă formula, eu scriu referatul, Ciupercă pune rezoluţie: „Se aprobă” şi, a doua zi, eu am predat lista persoanelor vizate colonelului Pohoată, preşedintele Curţii Marţiale, care, cercetând discret, prin organele sale, activitatea celor vizaţi sub ocupaţia rusească, a găsit vinovaţi numai pe doi, şi anume pe Drugan Alexei, fost secretar general al primăriei Chişinău, condamnat la un an închisoare, şi un muncitor de la uzina electrică din Chişinău, al cărui nume îmi scapă, la 6 luni închisoare, iar restul de 98 au rămas sănătoşi şi voioşi, găsiţi nevinovaţi. Am şi astăzi o adâncă mulţumire sufletească: că prin inspiraţia pe care am avut-o în acel moment hotărâtor, am scăpat de la moarte sigură atâtea suflete nevinovate. Mulţi dintre acei care erau pe lista de indezirabili ce urma să fie executaţi fără judecată sunt astăzi în ţară, şi anume: Gheorghe Stere, fost procuror general al Republicii şi preşedintele Tribunalului Suprem, Mâţă Alexandru, fost deputat şi Decanul Institutului de Planificare, inginerul Veceslav Podoabă, avocatul Nicolae Vasiliu, avocatul Drugan Alexe şi mulţi alţii. Unul dintre ei nu numai că nu mi-a făcut bine, când a ajuns mare, dar mi-a făcut rău. Nu am nici o supărare: fiecare om cu conduita lui şi cu conştiinţa lui. M-am abătut puţin de la subiectul meu, dar am crezut că nu pot ocoli o faptă, care putea să ducă la o crimă cu consecinţe extrem de grave după evenimentele care au urmat.
La 5 august 1941, fiind la Bucureşti, am fost anunţat de ministrul aviaţiei Jienescu, că din ordinul mareşalului Antonescu, el îmi pune la dispoziţie un avion, în dimineaţa zilei de 6 august, pentru ca la orele 9 dimineaţa să mă prezint în audienţă la mareşal în vagonul său din gara Chişinău, fiind chemat în mod expres de mareşal. Sosit la timp, sunt introdus de colonelul Elefterescu, aghiotantul mareşalului, în vagonul de lucru al mareşalului. Nu l-am văzut niciodată până atunci pe mareşalul Antonescu. Mi s-a părut foarte sever. Erau de faţă la audienţa mea generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a IV-a, şi generalul Voiculescu, guvernatorul Basarabiei. Mareşalul Antonescu mi-a spus următoarele: „Domnule Pântea, probabil, şi dumneata ai auzit, ca mulţi alţii, că eu numesc demnitari în posturi de răspundere cu forţa, împotriva voinţei lor. Acest lucru nu este adevărat: este o infamie. Te-am invitat să te rog să primeşti funcţia de guvernator al Transnistriei căci, ca basarabean, cunoşti limba rusă şi vei putea vorbi cu populaţia în limba ei maternă. Am adunat informaţii despre dumneata, ele sunt foarte bune. Ai fost cel mai bun primar al Chişinăului, ai o suficientă pregătire administrativă şi politică. Deci, eşti cel mai indicat din toate punctele de vedere de a ocupa demnitatea de guvernator al Transnistriei, dar te rog gândeşte-te dacă primeşti sau nu această demnitate”. Am întrebat atunci pe mareşal, de ce el, în Basarabia şi Bucovina, unde majoritatea populaţiei este românească, a numit guvernatori militari, iar în Transnistria, unde majoritatea populaţiei este ucraineană, vrea să numească guvernator civil. Mareşalul, care nu suferea contraziceri, s-a formalizat şi mi-a spus că el constată cu regret, că eu nu vreau să-mi iau răspunderea guvernământului Transnistriei. Şi ca atare [m-a numit primar] al oraşului Odessa, unde este sigur că voi face treabă bună, dată fiind experienţa şi pregătirea mea administrativă. De altmintrelea, a adăugat mareşalul, vei fi numai cu titlul primar general, căci, de fapt, vei fi guvernatorul oraşului şi al portului Odessa, căci nemţii nu admit ca Odessa să facă parte din guvernământul Transnistriei,ei pretind că au interese atât în oraş, cât şi în port şi doresc a lua parte activă la administrarea Odessei, dar conducerea vom avea-o noi, românii, aşa că dumneata vei lucra direct cu mine”.
Dându-mi seama că voi fi de mai mare folos populaţiei de la Odessa decât la Comandamentul militar al Armatei a IV-a, unde eram mobilizat, am spus mareşalului că primesc această însărcinare şi sunt convins că voi fi util şi ţării şi populaţiei de la Odessa. Acest lucru s-a petrecut la 6 august 1941, iar Odessa a fost ocupată de trupele române numai la 16 octombrie 1941. Luptele pentru Odessa au fost foarte crâncene şi grele. România a făcut sacrificii de oameni enorme. Divizia de grăniceri, comandată de generalul Potopeanu, a fost aproape în întregime decimată la Vacarjani, deşi Potopeanu conta ca unul din cei mai buni generali. Ruşii au luptat pentru Odessa cu mare fanatism. Oraşul Odessa a fost baricadat şi transformat într-o fortăreaţă, greu de cucerit. Comandamentul suprem al armatei române, dându-şi seama de sacrificiile inutile pe care le făcea pentru ocuparea Odessei în toamna anului 1941, hotărâse să întărească poziţiile ocupate şi să amâne ocuparea Odessei pentru primăvara anului 1942. Acest lucru mi l-a confirmat generalul Pălăneanu Nicolae, la 14 octombrie 1941; el, la ora aceea, conducea de fapt marele cartier general. Comandamentul rus însă, de teamă că nemţii vor ocupa Sevastopolul şi trupele din Odessa vor rămâne izolate, a hotărât să se retragă de bună voie din Odessa. Au pregătit cu atâta abilitate retragerea, încât în dimineaţa zilei de 16 octombrie, pentru a-şi retrage ultimele trupe cu vapoarele, au scos o parte din populaţia civilă şi au pus-o să tragă în tranşeele golite de armată, iar ai noştri au crezut, că ruşii au început o mare ofensivă şi au comunicat marelui cartier general să ia măsuri în consecinţă. Dar, peste câteva ore, au constatat că nici în tranşee, nici în oraş, nu mai era nici un soldat rus. Aşa că toată gloria ocupării Odessei a fost pur şi simplu un marş al trupelor române, de la un capăt la celălalt al oraşului, părăsit de inamic, din motive strategice. După ocuparea Odessei, ruşii spuneau că dacă nu erau ameninţaţi cu ocuparea Sevastopolului, ei erau pregătiţi să reziste la Odessa cel puţin 6 luni. Şi desigur că acesta este adevărul, căci la venirea mea la Odessa, 18 octombrie 1941, adică două zile după ocuparea Odessei, am găsit nu oraşul pe care îl cunoşteam eu, ci o fortăreaţă în adevăratul sens al cuvântului. Trotuarele desfundate şi piatra de pe ele cărată pe străzi pentru baricade, apoi zeci de mii de saci de nisip şi toate acestea acoperite cu vagoane de tramvaie. Pietonii trebuiau să întrebuinţeze toată strategia pentru a trece de pe o stradă pe alta, iar de vehicule nici pomeneală. Apă nu era în oraş de la începutul lunii august, căci oraşul Odessa se aproviziona cu apă din Nistru, 70 km. de Odessa, unde se afla uzina de la Belaevca şi care fusese ocupată de trupele române de la începutul lunii august. Populaţia se aproviziona cu apă din puţuri şi mare. La plecarea trupelor ruseşti din Odessa, 15/ 16 octombrie, ambele uzine electrice, cu o putere de 75 000 kW, au fost aruncate în aer, fiind considerate bunuri strategice. În aceeaşi noapte, a fost distrus şi digul de pe lacul Hagibei, şi apa, la înălţime de 1 metru – 1 metru şi jumătate, a invadat tot cartierul industrial al oraşului, unde erau morile, uzinele electrice şi o mare parte din fabrici. Aşa că noi vizitam aceste instituţii cu luntrile. Ruşii spuneau că şi aceste distrugeri aveau un caracter strategic, căci pe acolo trecea şoseaua spre Nikolaev şi în felul acesta ei tăiau accesul trupelor române şi germane spre Nikolaev. Dacă la aceasta mai adăugasem, că câteva sute de mii de oameni nu aveau nici un fel de rezervă de provizii, orice om obiectiv poate vedea ce oraş am luat eu în primire în toamna anului 1941 şi ce eforturi supraomeneşti a trebuit să depun spre a salva populaţia şi de foame, şi de frig, căci iarna din anul 1941/1942 a fost o iarnă foarte aspră. Bătrânii din Odessa spuneau că aşa iarnă nu au mai avut la Odessa de 30-40 de ani. Populaţia era înfometată, însetată şi extrem de speriată, căci ea era informată, că, în special, nemţii extermină nu numai evrei, dar şi restul populaţiei. Acest lucru l-am aflat eu personal imediat ce am sosit la Odessa, căci, cunoscând limba rusă, am stat de vorbă cu diferiţi cetăţeni, fără să ştie ei că eu sunt primarul oraşului, mai cu seamă că nu eram îmbrăcat militar. Am înţeles că populaţia trebuie imediat liniştită. Acest lucru nu îl puteam face decât prin gazetă. Găsind o tipografie la îndemână şi un colectiv de lucrători, am scos imediat, în limba rusă, „Odeskaia Gazeta”, adică „Gazeta Odessei”. În primul număr al acestei gazete, am lansat următorul apel către populaţia Odessei:
„Cetăţeni,
Fiind ostaş, mobilizat pe front, mareşalul Antonescu, conducătorul Statului Român, m-a numit primar general al oraşului Odessa, ţinând seama în mod special că eu cunosc limba rusă şi mă va înţelege mai uşor populaţia oraşului. Am primit acest post de mare răspundere în timpul războiului, fiind convins că voi face numai bine populaţiei şi Odessei, pe care din tinereţea mea o iubesc tot aşa de mult, cum o iubiţi şi voi. Sunt născut în Basarabia şi crescut, ca şi voi, la şcoala lui Puşkin şi muzica lui Ceaikovski. Ştiu şi cunosc sufletul bun şi blând, sincer şi ospitalier al poporului rus. De aceea, am venit cu bucurie, cu dragoste şi entuziasm să vă ajut într-un moment greu pentru voi. Suferinţele voastre de acum înainte vor fi şi suferinţele mele. Bucuriile voastre de acum înainte vor fi şi bucuriile mele. Nu am venit să fac nici un fel de politică la Odessa, sub nici o formă, eu am venit să vă administrez, adică să vă dau pâine, apă, lumină, tramvaie etc, să vă fac viaţa cât mai uşoară, cât mai bună, cât mai dulce. Veţi vorbi în limba voastră maternă în instituţii, şcoli, universităţi şi veţi cânta la marea, frumoasa şi vestita Operă de la Odessa, ca întotdeauna, în limba marilor voştri poeţi şi scriitori. Pentru a realiza însă ceea ce vă promit în acest ceas solemn, am nevoie şi de concursul Dvs., care, precum vedeţi cu ochii, totul este distrus de bombardamente nemiloase: şi fabrici, şi clădiri, şi uzine, şi întreprinderi. Trebuie totul să refacem rapid. Singur nu voi face nimic, cu Dvs. voi face totul. Declar de la început, că atât timp cât voi conduce Odessa, voi sprijini iniţiativa particulară, comerţul particular etc. Nici o restricţie, sub nici o formă. Asiguraţi cu această libertate, porniţi cu toţii, şi cei care cunoaşteţi, şi cei care nu cunoaşteţi, dar veţi învăţa, la comerţ de tot felul, la industrie şi alte îndeletniciri, pentru a vă asigura existenţa voastră, a familiilor voastre şi a ajuta să refacem oraşul Odessa, pentru ca în timpul cel mai scurt să-şi recapete faima de odinioară şi anume „Crasaviţa Odessa”, adică „Frumoasa Odessa”.
Dragi cetăţeni,
Uşile primăriei şi ale casei mele sunt deschise pentru voi la orice oră. Vreau să fiu un adevărat părinte al vostru nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Vreau să cinstesc ţara care m-a trimis aici, vreau să vă cinstesc şi pe voi, autohtonii Odessei.
Cu Dumnezeu înainte:
Primarul General al Oraşului Odessa,
20 octombrie 1941
ss. Gherman Pântea”
Apelul meu sincer a stârnit entuziasm la întreaga populaţie din Odessa. Până la apariţia gazetei şi a apelului meu, de abia întâlneai ici-colo un cetăţean speriat. Dar în ziua apariţiei [ziarului] Gazeta Odessei şi a apelului meu către populaţie, străzile oraşului erau pline de cetăţeni ieşiţi din ascunzişuri şi discutând pe toate feţele apelul meu. Mergând pe stradă, în uniformă de maior, băieţilor cetăţeni nici prin cap nu le trecea că maiorul în uniformă este primarul cu apelul şi strigau, comentau în gura mare apelul meu spunând tare: „Am scăpat de nemţi, avem un primar al nostru, vorbeşte ruseşte ca noi, iubeşte Odessa ca noi, se vede că este un om bun, inimos, trebuie să-l ascultăm, căci vom avea o viaţă frumoasă şi bogată”. Auzind aceste cuvinte, mi s-a umplut inima de bucurie şi mi-am format din primele zile, convingerea fermă că misiunea mea, aşa de grea, va da rezultate frumoase, căci populaţia este hotărâtă să mă ajute şi să mă secundeze la refacerea oraşului. Evenimentele ulterioare au dovedit că nu m-am înşelat, căci populaţia locală totdeauna a fost alături de mine cu toată dragostea ei. Hotărât a porni la refacerea oraşului şi la asigurarea existenţei populaţiei, desigur că aveam nevoie şi de linişte şi de concursul autorităţilor militare, cu care trebuia să colaborez şi cărora la început le-am fost chiar subordonat. În loc de armonie, de la început între noi s-au ivit fricţiuni. Militarii porneau de la ideea că au de-a face cu o populaţie străină, duşmană, care trebuia stăpânită cu forţa; eu porneam de la ideea că aveam de-a face cu o populaţie paşnică, liniştită, pe care o puteam capta prin bunăvoinţă, făcând-o prietenă, concepţie diametral opusă. Dar cum militarii de la acea oră aveau puterea în mână, lupta mea era foarte grea. A şasea zi după ocuparea Odessei, se întâmplă o mare catastrofă: Comandamentul militar român şi german a fost aruncat în aer. Iată exact cum s-au petrecut lucrurile. La ocuparea Odessei, Comandamentul militar şi comandamentul Diviziei a V-a s-au instalat într-o clădire destul de încăpătoare unde înainte fusese o mare unitate militară rusă. Pe ziua de 20 octombrie, Comandamentul se mută în str. Marazlie, în fostul local al Securităţii ruse, care atrăgea prin eleganţa şi luxul dinăuntru, lăsat în această stare în mod intenţionat, pentru a atrage marea unitate românească şi germană, căci ambele Comandamente s-au instalat în această clădire, care, spre nenorocire, ca măsură strategică, fusese minată de Comandamentul rus la părăsirea Odessei. La 21 octombrie, pe la orele 11, venind la Comandamentul militar unde se afla generalul Glugojanu, la intrarea în Comandament, am observat o bătrână care făcea gesturi disperate. Neştiind cine sunt, şi nici că cunosc limba rusă, ea m-a rugat cu lacrimi în ochi, să o introduc la general, căci vrea să-i spună un mare secret. Am luat-o cu mine şi făcând pe traducătorul, i-a comunicat generalului că ştie în mod precis că clădirea este minată şi va fi aruncată în aer la timpul potrivit. Generalul, deşi contrariat, în loc să ia imediat măsuri pentru evacuarea localului, cheamă la el pe colonelul Ionescu-Mangu şi îi ordonă să facă o nouă verificare a clădirii, cu pionieri români şi germani. A doua zi, adică la 22 octombrie, venind din nou la general el îmi spuse radios că pionierii, verificând din nou clădirea, au constatat că ea nu este minată. Eu i-am răspuns generalului că mai mult cred spusele unei femei bătrâne ruse, care nu avea nici un interes să mintă, decât constatările superficiale ale pionierilor. Atunci generalul a convenit să căutăm un alt local, dar nu în ziua aceea, căci pentru ora 12 se anunţase că vine la Odessa, pentru o şedinţă secretă, generalul Iacobici, comandantul Armatei a IV-a, care avea Comandamentul în oraşul Baden. Generalul Glugojanu m-a rugat să nu spun nimic lui Iacobici despre povestirea femeii ruse, căci această informaţie ar produce panică. La ora 12, a sosit generalul Iacobici însoţit de şeful lui de stat major generalul Tătăranu şi vreo 30 de generali, comandanţi de mari şi mici unităţi. Generalul Iacobici, deschizând şedinţa în marea sală a Comandamentului, şedinţă la care am fost invitat şi eu, ca primar general al oraşului, şi colonelul Dorel Davila ca perfect de poliţie al oraşului, a comunicat celor prezenţi, sub mare secret, că regele şi mareşalul doresc neapărat să viziteze Odessa duminică, 29 octombrie. I-am răspuns generalului, că în starea în care se află oraşul Odessa, este imposibilă vizita anunţată, dar el mi-a răspuns milităreşte că execută un ordin şi nu îl discută. Totuşi, a convenit să trimită cu avionul un raport al meu în care ceream amânarea vizitei cu două săptămâni. După comunicarea făcută, generalul Iacobici a rămas numai cu generalii lui, pentru a pregăti partea militară. Prefectul de poliţie şi cu mine am părăsit şedinţa. La ora 1 şi jumătate, am revenit şi am vizitat cu musafirii Opera şi portul, de unde la ora 2 şi jumătate ne-am îndreptat spre Comandamentul militar, pentru a lua masa.
Aruncarea în aer a Comandamentului Militar
Povestirea catastrofei
La sfârşitul mesei, ora 3 şi jumătate, generalul Tătăranu se adresează pe un ton glumeţ colonelului Ionescu-Mangu şi îi cere să fie tratat cu şampanie. Colonelul Mangu ia gluma în serios, şi peste 10 minute apare un soldat cu 10 sticle de şampanie, dar când ajunge la et. II, unde era masa, soldatul cade jos şi sticlele se sparg, toate împrăştiindu-se; peste cinci minute apare alt soldat cu alte 10 sticle, dar cade şi acesta în acelaşi loc, sticlele iar se sparg toate şi se împrăştie. Atunci generalul Iacobici, deşi un om de o cultură vastă, se scoală în picioare şi spune tare: „Camarazi, acesta este un semn rău, nu miroase a bine, plecăm imediat de aici”. Ne-am coborât din Comandament jos, dar generalul Iacobici era aşa de impresionat încât, urcându-se în maşină, şi-a luat rămas-bun numai de la mine. La orele 6 seara, trebuia să ne adunăm la Comandamentul militar toţi şefii autorităţilor din Odessa: comandamentul militar generalul Glugojeanu, subsemnatul şi prefectul de poliţie colonelul Davila. La această şedinţă, urma să stabilim definitiv programul pentru 29 octombrie. Tot la această şedinţă, trebuia să participe şi colonelul Enache Borcescu, lăsat de generalul Iacobici pentru legătura cu autorităţile locale. Am plecat de la masă acasă pe la orele 4. Colonelul Ionescu-Mangu m-a rugat să-l iau cu maşina mea. Pe drum începe a plânge cu hohote, spunând că el presimte că va muri, dar ar vrea să moară frumos, cu muzică. Eu căutam să-l liniştesc, dar totul a fost inutil; el plângea fără întrerupere. La ora 6 seara, el a fost sfâşiat în bucăţi şi noi nu ne-am mai văzut niciodată. La orele 5 seara, au sosit la mine acasă coloneii Borcescu, Davila şi Mănescu, cumnat cu generalul Glugojanu şi şeful de stat major al Comandamentului militar. Colonelul Mănescu plângea. La întrebarea mea de ce plânge, el îmi răspunde: „Plâng de dimineaţă fără nici un motiv”. La 6 fără un sfert, Mănescu pleacă plângând, iar la 6 fix este omorât în Comandament. La orele 6 fără 5 minute, propun lui Borcescu şi Davila să mergem la şedinţă. Borcescu însă îmi spune pe un ton glumeţ: „Domnule primar general, eu nu merg la şedinţă, nu vedeţi Dvs. că toţi plâng, oare acestea nu sunt semne că poate Comandamentul acesta militar să fie aruncat în aer; dar eu vă spun drept că nu vreau deloc să mor ca un prost, de ce domnii s-au băgat în această clădire luxoasă?” Am lăsat pe colonelul Borcescu la mine acasă şi am plecat numai cu colonelul Davila. Când am coborât din locuinţa mea, un sergent mă vesteşte, că guvernatorul Transnistriei mă cheamă la telefon de la Tiraspol în mod urgent. Davila mă roagă să-l duc cu maşina până la Comandament. Am plecat împreună, el s-a dat jos, iar eu mi-am continuat drumul, făcând vreo 100 de paşi cu maşina. În timpul acesta, fiind exact ora 6, Comandamentul militar a fost aruncat în aer cu o zguduitură aşa de puternică, încât eu am fost aruncat jos din maşină la o distanţă destul de mare, din cauza suflului, şi am căzut în totală nesimţire, revenindu-mi numai după ce şoferul mi-a turnat câteva căldări cu apă rece. Deci, am scăpat de la moarte ca prin minune. Dacă nu era telefonul guvernatorului, muream şi eu cu Davila, pe care l-am găsit turtit în uşă, la intrarea Comandamentului. Aşa s-a produs catastrofa. O greşeală a comandantului a fost fatală pentru circa 150 soldaţi şi ofiţeri, care şi-au găsit moartea în această catastrofă nemaipomenită. Ea a fost groaznică: oameni pe care îi văzusem cu o oră înainte erau bucăţi de carne, aruncată în toate părţile. Deşi, cum am povestit mai sus, comandantul Glugojeanu fusese prevenit că localul este minat, totuşi supravieţuitorii lui au ordonat represalii. Şi anume cinci regimente, câte avea Odessa, au primit ordin să execute prin spânzurătoare câte 90 de cetăţeni, de preferinţă evrei – de fiecare regiment, în total 450 de oameni absolut nevinovaţi.
Spânzurătoarele erau aşezate pe străzile principale. Aşa că în dimineaţa zilei de 23 octombrie aveam acest spectacol ruşinos, care au înspăimântat întreaga populaţie de la Odessa, căci populaţia, cum s-a stabilit precis, nu avea nici un amestec în aruncarea în aer a Comandamentului militar. Dacă era vorba de pedeapsă, trebuiau pedepsiţi cei care, preveniţi, s-au băgat în localul minat, iar nu populaţia, care nu avea nici o vină. Dar Comandamentul militar şi-a pierdut complet capul şi a început să treacă la măsuri anarhice. Un colonel de jandarmi, semnează o Ordonanţă ca comandant militar al Odessei, prin care dispunea ca toţi evreii din Odessa să părăsească oraşul în cursul zilei de 23 octombrie şi să plece în coloane spre Dalnic. Cei ce nu vor executa acest ordin, vor fi împuşcaţi pe loc fără judecată. Evreii, îngroziţi de spânzurătorile din oraş, au început să fugă din toate părţile spre Dalnic, iar localnicii rămaşi în oraş, au început o jefuire totală a locuinţelor celor plecaţi. La ora 9 dimineaţa, soseşte de la Tiraspol generalul Macici, comandantul Corpului II Armată. El era trimis la faţa locului să ia măsuri cuvenite faţă de situaţia creată. Deşi militar sever, considerat de militarii lui foarte rău, am avut curajul să-l înfrunt şi să-i dovedesc că oamenii spânzuraţi şi cei trimişi la Dalnic pentru a fi împuşcaţi nu au nici o vină. Am mai adăugat că, oricare va fi rezultatul războiului, noi vom răspunde în faţa forurilor internaţionale pentru nelegiuirile acestea strigătoare la cer. După o discuţie aprinsă, generalul Macici a convenit că eu am dreptate şi a dat ordin ca spânzuraţii să fie imediat ridicaţi şi predaţi familiilor lor spre a fi înmormântaţi după obiceiurile lor. În acelaşi timp, arătându-i generalului ordonanţa cu totala evacuare a evreilor, semnată de colonelul de jandarmi, şi demonstrându-i că această evacuare este nedreaptă şi neumană, el mi-a declarat, că el nu ştie nimic de această ordonanţă. Imediat a chemat pe colonelul de jandarmi, care a semnat ordonanţa şi a ţipat la el, spunându-i: „Aici nu e sat fără câini ca fiecare să vă faceţi de cap, cum doriţi voi” şi i-a ordonat colonelului să meargă cu mine la Dalnic şi să dea ordin jandarmilor să lase populaţia să se întoarcă în oraş. Am plecat spre Dalnic, am oprit coloanele de evrei, cărora le-am spus în ruseşte că s-a produs o greşeală şi că au dreptul să se întoarcă în oraş. S-au produs cu această ocazie scene sfâşietoare, bătrâni, bătrâne, copiii se aruncau asupra maşinii noastre, sărutându-ne mâinile, hainele. Lucrul acesta se petrece pe la orele 12. Până la orele 3 şi jumătate s-a înapoiat în oraş majoritatea covârşitoare a populaţiei evreieşti, dar la orele 3 şi jumătate, generalul Macici a primit o telegramă cifrată de la cabinetul militar al mareşalului Antonescu, semnată de colonelul Davidescu, directorul cabinetului militar al mareşalului, în care se ordonau noi represalii, anume: pentru fiecare ofiţer urma să se execute 200 de evrei, pentru fiecare soldat sau civil 100 de evrei. Macici, speriat, calculează şi constată, că trebuie să omoare circa 20 000 de evrei şi, foarte enervat, se adresează mie şi îmi spune: „Dacă nu erai dumneata cu intervenţia d-tale, eu îi aveam pe evrei la Dalnic, adunaţi la un loc, şi acum numai îi împuşcam, dar odată veniţi în oraş, ce fac eu acum cu ordinul mareşalului?” Eu l-am rugat să comunice mareşalului că ordinul de represalii este nedrept, căci represalii s-au şi făcut dimineaţa, dar comandamentul a dat probabil mareşalului informaţii greşite. Macici şi mai enervat îmi spune: „Domnule primar general, dumneata nu-l cunoşti pe Antonescu, eu nu pot discuta ordinul lui, căci, dacă aş face ceva, mareşalul ar da ordin imediat să mă împuşte şi pe mine ca pe jidanii de la Odessa”. Am înţeles că nu mai este nimic de făcut, dar la urmă i-am sugerat generalului ideea că el nu poate număra 20 000 de oameni, ca oile, şi în fine că de el depinde omenia lui, cum va executa acest ordin faimos. M-am despărţit de el, spunându-i că se face o crimă, omorându-se oameni nevinovaţi. A doua zi, generalul Macici a venit la mine şi mi-a spus foarte radios, că el a dat ordin colonelului de jandarmi, pretorul Odessei, să execute numai pe acei care nu au reuşit să se reîntoarcă în oraş, aproximativ 2-3 000 de oameni bătrâni, bătrâne şi bolnavi, copii. Macici a comunicat telegrafic marelui stat major, că a executat în întregime ordinul mareşalului, dar în realitate nu s-au omorât 20 000, ci numai 2-3 000 de oameni. Este şi explicabil acest lucru, căci într-o clădire a unui colhoz, oricât de mare ar fi fost ea, nu încăpeau mai mult de 2-3 000 de persoane. Dar crima mare rămâne crimă, şi faptul rămâne fapt, s-au omorât oameni absolut nevinovaţi. Aceasta este cea mai neagră pagină a noastră, care ne-a făcut mare rău, căci am devenit de o cruzime nemaipomenită, noi, un popor bun şi milos, căci aşa este românul din fire.
La 30 octombrie 1941, adică 8 zile după catastrofă, a venit la Odessa dna Alexandrina Cantacuzino, o femeie foarte cultă şi extrem de deşteaptă. I-am povestit ei toată nenorocirea de la Odessa. Ea a rămas foarte impresionată de cele ce i-am povestit şi m-a rugat să-i scriu toate acestea într-un raport mareşalului Antonescu, fiindcă ea este convinsă, că mareşalul a fost indus în eroare. Am hotărât să raportez mareşalului totul, cu tot curajul, chiar cu riscul de a avea neplăceri. Iată conţinutul raportului:
„Domnule Mareşal,
Folosesc împrejurarea că dna Cantacuzino a venit la Odessa pentru a vă înainta prin ea un raport detaliat asupra celor petrecute în ultimele zile în acest oraş. Îmi îngăduiţi să mă adresez direct Dvs. Domnule Mareşal, şi nu prin dl guvernator Alexianu, bazat pe motivul că dl general Iacobici, comandantul Armatei a IV-a, venind în ziua de 22 octombrie la Odessa pentru a pregăti sosirea majestăţii sale regelui şi a Dv., în această localitate, la sfârşitul conferinţei ne-a declarat celor prezenţi următoarele: „Pe răspunderea mea vă iau cuvântul de onoare, că guvernatorul Alexianu nu va şti nimic de această pregătire”.
Domnule Mareşal,
Desigur că organele militare v-au raportat despre cele petrecute în ziua de 22 octombrie în Odessa.
Dar Domnule Mareşal, cred că datoria mea e de a vă relata şi eu faptele aşa cum s-au petrecut ele, poate sub alt aspect. În ziua de 21 octombrie, pe la orele 11, subsemnatul fiind în cabinet la dl general Glugojanu, Comandantul militar al Odessei, s-a anunţat o femeie bătrână rusă, care cu o înfăţişare speriată a spus că vrea să comunice ceva urgent personal dlui general comandant. Subsemnatul servind de interpret, doamna a declarat dlui general că ştie precis că organele NKVD, la plecare au minat această clădire cu scopul de a fi aruncată în aer, atunci când se va crede necesar. Domnul General a mulţumit doamnei pentru informaţii şi a dat ordin imediat dlui colonel Ionescu-Mangu să ia măsuri pentru o nouă verificare a clădirii, chemând pentru aceasta pionieri români şi germani. A doua zi dimineaţa, adică la 22 octombrie, dl general mi-a spus că organele de specialitate au controlat clădirea din nou şi au raportat că nu există nici un pericol. Am rugat totuşi pe dl general să schimbe localul, căci femeia care a dat informaţiuni nu putea să mintă, neavând nici un interes. Dl general a convenit, dar nenorocirea s-a întâmplat în aceeaşi zi, la orele 6 seara. Deci, dacă era puţină prudenţă din partea comandamentului, toată catastrofa, cu toate consecinţele ei, era desigur evitată. Am asistat până noaptea târziu la dezgroparea cadavrelor. Plecând spre casă şi aţipind câteva clipe, m-am trezit dimineaţa, având în faţă o scenă îngrozitoare şi anume, pe străzile principale şi pe la colţuri stăteau spânzuraţi câte 4-5 oameni, iar populaţia înspăimântată fugea din oraş în toate părţile. Revoltat, am întrebat cine a făcut această barbarie, această ruşine, de care noi nu ne vom spăla niciodată în faţa lumii civilizate. Cei în drept mi-au spus că ei nu ştiu nimic. Pe de altă parte, pe zidurile Odessei a apărut un comunicat ca toţi evreii să părăsească oraşul în cursul zilei de 23 octombrie şi să plece în coloane spre Dalnic. Evreii, îngroziţi de cele petrecute în oraş, au părăsit locuinţele şi avutul lor şi s-au îndreptat cu miile spre Dalnic, iar populaţia rămasă în oraş a început o jefuire totală a locuinţelor. Dându-mi seama, în calitate de primar al oraşului, că am şi eu o răspundere faţă de populaţia aceasta şi fiind informat că în localitate a sosit dl general Macici, Comandantul Corpului II Armată, m-am prezentat d-sale. Dl general avea însărcinarea de a supraveghea şi cerceta situaţia din Odessa. L-am găsit la locul catastrofei şi, fiind îngrijorat de situaţia populaţiei, l-am întrebat dacă din ordinul d-sale a apărut ordonanţa pentru evacuarea totală a evreilor din oraş. Dl general mi-a spus categoric că el nu a dat nici un ordin de asemenea natură şi nici nu ştie nimic de acest ordin. I-am arătat dlui general pericolul ce va decurge din această evacuare neomenească şi i-am cerut aprobarea d-sale, ca pe cale administrativă să iau măsuri pentru întoarcerea evreilor în oraş. D-sa mi-a dat cuvenita aprobare. Am rugat, de asemenea, pe dl general Macici să-i dea delegaţie de prefect de poliţie Maiorului de rezervă Dimitrie Bogos, fost ministru, care, cunoscând limba rusă, va putea contribui la liniştirea spiritelor agitate. Dl general i-a dat în scris această delegaţie până la numirea titularului.
După instalarea noului prefect, am plecat spre Dalnic pentru a înapoia evreii în oraş. Odessa are în momentul de faţă circa 50 000 de evrei rămaşi în oraş. Ajungând coloanele de mii de oameni, le-am oprit şi le-am vorbit în ruseşte, arătând că s-a produs o greşeală şi că dl. mareşal a dat ordin să vă înapoiaţi la casele voastre. S-au petrecut cu această ocazie scene sfâşietoare. Au năvălit asupra noastră, sărutându-ne mâinile, hainele, maşinile şi strigând cu toţii „Trăiască mareşalul Antonescu, salvatorul nostru”. Era un act drept, căci populaţia nu a avut nici un amestec în catastrofa de la 22 octombrie. Coloana înaintată însă de evacuaţi a fost reţinută de organele militare. Mi s-a spus că aceştia vor fi executaţi ca represalii în urma ordinului Dvs., sunt convins, Domnule Mareşal, că dacă dvs. eraţi informat exact asupra situaţiei şi anume, că populaţia nu a avut nici un amestec în atacul de la 22 octombrie, totul fiind pregătit de organele NKVD, revocaţi ordinul de represalii şi nu erau pedepsiţi oamenii, care nu aveau nici o vină. (Nu sunt apărătorul evreilor, dar, sunt convins, domnule Mareşal, că măsurile acestea pripite şi nedrepte mai târziu ne vor face mare rău). Dar situaţia nu este mai bună nici acum. Dl general Gheneraru, noul comandant al Diviziei a X-a, retregându-se cu divizia la Tatarca, a dispus ca şi primăria să se evacueze, d-sa fiind informat că toate clădirile mari din oraş sunt minate şi oraşul va fi aruncat în aer. Am răspuns dlui general că retragerea autorităţilor din oraş va produce o şi mai mare panică şi situaţiunea se va agrava mai mult. Insistând că pe răspunderea mea să rămână cu primăria în oraş, în mijlocul populaţiei, d-sa pe un ton supărător mi-a spus textual următoarele: „Nu am nevoie nici de oraş, nici de cetăţenii d-tale. Dacă eu aş fi în locul mareşalului, aş da foc
acestui infect oraş, cu toţi cetăţenii d-tale, în 24 de ore”. Am răspuns dlui general că probabil dl mareşal are o altă părere decât d-sa în această chestiune, o dată ce a jertfit atâta lume pentru ocuparea acestui oraş.
Domnule Mareşal,
Mă iertaţi de îndrăzneală, dar cu asemenea comandanţi ai Odessei şi cu asemenea mentalităţi nu vom putea aduce linişte în Odessa. Ca basarabean, cunosc bine ruşii: cu binişorul, cu vorba bună, faci cu ei ce vrei, cu brutalitate şi teroare nu faci decât să-i îndârjeşti şi mai mult. Am dorit să conduc Odessa cu blândeţe şi omenie, după cum mi-aţi recomandat şi dvs. când mi-aţi dat această grea însărcinare, dar toate bunele mele intenţii sunt nesocotite de organele militare. Faţă de această situaţie, vă rog respectuos, domnule mareşal, să binevoiţi a numi o altă persoană în locul meu ca primar al Odessei, subsemnatul, cu toată bunăvoinţa, fiind pus în imposibilitatea de a-mi îndeplini misiunea încredinţată în condiţiile create”.
ss. Gherman Pântea L.Ş.
Primind acest raport, prin dna Cantacuzino, şi citind, mareşalul Antonescu întâi s-a înfuriat şi a spus doamnei: „Dacă Pântea ar fi militar activ, l-aş împuşca fără judecată imediat. Cum îndrăzneşte să-mi scrie mie un raport cu asemenea conţinut?” Dar doamna Cantacuzino, care îl ajutase mult pe Antonescu în viaţă şi avea o mare influenţă asupra lui, i-a demonstrat că masacrele de la Odessa le vom plăti foarte scump mai târziu şi le va plăti nu numai el, ci şi ţara întreagă. Atunci, mareşalul Antonescu, liniştindu-se, a întrebat pe dna Alexandra Cantacuzino: dar ce doreşte Gherman Pântea? „Pântea vrea o anchetă obiectivă, – a spus dna, – şi dacă se va dovedi că raportul lui nu corespunde adevărului, mi-a declarat că primeşte să fie cât de aspru sancţionat. Dar dacă se va dovedi contrariul, cere să fie sancţionaţi exemplar cei ce te-au indus în eroare.”
A doua zi, a venit în anchetă Pichi Vasiliu, subsecretar de stat la interne. Două zile nu a luat contact cu mine. În schimb, a avut grijă ca, prin organele lui, să terorizeze femeia, care anunţase pe generalul Glugojeanu că clădirea Comandamentului este minată, cerându-i o declaraţie, prin care ar confirma că eu am pus-o la cale să declare că clădirea a fost minată. Femeia, deşi bătută şi ameninţată cu împuşcarea, a rezistat şi nu s-a predat la ticăloşiile lui Pichi Vasiliu, care vroia să-şi acopere jandarmii lui de crimele pe care le săvârşise la Odessa. Mai târziu, Antonescu vine la Odessa şi, aflând de la mine că dna care a anunţat minarea clădirii este în serviciul primăriei şi ştie franţuzeşte, şi-a exprimat dorinţa să stea de vorbă cu ea. După conversaţie, Antonescu mi-a spus: „Militarii mei m-au minţit, am ordonat represalii nedrepte, aşa este legea războiului”. Imediat după această conversaţie, am mers cu mareşalul în parcul Şevcenko, unde erau înmormântaţi cei omorâţi în Comandamentul militar, în frunte cu generalul Glugojeanu, Antonescu, dând onorul cuvenit în faţa generalului Glugojeanu, a spus tare: „Ai luptat pentru Odessa ca un erou şi ai murit în Odessa ca un prost”. De abia atunci Antonescu şi-a dat seama că toate nenorocirile de la Odessa se datoresc greşelii lui Glugojeanu. Dar era târziu, căci pagina neagră pentru naţia noastră era scrisă cu mult, mult sânge nevinovat.
Măsuri pentru refacerea oraşului şi asigurarea existenţei populaţiei.
Din cele scrise, se vede ce situaţie penibilă aveam eu: pe de o parte, trebuia să-mi apăr populaţia, pe de altă parte, trebuia să refac oraşul şi să asigur existenţa populaţiei. Pentru a asigura hrana populaţiei, am dat o ordonanţă cu consimţământul guvernatorului, că populaţia se poate aproviziona, cu tot felul de alimente, în mod absolut liber în întreaga Transnistrie, iar guvernatorul a dat ordin prefecţilor să dea concurs necondiţionat populaţiei din Odessa pentru a se putea aproviziona în judeţele respective cu cele necesare. Pe de altă parte, s-a dat libertatea populaţiei din Transnistria să-şi aducă bunurile lor alimentare la Odessa, unde nu erau preţuri maxime, pe care eu nu le-am admis niciodată în Odessa. Graţie acestor măsuri şi a libertăţii de aprovizionare, populaţia Odessei la Crăciun, adică peste 2 luni şi ceva de la ocupare, era aprovizionată ca în timp normal. Mai aveam însă două chestiuni mari şi grave: apa şi lumina. Deşi uzina de la Belaevka era intactă, tuburile, prin care venea apa de la Belaevka, erau, ca măsuri strategice, distruse. Am depus eforturi supraomeneşti prin inginerii şi lucrătorii localnici, am refăcut tuburile şi, într-o lună şi jumătate, am adus apa în oraş, aceasta fiind o adevărată salvare a nenorocitei populaţii, care 4 luni de zile a băut apă din puţuri şi mare. Dar mai gravă ca toate era uzina electrică, care – cum am mai spus mai sus – a fost distrusă total la plecarea trupelor ruseşti din Odessa. Era gravă problema, pentru că, cu curent electric, funcţionau morile, brutăriile, apa adusă de la Belaevka la centrala Ciumka se distribuia în oraş cu curent electric etc. Într-un cuvânt, fără curent electric, viaţa era moartă, oraşul era mort. Comandamentul militar avea mobilizaţi câţiva ingineri de seamă din ţară. Ei primesc ordin să facă un raport asupra situaţiei uzinei electrice. Raportul lor constata că totul este distrus şi, fără maşini din Germania, nu se poate face absolut nimic, nici vorbă nu poate fi de curent electric în Odessa înainte de 6 luni. Aceasta însemna că populaţia Odessei trebuia să fie 6 luni fără pâine şi fără apă. Înspăimântat de această perspectivă sumbră, m-am decis a convoca inginerii ruşi de la uzina electrică distrusă, la o consfătuire la primărie. Erau foarte mulţi: 50-60. Le-am spus că am grâu, dar nu pot face făină, că am apă, dar nu o pot aduce în oraş din cauza curentului electric care lipsea. I-am rugat să vorbească cu mine sincer şi să-mi dea soluţia cea mai practică şi reală pentru a avea cât mai curând curent electric, pentru a putea face faţă situaţiei grave şi urgente. Am întrebat cine a distrus uzinele şi, sculându-se în picioare un tânăr slăbănog, îmi răspunse cu voce tare: „Eu, inginerul Lîsenko, fiind de serviciu în noaptea de 15/16 octombrie, am primit ordin de la Comandamentul militar rus şi, în prezenţa unui ofiţer de geniu, am distrus ambele uzine”. M-am agăţat de declaraţia inginerului care a distrus uzinele, şi i-am spus pe un ton părintesc: „Poate d-ta, dle inginer care ai distrus ambele uzine, vei putea aduna ceva din piesele aruncate şi vei crea o cât de mică uzină ca să putem face faţă nevoilor urgente”. El mi-a răspuns prompt şi categoric: „Dacă ceilalţi ingineri sunt de acord, eu vă promit că într-o lună de zile voi forma o uzină mică, de 10 000 kw, cu care veţi face faţă tuturor nevoilor urgente ale oraşului”. „Pentru aceasta – adaugă inginerul – am nevoie de hrana întărită a scafandrilor, căci piesele cu care doresc eu să construiesc mica uzină sunt aruncate în apă”. I-am declarat că îi voi da necondiţionat tot ce îmi cere. Am cerut şi părerea celorlalţi ingineri şi ei s-au declarat solidari cu soluţia lui Lîsenko, pe care ei mi l-au recomandat ca pe un om de mare ispravă. Impresionat şi emoţionat de întorsătura lucrurilor, am sărutat pe inginerul Lîsenko şi am declarat, în aplauzele celor prezenţi, că de astăzi înainte Lîsenko este numit de mine directorul uzinei electrice, cu mâini libere din partea mea. Hotărârea luată la şedinţă nu am comunicat-o nici comandamentului militar, generalului Gheneraru, nici guvernatorului Alexianu, de teama unor intrigi sau a nereuşitei operaţiei, cu toată bunăvoinţa inginerilor ruşi, căci eu îi priveam cu încredere, ca prieteni, nu ca duşmani, cum făcea Comandamentul militar. Le-am dat tot ce mi-au cerut, iar ei, ca să se ţină de cuvânt, lucrau zi şi noapte, evident schimbându-se echipele. Au pus atâta suflet, energie şi devotament, că eu nu i-am uitat niciodată, cât am administrat Odessa şi totdeauna i-am ajutat cu ce am putut. După trei săptămâni, Lîsenko vine şi îmi spune să facem proba. „Să facem probă, Lîsenko, îi răspund eu bucuros, dar parcă a fost vorba de o lună. Am luat o săptămână în plus, pentru a vă face această surpriză – îmi răspunde inginerul bucuros. Am plecat la uzină, au făcut proba cuvenită, evident, reuşită şi am stabilit peste o săptămână inaugurarea uzinei electrice, a Universităţii, a Operei şi a Catedralei, căci aveam curent electric. Uzina, de 10 000 kw, era destul de mare: în baza ei, cu economii, puteau funcţiona morile, brutăriile, puteam aduce apa de la Ciumka în oraş puteau funcţiona 50-60 de tramvaie pe zi. De asemenea, am dat curent electric la toate autorităţile şi instituţiile de stat, precum şi la o mare parte din populaţie. Era cel mai mare succes al administraţiei româneşti într-un timp record.
Am comunicat comandamentului militar, generalului Gheneraru, om rău şi pornit, ce am realizat, dar el imediat mi-a spus că pune gardă militară la uzină. Eu m-am opus în mod categoric spunând, că ruşii au făcut uzina în 3 săptămâni, iar inginerii Comandamentului militar au spus, că au nevoie de 6 luni de zile, pentru refacerea uzinei. Deci, eu las ruşii să o păzească, căci ei au făcut-o. Generalul a înghiţit reproşul meu, spunând pe sub nas: „Fie cum spui d-ta, numai că eu sunt mai mare la Odessa”. Am comunicat şi prefectului de poliţie – Ion Dumitrescu -cele realizate. Am fixat de comun acord cu ei data de 25 noiembrie 1941 pentru festivitate. Am spus generalului şi prefectului, că având consimţământul lor, voi invita şi pe guvernatorul Transnistriei la festivitate. Seara, am comunicat guvernatorului că, înjghebând cu puterile locale o mică uzină electrică, îl rog să vină pe ziua de 25 noiembrie la inaugurarea uzinei, Universităţii, Operei şi Catedralei. Guvernatorul, surprins de această invitaţie a mea, îmi spune la telefon: „Dle primar, dumitale, după cum se vede, îţi arde de glume”. Am răspuns, că eu nu fac glume cu guvernatorul şi îl rog să vină la inaugurare. Atunci guvernatorul mă întreabă: „Dar cum rămâne cu raportul inginerilor de la Comandamentul militar pe care eu l-am prezentat Consiliului de Miniştri, şi în care ei spuneau în mod categoric, că Odessa nu poate avea curent electric înainte de 6 luni”. „Cu raportul rămâne tot aşa, cum a rămas cu toate bazaconiile pe care le-a făcut Comandamentul Odessei – cade de acord cu prefectul poliţiei şi pune la cale, peste capul meu, o nouă înscenare şi anume: la sosirea guvernatorului în gară, ei se prezintă amândoi guvernatorului şi îi spun că trebuie neapărat amânată festivitatea, căci ei au scăpat în ultimele zile informaţii precise: clădirile unde vor fi autorităţile cu guvernatorul se vor arunca în aer. Guvernatorul vine şi mă întreabă pe mine, ce este cu informaţia generalului şi a prefectului de poliţie? Am răspuns categoric: „Infamie şi înscenare a unor inconştienţi, care mereu tulbură apele la Odessa”. „Am înţeles”, răspunde guvernatorul, şi adresândui-se generalului şi prefectului, le-a spus că el i-ar sfătui să nu se expună, căci sunt autorităţi superioare.
Am participat la inaugurarea uzinei electrice într-un cadru frumos şi impunător. Corul muncitorilor a cântat superb slujba religioasă. Eu am mulţumit din inimă muncitorilor şi inginerilor ruşi. Apoi, am plecat la Catedrală, unde un sobor de preoţi, în frunte cu un mitropolit, au făcut un serviciu religios înălţător, răspunsurile religioase fiind date de Corul Operei de la Odessa, într-o formă aşa de frumoasă şi înălţătoare, încât îţi părea că pluteşti în ceruri. De la Catedrală ne-am dus la Universitate, unde erau adunaţi toţi profesorii şi studenţii. Rugat de guvernator să le vorbesc în limba rusă, maternă, le-am spus, că îşi vor face studiile în limba maternă şi vor fi ajutaţi de către guvernământ, cât şi de primărie, cu tot de ce vor avea nevoie. Au răspuns atât profesorii, cât şi studenţii, mulţumindu-ne pentru atitudinea noastră binevoitoare. După masă, la ora 5, s-a deschis cu mare festivitate Opera cu piesa „Boris Godunov”, în roluri fiind artiştii Savcenko şi Iugunova. Seara, la ora 9, primăria a oferit o masă în fostul restaurant Fanconi, lângă mare. La această masă au participat profesorii universităţii şi studenţii localnici, artişti şi artiste de la Operă, muncitori şi ingineri de la uzină, care ne-au ajutat efectiv într-un moment greu. Masa a fost aşa de animată, încât se părea că ne cunoaştem de mult şi ne stimăm reciproc. Am uitat să adaug că generalul Gheneraru şi prefectul de poliţie Dumitrescu nu au intrat în nici un local care s-a inaugurat, dar la masa de seară ei au venit primii. Cu această ocazie, generalul german von Rotchih, în bătaie de joc, îi spunea comandamentului militar al Odessei, generalul Gheneraru, „că lumea, nevăzându-l pe generalul român la Operă, era foarte îngrijorată de soarta lui”. Comandantul Odessei, neînţelegând ironia neamţului, îi răspunde: „Sunt foarte ocupat, domnule general”. Imediat după această festivitate, în urma raportului guvernatorului, generalul Gheneraru şi prefectul de poliţie Dumitrescu au fost înlocuiţi de mareşalul Antonescu.
După 23 noiembrie, adică după inaugurarea micii uzine electrice, oraşul a luat cu totul o altă înfăţişare. La data aceasta, reuşisem, cu concursul armatei şi al populaţiei, să curăţim oraşul de baricade, care, pe lângă faptul că încurcau circulaţia, făceau o impresie detestabilă. După 25 noiembrie, circulau pe toate liniile 50-60 de tramvaie, care, evident, dădeau oraşului un aspect mai vioi, mai civilizat. Morile şi brutăriile lucrau din plin, mai mult noaptea, căci ziua curentul electric era folosit de tramvaie şi alte instituţii şi întreprinderi, care lucrau numai ziua. La Crăciun şi Anul Nou 1942, adică după 2 ani şi jumătate, după ocuparea Odessei, viaţa era aproape normală. Pieţele alimentare erau foarte bogate. Odessa începuse o viaţă nouă, plină de avânt, în toate direcţiile. Se părea că am terminat cu zilele negre şi vin zilele mai frumoase, mai senine. Dar amarnic ne-am înşelat. Comandamentul militar stătea de veghe ca o nouă tulburare să cuprindă nenorocita populaţie evreiască din Odessa.
Comandamentul militar al Odessei, generalul Tiberiu Petrescu, cere mareşalului Antonescu imediata şi totala evacuare
a populaţiei evreieşti din Odessa. Mareşalul cere în scris avizul guvernatorului. Guvernatorul îmi trimite adresa mie. Eu răspund prin următorul raport:
„Domnule guvernator,
Nu este adevărat că populaţia evreiască din Odessa se agită. Dimpotrivă, ea s-a pus pe lucru, pe muncă, în toate domeniile, participând efectiv la refacerea Odessei. Invenţia cu agitaţia populaţiei evreieşti este pusă la cale de diferite organe secrete ale statului, care au tot interesul să tulbure apele pentru a-şi justifica existenţa şi fondurile cheltuite. De aceea, aceste organe afirmă că ele şi-au făcut datoria, prevenind pe mareşal de pericolul din Odessa şi sugerându-i în acelaşi timp ideea evacuării imediate a tuturor evreilor din oraş. Dacă acest lucru s-ar realiza acum în toiul iernii, ar fi o adevărată nenorocire.
Domnule guvernator,
Port şi eu o răspundere în situaţia pe care o am, cunosc bine populaţia, căci cunoscând limba rusă, vorbesc cu această populaţie în limba maternă şi afirm pe conştiinţă, că în Odessa este perfectă linişte, că toată lumea, inclusiv evreii, s-au pus pe muncă, mai cu seamă în domeniul economic, şi nimeni nu se gândeşte la comploturi şi răzvrătiri. În concluzie, rog, Domnule guvernator, să se verifice în mod serios afirmaţiile mele şi dacă ele se vor dovedi neadevărate, primesc să fiu cât de aspru sancţionat, dar, dacă se vor dovedi adevărate, vă rog respectuos să fie sancţionaţi exemplar cei care informează tendenţios Preşedintele Consiliului de Miniştri, fiindcă, fără sancţionarea calomniatorilor, noi pierdem curajul şi nu ne putem îndeplini misiunea atât de grea şi delicată încredinţată nouă.
Odessa, 3 decembrie 1941.
Primarul general al Odessei
ss. Gherman Pântea”
Generalul Tiberiu Petrescu repetă raportul către mareşal şi spune, că el se aşteaptă la o debarcare din partea Crimeii şi în cazul acesta rolul evreilor va fi dezastruos pentru armată. Atunci, mareşalul Antonescu ordonă guvernatorului să dea imediat o ordonanţă pentru evacuarea totală a populaţiei evreieşti. Guvernatorul dă ordonanţa nr. 35, care se pune în aplicare la 10 ianuarie 1942. Nu am făcut parte din Comisiunea de evacuare, dar am luat toate măsurile pentru apărarea populaţiei evreieşti nedreptăţite. La 20 ianuarie 1942, am trimis guvernatorului următorul raport:
„Domnule Guvernator,
La cerea Comandamentului militar al Odessei, dl mareşal Antonescu prin Dvs. a ordonat totala evacuare a evreilor din Odessa, prin ordonanţa nr. 35, care reglementează evacuarea şi care are putere de Decret-Lege. V-am raportat atât verbal, cât şi în scris, că această evacuare este nedreaptă şi neumană, iar ea, făcută acum în toiul iernii, devine de-a dreptul barbară. Cu data de 3 decembrie 1941, v-am raportat în scris că populaţia evreiască a Odessei nu prezintă nici un fel de pericol pentru siguranţa Odessei, ba din contra, că ea s-a pus pe lucru, pe muncă, pentru refacerea oraşului şi nimeni nu se gândeşte la comploturi şi răzvrătiri.
Ştiu că autorii acestei nenorocite evacuări sunt generalul Tiberiu Petrescu, comandantul Militar al Odessei, şi cei doi conducători ai serviciilor secrete: cpt. Neştianu, de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, şi cpt. Păunescu de pe lângă Marele Stat Major, căci ei au informat în mod tendenţios pe dl mareşal Antonescu cu ştiri fanteziste, afirmând, printre altele, că Odessa este ameninţată în fiecare zi cu o debarcare sovietică din Crimeea şi că în cazul acesta rolul evreilor va fi dezastruos.
Faptul fiind împlinit, fac ultima încercare de a salva ceea ce se mai poate salva.
De aceea, mă adresez Dvs. nu numai ca guvernator, ci şi ca om şi vă rog, cu
toată căldura, ca pe răspunderea Dvs. personală să scutiţi de evacuare cel puţin următoarele trei categorii de cetăţeni evrei:
– circa 1 000 de familii de evrei caraimi,
– meseriaşii evrei de toate categoriile şi
– corpul didactic evreiesc de toate gradele.
Explicaţie:
Evreii caraimi au păstrat din obiceiurile şi tradiţiile evreieşti numai sâmbăta. Atât populaţia creştină, cât şi cea evreiască îi consideră creştini, de aceea scutirea lor apare ca o măsură dreaptă.
Meseriaşii evrei de toate categoriile sunt necesari pentru lucrările de refacere oraşului. Ei sunt buni şi pricepuţi meseriaşi şi evacuarea lor ar lăsa un gol însemnat, căci numărul lor este destul de mare.
Rămânerea în oraş a corpului didactic ar fi un gest de consacrare a elementului cultural local. Scutirea acestor trei categorii de cetăţeni evrei va produce o mare satisfacţie în opinia publică creştină a oraşului, va linişti şi calma spiritele, căci populaţia creştină a oraşului, după 25 ani de regim comunist, în care răstimp concepţiile antisemite au dispărut, nu vede cu ochi buni această discriminare rasială. Dacă Dvs. veţi fi de acord cu aceasta, vă rugăm să ordonaţi telegrafic organelor în drept să execute această hotărâre a Dvs.
Primiţi, vă rog, Domnule guvernator, asigurarea stimei mele.
L.S. ss. Gh. Pântea Odessa, 20 ianuarie 1942.”
Guvernatorul cere avizul comandantului militar, care răspunde că admiterea raportului primarului general înseamnă că, de fapt, toată populaţia evreiască din Odessa va rămâne pe loc, ceea ce el nu poate admite sub nici o formă. Dar, ca excepţie, este de acord ca caraimii să rămână în Odessa. În felul acesta, s-a salvat de la moarte circa 5 000 de suflete. Desigur că nici o debarcare din Crimeea nu a avut loc, cum prevesteau „marii comandaţi”, în schimb evacuarea a fost o adevărată ruşine, căci iarna anului 1942, fiind foarte grea, lumea murea de frig pe drum.
Serviciul de capturi Odessa
Tot în luna decembrie a luat fiinţă la Odessa o altă organizaţie militară, denumită Scod, adică Serviciul de capturi Odessa, în frunte cu generalul Vasiliu-Perju, inginer. Pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri, foarte echivoc şi încurcat, generalul Vasiliu declară toate bunurile primăriei capturi de război: morile, brutăriile, spitalele, tramvaiele etc, adică, de fapt, desfiinţa administraţia civilă. Deşi un om cult, în aparenţă reţinut şi modest, în realitate foarte vanitos şi dornic de a ajunge cu orice preţ guvernator. De altmintrelea, sub regimul mareşalului Antonescu, o mare parte din generali doreau să ajungă guvernatori, o mare parte din colonei doreau să ajungă prefecţi. Aveam raporturi bune, aparent, cu generalul Vasiliu-Perju, dar pe la spate el mă critica, spunând că eu apăr ruşii, că ţin cu ruşii etc. Cu guvernatorul Alexianu avea raporturi de linguşire, însă mareşalului Antonescu îi trimitea rapoarte secrete în care critica activitatea guvernatorului. Un raport, cu un asemenea conţinut, Antonescu, din greşeală, l-a trimis guvernatorului, care, făcând chestie personală, Antonescu a fost nevoit să ordone plecarea generalului Vasiliu la Comisia de capturi din Crimeea, dar pe drum, producându-se un grav accidet de avion, generalul Vasiliu-Perju a murit în acest accident. Spuneam că generalul Vasiliu-Perju a declarat capturi de război tramvaiele din Odessa. Pe baza aceasta, generalul Pichi Vasiliu vine într-o noapte la Odessa, încarcă în vagoane 10 troleibuze noi, pe care le avea Odessa cu titlu de experienţă, şi le trimite la Craiova, fieful politic al generalului. Am protestat împotriva acestui abuz, dar generalul Vasiliu-Perju mi-a spus că “noi am vărsat atâta sânge că trebuie să ne despăgubim” şi el a mai programat 150 de tramvaie pe care le va trimite în diferite oraşe din ţară. Cu toate argumentele mele că ne facem de râsul lumii, cărând tramvaiele şi şinele de la tramvaie în ţară, generalul şi-a pus programul în aplicare şi a trimis câte 10 tramvaie la Constanţa, Arad, Brăila. Considerând că acest procedeu ne compromite în faţa populaţiei de la Odessa, am trimis un raport mareşalului Antonescu, în care îl rugam să înceteze această batjocură. În urma acestui raport, mareşalul a venit la Odessa personal şi, după discuţii contradictorii, mi-a dat dreptate mie. De la această dată, toate bunurile primăriei au revenit primăriei, iar eu nu am mai avut nici un fel de conflict de atribuţie cu militarii până la plecarea mea de la Odessa. Este drept că în luna martie 1942 a venit ca comandant al trupelor din Odessa, după ce timp de 6 luni de zile am avut trei comandanţi ai Odessei extrem de neînţelegători şi mediocri, generalul Gheorghe Gheorghiu, cu o înfăţişare impunătoare şi cu o ţinută foarte demnă. Acest general avea şcoala de război, fusese câtva timp profesor la şcoala de război, cunoştea bine limba franceză şi germană. Cum el a avut o atitudine, alta decât predecesorii lui faţă de populaţia Odessei, populaţia a simţit instinctiv ţinuta noului comandant şi în diferite împrejurări îi arăta simpatia ei. Un gest uman din partea generalului Gheorghiu a lăsat o amintire foarte frumoasă la Odessa. Iată şi gestul. Fiind informat că diferite organe de securitate a statului român, pe simple denunţuri, au arestat câteva sute de persoane absolut nevinovate, din care şi mulţi funcţionari la primăria Odessa, eu m-am adresat generalului Gheorghiu, căci el era şi şeful justiţiei militare, şi i-am atras atenţia asupra abuzurilor cu arestarea oamenilor nevinovaţi, rugându-l să ceară lista celor arestaţi, să o controleze, să o trieze şi să ordone eliberarea oamenilor nevinovaţi. Generalul a cerut imediat un raport colonelului Soltan Chirilă,primul procuror al Tribunalului. Colonelul Soltan, cu un curaj extraordinar, a făcut un raport scris, cu lista deţinuţilor, afirmând în mod categoric că arestaţii sunt nevinovaţi, că totul nu este decât o înscenare a organelor securităţii şi a cerut, pe răspunderea lui, eliberarea imediată a tuturor arestaţilor. Generalul Gheorghiu a aprobat raportul şi a hotărât ca eliberarea să se facă în mod public în marele stadion Sevcenko, în ziua de Crăciun a anului 1942. La această eliberare au participat peste 100 000 cetăţeni sovietici, care au făcut o mare manifestaţie de simpatie autorităţilor româneşti. Generalul citea numele celui care se elibera, îi dona o pâine mare albă din partea Comandamentului, eu traduceam în limba rusă spusele generalului, iar zecile de mii de cetăţeni sovietici ovaţionau fără întrerupere această grandioasă manifestaţie. Generalul Gheorghiu, care a stat la Odessa până în toamna anului 1943, a reabilitat în mare parte ţinuta predecesorilor săi. După generalul Gheorghiu a venit generalul de divizie Trincu Atanasie. Un om bun, milos şi cu foarte mult tact.
In luna februarie 1944 a început atacuri mai dese aviaţia rusă asupra portului. În unul din acele atacuri, a fost doborât de artileria antiaeriană unul din aşii aviaţiei sovietice. Generalul Trincu, fiind o fire extrem de umană, a hotărât să facă aviatorului o înmormântare cu toate onorurile militare. Generalul, ofiţerii români au urmat coşciugul de la port până la cimitirul militar. Muzica militară română cânta marşul funebru, iar populaţia locală cu zecile de mii, a ieşit pe străzi pentru a-şi lua rămas-bun de la eroul aviator, aruncând din toate părţile flori. Desigur că gestul generalului era de o eleganţă rară. Dar germanii altfel l-au interpretat şi au raportat mareşalului Antonescu că generalul Trincu cu purtarea lui demoralizează armata. Mareşalul Antonescu i-a luat imediat comanda inimosului general Trincu Atanasie.
Organizarea definitivă a primăriei municipiului Odessa
La începutul anului 1942, primăria Odessa a luat următoarea formă definitivă: primar general Gherman Pântea, primari de sectoare Chiorescu Vladimir, Sinicliu Elefterie şi Vidraşcu Constantin din ţară, Zaevloşin Mihail şi Cundert Vladimir din Odessa, secretar general Costinescu Alexandru. Aveam 18 direcţii împărţite între primarii de sectoare pe bază de atribuţii şi nu teritorial, pentru ca conducerea să fie unitară în mâinile mele. Toţi primarii de sectoare erau oameni capabili, harnici şi corecţi, dându-şi seama de misiunea lor delicată şi importantă într-un oraş străin, cu o populaţie străină. Calitatea lor mare era că cunoşteau limba rusă şi înţelegeau perfect populaţia locală. Lor le datorez în mare parte înflorirea şi înălţarea Odessei. Am avut, este drept, şi ajutorul neprecupeţit al 12 600 funcţionari, din care 40 erau din ţară şi aceia din Basarabia, care cunoşteau la perfecţie limba rusă. Funcţionarii veniţi din ţară erau elemente bine pregătite, corecte şi au făcut cinste ţării la Odessa. Sceretarul general Costinescu Alexandru, vechi secretar general la primăria Chişinău, un om cu multă rutină şi experienţă administrativă, coordona de minune toate direcţiile şi mi-a fost de mare ajutor, în toate problemele, care, la o primărie cu un personal aşa de mare, se iveau atât de des. Direcţiile industriei şi aprovizionării au reparat şi refăcut circa 200 de fabrici, unde, pe lângă hrana populaţiei şi a frontului, şi-au găsit de lucru peste 150 000 de muncitori. Acest sector economic a ajuns la apogeul înfloririi lui în anul 1943 şi era condus de omul cu multă putere de muncă şi bogată experienţă economică, Chiorescu Vladimir, extrem de sever, dar drept. Sinicliu Elefterie a condus direcţiile uzinei electrice, uzinei de apă, a tramvaielor şi direcţia viilor şi a grădinilor exclusiv cu elemente locale, dovedind o putere de muncă şi o pricepere excepţională, căci la direcţiile lui Sinicliu totul a fost distrus şi totul a fost refăcut. Merită în mod special de subliniat că Sinicliu la direcţia viilor şi a grădinilor a creat câteva parcuri noi, foarte frumoase, care erau o podoabă a Odessei, provocând admiraţia publicului local. În mod special, se releva parcul în stil „englezesc” de lângă port şi scările care duceau la port. Pe acest loc, până atunci, se cărau gunoaiele din oraş. Direcţiile imobilelor, ale inventarierii, culturii şi contenciosului au fost conduse de primarul de sector Vidraşcu Constantin, unde a pus mult suflet, pricepere şi energie pentru refacerea clădirilor distruse sau deteriorate. Toate au fost refăcute, reparate sau clădite din nou. Am cheltuit multe milioane de mărci pentru refacerea clădirilor. Toate chiriile încasate mergeau la reparaţia clădirilor. Peste 20 000 de oameni au lucrat zilnic aproape 2 ani pe diferite şantiere ale oraşului Odessa. Un rol destul de însemnat a avut direcţia ocrotirilor sociale, unde erau diferite orfelinate, cămine de copii şi bătrâni. Oficial, această direcţie era sub conducerea mea, dar sufletul, motorul acestei direcţii era soţia mea, înconjurată de doamne venite din ţară şi localnice. Această direcţie făcea impresia unui minister. Toată ziua forfotea lumea necăjită la această direcţie, unde era primită cu drag şi ajutată din inimă cu tot ce se putea. De altmintrelea, direcţia dispunea de fonduri suficiente pentru ajutorarea necăjiţilor. Dar cea mai însemnată, cea mai importantă operă a direcţiei ocrotirilor sociale a fost înfiinţarea a două cantine uriaşe, unde se hrăneau zilnic gratuit circa 10 000 de bătrâni şi copii. Era o privelişte foarte impresionantă, când copilaşii luau masa, iar eu veneam câteodată să controlez meniul. Ei se sculau în picioare, îmi cântau „Mulţi ani”, apoi alergau ca furnicile să-mi sărute mâna, căci ei spuneau că eu sunt părintele lor. Direcţia sanitară era condusă de primarul de sector Zaevloşin
Mihail, decanul Facultăţii de medicină de la Odessa. Acest profesor universitar se bucura de simpatia generală a colegilor de la Universitate şi a întregii populaţii. El conducea direcţia sanitară cu tot prestigiul şi autoritatea de care se bucura. Primarul care avea sub supravegherea sa direcţia tehnică era rectorul Institutului politehnic, Cundert Vladimir. El era un profesor vechi, cu excepţională experienţă tehnică, bucurându-se de simpatia populaţiei Odessei, care îl cunoştea de ani de zile şi îi aprecia munca şi priceperea lui pe terenul tehnic. Direcţia finanţelor era la început sub conducerea lui Chiorescu Vladmir, dar extrem de ocupat, căci devenise şi director general al direcţiei alimentare din Transnistria, am fost nevoit să iau sub conducerea mea această direcţie. Mi-a fost foarte greu, dar am avut norocul de a avea ca director al finanţelor un funcţionar din ţară, cu excepţionale însuşiri şi anume pe Leonid Bandac, care m-a ajutat din plin, căci îşi iubea meseria lui până la sacrificiu. Am un mare regret, că om încă tânăr, acest element de elită a murit de un cancer nemilos. Veniturile primăriei Odessa veneau din trei surse: prima sursă era chiria pe clădiri, a doua – venituri din întreprinderi şi fabrici şi a treia sursă – autoimpunerea, care era cel mai însemnat fond al bugetului primăriei Odessa. La început am dat în mod gratuit celor ce voiau să facă comerţ sau industrie localuri, apă, lumină, cu obligaţie, ca atunci când vor avea venituri să-şi plătească chiria, apa, lumina, dar să plătească benevol şi un impozit în măsura posibilităţii şi dorinţei lui. Comerţul şi industria au luat un avânt uriaş. Aşa că în anul 1943, aveam 10 000 de întreprinderi comerciale şi industriale, care plăteau nu numai chiria, apa şi lumina, dar se autoimpuneau singure la sume aşa de însemnate, încât bugetul primăriei Odessa, din anul 1943/44, era de 170 milioane mărci, adică 10 miliarde şi 200 milioane lei. Nimic exagerat: totul adevărat şi real. Oamenii aceştia meritau toată lauda, căci îşi iubeau până la fanatism oraşul lor frumos, pe care doreau să-l vadă şi mai frumos, şi mai bogat. Eu apreciam gestul acestor adevăraţi patrioţi şi banii lor, cu socoteală, îi cheltuiam numai pentru înălţarea şi înfrumuseţarea oraşului lor, Odessa. Odessa era un şantier de lucru permanent.
Doi ani de administraţie românească la Odessa
La 16 octombrie 1943, am sărbătorit doi ani de administraţie românească la Odessa. Cine a fost la această măreaţă sărbătoare, dar lume a fost multă şi din ţară, a putut vedea recunoştinţa unei populaţii străine faţă de administraţia românească. Pretutindeni, în pieţe publice, în instituţii, în cinematografe, la Operă, Universităţi, populaţia manifesta pentru administraţia românească. Atunci am înţeles că munca, truda mea nu au fost în zadar şi mi s-au umplut inima şi sufletul de bucurie şi mândrie. La această dată, adică după 2 ani de administraţie românească, oraşul era refăcut, fabricile funcţionau ca în timp normal cu maximum de randament, pieţele alimentare erau nemaipomenit de bogate, toată populaţia avea mijloace de existenţă suficiente, lucrând şi alegându-şi meseria pe care o dorea şi îi plăcea. O mare parte din populaţie făcea negustorie, mai mare sau mai mică, căci, cum am mai spus, comerţul era liber. O parte din populaţie erau funcţionari la diferite uzine, circa 13 000 erau funcţionari la primăria oraşului şi marea, marea masă de muncitori şi lucrători, circa 150 000, lucrau la cele 200 fabrici refăcute. Dar pentru ca nimeni, absolut nimeni, să nu rămână fără lucru, aveam pe şantiere, precum am mai spus, la diferite lucrări edilitare, zilnic 20 000 de muncitori, care îşi câştigau pâinea în mod onorabil. Toţi care lucrau şi erau salariaţi, aveau mari înlesniri de tot felul. Am deschis magazine mari, unde se găseau de toate, şi muncitorii şi lucrătorii de la diferite instituţii se aprovizionau cu preţuri mici. Bugetul primăriei crescuse aşa de vertiginos, încât îmi puteam permite libertatea să dau o viaţă îndestulătoare, îmbelşugată celor ce muncesc, căci cu ei refăcusem Odessa şi o făcusem şi frumoasă, şi bogată.
La sfârşitul anului 1943, Odessa luase o dezvoltare aşa de mare, încât nu ne mai ajungea mâna de lucru şi atunci am rugat pe căpitanul Gheaţă, comandantul garnizoanei de la Varvarovka, la graniţă cu Ucraina, să permită noaptea elementelor muncitoare din Ucraina să vină la Odessa, căci în Ucraina populaţia, pur şi simplu, murea de foame din cauza administraţiei hitleriste, care nu urmărea colaborarea cu populaţia locală, ci, din contra, exterminarea ei. În timp de o lună de zile, au trecut prin punctul Varvarovca circa 50 000 de muncitori de tot felul, care odată ajunşi în Odessa, au fost imediat ajutaţi şi angajaţi la diferite întreprinderi. Şi, în fine, am ajutat în mod permanent Universitatea şi cei 7000 de studenţi, la care le-am creat cămine spaţioase, le-am înfiinţat cantine măreţe şi i-am ajutat pe toţi băneşte pentru cărţi, pentru haine, căci părinţii acestor tineri erau plecaţi cu armatele, iar ei rămăseseră singuri-singurei, fără nici un ajutor, fără nici un sprijin. Când vizitam Universitatea, studenţii mă înconjurau cu drag şi îmi spuneau: „Naş papaşa”, adică părintele lor, căci ei, într-adevăr, îmi erau dragi şi eu îi ajutam ca un adevărat părinte în toate împrejurările.
Comandamentul militar dintre Bug şi Nistru
La 24 ianuarie 1944, din cauza apropierii frontului, guvernământul Transnistriei a fost desfiinţat şi locul lui l-a luat „Comandamentul militar dintre Bug şi Nistru”. Generalul Potopeanu a fost numit guvernator militar. La venirea lui Potopeanu, eu mi-am prezentat imediat demisia, motivând, pe cuvânt drept, că dacă se apropie frontul toată administraţia trebuie să fie militară, dar el mi-a respins demisia, spunând: „că mareşalul Antonescu crede că Odessa nu merge fără Gherman Pântea, mai cu seamă acum, când noi trebuie să plecăm de aici”. Am înţeles că el a cerut înlocuirea mea, dar mareşalul Antonescu nu i-a admis-o. Motivele pornirii lui Potopeanu împotriva mea le voi expune în altă parte. Deocamdată, voi sublinia o greşeală enormă de ordin administrativ şi politic, pe care a săvârşit-o Potopeanu şi care mai târziu ne-a costat scump, scump de tot. Şi anume: pregătind dinainte evacuarea Odessei, noi am stabilit, de acord cu fostul guvernator, ca la plecarea noastră din Odessa toate bunurile şi instituţiile ruseşti să le predăm cu procese-verbale în regulă unui comitet din localnici, compus din 5-10 persoane, care, evident, va răspunde în faţa autorităţilor sovietice pentru bunurile primite. Potopeanu a modificat acest plan, ordonând ca toate bunurile ruseşti să le predăm armatei germane. Când eu i-am atras atenţia la o şedinţă a consiliului de directori, în mod cu totul cuviincios, că armatele ruseşti se află la Nikolaev, distanţă de 120 km. de Odessa, şi este mai bine să predăm bunurile sovietice ruşilor, generalul Potopeanu mi-a răspuns pe un ton foarte arogant că el are capul lui, experienţa lui şi nu primeşte sfaturi de la subalterni, adăugând mândru că el vrea să aibă ţidula de la nemţi de predare şi restul nu îl interesează. Potopeanu a rămas cu ţidulele nemţilor, iar ţara a plătit miliarde, căci nemţii punând mâna pe bunurile sovietice, o parte le-au trimis în Germania, iar la o parte, pur şi simplu, le-a dat foc la Odessa.
La 20 martie 1944, am predat toate bunurile primăriei unui general german, care, nebucurându-se de simpatia şi încrederea populaţiei, la câteva zile după luarea în primire a primăriei, a fost omorât de populaţie, în dimineaţa zilei de 30
martie, pe strada Deribas, căci pieţele alimentare deveniseră goale, iar populaţia murea de foame. Am dorit să părăsesc Odessa fără zgomot. Dar duminică, 19 martie, m-am trezit cu delegaţi de la diferite întreprinderi şi instituţii, care m-au rugat să merg la instituţiile lor şi să-mi iau rămas-bun de la ei. Nu am putut şi nu am avut dreptul să refuz delicateţea acestor oameni, care au fost colaboratorii mei doi ani şi jumătate în cea mai perfectă armonie. Muncitorii s-au adunat cu miile în curţile respective ale instituţiilor lor şi, luând cuvântul, mi-au mulţumit pentru modul cum m-am purtat şi pentru ajutorul pe care l-am dat. În momentul când îmi luam rămas-bun de la uzina electrică, a venit o delegaţie de studenţi şi profesori universitari şi m-au rugat insistent să merg să-mi iau rămas-bun şi de la ei, mai cu seamă, că Universitatea era în drumul meu de înapoiere. Am primit această invitaţie, sosind la Universitate, am găsit mii de studenţi şi profesori adunaţi în marea aulă a Universităţii. Au luat cuvântul profesorii şi studenţii şi mi-au mulţumit călduros pentru că le-am înfiinţat cămine, le-am creat cantine şi i-am ajutat în toate momentele grele pentru ei, adăugând că orice se va întâmpla, ei niciodată nu vor uita grija părintească ce le-am purtat-o cât am condus Odessa. Emoţionat profund de sentimentele arătate, am mulţumit acestei elite universitare, dar în acest moment am fost ridicat pe braţe de studenţi, în uralele entuziaste ale mulţimii, am fost condus până în stradă la maşina mea, pe care studentele au acoperit-o cu flori.
Aşa s-a despărţit muncitorimea şi intelectualitatea de la Odessa de acel care, în mod cinstit şi loial, i-a administrat timp de doi ani şi jumătate şi pentru care a pus tot sufletul, toată dragostea sa, spre a-i face mulţumiţi şi fericiţi.
Aşa am înţeles eu rolul meu de conducător al unui mare oraş şi port străin, trimis acolo de împrejurări de război, lăsând urme de gospodar apreciat şi amintiri frumoase populaţiei Odessei, care nu le-a uitat nici mai târziu, căci în nenorocirea mea, care a urmat după plecarea mea de la Odessa, marii demnitari ruşi mi-au dat referinţe excepţional de frumoase. Dar despre calvarul meu după plecarea din Odessa, în Capitolul al doilea.”
Născut într-un sat din preajma Bălţului, oraş cu o populaţie majoritară evreiască, Gherman Pântea din copilărie s-a ciocnit de acest element etnic, formându-şi o părere că este un popor foarte unit şi foarte priceput în ale comerţului. Această calitate a evreilor el a încurajat-o pe timpul când era primarul Chişinăului, dar cel mai mult el ar fi vrut s-o utilizeze la Odessa, în oraşul în care intrase foamea şi numai un comerţ bine organizat putea salva populaţia.
O bună parte din evrei o formau meşteşugarii, categorie deosebit de importantă în orice comunitate care are nevoie de servicii: croitor, frizer, cizmar, farmacist ş.a.
Acelaşi lucru se referă la cazul Odessei. El înţelegea perfect că nu va
putea restabili viaţa normală în acest oraş portuar, cu tradiţii absolut specifice, dacă nu păstrează această clasă de mijloc, care întreţine viaţa oraşului.
De aceea rapoartele lui împotriva masacrării evreilor erau argumentate şi prin aceste utilităţi. El n-a reuşit să convingă autorităţile militare că pedepsirea unor oameni nevinovaţi nu este o faptă demnă de nişte militari. A lupta cu o populaţie neajutorată, neapărată, este deja o crimă.
Mărtirisirea lui Gherman Pântea conţine multe învăţăminte valabile şi pentru oamenii politici de azi:
„Capitolul II
Păţania mea după plecarea de la Odessa
La 20 martie 1944, am părăsit Odessa, venind la Bucureşti. La 23 august 1944, guvernul Antonescu a fost răsturnat, arestat şi locul lui l-a luat guvernul Sănătescu, care în compoziţia lui avea şi pe generalul Potopeanu, titular la două ministere, economia naţională şi ministerul de finanţe. Evident, acest salt rapid, Potopeanu l-a făcut când a văzut, că barca lui Antonescu s-a dus la fund. Cu generalul Potopeanu avusesem un conflict personal, foarte urât pentru el, la Odessa, înainte de venirea lui ca guvernator acolo. Şi anume: la 20 iulie 1943, s-a sfinţit o troiţă la Vacarjani, 20 km de Odessa, în amintirea ostaşilor căzuţi acolo, şi cum divizia de grăniceri, comandată de generalul Potopeanu, aproape toată a fost decimată la Vacarjani, a fost invitat şi el la festivitate. Cu acea ocazie, venind la Odessa, generalul Potopeanu mi-a făcut o ofertă să-i cumpăr o maşină personală pentru primăria Odessa, cu preţul de 2 milioane lei. Eu am numit o comisie de ingineri, care au stabilit că maşina este veche, uzată şi nu costă decât maximum 500 000 lei. Potopeanu, aflând că maşina sa este preţuită la 500 000 lei, se înfurie şi cere oferta înapoi; dar ea fiind înregistrată, nu i-a fost înapoiată. Din prudenţă, la plecarea mea de la Odessa, am luat originalul ofertei generalului Potopeanu, pe care l-am depus la dosarul procesului meu, pentru a arăta motivele pornirii lui Potopeanu împotriva mea. Sunt dator să dau în vileag acest incident penibil şi regretabil, pentru a se vedea de ce Protopeanu, ajuns mai târziu guvernator sub Antonescu şi ministru sub Sănătescu, a căutat să se răzbune aşa de crud cu mine, dovedind că este şi un om rău şi un om de calibru mic, deşi poza totdeauna în mare personalitate. La primul Consiliu de Miniştri, de la 24 august 1944, Potopeanu a cerut arestarea mea pe motiv că „el este informat precis, că eu vreau să părăsesc ţara, în mod clandestin, pentru ca în felul acesta să scap de răspunderea administrării Odessei”. Consiliul de Miniştri, al cărui pivot principal era Potopeanu, desigur, a aprobat propunerea lui şi a ordonat arestarea mea. Informat imediat după consiliu, de un binevoitor din guvern, am luat drumul ilegalităţii şi al pribegiei, nedorind a cădea victimă unei răzbunări aşa de josnice. Dar fiecare pasăre pre limba ei piere. Ruşii intră cu armatele lor în Bucureşti, la începutul lui septembrie 1944, şi imediat prezintă o listă guvernului român cu persoanele care trebuie să fie trase la răspundere pentru administrarea Transnistriei. În fruntea listei era generalul Potopeanu, fost guvernator militar. Eu nu figuram pe acea listă. Sănătescu a făcut totul să-şi scape prietenul şi colaboratorul său, dar ruşii nu au cedat şi Potopeanu a fost arestat de pe banca ministerială. Încă o dată, s-a dovedit bătrânul proverb popular: „Nu săpa groapa altuia, căci cazi singur în ea”. Mai departe, se face un decret pentru pedepsirea criminalilor de război şi, în luna ianuarie 1945, se publică o listă a criminalilor de război, aprobată de Consiliul de Miniştri. Deşi, cum am spus, eu nu figuram pe lista ruşilor, totuşi Consiliul de Miniştri m-a trecut şi pe mine pe lista criminalilor de război, căci arestarea mea se ordonase încă de la 24 august 1944, la cererea generalului Potopeanu.
Tribunalul poporului ia în cercetare cazul meu, căutând probe de vinovăţie, mai cu seamă, în lipsa mea, însă toţi martorii chemaţi de acuzare dau referinţe favorabile mie. Dar cum omul, care face bine, culege roade bune, s-a întâmplat şi cu mine. În vara anului 1942, s-a îmbolnăvit grav la Odessa o funcţionară de la primărie, şi anume dna Elena Rudenco, soţia profesorului Rudenco şi sora mareşalului sovietic Tolbuhin. Directorul direcţiei imobilelor Tudorovschi Constantin, avocat din Chişinău, a cărui soţie, fiind născută la Odessa, era colegă de liceu cu sora mareşalului Tolbuhin, a intervenit pe lângă marele chirurg Ceasovnicov, rectorul universităţii, şi l-a rugat să o opereze pe sora mareşalului Tolbuhin. Dar Ceasornicov a refuzat categoric, spunând că el nu vrea să opereze pe sora unui comunist mare şi mareşal. Atunci Tudorovschi a venit la mine şi m-a rugat să intervin eu la Ceasovnicov, pentru operaţia urgentă a dnei Rudenco. Am intervenit imediat, rugându-l pe rectorul Universităţii să o opereze pe sora mareşalului Tolbuhin. Rectorul a înţeles, a operat-o şi a salvat-o de la moarte, căci mai târziu mi-a spus mie, că operaţia a fost foarte grea şi riscantă. După ce s-a vindecat, dna Rudenco a venit să-mi mulţumească, dar eu, văzând-o slabă şi obosită, i-am aprobat un concediu pe un an de zile, cu plata salariului integral. Evident că acesta nu era primul caz, când eu, la nevoie, ajutam şi interveneam în diferite împrejurări pentru localnici. Şi, de aceea, uitasem cu totul acest caz. Dar iată că mareşalul Tolbuhin devine preşedintele Comisiei Aliate de Control din România şi, în vara anului 1945, vine la Bucureşti pentru decorarea regelui Mihai cu ordinul „Victoria”. Folosind acest prilej, mareşalul Tolbuhin dă dispoziţii prefectului de poliţie român să mă invite pe mine şi pe directorul Tudorovschi, la ora 5 după-amiază, la Comisia Aliată de Control. Pe mine prefectul de poliţie nu m-a găsit, căci eu în acest moment eram în ilegalitate, dar Tudorovschi s-a prezentat la ora 5 în audienţă la mareşal. Mareşalul l-a primit foarte radios şi binevoitor şi i-a spus că regretă foarte mult că nu-l poate vedea şi pe fostul primar general al Odessei, Gherman Pântea, căci el ne invitase pe amândoi să ne mulţumească pentru că i-am salvat sora de la moarte. Tudorovschi spunând că acest lucru l-a făcut numai primarul general, mareşalul i-a răspuns că ştie totul, căci el acum vine de la Odessa, unde a vizitat pe sora lui, pe care nu o văzuse de 5 ani. Mareşalul l-a mai rugat pe Tudorovschi să-mi transmită mie mulţumirile lui călduroase pentru modul uman şi civilizat, cum m-am purtat eu nu numai cu sora lui, dar şi cu întreaga populaţie de la Odessa, care până în momentul de faţă îmi poartă deosebită recunoştinţă. Iar la urmă, adresându-se generalului Susaikov, locţiitor de preşedinte al Comisiei Aliate de Control, mareşalul Tolbuhin i-a cerut să intervină pe lângă guvernul român să înceteze imediat cercetările împotriva mea şi să claseze dosarul meu. În urma acestei intervenţii, dosarul meu a fost clasat în lipsa mea. Imediat după clasare, soţia mea a fost chemată de acuzatorul public-şef Stoican, care i-a comunicat că “dosarul soţului d-tale a fost clasat în urma intervenţiei Comisiunii Aliate de Control”. Având aceste informaţii şi ordonanţa de clasare, am ieşit din ilegalitate şi mi-am reluat viaţa normală. M-am prezentat la audienţă fostului ministru de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu, împreună cu avocatul Istrate Micescu, spre a-i mulţumi pentru clasarea dosarului meu. Pătrăşcanu însă mi-a răspuns categoric: „Nu am nici un merit în clasarea dosarului d-tale, el s-a clasat în urma intervenţiei Comisie Aliate de Control.”
La începutul anului 1949, procurorul general de atunci al Curţii de Apel Bâlcu, fost grefier în timpul războiului la Curtea Marţială din Odessa, care îmi cerea acolo fel de fel de favoruri, distruge actele principale din dosarul meu, şi anume ordonanţa de clasare, un raport al meu către mareşalul Antonescu în legătură cu represaliile de la Odessa, şi intervenţia Comisiei Aliate de Control pentru clasarea dosarului meu. Stăpân pe situaţie, aşa credea dl Bâlcu, mi-a lansat mandat de arestare, dar eu, prudent şi prevăzător, am obţinut imediat după clasarea dosarului meu, de la primul preşedinte al Curţii de Apel de atunci – Gheorghe Stere – copii legalizate de pe toate actele enumerate. Prezentând aceste acte legalizate, întâi am dovedit că mi-au fost sustrase actele originale de la dosar şi în al doilea rând am împiedicat de a mi se face un nou proces cu probe vechi. Atunci, mi s-a deschis un nou rechizitoriu, pe motiv că am făcut parte din Comisia de evacuare a evreilor din Odessa. Am declarat, de la început şi până la urmă, că nu am făcut parte din Comisia de evacuare. Procesul a durat aproape trei ani. Mereu ceream să fiu judecat şi mereu se amâna, ori la cerea procurorului, ori la cererea preşedintelui. În fine, în toamna anului 1952, ne-am judecat. În ziua judecăţii, am prezentat copia legalizată a ordonanţei nr. 35, din care la art. 8 se vede că eu nu am făcut parte din Comisia de evacuare, şi o carte mare „Buletinul Transnistriei” unde, la pag. 210, a fost tipărită această ordonanţă. Se amână pronunţarea de câteva ori, se sustrag de la dosar ordonanţa 35 şi „Buletinul Transnistriei” şi eu sunt condamnat la 10 ani. Este drept că, în grabă, „judecătorii” au uitat să sustragă şi petiţia avocatului, în care spunea că, depunând ordonanţa nr. 35 şi „Buletinul Transnistriei”, dovedeşte că acuzatul Gherman Pântea nu a făcut parte din Comisia de evacuare. Fiind la închisoare, am cerut de mai multe ori sentinţa de condamnare pentru a vedea cum, cu actele pe care le-am avut la dosar, am fost condamnat. Dar nu am primit niciodată această sentinţă.”
Documentele şi amintirile legate de perioada postbelică le publicăm aşa cum s-au păstrat în arhiva lui Pântea, aşa cum au fost adunate şi sistematizate chiar de el. Dorim ca aceste materiale să fie o mostră a activităţii justiţiei din Republica Populară Română în cazul când avea în faţă dosare foarte complicate. Un basarabean, lider politic, fost deputat în parlamentul României Mari, acuzat de crime de război pe timpul când era primar la Odessa, deci un buchet întreg de acuzaţii grele, care erau suficiente pentru a-l pune la zid, dar care în cazul unor magistraţi cu un simţ al echităţii puteau duce la achitarea unui om nevinovat. Ceea ce s-a întâmplat, precum scrie chiar Gherman Pântea:
„La 7 octombrie 1955, am fost eliberat din închisoare pe baza decretului de graţiere. La 30 ianuarie 1956, preşedintele Tribunalului Suprem face cerere de îndreptare, Tribunalul Suprem o admite şi declară că sentinţa de condamnare a mea de criminal de război a fost ilegală, căci eu nu am săvârşit crimă de război, ci crimă contra clasei muncitoare, şi m-a trimis în Judecata Tribunalului militar pentru a fi rejudecat sub art. 193, alin. 1 Cod Penal, cu aceleaşi probe şi acelaşi dosar. Când am deschis dosarul, am rugat pe avocatul meu să controlăm actele principale, şi anume: ordonanţa 35 şi „Buletinul Transnistriei”, însă ambele aceste acte erau dispărute de la dosar, iar petiţia avocatului, cu care depunea actele, era la dosar. Deci sustragere sau, mai bine zis, furt curat de acte. Revoltaţi amândoi de această nelegiuire, am protestat în scris pentru ca actul să rămână la dosar. Am găsit un alt „Buletin al Transnistriei” şi ordonanţa 35 legalizată şi, având termen de judecată la 6 august 1956, ne-am judecat la primul termen. După pledoaria frumoasă şi obiectivă a procurorului militar, care a cerut un verdict de achitare, Tribunalul militar, cu unanimitate de voturi şi în unire, cu procurorul militar, m-a achitat de orice penalitate, reabilitându-mă, astfel, cu desăvârşire, căci prima sentinţă a fost anulată de Tribunalul Suprem, iar pentru a doua acuzare, precum s-a văzut, am fost achitat cu unanimitate de voturi. Deşi târziu, Tribunalul Militar a reabilitat justiţia civilă, care în cazul meu greşise profund şi, ca om onest, sunt recunoscător celor care au avut curajul să-mi dea dreptate.
Închei povestirea mea cu două declaraţii făcute în faţa Tribunalului militar, la 6 august 1956, şi anume: prima declaraţie făcută de ing. Badaşcu Ion, inspector piscicol al reg. Iaşi şi docent la Institutul agronomic din Iaşi, care în timpul ocupaţiei Odessei, a fost student la Universitatea de la Odessa. A doua declaraţie este a marii artiste de la Opera de la Odessa, Taisia Arnăutu-Jerebenco, care în timpul procesului meu era ocazional în Bucureşti.
Iată declaraţia inginerului Badaşcu:
„Subsemnatul, inginer Ion Badaşcu, îndeplinind funcţia de inspector-şef al inspectoratului piscicol din Iaşi şi docent la Institutul agronomic din Iaşi, declar următoarele:
În timpul ocupaţiei oraşului Odessa de trupele române, subsemnatul mi-am continuat studiile în oraşul Odessa, fiind student la Facultatea de agronomie din acel oraş. Gherman Pântea era primarul oraşului Odessa, iar socrul meu, Todorovski Constantin, directorul direcţiei imobilelor din Odessa. La direcţia aceasta era o funcţionară dna Rudenco Elena, sora mareşalului Tolbuhin. În vara anului 1942, sora mareşalului Tolbuhin s-a îmbolnăvit grav. Cum soacra mea era colegă de şcoală cu dna Elena Rudenco, a rugat pe marele chirurg şi rector al Universităţii Ceasovnicov să o opereze pe dna Rudenco. Ceasovnicov a refuzat, pe motiv că dna Rudenco este sora marelui comunist mareşalul Tolbuhin. Revoltat de această atitudine a profesorului Ceasovnicov, Pântea, împreună cu socrul meu, au plecat la dna Elena Rudenco acasă, au luat-o în maşină şi au adus-o la spitalul Universităţii, unde Ceasovnicov a operat pe dna Elena Rudenco, salvând-o de la moarte.
După ce dna Rudenco s-a însănătoşit, primarul oraşului, Gherman Pântea, i-a aprobat un concediu pe un an, cu plata integrală a salariului. Dna Elena Rudenco, o femeie excepţional de cultă, era soţia unui profesor care murise. Dna Rudenco venea foarte des în casa noastră. În vara anului 1945, mareşalul Tolbuhin, preşedintele Comisiei aliate de control, a venit la Bucureşti. Prefectul de poliţie de atunci a venit într-o dimineaţă la socrul meu şi i-a spus că la ora 5 este invitat la Comisia aliată de control de mareşalul Tolbuhin. După audienţă, socrul meu mi-a povestit acasă că mareşalul Tolbuhin a fost extrem de amabil cu el şi i-a mulţumit că i-a salvat sora de la moarte. La obiecţiunea socrului meu că nu el a salvat-o, ci primarul Odessei Pântea, mareşalul Tolbuhin i-a răspuns că ştie bine lucrul acesta de la sora lui, pe care a vizitat-o de curând la Odessa şi că el a invitat şi pe Pântea ca să-i mulţumească, dar perfectul de poliţie i-a raportat că Pântea nu este în Bucureşti. Cum de faţă la această convorbire era şi generalul Susaikov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control, acesta i-a raportat mareşalului Tolbuhin că Gherman Pântea este cercetat pentru activitatea sa ca primar al oraşului Odessa atunci, în faţa socrului meu, mareşalul Tolbuhin a dat ordin generalului Susaikov să comunice Guvernului Român să înceteze imediat urmărirea împotriva lui Gherman Pântea, fost primar al oraşului Odessa, căci, cercetându-se de organele sovietice activitatea lui Pântea la Odessa, s-a stabilit că Pântea s-a purtat uman şi civilizat cu populaţia Odessei. Ştiu că, în urma acestei intervenţii, dosarul lui Pântea a fost clasat de Tribunalul Poporului.
Studenţimea din Odessa îl preţuia mult pe primarul Gherman Pântea pentru atenţia şi dragostea părintească pe care acesta o arăta studenţimii în toate împrejurările. Venirea lui Pântea la Universitate era o adevărată sărbătoare, căci Pântea stătea de vorbă cu studenţii ore întregi, le asculta nevoile şi necazurile lor şi totdeauna, după asemenea vizite lua măsuri urgente pentru împlinirea în fapt a dorinţelor exprimate.
La 20 martie 1944, când Pântea a părăsit Odessa, luându-şi rămas-bun de la muncitorimea din oraş, el a fost invitat de studenţime şi profesori să-şi ia rămas-bun şi de la Universitate. Am asistat şi eu ca student la această caldă manifestaţie de simpatie, când după mulţumirile ce i s-au adus de studenţi şi profesori, primarul Pântea a fost ridicat pe braţe de studenţi şi, în uralele mulţimii, a fost condus până în stradă la maşina sa. Ştiu, de asemenea, că şi muncitorii de toate categoriile de la Odessa ţineau foarte mult la primarul Gherman Pântea, căci i-a ajutat în orice împrejurare, ca un adevărat părinte.
Această declaraţie o dă un fiu de muncitori ceferişti, al cărui părinte a fost mutilat de tren în anul 1932, în timpul serviciului, în gara Basarabeasca şi care a ajuns în câmpul muncii la un post de răspundere, numai prin munca pusă în slujba poporului zi de zi, cu cea mai mare tragere de inimă şi însufleţire. Ţin încă o dată să afirm, cu toată răspunderea, că fostul primar general al oraşului Odessa, Gherman Pântea, a făcut cinste ţării cât a administrat oraşul Odessa, căci colegii mei de la Universitatea de la Odessa, ajunşi şi ei oameni maturi în posturi de răspundere veniţi cu diferite misiuni în ţară, nu uită să-mi spună că populaţia Odessei îşi aminteşte cu mare simpatie despre fostul primar general al oraşului Odessa, Gherman Pântea.”
Iată şi declaraţia marii artiste de la Opera de la Odessa, Taisia Arnăutu-Jerebenco:
„Subsemnata, Taisia Arnăutu-Jerebenco, artistă la Opera de la Odessa, cetăţeancă sovietică, actualmente fiind în Bucureşti cu paşaport sovietic, declar următoarele:
În timpul ocupaţiei româneşti, în anii 1941-1944, am locuit în Odessa, de unde sunt originară. În timpul acestei ocupaţii, primar al oraşului Odessa a fost Gherman Pântea. La venirea lui Pântea la Odessa, oraşul era distrus şi populaţia murea de foame. Pântea oraşul l-a refăcut, iar populaţiei i-a asigurat o viaţă şi un trai, nu ca în timp de război, ci ca în timp de pace. Pieţele alimentare ale Odessei erau foarte bogate şi pline cu de toate. Viaţa culturală a Odessei funcţiona ca în timpul normal, în limba maternă, începând cu şcoala primară şi terminând cu Opera. Muncitorii de la Odessa de toate categoriile duceau o viaţă frumoasă, din belşug. De aceea, muncitorii şi intelectualii îl preţuiau şi îl iubeau pe Pântea. Am asistat personal la plecarea lui Pântea din Odessa în martie 1944, când muncitorimea şi intelectualitatea i-au făcut mari manifestaţiuni de simpatie. Pântea era un om popular la Odessa, de aceea populaţia oraşului Odessa îi păstrează şi astăzi o frumoasă amintire, căci el a fost un adevărat părinte al oraşului.
Achitarea în tribunal
Bucureşti
2 decembrie
B-dul Aviatorilor nr.1
Adeverinţa
Ca urmare la adeverinţa eliberată sub nr. 948 din 19 octombrie 1965, precizăm că tov. Gherman Pântea, domiciliat în Bucureşti, str. Argentina nr.9, lucrează, cu începere de la 1 octombrie 1964, la diferite probleme cu caracter istoric, în calitate de colaborator extern al acestui institut, În prezent tov. Pântea Gherman se ocupă cu chestiuni referitoare la mişcarea comunistă din Basarabia, în perioada 1918-1940, material care va servi la redactarea istoriei Partidului Comunist Român.
Director, Acad. prof. A. Oţetea
***
Proces-Verbal
Încheiat la Institutul de Istorie al Academiei R.P.R., azi, 20 februarie 1965, între tov. Gherman Pântea şi acad. A.Oţetea, director al Institutului de Istorie al Academiei R.P.R., prin care am convenit următoarele:
Tov. Gherman Pântea predă Institutului de Istorie al Academiei Române următoarele acte:
Memoriile mele în legătură cu Basarabia, scrise în luna ianuarie şi februarie anul 1965.
Procesele-verbale originale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, al cărui preşedinte am fost, scrise în limba rusă.
Procesele-verbale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, traduse în româneşte.
Lucrarea mea „Unirea Basarabiei” compusă din două capitole. Primul capitol: Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii Basarabiei, cu o prefaţă de savantul român Nicolae Iorga. Al doilea capitol: Două decenii de la autonomia Basarabiei, scrise de mine în anul 1937.
Tov. director A. Oţetea e autorizat să predea aceste acte autorităţilor noastre în drept.
Acest proces-verbal s-a încheiat şi semnat de noi, în două exemplare, dintre care unul va fi predat tovarăşului Gherman Pântea, iar al doilea va rămâne tovarăşului academician Andrei Oţetea.
Gherman Pântea,
Andrei Oţetea
Republica Populară Română
Tribunalul Militar
Regiunea II Militară
Dosar nr. 738/956
Colegiul de fond
* * *
Sentinţa nr. 1051
Astăzi, 6 august 1956
Tribunalul Militar Regiunea II Militară
Preşedinte: Maior de Justiţie Gabai Gheorghe
Membrii: Lt. Col. Dihoescu Gheorghe
Maior Mureşanu Mihai
Procuror militar Cpt. de Just. Brânza Vasile
Grefier Anastasiu Gheorghe
S-a întrunit în şedinţa publică în scopul de a judeca pe Pântea Gherman, fiul lui Vasile şi Ioana, născut în comuna Zăicani, Bălţi, domiciliat în Bucureşti, str. Argentina nr. 9, fost avocat şi primar al Odessei, căsătorit, are un copil, licenţiat în Drept, condamnat nu a mai fost, învinuit pentru faptul de crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, prevăzută şi pedepsită de art. 193 1 c.p.
Inculpatul s-a prezentat în instanţă în stare de libertate, asistat de avocatul Rădulescu Dobrogea Ovidiu.
Preşedintele a stabilit identitatea inculpatului, care este menţionată în interogatoriul anexat.
Ambele părţi declară că nu au de efectuat probe în cauză, bazându-se pe actele de la dosar.
Tribunalul,
Văzând declaraţiile ambelor părţi,
Dispune:
Ia act şi continuă dezbaterile.
Dată şi cetită în şedinţa publică astăzi, 6 august 1956.
S-a dat cetire de grefier actului de acuzare şi pieselor din dosar şi apoi preşedintele a procedat la luarea interogatorului inculpatului.
S-a dat apoi cuvântul Procurorului
Militar, care, în rechizitorul său, a susţinut că din actele dosarului nu rezultă că inculpatul a făcut parte din Comisiunea ce hotăra deportarea populaţiei şi, dacă el a fost o singură dată la acea comisiune, nu a ştiut însă pentru ce este comisiunea şi ce obiect are.
La dosar, sunt 3-4 rapoarte făcute de numitul, către Guvernator, prin care arată, că măsurile luate contra evreilor sunt neomeneşti.
Se constată din acte, că el nu a făcut vreun act sau să fi pus semnătura pe vreun act al acelei comisii şi martorii acuzării nu-l arată că a dus vreo activitate din cele ce i se impută, ci din contra, din actele analizate şi declaraţiile martorilor, că, neavând probe, cere achitarea, pentru că nu sunt întrunite elementele art. 193 1 c.p.
Apărarea se uneşte cu concluziunile acuzării şi arată că din raportul inculpatului, se vede ce atitudine a avut, iar din actele dosarului rezultă că nu a făcut parte din Comisie.
Că martorii îl arată ca pe un om foarte bun, democrat şi de stânga în acţiunile sale şi pentru lipsa elementelor art. 193 1 c.p. cere achitarea.
După ce apărarea a avut ultimul cuvânt, preşedintele l-a întrebat pe învinuit, dacă mai are ceva de adăugat în apărare şi după răspunsul său negativ, a declarat dezbaterile închise, iar Tribunalul s-a retras în camera de consiliu spre a delibera asupra culpabilităţii şi aplicaţiunii pedepsei.
Tribunalul
Deliberând în conformitate cu prevederile codului Justiţiei Militare.
Asupra acţiunii penale nr. 353 din 18 septembrie 1950, în contra lui Pântea Gherman pentru crima prevăzută şi pedepsită de art. 193 1 ср., venită după cererea de îndreptare făcută de Preşedintele Tribunalului Suprem, conf. deciziei nr. 403 din 17 februarie 1956;
Având în vedere concluziunile orale ale Procurorului Militar, precum şi susţinerile inculpatului făcute personal şi prin apărătorul său în faţa instanţei, în şedinţa publică;
Având în vedere că din instrucţia orală urmată în cauză, în şedinţa publică, cât şi din actele de la dosar care au fost puse în discuţia părţilor, în şedinţa publică, se constată următoarele:
În fapt:
Inculpatului i s-au imputat iniţial faptele că a făcut parte din comisiunea de la Odessa, formată în baza ordinului dat în ianuarie 1942 a Guvernatorului Alexianu, comisiune ce urma să aibă misiunea de a proceda la trierea şi evacuarea populaţiei evreieşti din Odessa.
Că această comisiune a ordonat apoi înfiinţarea Ghetoului în Slobodca, unde, în termen de 3 zile, populaţia evreiască, era obligată a se prezenta, să fie internată în acest Ghettou, în caz contrar fiind trimisă în judecată în faţa Curţii Marţiale.
Că numitul Gherman Pântea, ca membru în această comisiune, ar fi funcţionat acolo 3 zile, când a fost înlocuit cu Vidraşcu Constantin.
Pentru această faptă, calificată iniţial prin rechizitoriu conf. art. 3 lit. a şi с şi art. 4 din D.L. 207/948, a fost condamnat prin decizia 1901 din 13 decembrie 1952 a Tribunalului Capitalei Colegiul IV Penal, la 10 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică.
Declarând recurs contra acestei condamnaţiuni, prin Decizia nr. 666/954, acesta i-a fost respins, astfel că a rămas definitivă condamnaţiunea.
Prin decizia nr. 403 din 17 februarie 1956, Tribunalul Suprem Colegiul Penal, la sesizarea Preşedintelui Tribunalului Suprem, că materialitatea în speţă reţinută contra lui Gherman Pântea în raport cu funcţiunea ce acesta o deţinea în aparatul de Stat, pe timpul regimului burghezo-moşieresc, urmează a primi calificarea justă prevăzută de art. 193 1 c.p. şi admiţându-se această cerere de îndreptare, a fost desfiinţată deciziunea penală nr. 1901/952 a Tribunalului Capitalei
Colegiul IV. Penal, precum şi deciziunea nr. 666/953, pronunţată de Tribunalul Suprem Colegiul Penal, dispunându-se trimiterea cauzei spre o nouă judecată.
Văzând, că în considerentele sale, Tribunalul Suprem reţine, că inculpatul prin faptul ce i se impută, în raport cu funcţiunea ce deţinea în aparatul de Stat, a înfrânt dispoziţiunile art. 193 1 c.p. aşa cum a fost modificat prin Decretul 358 din 20 august 1954;
Că aşa fiind, Tribunalul este sesizat a judeca din nou cauza, după cerere de îndreptare şi având în vedere că inculpatul, împreună cu Procurorul Militar, au declarat vreo altă probă în cauză, bazându-se numai pe actele depuse la dosar;
Că inculpatul interogat, la fila 40 declară că a fost numit Primar al Odessei la 18 octombrie 1941 şi nu a luat parte la Comisiunea ce era desemnată pentru trierea şi evacuarea evreilor din Odessa, arătând mai departe, că din Comisiune a făcut parte Col. Velcescu, Col. Petala, Col. Popovici Ion şi alţii, iar conducerea o avea inspectorul Ciurea.
El arată că nu a avut vreo legătură cu chestiunea Ghetourilor de la Odessa şi că ştia tot ce se făcea, luând măsuri categorice pentru apărarea populaţiei de acolo.
Că evacuarea evreilor a avut loc pe la începutul lui Ianuarie 1942, potrivit dispoziţiunilor Comisiei.
Că comisiunea de judecare a contestaţiilor era cu totul alta decât aceea de triere a evreilor şi în fine că el nu a fost subordonat Prefectului Velcescu şi nici nu a avut vreo legătură administrativă sau alta cu acesta.
Numitul depune în sprijinul susţinerilor sale, declaraţiile autentice ale lui Brodeschi Iuliu (fila 35 anexă), Ioan Bădaşcu, Arnăutu Taisia (fila 37-39), o copie legalizată după deciziunea din 3 ianuarie 1942, dată de Guvernatorul Gheorghe Alexianu, extras din Buletinul Transnistriei, de asemenea legalizat, cu care caută să dovedească că susţinerile sale la interogatoriu sunt sincere şi care este adevărul obiectiv în speţă.
Examinându-se actele dosarului, se constată următoarele:
Inculpatul a fost interogat la 14 decembrie 1950 în faţa Curţii Bucureşti, Secţia IV. penală, unde după ce îşi menţine declaraţia de la Securitate, face precizarea că:
„În ce priveşte ordonanţa care se dăduse de Guvernatorul Transnistriei, aceasta indică şi persoanele care vor face parte din Comisia de evacuare a evreilor din Odessa”.
În acelaşi interogator, inculpatul arată în mod constant că nu a făcut parte din acea comisiune şi a luat parte numai o singură dată, la 10 ianuarie 1942, a stat numai la început să asiste la Comisiunea de triere, ce era prezidată de Corneliu Popovici, unde a spus membrilor acesteia că el nu va mai lua parte şi va delega pe primarul sectorului, anume pe Vidraşcu, deoarece inculpatul are o atitudine precisă în ce priveşte evacuarea evreilor şi nu este de părere să fie evacuaţi evreii din Odessa.
Numitul, deşi a fost condamnat pentru această activitate de către Tribunalul Capitalei Colegiul IV Penal, aşa cum s-a arătat mai sus, totuşi după apariţia Decretului 421/955, a fost eliberat din închisoare.
Astăzi, în faţa instanţei, se prevalează în apărarea sa de o serie de acte depuse în copii legalizate la dosar şi prin care caută să demonstreze că nu a făcut parte din comisia de triere a evreilor din Odessa, nu a ordonat sau iniţiat înfiinţarea de ghetouri, lagăre de internare, ci, din contra, s-a purtat omeneşte cu populaţia, salvând 23 000 oameni de la moarte.
Că din actul în copie legalizată şi anume, copie de pe ordonanţa 35/942, dată de Guvernatorul Alexianu pentru evreii aflaţi în municipiul Odessa şi împrejurimi, ce urma să se evacueze în regiunea de Nord a judeţului Oceacov şi Berezovca de la 10 ianuarie 1942, se constată, că pentru executarea acestei ordonanţe conf. art. 8 din Ordonanţa sus-menţionată, au fost desemnaţi: Inspectorul general al Jandarmeriei, Prefecţii judeţelor Odessa, Oceacov şi Berezovca, şi Prefectul Poliţiei Odessa.
Deci, de la început se constată neîndoios, că Primarul Odessei, în acea perioadă, (indescifrabil) inculpatul Gherman Pântea, nu a avut vreo însărcinare în executarea ordonanţei 35/942.
De asemenea, din decizia 66942 depusă în copie la dosar, mai rezultă, că afară de Comisiunea de evacuare a evreilor prev. de art. 8 al ordonanţei 35/942, s-a înfiinţat în oraşul Odessa o comisiune de judecare a contestaţiilor făcute de evrei, ce erau căsătoriţi cu persoane de religie creştină, sau se aflau în alte cazuri exceptate de la evacuare, că din această comisiune făceau parte: Prefectul judeţului Odessa, care era şi membru în comisia de evacuare instituită în baza ordonanţei nr. 35/942, aceasta din urmă, ca preşedinte, apoi comandantul militar al Odessei, Primarul oraşului Odessa şi Procurorul şef al Curţii Marţiale din Odessa.
Văzând că prin acest act se confirmă împrejurarea arătată de inculpat la cercetări şi interogatorii, că el a făcut parte numai din comisia ce judeca contestaţiile în contra măsurilor luate de comisia de evacuare, potrivit ordonanţei 35/942;
Că inculpatul nu a fost de părere de la început, ca evreii să fie evacuaţi din Odessa, mai rezultă şi din faptul că, din raportul ce l-a trimis la 20 ianuarie 1942, Guvernatorului Gheorghe Alexianu şi aflat în copie la dosar (fila 115), inculpatul a arătat, printre altele, că această evacuare este nedreaptă şi neumană şi fiind făcută în toiul iernii, devine de-a dreptul barbară.
În acest raport, inculpatul vorbeşte de un alt raport făcut în scris, la 3 decembrie 1941, deci cu o lună şi jumătate înaintea acestui raport, că populaţia evreiască a Odessei nu prezintă nici un fel de pericol pentru siguranţa Odessei, ci, din contra, ea lucrează pentru refacerea oraşului şi nimeni nu se gândeşte la comploturi şi răzvrătiri.
Arată inculpatul, că face ultima încercare de a salva ceea ce se mai poate salva, rugând călduros şi stăruitor pe Guvernator să scutească de evacuare cel puţin circa o 1000 de familii evrei caraimi, meseriaşii de toate categoriile şi corpul didactic evreiesc de toate gradele.
Mai arată că scutirea acestor trei categorii de cetăţeni evrei de la evacuare va produce o mare satisfacţie în opinia publică creştină a oraşului, care nu vede cu ochi buni această discriminare rasială.
Pentru întărirea şi dovedirea vederilor inculpatului, în ceea ce priveşte grija părintească, pe care a avut-o faţă de populaţia Odessei, numitul mai depune la dosar o copie de pe raportul ce l-a făcut şi către Mareşalul Antonescu, în care arată că după atentatul criminal de la clădirea Comandamentului Român din Odessa, a doua zi dimineaţă, văzând că la colţurile străzilor stăteau spânzuraţi câte 4-5 oameni, iar populaţia înspăimântată fugea prin oraş în toate părţile, revoltat, a întrebat cine a făcut această barbarie, această ruşine de care noi nu ne vom spăla niciodată în faţa lumii civilizate.
Că fiind îngrijorat de situaţia populaţiei, a întrebat cine a dat ordin la asemenea fapte, spunând generalului Comandant militar despre pericolul ce va decurge din această evacuare neomenoasă şi cerând, pe cale administrativă, să se ia măsuri pentru întoarcerea evreilor în oraş.
Inculpatul arată în acest raport diverse intervenţii făcute pe lângă autorităţi, pentru a reveni şi opri evacuarea evreilor din Odessa, cum şi el, personal, s-a dus apoi şi a oprit coloanele de evrei din drum, întorcându-i la Odessa, deoarece această populaţie nu a avut nici un amestec în actul de la 22 octombrie 1941, când a fost aruncată în aer clădirea Comandamentului Militar.
Inculpatul a atras chiar atenţia ex. Mareşalului Antonescu, că aceste măsuri pripite şi nedrepte ne vor face mare rău şi, în fine, că el, ca basarabean, cunoaşte bine ruşii şi cu binişorul, cu vorbă bună faci cu ei ce vrei, pe când cu brutalitate şi teroare îi îndârjeşte mai mult, cerând până la urmă să fie schimbat din misiunea de Primar al Odessei, pe care nu o poate îndeplini, datorită celorlalte autorităţi militare de acolo.
În raportul său din 13 decembrie 1941, asemenea depus în copie legalizată la dosar, inculpatul scrie către Gheorghe Alexianu, fostul Guvernator, printre altele, că dacă s-ar realiza evacuarea evreilor din Odessa, în toiul iernii, ar fi o adevărată nenorocire şi cere să se verifice pe teren, că evreii muncesc liniştit în Odessa şi nimeni nu se gândeşte la comploturi şi răzvrătiri.
Să analizăm acum pe rând şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză:
Martorul Soltan Chirilă – fila 54 vol. II – arată, printre altele, că inculpatul a făcut un memoriu la Guvernământ, prin care cerea să fie scutiţi de la evacuare evreii Caraimi, circa 1000 capi de familie, corpul didactic şi meseriaşii.
Martorul Andrei Dumitrescu – fila 39 vol. II – arată că inculpatul Pântea a intervenit la Guvernământ pentru evreii Caraimi şi aceştia au fost lăsaţi pe loc.
Martorul Buzescu Emil, fila 130, vol. II- arată că, aflându-se în cabinetul Generalului Sănătescu, în septembrie 1944, acolo s-au primit diferite liste de funcţionari ce urmau a fi trimişi în judecată pentru faptele lor la Odessa şi inculpatul Gherman Pântea nu figura printre aceştia.
Că, începându-se cercetări de către Tribunalul Poporului, a venit la Preşedinţie un colonel sovietic, însoţit de un translator, cerând să se înceteze urmărirea împotriva lui Gherman Pântea, deoarece, cât a fost primar al Odessei, s-a purtat bine cu populaţia de acolo, cât şi cu sora Mareşalului Tolbuhin, pe care a hrănit-o timp de Vi ani, aceasta din urmă fiind bolnavă.
Acesta precizează că acel colonel sovietic a fost trimis la Generalul Sănătescu, ce era prim-ministru, din partea Generalului Susaicov şi că după această intervenţie, Ministrul Pătraşcanu a clasat cauza.
Martorul Doncilă Ion declară, la fila 167, că inculpatul Gherman Pântea a luat parte ca apărător în mai multe cauze pornite contra comuniştilor, în 1919-1920, pe care i-a apărat.
Că, de asemenea, Gherman Pântea a apărat şi comuniştii din lotul de 108 în frunte cu Pavel Tcacenco.
Martorul Codreanu Nicolae declară, la fila 51 vol. II, că-l cunoaşte pe Gherman Pântea din 1917 şi a avut întotdeauna idei progresiste şi era considerat de stânga, precum şi că inculpatul a apărat gratuit 2 sau 3 comunişti, trimişi în judecata Curţii Marţiale.
Martorul a constatat că Pântea Gherman era simpatizat de populaţia Odessei şi că evacuarea evreilor s-a făcut numai prin Jandarmerie, fără concursul celorlalte autorităţi civile.
Cercetat şi coacuzatul Matei Velcescu, acesta precizează că Pântea a prezentat un memoriu în faţa Comisiei, în care cerea ca cel puţin 1000 familii de Caraimi, meseriaşi şi profesori evrei să nu fie evacuaţi din Odessa.
Că comisia de evacuare a luat fiinţă la Odessa, dar nu făcea parte din ea şi Gherman Pântea, care a delegat pe ajutorul de Primar, Vidraşcu Constantin, în locul lui.
Că inculpatul Pântea a sfătuit chiar personal, pe unii evrei, să distrugă actele din care să se vadă că sunt evrei şi să facă apoi contestaţie la măsura evacuării, pe consideraţiunea că sunt creştini şi, graţie acestor sfaturi, câteva sute de familii evreieşti au fost salvate de la nenorocirea evacuării.
În fine, că Primarul Gherman Pântea a fost un om bun, blând şi admirabil gospodar, muncitorimea respectându-l.
Faţă de aceste depoziţii de martori, tribunalul urmează să aibă în vedere şi declaraţia fostului general Macici Nicolae, în care acesta confirmă că Pântea Gherman i-a cerut, pe răspunderea lui, să întoarcă coloana formată din câteva zeci de mii de evrei pornită de la Odessa spre Dalnic, spre a nu fi împuşcată.
Precum şi că inculpatul a luat personal măsuri în acest sens.
Din declaraţia lui Brodeţchi Iuliu, depusă la dosar fila 35, rezultă că comisiunea de evacuare a evreilor din Odessa era compusă din prefectul judeţului Odessa, prefectul poliţiei Odessa, prefectul judeţului Oceacov şi prefectul judeţului Berezovca, condusă fiind de inspectorul general Ciurea Constantin.
Că, o dată cu aceasta, comisiunea a luat, fiind la Odessa, şi o Comisiune de la trierea contestaţiilor, ce urmau să fie făcute de evreii exceptaţi de la evacuare.
Că martorul, cerând sfat inculpatului cum să facă să rămână în Odessa, inculpatul i-a spus că nu poate lua parte la şedinţele Comisiei, dar va delega pe ajutorului de Primar Vidraşcu, căruia îi va da instrucţiuni să fie larg în aprecieri şi Comisiunea, în adevăr, a fost binevoitoare cu evreii, aprobându-se contestaţiile.
Că inculpatul a sfătuit pe martor să distrugă actele din care se vedea că este evreu, să aranjeze în casă ceva icoane şi să facă contestaţie cum că este creştin, pentru că atunci când vine delegatul comisiei, să constate că este creştin.
Martorul Ing. I. Bădaşcu – fila 37 -declară că inculpatul Gherman Pântea, în vara anului 1942, fiind rugat să ajute pe Elena Rudenco, sora mareşalului Tolbuhin, care era bolnavă, a prezentat-o profesorului Dr. Ceasovnikov, care a operat-o şi salvat-o de la moarte.
Că în vara 1945, Mareşalul Tolbuhin a dat ordin generalului Susaicov să comunice Guvernului Român să înceteze imediat urmărirea lui Gherman Pântea, că cercetându-se de organele sovietice activitatea acestuia de la Odessa, s-a stabilit că Pântea Gherman s-a purtat uman şi civilizat cu populaţia Odessei, intervenţie care a dus la clasarea dosarului lui Pântea Gherman de Tribunalul Poporului.
Martorul mai dă o serie de date, din care rezultă că studenţii şi profesorii din Odessa au stimat şi onorat pe inculpatul Gherman Pântea, în diferite ocazii şi manifestaţiuni, deoarece acesta i-a ajutat în orice împrejurări, când i-au cerut concursul.
În fine, din declaraţia de la fila 39, anexa dosar 738/956, făcută de Arnăutu Taisia, artistă la Opera de la Odessa, cetăţeancă sovietică, aceasta arată, printre altele, că în timpul ocupaţiei, când inculpatul Gherman Pântea era primar al Odessei, oraşul era distrus şi populaţia murea de foame, şi Gherman Pântea l-a refăcut, a asigurat hrana populaţiei, piaţa fiind foarte bogată şi plină de toate, iar viaţa culturală a Odessei funcţiona ca în timp normal, în limba maternă, începând cu şcoala primară şi terminând cu Opera.
Aceasta arată că muncitorii şi intelectualii îl preţuiau şi-l iubeau pe Gherman Pântea şi însăşi martora a asistat personal în martie 1944, când muncitorimea şi intelectualitatea de acolo au manifestat pentru simpatia ce o poartă lui Gherman Pântea.
În fine, că Gherman Pântea era un om care s-a bucurat de popularitate la Odessa în masa de muncitori şi intelectuali de acolo.
Faţă de toate aceste probe, când din două acte oficiale depuse în copii, legalizate la dosar, rezultă în mod indubitabil că inculpatul Gherman Pântea nu a făcut parte, sub nici o formă din Comisiunea de triere a evreilor de la Odessa, în vederea evacuării lor.
Cum şi că comisia respectivă era formată, conform ordinului Guvernatorului Alexianu din alte persoane civile şi militare, aşa cum s-a analizat mai sus, nu mai poate fi vorba de vreo activitate criminală, din partea inculpatului, în perioada cât el a fost primar al Odessei.
Cum însă, pe de altă parte, dintr-o serie de declaraţii ale martorilor de faţă, aşa cum s-a expus mai sus, mai rezultă în plus şi faptul că inculpatul Gherman Pântea nu numai că a avut o purtare blândă, omenoasă şi demnă în activitatea ce a dus la Odessa, dar, în plus, a făcut şi o serie de acte caritabile, care il arată în mod clar ce fel de om este şi cum a înţeles el să-şi exercite misiunea de primar al Odessei.
Când este ştiut din probele dosarului, că primele cercetări ce s-au făcut în contra lui de către acuzatorul public de pe lângă Tribunalul Poporului, au dus la clasarea dosarului.
Că însuşi Mareşalul Tolbuhin, aşa cum arată actele dosarului, a fost cel care a confirmat că în adevăr inculpatul Pântea Gherman a avut o comportare frumoasă şi omenoasă faţă de populaţia Odessei, cerând chiar statului nostru să intervină, ca orice cercetare în acest sens în contra numitului să fie clasată.
Dacă aşa stau lucrurile, în speţă, şi cum, pe de altă parte, din nici o piesă a dosarului nu rezultă vreo altă activitate, care să fi fost dusă de inculpatul Gherman Pântea în cadrul funcţiunii sale de Primar al Odessei, în contra vreunor elemente comuniste sau muncitoreşti, care să ne îndreptăţească pe noi să constatăm existenţa vreunui capăt de acuzare, ce s-ar putea broda pe elementele cerute de art. 193 1 c.p.
Tribunalul urmează ca, potrivit art. 4 P.I. pct. 1 pr. pen, în unanimitate de voturi să pronunţe achitarea lui.
În drept:
Inculpatului Gherman Pântea i s-a deschis acţiunea penală pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prev. şi ped. de art. 193 1 c.p.
Având în vedere că, aşa după cum s-a arătat la expunerea în fapt, Tribunalul nu a reţinut în sarcina inculpatului nici o infracţiune;
Că aşa fiind, în conformitate cu dispoziţiunile art. 4 P.I. pct. 1 pr. pen, urmează a se pronunţa achitarea inculpatului Gherman Pântea, deoarece se constată inexistenţa faptului ce i se impută.
Pentru aceste motive, Tribunalul, în unire cu concluziunile Procurorului Militar, cu unanimitate de voturi declară neculpabil pe Pântea Gherman pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută şi pedepsită de art. 193 1 c.p.
În consecinţă
Tribunalul
În numele poporului
Hotărăşte:
Cu unanimitate de voturi, făcând aplicaţiunea art. 4 P.I. pct. 1 pr. pen, achită de orice penalitate pe Pântea Gherman.
Tribunalul reintrând apoi în şedinţa publică, Preşedintele a dat cetire dispozitivului de mai sus.
Cu drept de recurs.
Dată şi cetită în şedinţa publică, astăzi, 6 august 1956.
Prezenta sentinţă s-a semnat de noi.
Preşedinte
Maior de Justiţie
Gabai Gheorghe
Membrii:
Lt. Col. Dihoescu Gh.,
Maior Mureşanu Mihail
Secretar
Anastasiu Gheorghe
Prezenta copie fiind conformă cu originalul se certifică de noi. Dosar nr. 738/ 956.
L.S. Secretar Şef / indescifrabil
EXTRAS
din rechizitorul procurorului militar, în baza notelor stenografice
Tovarăşe Preşedinte şi tovarăşi Judecători,
Am studiat filă cu filă dosarul acuzatului Gherman Pântea. Ei bine, tovarăşi, trebuie să declar cinstit, că eu nu am găsit nici un rând împotriva acuzatului Gherman Pântea. Numai declaraţii frumoase, pline de unanimitate, numai rapoarte curajoase de tot felul pentru apărarea populaţiei băştinaşe. Gherman Pântea a salvat de la moarte sigură zeci de mii de evrei, a ajutat muncitorimea şi intelectualitatea de la Odessa, a ajutat în mod special studenţimea, care pe drept cuvânt îl considera pe Gherman Pântea părintele ei.
Gherman Pântea a făcut un raport de un curaj excepţional pe acelea vremuri Mareşalului Antonescu, în care îi spunea în mod categoric că represaliile de la Odessa sunt nedrepte, , neumane, căci populaţia Odessei n-a avut nici un amestec în aruncarea în aer a Comandamentului militar.
Extras din el: „Revoltat, am întrebat cine a făcut această barbarie, această ruşine, de care noi nu ne vom spăla niciodată în faţa lumii civilizate”.
Alt extras: „Am căutat să conduc Odessa cu blândeţe şi omenie, dar toate intenţiile mele bune se lovesc de împotrivirea Comandamentului militar”.
Gherman Pântea a organizat în mod strălucit oraşul distrus şi înfometat.
Pieţele alimentare ale Odessei erau foarte bogate şi pline cu de toate.
Viaţa culturală funcţiona ca în timp normal, în limba maternă.
Condamnarea lui Pântea a fost o eroare judiciară. Gherman Pântea, o dată achitat, îşi recapătă toate drepturile, căci Tribunalul Suprem, prin decizia nr. 403 din 17 februarie 1956, a anulat decizia nr. 1901 de condamnare a lui Pântea.
De aceea, eu îmi însuşesc ultima frază din declaraţia marii artiste de la Opera de la Odessa, Taisia Arnăutu: „că Pântea a fost un adevărat părinte al oraşului Odessa, şi cer pentru Gherman Pântea un verdict de achitare, fiind convinsă că, achitând pe Pântea, facem un act de dreptate, ridicând şi prestigiul Justiţiei Populare, reabilitând şi un om, care a făcut cinste ţării la Odessa”.
Gherman Pântea”
Caz rar în istoria celui de al doilea război mondial, când un fost funcţionar, acuzat de crime de război, să fie achitat în baza mărturiilor depuse de foştii locuitori ai oraşului şi nu ai unui oraş oarecare, ci unul cu faima Odessei.
În viziunea unui fost coleg de luptă politică, activitatea lui Gherman Pântea, la momentul dispariţiei lui, în ziua înmormântării, a fost definită astfel:
„Mult îndurerată familie şi întristată asistenţă,
Ne-am adunat la această tristă ceremonie creştinească, cauzată de încetarea din viaţă a prietenului nostru Gherman Pântea, pentru a-i aduce ultimul prinos de recunoştinţă pentru tot ce a fost şi înfăptuit în viaţa lui trecătoare pe pământ.
Se cuvine ca cu această neplăcută ocazie să fie evocate unele lucruri şi fapte din viaţa şi activitatea decedatului.
Gherman Pântea s-a născut la 13 mai 1894, în satul Zăicani, judeţul Bălţi, într-o familie de gospodari mijlocaşi cu mai mulţi copii. Din frageda lui tinereţe, dar mai ales de când a luat contact cu cartea, a manifestat dragoste şi aptitudine pentru învăţătură.
Băiatul învăţa bine, dar îi era greu: la şcoală se învăţa numai în limba rusă, iar el nu cunoştea decât limba lui maternă – limba moldovenească.
Greu era de învăţat carte în limbă străină pentru românii de pe acele meleaguri cotropite de străini. Cu toate aceste greutăţi, tânărul Gherman Pântea învinge toate obstacolele şi termină şcoala primară ca premiant. Învăţătorul din sat, moldovan şi el, povăţuieşte pe moş Vasile, tatăl lui Gherman, să dea băiatul mai departe la învăţătură, că este capabil şi va ajunge bine în viaţă.
Încurajat de învăţătorul lui, şi cu sprijinul părinţilor, băiatul porneşte din sat în căutarea luminii pentru ochii minţii. Intră, prin concurs, la şcoala normală de la Cetatea Albă, pe care o termină în timpul primului război mondial. Intră în învăţământ ca dascăl, iar la un an este recrutat şi trimis la şcoala militară de ofiţeri de la Kiev. Devenind ofiţer – cunoscător al limbii române, este repartizat ca translator oficial la comandantul armatei a IV-a rusă pe frontul român, la Roman. În această calitate cunoaşte mai bine oficialitatea românească şi rămâne cu frumoase amintiri, mai ales despre N.N. Săveanu, comisarul Guvernului român pe lângă aceeaşi armată a IV-a rusă. La Roman, îl prinde Revoluţia Rusă din februarie 1917 şi Gherman Pântea, împreună cu alţi membri români basarabeni, formează Comitetul Ofiţerilor şi Soldaţilor Moldoveni din acea armată. În luna iunie 1917, Gherman Pântea porneşte la Chişinău, apoi la Odessa, unde fiinţa cea mai puternică organizaţie a militarilor moldoveni din toată Rusia, în frunte cu ştabs-căpitanul Emanoil Catelli.
La Odessa, împreună cu Emanoil Catelli, stabileşte bazele de înfiinţare a Comitetului central al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni, la Chişinău. Gherman Pântea, întorcându-se la Chişinău, împreună cu mai mulţi militari moldoveni, convoacă delegaţi din mai multe garnizoane şi, la 23 iunie 1917, formează Comitetul central al ofiţerilor, soldaţilor şi marinarilor moldoveni.
Acest Comitet central alege în unanimitate, ca preşedinte, pe Gherman Pântea – cel mai tânăr dintre toţi (23 ani). Comitetul central luptă pentru organizarea unităţilor militare moldoveneşti, pentru introducerea limbii materne în şcoală şi biserică şi pentru apărarea drepturilor moldovenilor din Basarabia. Gherman Pântea luptă, de asemenea, împreună cu ceilalţi fruntaşi români basarabeni, pentru convocarea Congresului militar moldovenesc şi pentru organizarea Sfatului Ţării.
Congresul militar îl alege vicepreşedinte, şi apoi deputat în Sfatul Ţării din partea judeţului Bălţi, iar Sfatul Ţării îl numeşte Director adjunct la război.
În Sfatul Ţării activează pentru proclamarea autonomiei Basarabiei şi independenţa Republicii Moldoveneşti, iar la 27 martie 1918 votează, împreună cu ceilalţi deputaţi din Sfatul Ţării, Unirea Republicii Moldoveneşti (Basarabia) cu România şi împroprietărirea ţăranilor din Basarabia.
După unire, în 1918, pleacă la Universitatea din Iaşi, studiază şi termină facultatea de drept, devenind avocat. Este de mai multe ori ales: primar al oraşului Chişinău, deputat în parlamentul ţării şi preşedinte al Camerei de comerţ din Chişinău.
De două ori este ales vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. A fost consilier la Curtea superioară administrativă a ţinutului Nistru.
Ca primar al municipiului Chişinău a dat dovadă de bun gospodar şi de om cu multă dragoste pentru cei necăjiţi de la periferiile municipiului. Pentru aceştia, la Chişinău, a construit într-un an cinci şcoli monumentale, care şi azi constituie o fală a învăţământului din acel municipiu.
În 1932 – an de criză economică populaţia nevoiaşă a Chişinăului, pentru a învinge greutăţile iernii, a amanetat la Banca oraşului îmbrăcăminte şi diferite obiecte casnice, iar primăvara, la scadenţă, nu avea cu ce le răscumpăra. Gherman Pântea, în calitate de primar, a preluat asupra primăriei întreaga sumă datorată de aceşti nevoiaşi şi toate obiectele zălogite au fost restituite acestor depunători nevoiaşi.
În 1941, Gherman Pântea este mobilizat şi numit primar general al municipiului Odessa. Oraşul fusese mai multe luni asediat, bombardat şi lipsit de comunicaţii cu restul lumii. La 20 octombrie, când a luat oraşul în primire, acest municipiu mai avea încă circa 600 000 de locuitori: goi, flămânzi, speriaţi, fără apă potabilă, fără lumină, fără hrană, fără combustibil şi cu toate geamurile la locuinţe stricate, fără tramvaie şi fără orice alte mijloace de comunicaţii. Străzile erau baricadate cu vagoane de tramvaie, paturi şi mobilă din locuinţe particulare, piatră scoasă din străzi, saci cu nisip şi tranşee pe la colţurile de străzi.
În afară de aceasta, toată industria alimentară era distrusă din cauza războiului, restul fabricilor şi uzinele, la fel, oraşul avea un aspect de mare ruină.
Acest dezastru general trebuia urgent înlăturat şi administraţia lui Gherman Pântea, pentru a lupta cu foamea, a început cu procurarea produselor alimentare pentru hrana populaţiei.
Datorită activităţii lui, oraşul, în mai puţin de trei luni, a cunoscut o viaţă obişnuită, iar după organizarea primăriei, Gherman Pântea a înfiinţat Casa de ajutor pentru bătrâni şi infirmi, care subvenţiona circa 500 de nevoiaşi localnici.
Toate aceste fapte i-au atras dragostea populaţiei locale, şi poate din această cauză, administraţia românească la Odessa nu a cunoscut mişcarea partizanilor.
Operă umanitară şi culturală a făcut Gherman Pântea, când a construit cele cinci şcoli la Chişinău pentru copiii de la periferiile oraşului.
Operă umanitară şi creştinească a făcut atunci când a restituit îmbrăcăminte şi obiectele de casă ale celor două mii de nevoiaşi din Chişinău.
Operă umanitară şi românească a săvârşit atunci când a salvat populaţia din Odessa de la înfometare şi mizeria războiului.
Operă de bun creştin şi umanist a făcut Gherman Pântea, când a ajutat timp de doi ani şi jumătate bătrânii şi infirmii din Odessa.
Gherman Pântea, în activitatea sa binefăcătoare, nu a făcut deosebire de rasă, naţionalitate, credinţă sau convingere politică. El, deopotrivă, i-a ajutat pe toţi ca pe oameni, el însuşi fiind un om.
A fost bun, larg şi iertător.
Aşa a înţeles Gherman Pântea să-şi facă datoria faţă de aproapele.
Dumnezeu să-l ierte şi să-i fie ţărâna uşoară.
4 februarie 1968, cimitirul Bellu, Bucureşti
Elefterie Sinicliu”
Gherman Pântea a fost posesorul unei impresionante galerii de ordine ruseşti, româneşti şi străine:
Ordinul Coroana României în grad de mare ofiţer, ordinul Regele Ferdinad, Steaua României şi Coroana României în grad de Comandor, ordinul Coroana Italiei în grad de mare ofiţer ş.a.
Dar aceste ordine n-au fost o piedică pentru cei care au avut de gând să-l bage la puşcărie.
Salvarea lui de fiecare dată au fot locuitorii Odessei care, în calitate de martori, declarau că în timpul războiului oraşul lor a fost restabilit şi a dus o viaţă normală, graţie aptitudinilor organizatorice şi umanismului acestui primar venit din Basarabia.
Gherman Pântea a fost omul politic, care în toate mişcările şi acţiunile sale a mizat doar pe un singur partid, cel condus de propriul eu.
În corespondenţa dintre Pan Halippa şi Anton Crihan, dispariţia lui din această grăbită lume este dată ca un fapt divers: “Ca o noutate tristă, îţi comunic că a murit Gherman Pântea.” O singură frază din scrisoarea lui Halippa consemnează prematura sa stingere din viaţă.
Moartea lui a rămas acoperită de mister. A intrat într-o dugheană să bea o cafea, a căzut pe stradă şi timp de 3 zile familia nu-l putea găsi. După multe şi disperate căutări, l-au găsit la morga unui spital. Deşi credeau că mai degrabă o fi fost din nou arestat, căci începuse să colaboreze cu Institutul de Istorie al Academiei Române, unde furniza informaţii şi documente legate de Unirea Basarabiei cu România în 1918, de relaţiile româno-sovietice de până la anul 1940 şi alte teme delicate, în care partea interesată era nu numai România, ci şi Uniunea Sovietică.
Acumularea acestei informaţii era privită cu ochi răi la Moscova şi se dorea cu orice preţ sistarea acestui proces. Şi îngheţarea lui s-a produs, începând cu anul 1968.
Pântea Gherman a murit în 1968, la Bucureşti şi a fost înmormântat la cimitirul Bellu.
P.S.
O scurtă istorie a Basarabiei se conţine şi-n aceste memorii, deşi pe alocuri faptele relatate ating dimensiunea mitului şi sunt greu de verificat:
„Memoriile mele în legătură cu Basarabia: La 15 mai 1964 am împlinit vârsta de 70 de ani. Sunt un om bătrân în adevăratul înţeles al cuvântului. Dar aceasta nu mă împiedică, ca atunci când ruşii formează Republica S.S. Moldovenească, pe pământul românesc dintre Prut şi Nistru şi păstrează statuia lui Ştefan cel Mare, ridicată de moldovenii din Basarabia, în anul 1928 în grădina publică din Chişinău, când marele conducător al poporului chinez Mao-Tze-Dun declară unor socialişti japonezi, în luna august 1964, că ruşii şi-au însuşit pe nedrept o mare parte din teritoriul României, evident vizând Basarabia, când însuşi Karl Marx, părintele comunismului, declară că prin tratatul de la Bucureşti, din 28 mai 1812, turcii au cedat Basarabia, care făcea parte din Moldova, ruşilor, fără să aibă acest drept, repet, aceasta nu mă poate împiedica, ba din contra, mă obligă să contribui şi eu cu amintirile mele la clarificarea unor momente istorice din viaţa Basarabiei după anul 1917, evenimente la care am fost autor principal şi martor ocular.Marea revoluţie rusă din februarie 1917 a deschis porţile pentru toate naţionalităţile care locuiau în acest mare imperiu, dându-le posibilitatea să lupte pentru libertatea lor naţională şi socială. Naţiunile au început să se mişte şi să se organizeze, pentru a-şi recăpăta libertăţile şi drepturile încălcate şi încătuşate vreme îndelungată de regimul despotic ţarist. Ele au început lupta pentru autodeterminare. Mişcări cu caracter naţional şi social au luat fiinţă în Ucraina, Polonia, Finlanda etc. Moldovenii, mai apăsaţi de regimul ţarist, se mişcau mai timid. Februarie 1917 fiind în toiul primului război mondial, floarea moldovenilor din Basarabia era înarmată, trimisă pe fronturi. Moldovenii nu erau dezertori, ci luptători. Văzând, însă, că ucrainenii, polonezii şi alte naţiuni au început a se organiza şi a agita în armată chestiunea naţională şi socială, formând comitete naţionale, moldovenii, urmând exemplul acestor naţiuni luptătoare, au început şi ei a se organiza în comitete naţionale, pe toate fronturile, afişând şi agitând şi ei un program de revendicări naţionale şi sociale.
S-au format comitete naţionale, mai însemnate la Odessa, Novo-Gheorghievsk, Petrograd, Kiev, iar pe frontul român la Iaşi, Roman, Bârlad etc.
Comitetele militare moldoveneşti, de pe toate fronturile, luptau pentru autodeterminarea Basarabiei în cadrul revoluţiei ruseşti, dar neajunsul mare al acestei lupte, al acestei mişcări era, că lupta se dădea în afara graniţelor Basarabiei. Basarabia revoluţionară o stăpâneau oameni care nu aveau nimic comun cu moldovenii lui Ştefan cel Mare. În marea majoritate a lor erau dezertori din armata rusă de pe frontul român. În faţa acestei situaţii grave, Comitetul militar moldovenesc de la Roman din armata nouă rusă, de sub preşedinţia subsemnatului, a luat iniţiativa organizării unui comitet central ostăşesc, moldovenesc în capitala Basarabiei – Chişinău. Acest comitet era compus din reprezentanţi ai tuturor comitetelor moldoveneşti din întreaga Rusie, fie ele de pe front, fie în afara frontului.
Comitetul central ostăşesc, moldovenesc a luat fiinţă la 23 iulie 1917, alegând ca preşedinte, în unanimitate, pe subsemnatul. Din acest moment, Comitetul central ostăşesc, moldovenesc a devenit forţa conducătoare a provinciei moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. La începutul lunii octombrie 1917, eram la Petrograd pentru a obţine de la primul-ministru Kerenski aprobarea pentru congresul militar moldovenesc de la 20 octombrie 1917, congres pe care, prin delegaţii noştri Păscăluţă Ion şi Ştefan Holban, îl cerusem de la Moghilău. Marele cartier a spus că aprobă congresul, dar ne-a minţit şi a comunicat la toate unităţile de pe front, că congresul nu este aprobat. Vasile Ţanţu, conducătorul comitetului moldovenesc din Iaşi ne-a adus ordinul cu interzicerea congresului, pe care l-a obţinut la comandamentul rus de pe frontul român cu sediul la Iaşi.
În faţa acestei situaţii, eu personal am hotărât să plec imediat la Petrograd, pentru a cere aprobarea congresului de la primul-ministru Kerenski. Ajuns acolo, am găsit la sediul comitetului moldovenesc pe soldaţii Dimitrie Topciu şi Artenie Vasile şi i-am rugat să meargă cu mine la Kerenski, care locuia în acel moment în Palatul de Iarnă al fostului ţar.
Kerenski mă cunoştea personal, din luna septembrie 1917, când m-am prezentat în calitatea mea de preşedinte al Comitetului central ostăşesc, moldovenesc, cu o delegaţie, la Marele cartier general, la Moghilev, unde i-am cerut aprobarea pentru formarea unităţilor militare moldoveneşti, aprobare pe care am şi primit-o. Kerenski ne-a primit în biblioteca fostului ţar, foarte enervat şi arogant, spunând că acum, când bolşevicii ameninţă ţara cu anarhia, el nu aprobă nici un fel de congres. Am plecat de la el foarte amărâţi. Atunci Topciu spuse că ar fi bine să ne prezentăm şi lui Lenin, pe care el îl cunoaşte personal. Am plecat la palatul fostei balerine Kseşinskaia, unde Lenin locuia, după venirea lui în aprilie 1917, din Elveţia.
Ne-a primit un bun prieten de al lui Lenin, anume Bonci-Bruievici. I-am spus lui Bonci-Bruievici, că am dori să vorbim cu tov. Lenin şi să-i cerem un sfat în numele naţiunii moldoveneşti din Basarabia, care a fost persecutată în mod special de regimul ţarist şi continuă să fie persecutată şi astăzi de actualul regim democrat. Domnul Bonci-Bruievici ne-a spus că tov. Lenin nu este în palat, dar să venim mâine a doua zi la ora 12 şi că el va face totul ca să-l putem vedea. A doua zi, venind la domnul Bonci-Bruievici, domnia sa ne-a luat într-o maşină şi ne-a dus la o casă particulară, unde Lenin ne-a primit foarte prietenos într-o cameră de la intrare. I-am explicat, că dorim să facem un congres militar moldovenesc, unde să discutăm şi să hotărâm soarta a 3 milioane de moldoveni din Basarabia şi că primul-ministru Kerenski ne-a refuzat aprobarea pentru ţinerea acestui congres. „Vă rugăm, tov. Lenin, (dv.) să ne spuneţi, să ne sfătuiţi, ce să facem noi în cazul acesta”.
Răspunsul lui Lenin a venit imediat şi categoric. Lenin ne-a spus: „Partidul comunist susţine cu toată tăria autodeterminarea tuturor naţiunilor din fostul imperiu ţarist. Aceste naţiuni au dreptul, după părerea noastră, la autonomie şi independenţă, mergând chiar la despărţirea de statul nostru, dacă interesele lor naţionale cer acest lucru. Aţi greşit ducându-vă la Kerenski, căci acest avocatei mărunt şi guraliv, care a pus mâna pe putere peste capetele maselor şi care doarme în patul fostului ţar rus, este preocupat numai de gloria lui, şi nu de a naţiunilor oropsite. Sfatul meu pentru voi este să vă convocaţi congresul în mod revoluţionar, samavolnic şi să vă hotărâţi soarta voastră, după cum vor dori ostaşii moldoveni veniţi de pe fronturi care, prin suferinţe groaznice, au căpătat acum mare experienţă şi curaj. Trebuie să vă smulgeţi drepturile cu forţa şi să nu le cerşiţi de la un aventurier, pe care popoarele îl vor goni în curând de unde este, pentru totdeauna.”
Această convorbire cu Lenin am avut-o la începutul lunii octombrie. Peste vreo 20 zile de la această convorbire, într-adevăr masele l-au gonit pe Kerenski, după cum ne spusese în audienţă marele conducător de mai târziu al poporului sovietic. Am mulţumit din toată inima marelui bărbat de stat pentru sfatul pe care ni l-a dat şi am plecat imediat la Chişinău. Venind la Chişinău, am pus în practică sfatul marelui bărbat de stat Lenin. După 10 ore de discuţie, Comitetul central ostăşesc, moldovenesc se hotărăşte la un act eroic şi anume: convocarea congresului pe cale revoluţionară, samavolnic, iar subsemnatul, ca preşedinte al Comitetului central ostăşesc moldovenesc, am fost însărcinat de comitet să trimit următoarea telegramă fictivă pe toate fronturile „Comandanţilor de armată, de corp de armată şi de divizii. În baza autorizaţiunii comandamentului suprem (generalisim) şi a primului-ministru Kerenski, cu Nr. 378, 764, s-a aprobat adunarea militarilor moldoveni pentru data de 20 octombrie 1917, în oraşul Chişinău, dispoziţiunea dv. pentru delegarea a câte doi soldaţi şi un ofiţer de la fiecare companie de moldoveni, prevăzându-i în acelaşi timp cu delegaţiile respective şi plata diurnei pe 10 zile. Preşedintele Comitetului central executiv moldovenesc, subit. Gherman Pântea, secretar, voluntarul Maleavin.” De audienţa la Lenin nu am pomenit nimic în Comitetul central, pentru a nu ne agrava situaţia, căci Lenin în acel moment era urmărit de guvernul Kerenski pentru a fi arestat. Telegrama a avut efectul dorit. La 20 octombrie 1917, s-au adunat la Chişinău peste 700 de delegaţi, reprezentând peste 250.000 ostaşi moldoveni de pe toate fronturile. Kerenski, în timpul congresului, a dat ordin ca eu să fiu arestat şi expediat la Marele cartier general pentru telegrama fictivă. În timp ce Congresul nostru era în toiul dezbaterilor, când la 25 octombrie 1917, Lenin şi partidul lui au pus mâna pe putere.Kerenski, după mai multe peripeţii, a fugit în America, iar eu am scăpat de răzbunarea lui ticăloasă. Congresul a durat 7 zile, şi anume de la 20 până la 27 octombrie 1917. Delegaţii de la Congres erau în majoritatea lor ţărani săraci, cu maximum 5 hectare de pământ, iar o parte din ei erau CFR-işti şi foşti argaţi de la foştii moşieri, adică fruntea poporului muncitor, care, desigur, avea tot dreptul şi autoritatea de a vorbi şi hotărî în numele moldovenilor din Basarabia.
Pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, publicăm în continuare procesul-verbal al Congresului militar, scris şi în moldoveneşte cu literele ruseşti, căci la ora aceia noi nu cunoşteam alfabetul latin:
„Protocolul întâiului Congres moldovenesc al soldaţilor, marinarilor şi ofiţerilor din întreaga Rusie, care a avut loc în oraşul Chişinău de la 20 până la 27 octombrie, anul 1917.
Programul Congresului
Alegerea Prezidiumului
Felicitările şi raporturile de la locuri.
Raportul despre lucrările Comitetului împlinitor central moldovenesc al sfatului deputaţilor soldaţi, ofiţeri şi marinari.
Autonomia Basarabiei.
Naţionalizarea oştilor.
Basarabia şi ocârmuirea ei (Sfatul Ţării)
Chestia pământului şi colonizarea.
Părerile despre momentul de faţă şi Adunarea întemeietoare.
Lucrările culturale-luminătoare (organizaţia şcolilor moldoveneşti pentru soldaţi, cursurilor de seară şi bibliotecilor şi îndestularea lor cu literatură).
Naţionalizarea şcolilor şi a dregătorilor din Basarabia.
Despre moldovenii de peste Nistru.
Alegerea împuterniciţilor moldoveni câte unul în Stavcă, în Predparlament şi Ministerul de Război.
Alegerea a 3 deputaţi în Sfatul Popoarelor.
Fondul Naţional.
În ziua de 20 octombrie anul 1917 la
ora 3 d.m. deschide şedinţa congresului
– preşedintele Comitetului Împlinitor Central Moldovenesc al Sfatului deputaţilor soldaţi, ofiţeri şi marinari, dl podporucic Pântea, felicitând călduros congresul de la numele Comitetului şi dorindu-i muncă rodnică şi unire.
După aceasta, dl Pântea propune să se aleagă Prezidiumul Congresului. Propunerea e primită.
După dezbateri, prin mai multe voturi, este ales ca preşedinte al Congresului dl căpitan de cavalerie Cijevschi. Ca vice-preşedinţi sunt aleşi: Dnii podpor. Pântea, prapor. Păscăluţă şi soldatul Braga. In secretariat sunt aleşi pentru limba rusească
— voluntarul Golban, mărinarul Plătică, praporşcic Nastas, soldatul Lungu şi soldatul Buga.
Prezidiumul ales intră în îndeplinirea îndatoririlor sale şi, astfel, Congresul îşi începe lucrul arătat în program. Congresul este felicitat de către împuterniciţii ocârmuirii locale de dl comisar Inculeţ, reprezentaţii partidelor obşteşti şi politice, organizaţiilor naţionale de pe front şi dinspre care tot o dată fac şi raporturi scurte de la locuri. Îndeobşte, toţi oratorii îşi arată călduroasa lor dorinţă ca Congresul să muncească în unire şi cu izbândă. Îmbunătăţirea stării poporului moldovenesc, după cuvintele tuturor oratorilor, atârnă de la autonomia cea mai largă a Basarabiei. Totodată, oratorii arată că asuprirea pe care au îndurat-o moldovenii timp de 105 ani, i-a prefăcut pe dânşii într-o naţiune puternică, care n-a putut să se trezească numai din pricină că n-a fost organizată şi unită. Trimisul moldovenilor de peste Nistru, soldatul Jalobă, roagă ca Congresul să nu uite de fraţii moldoveni de peste Nistru, care sunt sânge din sângele moldovenilor basarabeni. Oratorul zice că moldovenii de peste Nistru nu vreau să se dezlipească de fraţii cei din Basarabia. Ei vor săpa altă albie pentru Nistru şi-l vor îndrepta spre hotarul locurilor locuite de moldoveni, ca să nu-i despartă în veci. La ora 9 şedinţa s-a închis.
În ziua de 21 octombrie, şedinţa se deschide la ora 9 1/2 dimineaţa; prezidează căpitanul Cijevschi.
Preşedintele Comitetului Împlinitor Central Moldovenesc al sfatului de soldaţi ofiţeri şi marinari, dl podporucic Pântea, face Congresului un raport despre organizarea şi lucrările Comitetului. Întemeietorii întâmpinau piedici la fiecare pas şi numai mulţumită muncii harnicilor fii ai naţiei, lucrarea urma înainte.
Comitetul până acum a urmărit două scopuri:
Organizarea şi luminarea ostaşilor moldoveni;
Organizarea şi rânduiala vieţii săteşti.
Oratorul îşi arată nădejdea, că Congresul de faţă va da sprijin muncitorilor şi renaşterea naţiei moldoveneşti va începe a se înfiinţa.
Căpitanul Cijevschi, în raportul său despre Congresul Popoarelor de la Kiev, spune că congresul nostru, ca şi cel de la Kiev, e dator să recunoască că soarta noastră ne vom croi-o numai noi înşine, prin autonomie.
După acestea, oratorul lămureşte înţelesul autonomiei şi a federaţiei.
Dl Ioncu face un adaos la raportul dlui Cijevschi despre Congresul de la Kiev. El spune că după înţelesul ideii democratice ruseşti despre drepturile popoarelor de a-şi hotărî soarta lor, fiecare naţiune are dreptul chiar de a se deosebi într-o unitate neatârnată. Mai departe, oratorul arată, că numaidecât trebuie înfiinţat organul cel mai înalt moldovenesc (Sfatul Ţării), care va introduce în viaţă dreptul nostru de a ne croi soarta noastră.
Dl Buzdugan lămureşte deamănuntul toate felurile de ocârmuire, arată neajunsurile şi folosurile fiecărui fel şi face încheierea că cea mai bună formă de ocârmuire e republica federativă, în care popoarele mici capătă dreptul autonomiei. Oratorul cheamă congresul să lucreze pentru înfiinţarea autonomiei Basarabiei.
Dl Holban întregeşte raporturile premergătoare, dând dovezi istorice şi statistice despre drepturile Basarabiei la autonomia cea mai largă. Vorbind despre asuprirea Basarabiei, oratorul pomeneşte şi politica făţarnică a Rusiei vechi în Balcani. Oratorul adaugă că nu-i vremea de rugat să ne dea autonomie, precum au zis mai mulţi oratori. A aştepta ca soarta noastră să fie hotărâtă „de sus” e o moştenire blestemată a regimului vechi şi nu se potriveşte cu numele nostru de cetăţeni slobozi. „De sus” nu vom căpăta nimic, căci acolo nimeni nu are putere. Trebuie ca noi, chiar acum, să hotărâm autonomia Basarabiei şi să alegem Sfatul Înalt, care va ocârmui Ţara.
Despre autonomie, ‘mai vorbesc un rând de oratori, care prin cuvântările lor sunt de părere că Basarabia are dreptul să fie autonomă; se dau câteva rezoluţii prezidiumului, care se citesc.
Având în vedere că toate rezoluţiile sunt la fel, se hotărăşte ca toţi autorii lor să le unească într-una, care va fi cetită în şedinţa viitoare.
După aceasta, s-a hotărât, într-un glas, ca Basarabia să fie autonomă. Acest act istoric a umplut inimile tuturor de bucurie nespusă. În sala şedinţei se aud nesfârşite strigăte de „ura” şi „trăiască Basarabia autonomă şi slobodă”; se cântă imnul naţional sub steagul naţional. Şedinţa s-a închis la ora 7 seara.
22 Octombrie. Şedinţa s-a deschis la ora 3 d.p. Prezidează căpitanul Cijevschi. La rând e chestia naţionalizării oştilor moldoveneşti.
Dl polcovnic Furtună spune că noi numaidecât trebuie să ne facem oştiri moldoveneşti, în care comanda, de jos până sus, trebuie să fie moldovenească. Mai departe, raportorul îşi aduce aminte despre toate înjosirile ce le îndurau soldaţii moldoveni care făceau slujba printre străini.
La sfârşit, oratorul mai pomeneşte despre prăzile şi neorânduielile anarhice făcute în Basarabia de către dezertori şi soldaţi nedisciplinaţi, şi cheamă Congresul să ia hotărâre despre înfiinţarea grabnică a oştilor naţionale, căci numai ele sunt în stare a scăpa ţara de anarhie şi dărâmare.
Următorul raportor, dl Crihan, dă dovezi pentru ce ne trebuie oşti moldoveneşti. În aceste oştiri toţi vor fi deopotrivă. Fiind alcătuite din moldoveni, ele vor avea încrederea locuitorilor. Aceasta s-a dovedit prin alcătuirea cohortelor: unde se stârneşte vreo neorânduială, sunt chemate cohortele moldoveneşti şi nu cazacii sau soldaţii ruşi, care sunt trimişi pentru paza Basarabiei. Dl Crihan propune să se ia măsuri pentru aducerea în Basarabia a soldaţilor-călăraşi moldoveni.
Dl Prahniţchi propune să se alcătuiască 2 regimente (polcuri) de rezervă moldoveneşti, câte 15.000 de oameni fiecare.
Dl Popa găseşte de cuviinţă să se formeze un corp întreg de armată moldovenească, pentru înfiinţarea căruia să se alcătuiască o comisie anumită.
Dl Negruţă găseşte că autonomia Basarabiei fără o oaste naţională nu înseamnă nimic.
Dl Holban povesteşte cum a lucrat organizaţia moldovenească de la Odessa pentru despărţirea moldovenilor în părţi deosebite. Ea a întrebuinţat toate mijloacele care i-au stat la îndemână şi a izbutit să facă din moldovenii din ocrugul Odessei, roţi deosebite; iar în polcul al 40-lea s-a făcut chiar un batalion moldovenesc. Prin buna disciplină, acest batalion a căpătat lauda Comenduirii. Ca dovadă, poate sluji atestaţia dată de către comandantul şi comisarul vremelnic din Ocrugul Odessei delegaţiei: însărcinate să ceară că polcul 40 să fie făcut moldovenesc. Raportorul citeşte atestaţia şi propune să fie creată pe lângă Comitetul central o comisiune însărcinată de Congres cu naţionalizarea oştilor moldoveneşti.
Mai vorbesc câţiva oratori, care sunt de aceeaşi părere despre naţionalizarea oştilor moldoveneşti.
Toate rezoluţiile despre naţionalizarea oştilor se dau secretariatului, care este însărcinat să facă din ele una, care va fi propusă în şedinţa de la 23 octombrie. La ora 8 şedinţa se închide.
23 Octombrie. Şedinţa se deschide la orele 10 de către vicepreşedinte, dl Pântea.
Se citeşte rezoluţia despre naţionalizarea oştilor şi este primită unanim.
Se discută apoi următorul punct din program:
Basarabia şi ocârmuirea ei (Sfatul Înalt al Ţării)
Raportorul Buzdugan povesteşte despre autonomia de care s-a bucurat Basarabia în anii dintâi după alipirea ei către Rusia. Sfatul Ţării de astăzi se va alcătui din elemente democratice şi va lua asupra lui toată sarcina cârmuirii Basarabiei.
După părerea raportului, Sfatul Ţării, se va alcătui din o 100 membri; 70 vor fi aleşi dintre moldoveni şi 30 dintre celelalte naţii care locuiesc în Basarabia, 30 de membri moldoveni vor fi aleşi din Congresul Ostăşesc, 30 – de la ţărănime şi 10 de la organizaţiile politice moldoveneşti. Dl Sinicliu, recunoscând nevoia de Sfatul Ţării, zice că trebuie de îngrijit despre mijloacele trebuincioase pentru acest sfat.
Dl Ioncu zice că Sfatul Ţării trebuie alcătuit pe temeiuri democratice, precum e şi Rada Ucraineană. El propune ca Congresul să ceară de la Zemstva Gubernială 10.000 de ruble pentru chemarea unui Congres Ţărănesc Moldovenesc, care va trebui să aleagă din sânul lui 30 de oameni în Sfatul Ţării Congresul primeşte propunerea lui Ioncu despre Congresul Ţărănesc.
Dl Ţanţu propune ca Sfatul Ţării să fie alcătuit din 120 de membri şi din Congresul ostăşesc să intre în el 40 de oameni. Mai departe, oratorul zice că alegerile în Sfat trebuie făcute cu mare băgare de seamă; trebuie aleşi oameni cuminţi şi cu ştiinţă. Fiecare front trebuie să-şi aleagă oamenii săi, fiindcă îi cunoaşte pe ai săi mai bine decât pe cei care îi văd abia de câteva zile.
Următorii oratori, vorbind despre Sfatul Ţării, unii propun ca alegerile să fie făcute, după ţinuturi, alţii, după ţinuturi şi fronturi.
Preşedintele propune ca alegerile în Sfatul Ţârii să fie făcute în una din şedinţele următoare; iar acum să fie pusă la vot propunerea despre înfiinţarea Sfatului Ţării. Unanim (edinoglasno) se primeşte următoarea propunere: Să se înfiinţeze în Basarabia Sfatul Ţării din 120 membri; moldovenii vor avea în el 84 de oameni, dintre care 50 vor fi aleşi din sânul Congresului ostăşesc de faţă. Candidaţii se aleg după ţinuturi şi după fronturi.
Şedinţa se închide la ora 13 şi 10 minute.
24 Octombrie. Şedinţa se deschide la 9 ceasuri 40 min. dimineaţa.
Prezidează dl căpitan Cijevschi.
Se citesc rezoluţiile despre 1) pământ 2) colonizare, 3) Sfatul Ţării, 4) momentul de faţă şi adunarea întemeietoare. În vreme ce se vota rezoluţia despre Sfatul Ţării, reprezentantul partidului Naţional-Moldovenesc, dl Ioncu a făcut propunerea ca acestui partid să i se dea 5 locuri în Sfatul Ţării. La propunerea aceasta se mai adaugă, că trebuie să li se dea locuri în Sfatul Ţării cooperatorilor, învăţătorilor, preoţilor, avocaţilor şi altor breslaşi. Se hotărăşte că tuturor li se va da 10 locuri: 4 din numărul (34) al ţăranilor şi 6 din numărul (50) al ostaşilor. Astfel Congresul Ostăşesc dă în Sfatul Ţării 44 de oameni şi ţăranii moldoveni, 30 oameni.
Cu mici schimbări se primesc toate rezoluţiile.
După aceasta, Congresul trece la dezbaterea următoarelor două întrebări: 1) despre lucrurile luminătoare şi 2 despre naţionalizarea aşezămintelor şi dregătorilor din Basarabia. Cu învoirea Congresului, Prezidiumul hotărăşte ca amândouă întrebările să se dezbată odată.
Raportorul dl Buzdugan, prin dovezi arată că fiecare naţiune are dreptul de a se lumina în limba ei. Mai departe el arată ce s-a făcut până acum în privinţa naţionalizării şcoalei din Basarabia. Raportorul mai citeşte rezoluţiile tuturor adunărilor moldoveneşti despre naţionalizarea şcolii şi propune Congresului să primească aceste rezoluţii.
Dl Erhan spune că trebuie luate măsuri, ca să fie moldovenizate şi şcoalele din capitala Basarabiei, din Chişinău.
Dl Cazacliu propune, ca să se ia măsuri pentru luminarea în limba moldovenească a soldaţilor moldoveni, pentru care încă nu s-a făcut nimic în privinţa aceasta.
Congresul trece la dezbaterea întrebării despre Moldovenii de peste Nistru. Reprezentantul acestora, dl praporşcic Bulat, citeşte o rezoluţie, pe care roagă Congresul s-o primească. Mai departe oratorii propun să li se dea tot ajutorul nu numai moldovenilor de pe malul stâng al Nistrului, ci tuturor moldovenilor din întreaga Rusie. Se primeşte propunerea să se dea moldovenilor de peste Nistru 10 locuri în Sfatul Ţării şi să se facă o cerere către Stăpânirea Vremelnică şi Rada Ucraineană, ca tuturor moldovenilor ce se află în afară de Basarabia, să le încuviinţeze aceleaşi drepturi, de care se bucură neamurile nemoldovene din Basarabia autonomă.
Despre Fondul Naţional au vorbit câţiva oratori, care prin dovezi au arătat, că acest fond numaidecât trebuie înfiinţat.
Se propune o rezoluţie, în care se spune că despre Fondul Naţional va trebui să se îngrijească Sfatul Ţării. Rezoluţia e primită.
După aceasta se fac alegerile în pred-parlament. Se propun câţiva candidaţi, dintre care, prin majoritatea voturilor este ales dl praporşcic Săcară.
Se face o întrerupere până la 4 ceasuri.
Şedinţa se începe la 4 ceasuri sub conducerea dlui Cijevschi. Dl Guja, de la numele învăţătorilor moldoveni, felicită Congresul şi-i doreşte muncă şi izbândă.
După aceasta, corul moldovenesc de învăţători şi învăţătoare, sub conducerea părintelui Berezovschi, cântă câteva imnuri şi cântece moldoveneşti. Congresul, cu o nespusă plăcere, ascultă cântarea şi după fiecare cântec izbucneşte în strigăte de bucurie. În timpul concertului, soseşte delegaţia Românilor Transilvăneni, care merg spre frontul Român. Şeful delegaţiei felicită Congresul, iar corul voluntarilor îndeplineşte câteva imnuri naţionale. După plecarea transilvănenilor, Congresul trece la dezbaterea sistemului de alegeri în Sfatul Ţării.
Şedinţa se închide la 7 ceasuri seara.
25 Octombrie. Şedinţa se deschide la 9 ceasuri 20 minute dimineaţa. Se prelungesc dezbaterile despre sistemul de alegere în Sfatul Ţării. La 1 ceas 30 min. şedinţa se declară închisă pentru oaspeţi. Comisarul gubernial face cunoscut Congresului că a primit ştiri despre oarecare neorânduieli din Petrograd şi roagă Congresul să mai stea vreo câteva zile până se va lămuri starea lucrurilor.
Propunerea pusă la vot se primeşte unanim.
Preşedintele propune să fie aleşi membrii în Comitetul revoluţionar. Propunerea e primită. Sunt aleşi praporşcicul Crihan, prap. Osoianu, soldatul Tudose, praporşcic Păscăluţă, voluntarul Buzdugan.
Se pune la vot şi se primeşte propunerea: să se aleagă de la fiecare ţinut câte 10 candidaţi, dintre care Congresul va alege câte 4 deputaţi în Sfatul Ţării; de la 8 ţinuturi, 32 deputaţi; ceilalţi 12 deputaţi vor fi aleşi de la organizaţiile militare moldoveneşti.
Şedinţa se închide la 2 ceasuri 13 min. după-amiază.
Şedinţa se deschide la 4 ceasuri 10 min. după-amiază sub conducerea dlui Cijevschi; se primesc izvoadele candidaţilor din fiecare ţinut. Se încep alegerile, în rezultatul cărora sunt aleşi.
Din ţinutul Soroca
Ţurcan (podporucic) cu 185 de glasuri.
Epure (cinovnic) cu 71 de glasuri.
Bolocan (cinovnic) cu 71 de glasuri.
Ignatiuc (marinar) cu 69 de glasuri.
26 Octombrie. Şedinţa se deschide la
10 ceasuri dimineaţa.
Prezidează dl Cijevschi. Se aleg deputaţii din ţinutul Izmailului. Sunt aleşi: Zubac (podporucic) cu 220 de glasuri.
Cernei (praporşcic) cu 104 de glasuri.
Vataman (soldat) cu 84 de glasuri.
Zbera (praporşcic) cu 69 de glasuri.
După sfârşirea alegerilor din ţinutul Ismail, Congresul alege o Comisie sub conducerea căreia se prelungesc alegerile din celelalte ţinuturi. Din această Comisie sunt aleşi podporucic Ţanţu, praporşcic Suruceanu, unterofiţer Munteanu, marinarul Turcman şi voluntarul Buzdugan.
27 Octombrie. Sub conducerea Comisiei de alegeri se fac alegerile din celelalte ţinuturi. Sunt aleşi:
Din ţinutul Hotinului
Moraru (porucic) cu 351
de glasuri. Cernăuţeanu (podporucic) cu 300 de glasuri.
Mărza (praporşcic) cu 271 de glasuri.
Moraru (soldat) cu 246 de glasuri.
Din ţinutul Bălţului Pântea (podporucic) cu 378 de glasuri.
Crihan (praporşcic) cu 348 de glasuri.
Buzdugan (voluntar) cu 326 de glasuri.
Ţanţu (podporucic) cu 325 de glasuri.
Din ţinutul Chişinăului Pelivan (avocat) cu 351 de glasuri.
Holban (soldat) cu 349 de glasuri.
Tudor (cinovnic) cu 362 de glasuri.
Din ţinutul Orheiului Sinicliu (soldat) cu 197 de glasuri.
Plătică (marinar) cu 143 de glasuri.
Buiuc (praporşcic) cu 82 de glasuri.
Roşca (praporşcic) cu 81 de glasuri.
Din ţinuturile Benderului Creangă (podporucic) cu 314 de glasuri.
Ştirbeţ (praporşcic) cu 249 de glasuri.
Chiriac (soldat) cu 225 de glasuri.
Selitrar (podporucic) cu 149 de glasuri.
Din ţinutul Achermanului Prahniţchi (leitenant) cu 144 glasuri.
Ceban (praporşcic) cu 50 glasuri.
Tudos (unterofiţer) cu 255 glasuri.
Dragomir (praporşcic) 31 glasuri.
Înainte de a se împrăştia, Congresul a ales o Comisie de organizare pentru traducerea în viaţă a tuturor hotărârilor luate. În comisie sunt aleşi: podporucic Ţanţu, marinarul Turcuman, voluntarul Buzdugan, soldatul Munteanu şi praporşcicul Sorocianu, Comisia are dreptul de a chema în sânul ei pe acei din părtaşii Congresului, care vor fi de folos.
Congresul se închide la 27 octombrie ora 6 seara.
Preşedintele Congresului – Rotmistr. Cijevschi.
Secretar, podporucic Nastase.
Chişinău, 28 octombrie 1917.”
Precum se vede din procesul-verbal al Congresului, timp de 7 zile, cât a durat acest congres, s-au discutat într-o atmosferă înălţătoare şi entuziastă diferite probleme privind situaţia din Basarabia. Aceste discuţii au fost concretizate în zece rezoluţii, din care două, cred, trebuie reproduse, ele fiind cele mai imporante şi propriu-zis baza istorică a congresului.
Iată prima rezoluţie, „Despre Autonomia Basarabiei”. „Având în vedere cultura naţională a neamului Moldovenesc şi trecutul său şi plecând de la principiul că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul în dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a chezăşlui drepturile lui naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală, a hotărât: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei”.
A doua rezoluţie este „Despre Sfatul Ţării”. Iată cum sună această rezoluţie istorică:
„Întâiul Congres ostăşesc moldovenesc a hotărât, pentru ocârmuirea Basarabiei, în cel mai scurt timp, să se alcătuiască Sfatul Ţării. În el vor intra 120 de deputaţi, în felul următor: moldovenii vor avea 84 de locuri (70%) şi celelalte neamuri din Basarabia 36 locuri (30%). 44 de deputaţi moldoveni se vor alege din Congresul de faţă; 30 de deputaţi se vor alege de la ţărani şi 10 de la organizaţii şi partidele moldoveneşti.
Să li se dea în Sfatul Ţării 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de peste Nistru, dacă dânşii vor dori să le ocupe. Unirea cu capitaliştii nu-i dorită. Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai până la alcătuirea Adunării întemeietoare basarabene. Toate Aşezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Ţării. Îndată ce se va înfiinţa Sfatul Ţării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional şi nu au dreptul a se amesteca în treburile politice” Sfatul Ţării, alcătuit, cum am arătat mai sus, s-a deschis cu mare solemnitate şi entuziasm la 21 noiembrie 1917. La 2 decembrie 1917, Basarabia se declară Republică, iar la 8 decembrie 1917 a luat fiinţă guvernul Republicii Moldoveneşti.
La 24 ianuarie 1918, ziua Unirii Principatelor Române, Republica Moldovenească s-a declarat independentă, căci Ucraina deja se declarase independentă, rupând orice legătură cu fostul stat ţarist, iar noi, în mod automat, ne-am rupt de statul rus, căci graniţa noastră de pe Nistru era în legătură cu Ucraina. Dar în Ucraina, în acel moment la putere era un regim dictatorial, sub conducerea Hatmanului Skoropadski, pe care îl instalaseră nemţii după ocuparea cu trupele lor a Ucrainei, în anul 1918. Noi doream să rămânem cât mai mult Republică Moldovenească independentă, dar guvernul ucrainean al lui Skoropadski declară oficial, că Basarabia românească face parte din teritoriul Ucrainei. Sfatul Ţării, reprezentantul real şi autentic al poporului moldovenesc din Basarabia, ales de ostaşii moldoveni de pe toate fronturile, la Congresul militarilor din 20-27 octombrie 1917, indignat şi revoltat de această atitudine a reacţionarilor ucraineni, într-un entuziasm de nedescris, a hotărât la 27 martie 1918, stil vechi, 9 aprilie, stil nou, unirea Basarabiei cu mama ei România. Cu alte cuvinte, Sfatul Ţării a îndreptat un act abuziv al turcilor care, la 28 mai 1812, prin tratatul turco-rus din Bucureşti, a cedat Basarabia românească ruşilor, fără să aibă acest drept, căci Poarta nu a fost niciodată suverană asupra Principatelor Române, ci numai suzerană. Acest lucru îl declară Karl Marx, părintele comunismului mondial (vezi lucrarea ARPR, Karl Marx despre români). Votarea unirii în Sfatul Ţării a fost absolut liberă, fără nici o presiune de nicăieri. Dovada acestui lucru evident, pentru oameni de bună-credinţă, este faptul că 86 de deputaţi au votat pentru Unire (Blocul Moldovenesc), 3 deputaţi minoritari au votat contra Unirii, şi 36 de deputaţi, tot minoritari, s-au abţinut de la vot, motivând că ei nu au aprobarea naţiunilor lor să voteze pentru Unire, dar, cu toate acestea, peste 2/3, adică majoritatea covârşitoare a deputaţilor, au votat pentru Unire. Aşa stând lucrurile, cei care mai târziu sub diferite pretexte au contestat actul Unirii, au fost de totală rea-credinţă şi nedrepţi cu Basarabia românească, care a fost smulsă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, prin violenţă, la 28 mai 1812.
Iată, de altfel, cum sună actul Unirii:
„Actul Unirii votat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918, stil vechi.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul Vechii Moldove.
În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului, că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Basarabia se uneşte cu mamă-sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vicepreşedinte, Pan Halippa; Secretar, Ion Buzdugan.
Chestiunea Basarabiei, după Unire, vine în faţa conferinţei de Pace de la Paris. La conferinţa Păcii din Paris, ruşii ţarişti iau atitudine contra Unirii, şi anume foştii miniştri ai ţarului Sazonov şi Maklakov, prezintă, la 22 martie 1919, Conferinţei de pace un protest împotriva alipirii Basarabiei la România. Acelaşi lucru îl fac şi alţi demnitari ţarişti. Protestele lor, fiind fără bază juridică şi istorică, sunt respinse de Conferinţă. La 6 martie 1920 Ion Pelivan, delegatul Basarabiei la Conferinţa de la Paris, comunică telegrafic, că aliaţii au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, iar a doua zi 7 martie se face o mare demonstraţie pentru Unirea Basarabiei la statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, unde mii de români aclamă pe foştii deputaţi din Sfatul Ţării, care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă şi care participau la această manifestaţie. Dar pe când foştii demnitari ţarişti căutau să împiedice recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, conducătorii de fapt ai Rusiei din acel moment şi anume: Lenin şi Cicerin, ministru de externe sovietic, iau poziţie deschisă pentru recunoaşterea Basarabiei. Alexandru Vaida, primul-ministru al Ţării, în anul 1919-1920, plecând la Conferinţa de la Paris, trece şi pe la Londra, unde ia contact cu Krasin, un om extraordinar de inteligent şi prieten personal al lui Lenin şi Cicerin. Când lucrurile au avansat, A.Vaida a cerut ca o delegaţie de basarabeni să vie la Londra pentru a trata în detalii chestiunea Basarabiei, iar dacă va fi nevoie, această delegaţie va pleca şi în Rusia.
La 26 februarie 1920, s-a ţinut la Bucureşti un Consiliu de Miniştri sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, unde s-a discutat raportul lui A. Vaida. Consiliul de miniştri hotărăşte să trimită o delegaţie compusă din Ministrul de Stat Ion Inculeţ, fost preşedinte al Republicii Moldoveneşti, Gherman Pântea, fost preşedinte al Comitetului central ostăşesc moldovenesc şi moş Ion Codreanu, reprezentantul autentic al ţărănimii basarabene în Sfatul Ţării. După ce s-a pregătit, adunând actele şi documentele necesare pentru apărarea drepturilor noastre, la 12 martie 1920, Inculeţ s-a prezentat în audienţă la Rege, pentru a-i expune situaţia Basarabiei în legătură cu tratativele începute la Londra de A. Vaida. Venind de la rege, Inculeţ mi-a spus că regele este foarte supărat pe Vaida, pentru că a început la Londra tratative cu bolşevicii, fără consimţământul lui, căci el (Regele) este de părere să nu intrăm în legătură cu Sovietele până ce ele nu vor fi recunoscute şi de marile puteri. Pe chestia aceasta s-au unit toţi reacţionarii din ţară: Brătianu, Take Ionescu, Marghiloman, Averescu, şi l-au convins pe rege să-l debarce pe primul-ministru Vaida, atunci când acesta apăra cu atâta demnitate interesele Ţării în străinătate.
Conspiraţia a reuşit şi Vaida a fost înlăturat de la guvern ca un simplu servitor, instalându-se în locul lui un guvern Averescu, Take Ionescu. Aşa s-a pierdut cel mai prielnic moment, când Rusia, fiind încă foarte slabă, a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei, cu minim de pretenţii. Pentru această activitate provocatoare a noastră faţă de Rusia, Sovietele s-au înfuriat şi au trimis la Paris ca ambasador pe Dr. Rakovski, care din primele zile a instalării sale a început un atac violent, prin presă, împotriva României în legătură cu Unirea Basarabiei, spunând, printre altele, că Sfatul Ţării nu reprezenta po’porul basarabean, că deputaţii din Sfatul Ţării erau trimişi din Regat, fiind agenţi ai guvernului român, că unirea s-a făcut de armata română, şi jandarmii români, care au înconjurat Sfatul Ţării în ziua Unirii.
Toate aceste lucruri nu erau adevărate, căci noi am ajuns la Sfatul Ţării, aşa cum am arătat mai înainte, printr-un mare congres militar, adunat la Chişinău, de pe toate fronturile, cu luptători căliţi în timpul războiului, care îşi vărsaseră sângele pentru neamuri străine. Toate organizaţiile noastre militare aveau un caracter revoluţionar, noi nu aveam nici o legătură cu moşierii, cu capitaliştii, ba din contra, toţi deputaţii din Sfatul Ţării erau fii de ţărani, socialişti revoluţionari, căci acest Partid avea [drept] prim punct – darea pământului ţăranilor în mod gratuit, or noi, fii de ţărani, urmăream tocmai acest ideal, pe care l-am şi înfăptuit până la urmă. Campania lui Rakovski, în presa de la Paris, ne făcea mare rău în faţa aliaţilor, care recunoscuse deja Unirea Basarabiei.
În vara anului 1923, am fost chemat de Ion Duca, fost ministru de externe atunci, care mi-a spus, că Rakovski ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării, şi spunând că acest organ nu a reprezentat poporul basarabean. Noi ştim, spune Duca, că d-ta ai organizat Comitetul central, ai fost preşedintele acestui comitet şi ai convocat Congresul militar, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării. Am dori ca toate lucrurile acestea să le ştie şi Rakovski, căci poate el e de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de duşmanii neamului nostru. Atât domnul Brătianu, cât şi eu, mi-a spus Duca, crede, că acest lucru îl poţi face dumneata, dat fiind rolul d-tale important din trecut.
Prin dl. Victor Antonescu, ambasadorul nostru de la Paris, am angajat o întâlnire a d-tale cu Rakovski, mi-a spus dl Duca. Din partea dlui Brătianu d-ta îi spui dr. Rakovski să-şi amintească de manifestaţia făcută de ruşi la începutul lui iunie 1917, la Bacău, unde a participat şi el, drul Rakovski, fiind apoi arestat de către armata română pentru instigaţii şi ameninţat cu moartea, iar Brătianu l-a chemat la dânsul pe deputatul Roman de la Constanţa, care era prieten cu Rakovski, şi l-a trimis la Rakovscki să-i spună că dacă el, Rakovski, pleacă din ţară, Brătianu va da ordin să fie pus în libertate, dar îi cere drului Rakovski pe unde va pleca să nu facă rău Ţării Româneşti. Roman şi-a îndeplinit misiunea, Rakovski a fost eliberat şi a plecat în Rusia, întâi la Odessa şi apoi a ajuns Preşedintele Consiliului de Miniştri în Ucraina, iar acum ambasador la Paris. După acest mandat din partea lui Brătianu, eu, cu actele care le am, voi căuta să conving pe dr. Rakovski că informaţiile lui privitor la organizarea Sfatului Ţării sunt eronate. Am acceptat misiunea, mi-am luat procesele-verbale originale, scrise în limba rusă, despre modul cum am organizat Comitetul central ostăşesc moldovenesc şi procesul-verbal al Congresului militar moldovenesc, care a durat de la 20-27 octombrie şi care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării. Ajuns la Paris, am fost întâmpinat în gară de ambasadorul român Victor Antonescu, căci la ora aceea eu eram şi vicepreşedintele Camerei Deputaţilor din România. Domnia Sa mi-a spus că dr. Rakovski mă va primi în audienţă la ora 11, la ambasada sovietică, iar până atunci mă roagă să iau ceaiul cu el la ambasada română. Mi-am luat toate actele, de care aveam nevoie, şi la ora 11 am plecat la ambasada sovietică, unde, la intrare, m-a primit un tânăr simpatic şi m-a introdus direct în cabinetul ambasadorului. Rakovski era un om foarte simpatic şi de la început m-a primit foarte prietenos, deşi era mult mai în vârstă decât mine. I-am expus de la început mesajul personal al lui Brătianu, iar el, râzând, mi-a răspuns că este adevărat că Brătianu i-a dat drumul din închisoare, dar nu pentru că a dorit să-l salveze, ci pentru că ostaşii ruşi au ameninţat guvernul român că dacă dr. Rakovski nu va fi eliberat, ei îl vor elibera cu forţa, lucru care, desigur, nu convenea lui Brătianu atunci, adaugă Rakovski, căci, în acel moment, ruşii aveau în România 1.000.000 de oameni. Aşa stând lucrurile, zice Rakovski, eu resping mesajul lui Brătianu, dar sunt gata să te ascult pe d-ta cu toată atenţia, fiind informat şi de la ai noştri că d-ta într-adevăr ai făcut parte din mişcarea naţională şi revoluţionară din Basarabia, şi ai fost preşedintele Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc din Capitala Basarabiei – Chişinău. Eu i-am mulţumit ambasadorului pentru această atenţie a lui şi i-am spus: domnule ambasador, Uniunea Sovietică nu recunoaşte unirea Basarabiei cu România pe motiv că organul care a votat Unirea şi anume Sfatul Ţării nu reprezenta populaţia Basarabiei. Pentru a combate acest argument, eu v-am adus toate procesele-verbale originale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, scrise în limba rusă, din care dvs. veţi vedea şi vă veţi convinge că toată mişcarea noastră din Basarabia a avut un caracter nu numai naţional, dar şi revoluţionar şi că toate hotărârile noastre le luam pe cale revoluţionară. De asemenea, am la mine şi vă pun la dispoziţie şi procesul-verbal original al Congresului militar, care a durat şapte zile (20-27 octombrie) şi care a declarat autonomia Basarabiei politică şi teritorială şi a ales Sfatul Ţării. Acest Congres, nefiind aprobat de Kerenski, noi ne-am adresat tov. Lenin, care ne-a sfătuit să-l convocăm în mod revoluţionar peste capul lui Kerenski. Congresul era compus din ostaşi moldoveni de pe toate fronturile şi desigur că ei, şi numai ei, puteau hotărî soarta poporului basarabean. Dvs., dle ambasador, reprezentaţi una din cele mai mari ţări din lume, eu am încredere în Dvs. şi vă las aceste documente pentru a le vedea şi studia. Dr. Rakovski a fost impresionat de gestul meu şi m-a rugat să revin la el peste 3 zile pentru a continua discuţia Am revenit după 3 zile şi Rakovski m-a primit personal, foarte radios, într-un salon mare, unde era pregătită o gustare cu toate bunătăţile. Victor Antonescu s-a supărat pe mine că, lipsit de experienţă, i-am lăsat actele lui Rakovski, care poate să spună că nu le-a primit de la mine. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Dr. Rakovski mi-a spus că el personal a citit toate actele şi s-a convins că organizaţiile noastre militare au acţionat în mod revoluţionar şi că Organul nostru, Sfatul Ţării, într-adevăr a reprezentat voinţa poporului basarabean. În consecinţă, ambasadorul mi-a declarat că el, pe răspunderea lui, va înceta campania de presă dusă împotriva României pe chestia Basarabiei, şi va stărui pe lângă Lenin şi Cicerin să recunoască actul Unirii Basarabiei şi să reglementăm şi toate chestiunile aflate în litigiu între Uniunea Sovietică şi România, reluându-ne raporturile diplomatice. „Eu, domnule Pântea, am mâncat pâine românească, am fost cetăţean român şi ştiu că poporul român este bun şi blând, dar eu am urât şi urăsc oligarhia românească. În voi, basarabenii, am încredere, căci trecuţi prin revoluţie, voi veţi putea apăra populaţia Basarabiei de teroarea oligarhiei din Regat”, a adăugat dr. Rakovski. La aceasta eu i-am răspuns că în calitatea mea de avocat eu am apărat şi apăr şi acum toate procesele mari comuniste din Basarabia, şi în special procesul celor 108 comunişti în frunte cu Pavel Tcacenko, pe care l-am apărat în luna august 1919, dr. Rakovski mi-a răspuns foarte radios, că el ştie acest lucru de la Pavel Tkacenko care fugind din închisoarea din Chişinău şi fiind în ilegalitate – în anul 1920, l-a vizitat pe dr. Rakovski în oraşul Kiev, când dr. Rakovski era preşedintele Consiliului de Miniştri al Ucrainei. Am mulţumit în numele basarabenilor cu toată recunoştinţa ambasadorului Rakovski pentru această atitudine obiectivă, dreaptă şi încurajatoare şi am plecat de la Paris la Bucureşti. Ajuns acasă, i-am povestit lui Duca toate discuţiile mele cu dr. Rakovski şi mi-am exprimat convingerea că dr. Rakovski a fost necontestat sincer. Duca, zâmbind, mi-a spus: „Domnule Pântea, dumneata eşti încă tânăr şi nu ştii ce viperă este dr. Rakovski”. Am mai spus lui Duca că dr. Rakovski la despărţire mi-a declarat că după aceste explicaţii şi lămuriri din partea mea şi după ce el singur a cetit actele aduse de mine, nu numai că nu va ataca chestiunea Basarabiei, dar va face totul pentru convocarea unei conferinţe româno-ruse, unde vom pune la punct toate chestiunile în litigiu între URSS şi România, cu recunoaşterea Unirii Basarabiei.
Ţinând seama că la o conferinţă internaţională la Geneva 1922, Ion Brătianu, prim-ministru atunci, a avut o convorbire cu Ministrul de externe rus Cicerin şi acela i-a dat de înţeles lui Brătianu că URSS ar fi gata să reglementeze neînţelegerile între Rusia şi România, pe chestiunea Basarabiei, avem nevoie să fim optimişti. Eu eram convins că dr. Rakovski vrea să-şi facă un titlu de glorie din înţelegerea româno-rusă şi-şi va întrebuinţa tot prestigiul pentru a ajunge la un rezultat pozitiv. Atitudinea dr. Rakovski a început să se resimtă după câteva luni. Atacul contra noastră în presa de la Paris a încetat, iar România a primit propunerea din partea URSS-ului să trimită o delegaţie la Odessa pentru a discuta problemele litigioase între România şi URSS. Duca nu mi-a spus nimic de această propunere şi a răspuns ruşilor, că România ar accepta conferinţa, însă, într-o ţară străină. După câteva luni, ruşii au propus Varşovia, dar şi această propunere Duca a respins-o, apoi după alte câteva luni ruşii au propus oraşul Viena şi, în fine, Duca această propunere a primit-o. Conferinţa era convocată pentru luna martie 1924. Delegaţia română era compusă din următoarele persoane: Langa Râşcanu, ministrul nostru la Atena, ca preşedinte, Mircea Juvara, deputat şi profesor universitar, şi trei basarabeni: dr. Petre Cazacu, Anton Crihan şi subsemnatul ca membri; Delegaţia sovietică era compusă din: Krestinski, ambasadorul sovietic de la Berlin, ca preşedinte, iar ca delegaţi: Serebreacov, subsecretar de stat la Interne, Leviţchi, ambasadorul sovietic de la Viena, Lorenţ, ambasador sovietic la Covno şi alţii. Ambele delegaţii erau completate cu experţi pentru diferite probleme. La sosirea noastră la Viena, chiar în prima zi, a venit la mine la hotel, unde era găzduit un domn, care s-a recomandat Solski, prim redactor la gazeta Izvestia şi care era şeful presei ruse la conferinţă.
Solski era de origine polonez, un bărbat bine făcut şi foarte inteligent. Solski mi-a spus că are un mandat confidenţial pentru mine din partea doctorului Rakovski şi doreşte ca conversaţia să se producă între patru ochi. La amabilitatea lui, eu l-am invitat la masă la hotelul Bristol. Acolo, dl Solski mi-a spus următoarele din partea doctorului Rakovski. „Tov. Rakovski m-a rugat să vă comunic, că după întâlnirea dv. cu el la Paris, d-sa a căutat să facă tot posibilul pentru înţelegerea româno-rusă pe chestiunea Basarabiei şi reluarea raporturilor diplomatice între România şi URSS. După mai multe stăruinţe, dr. Rakovski l-a convins şi pe Lenin, pentru această înţelegere. Dar Guvernul Român, sub diferite pretexte, tot a amânat conferinţa aproape un an de zile. În luna ianuarie anul acesta, adaugă Solski, a murit marele Lenin, iar locul lui, după mai multe lupte, la conducerea partidului l-a luat Stalin. Tov. Rakovski face însă parte din fracţiunea partidului cu Troţki, Kamenev, Zinoniev, Buharin, şi alţii, care sunt în luptă deschisă cu Stalin. Stalin a schimbat complet politica externă a statului sovietic şi anume: el spune că Lenin, fiind bolnav, a căzut sub influenţa lui Troţki, care împarte fostul imperiu ţarist la toată lumea şi anume: la polonezi, finlandezi, Ţărilor Baltice, românilor etc; această politică, declară Stalin, el nu o împărtăşeşte şi va face totul ca aceste provincii să revină la Uniunea Sovietică. Acesta e cazul şi cu Basarabia. Dar Stalin a făcut o concesie cu noi. El a dat indicaţii delegaţiei sovietice de la conferinţa de la Viena să ceară plebiscit pentru rezolvarea problemei Basarabiei. Tov. Rakovski m-a însărcinat, a adăugat Solski, să vă comunic dv, că aceasta este singura soluţie pentru rezolvarea problemei Basarabiei şi vă sfătuieşte să primiţi plebiscitul, căci în Basarabia, trăind în majoritatea populaţiei moldoveni, ei desigur vor vota alipirea la România. Acesta este mandatul meu, declară Solski, pe care mi l-am îndeplinit cu toată sinceritatea.” Am mulţumit dlui Solski pentru comunicarea făcută din partea dr. Rakovski, spunându-i că această problemă este foarte complicată şi mi-e teamă că delegaţia română nu va primi această soluţie. Am comunicat această discuţie intimă dr. Petre Cazacu, care îl cunoştea bine pe dr. Rakovski de la Zamfir Arbore, din Bucureşti, unde Rakovski venea des, făcând curte fetei lui Zamfir Arbore, pe care a şi luat-o în căsătorie. Am căzut de acord cu dr. Cazacu, că dacă ruşii vor propune plebiscit sub armate internaţionale, noi să-l susţinem, căci este imposibil ca moldovenii noştri, în număr de aproape 3 000 000 de oameni, după ce a primit din mâna Sfatului Ţării tot pământul aproape în mod gratuit, să voteze întoarcerea la Statul Rus, unde au fost aşa de mult umiliţi şi batjocoriţi din toate punctele de vedere mai mult de 100 de ani. La deschiderea Conferinţei, lucrurile s-au petrecut exact cum mi-a spus Solschi. Ambasadorul sovietic Krestinski, fiind mai mare în grad decât Langa Râşcanu, a deschis el şedinţa, propunând următoarea ordine de zi:
Chestiuni teritoriale;
Chestiuni politice;
Chestiuni economice.
Delegaţia română, faţă de această situaţie, a cerut o întrerupere a conferinţei pentru a ne pronunţa asupra ordinii de zi. întreruperea a durat o oră şi jumătate. La primul punct propus pentru conferinţă, delegaţia română a făcut o declaraţie prin care spunea, că românii nu au nici un litigiu teritorial cu Uniunea Sovietică, căci chestiunea Basarabiei a fost tranşată definitiv de marile puteri la Conferinţa de la Paris, recunoscând actul Unirii făcut de Sfatul Ţării şi România, adăuga delegaţia, nu înţelege să renunţe la statutul stabilit de marile puteri, şi să repună din nou în discuţie o chestiune tranşată şi ratificată de marile puteri. Ruşii au făcut o contra-declaraţie, afirmând că ei nu recunosc actul Unirii, căci Sfatul Ţării nu reprezenta voinţa poporului din Basarabia şi pentru a afla voinţa poporului basarabean, ruşii au cerut plebiscit sub controlul Armatelor Internaţionale.
Pentru a dovedi că Sfatul Ţării era emanaţia exactă a poporului din Basarabia, am prezentat conferinţei procesele-verbale ale comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, scrise în limba rusă, de unde se vedea că moldovenii s-au organizat pe cale revoluţionară; ca şi celelalte naţiuni de pe teritoriul fostului imperiu ţarist, şi Sfatul Ţării, ales de Congresul Ostaşilor Moldoveni veniţi de pe toate fronturile, reprezenta exact voinţa poporului din Basarabia. Delegaţia rusă, mai bine zis, Preşedintele ei Krestinski, ne-a rugat să amânăm conferinţa pe 2-3 zile pentru a lua act şi a studia actele noastre. Delegaţia noastră a admis cererea delegaţiei ruse, iar eu am înmânat personal ambasadorului Krestinski procesele-verbale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, al cărui Preşedinte am fost, şi procesul-verbal scris în moldoveneşte cu litere ruseşti al Congresului militar din 20-27 octombrie, unde se vede cum s-a declarat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi cum s-a ales Sfatul Ţării. După trei zile, conferinţa şi-a reînceput lucrările. Ambasadorul sovietic Krestinski, preşedintele delegaţiei ruse, a luat cuvântul la începutul şedinţei, şi a declarat solemn, că după ce a cetit procesele-verbale scrise în limba rusă ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc şi procesul-verbal al Congresului Militar (20-27 octombrie), s-a convins că într-adevăr organizaţiile noastre militare moldoveneşti au reprezentat poporul din Basarabia şi au fost formate după regulile revoluţionare, dar totuşi guvernul lui crede, că plebiscitul este singurul mijloc prin care putem rezolva problema Basarabiei, atât de mult discutată şi agitată de poporul rus. Atât Doctorul Cazacu, cât şi eu, am fost de părere să admitem plebiscitul pentru a nu lăsa impresia delegaţiei ruse că noi, românii, avem teamă de rezultatul plebiscitului, însă Prof. Universitar Mircea Juvara s-a opus în mod categoric plebiscitului pe motiv juridic şi anume, că Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de toate ţările mari, deci are un statut internaţional bine definit şi a admite plebiscitul înseamnă a anula Tratatul de Pace cu Marile Puteri.
Întrebat de Guvernul din Bucureşti, el a răspuns categoric că nu admite nici un fel de plebiscit, căci ruşii nu urmăresc altceva decât agitarea Basarabiei din nou în forurile internaţionale, ceea ce este foarte păgubitor pentru liniştea poporului din Basarabia.
Aşa stând lucrurile, conferinţa a luat sfârşit fără nici un rezultat. În aceeaşi zi, eu am fost invitat în mod particular de Ambasadorul sovietic Krestinski la ambasada sovietică din Viena. Ambasadorul Krestinski mi-a declarat că regretă foarte mult, că conferinţa a eşuat. Dar apreciind toată atitudinea mea obiectivă, manifestată în timpul conferinţei şi ţinând seama că eu, de fapt, reprezint Basarabia ca fost preşedinte al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, iar România ca vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, el pe răspunderea lui personală, îmi propune următoarea soluţie pentru tranşarea Basarabiei şi anume, ţinând seama că judeţele Hotin, Ismail şi Cetatea Albă au majoritatea populaţiei străină şi nu moldovenească, noi, românii, să cedăm aceste judeţe Uniunii Sovietice, iar ea, în schimb, ne va recunoaşte celelalte judeţe cu majoritatea populaţiei moldoveneşti ca aparţinând României.
Am răspuns ambasadorului sovietic, că eu, care, în calitate de deputat în Sfatul Ţării, am votat unirea Basarabiei cu România în graniţele ei actuale, nu pot face târg, cedând Uniunii Sovietice un teritoriu, care încă după războiul din Crimeia, din anul 1856, a aparţinut Moldovei, şi că România are nevoie şi ea de Gurile Dunării şi de ieşire la mare, tot aşa precum Uniunea Sovietică. Deci, neputând a-mi însuşi acest punct de vedere, nu-l pot propune cu atât mai mult guvernului român. Folosind însă acest prilej, i-am propus ambasadorului sovietic o mare jertfă, pe care Brătianu acceptase să o fac, şi anume: în schimbul recunoaşterii Basarabiei să cedăm tezaurul ţării noastre, care în timpul primului război mondial a fost trimis la Moscova şi care în acel moment prezenta tot ce avea mai scump România. Această hotărâre Brătianu mi-a încredinţat-o numai mie, peste capul delegaţiei noastre oficiale.
Ambasadorul Krestinski mi-a răspuns, zâmbind, că din tezaurul românesc de la Moscova nu au rămas decât casele, căci ei, ameninţaţi din toate părţile de armate străine, au fost nevoiţi să cheltuiască tot aurul din Rusia pentru a-şi apăra ţara de invazii străine. La despărţire, ambasadorul Krestinski mi-a spus amical, că ei nu vor face niciodată război pentru Basarabia, dar vor aştepta un moment prielnic, diplomatic, când Basarabia va reveni iar la URSS. Aşa a şi fost: au aşteptat şi, cu mare putere, ne-au luat Basarabia la 28 iunie 1940. De la conferinţa de la Viena, din martie 1924 şi până la 3 iulie 1933, când Titulescu, în calitatea lui de ministru de externe în guvernul lui Vaida, a semnat la Moscova, alături de alte ţări un protocol prin care ţările semnatare, în frunte cu Uniunea Sovietică, îşi luau obligaţia de a respecta graniţele de atunci ale ţărilor semnatare a protocolului. Prin semnarea acestui protocol, prin care nouă ne era recunoscută, de fapt, graniţa Nistru, Titulescu, marele diplomat român, cu renume internaţional, a avut o mare biruinţă diplomatică, căci la această hotărâre contribuise în măsura cea mai largă şi Litvinov, ministru de externe al Uniunii Sovietice, mare admirator al lui Nicolae Titulescu. După semnarea protocolului de la Moscova, la 3 iulie 1933, România a reluat raporturile diplomatice cu Uniunea Sovietică. Ministru al URSS-ului în România a fost numit Mihail Ivanovici Ostrovski care, gonit din liceul de la Kiev pentru propagandă revoluţionară, a făcut ultimii ani de liceu în oraşul Bălţi. Aşa că el cunoştea bine Basarabia, moldovenii, mulţi basarabeni, în frunte cu Anton Crihan, cu care la liceul din Bălţi au fost în aceeaşi clasă.
Sosind la Bucureşti, Ostrovski a făcut mai multe vizite basarabenilor şi, în special, celor din Sfatul Ţării, devenind chiar prieten personal cu doctorul Daniil Ciugureanu, fost prim-ministru al Unirii Basarabiei. O asemenea vizită Ostrovski i-a făcut şi lui Inculeţ, care atunci era vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne. Mi-a făcut o vizită şi mie. Ostrovski ne-a declarat că a fost trimis la Bucureşti ca unul care cunoaşte Basarabia şi pe basarabeni, căci, cum am mai spus mai sus, el a făcut ultimele clase de liceu în oraşul Bălţi şi misiunea lui este, ne-a spus Ostrovski, de a pregăti şi recunoaşterea Basarabiei de drept, nu numai de fapt, cum e acum după protocolul de la Moscova. Şi spunând despre Titulescu că este unul din cei mai mari bărbaţi de stat din Europa şi prieten personal al lui Litvinov, Ostrovski adaugase că în asemenea condiţii, în curând va fi recunoscută Basarabia şi de drept. Dar în schimb ne ruga, dorea şi cerea de la români, în special de la basarabeni, să luptăm împotriva fascismului din România, pe care îl vedea just în legionari şi cuzişti, adăugând că URSS este gata să conlucreze cu celelalte partide burgheze pentru a salva omenirea de fascismul german, căci, precum se ştie, în 1934, Hitler pusese deja mâna pe putere în Germania.
În vara anului 1934, Ostrovski m-a invitat la ambasada sovietică din Bucureşti, pentru a avea, cum spunea el, o conversaţie prietenească cu mine în chestiunea Basarabiei. Mi-a spus că adună material favorabil pentru recunoaşterea Basarabiei de drept şi concretizase: „cum dumneata, domnule Pântea, ai fost preşedintele Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, comitet, care a condus mişcarea revoluţionară din Basarabia, desigur că eşti în măsură să-mi dai toate informaţiile de care am nevoie”. Din toate discuţiile avute cu Ostrovski, mi-am format convingerea că este un om excepţional de deştept şi un prieten sincer al românilor, căci spunea el „eu ştiu bine că moldovenii din Basarabia sunt români”. La cererea lui să-i dau date şi informaţii în legătură cu mişcarea revoluţionară din Basarabia, i-am spus că posed acte originale, pe care, cu toată încrederea, i le pun la dispoziţie. I-am adus procesele-verbale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, scrise în limba rusă şi procesul-verbal al Congresului Militar Moldovenesc, scris în moldoveneşte cu litere ruseşti şi l-am rugat să le citească personal.
După câteva zile Ostrovski m-a sunat la telefon şi m-a rugat să trec pe la el seara. M-am dus, l-am găsit foarte radios, spunându-mi că a cetit filă cu filă toate actele şi aceste acte dezmint în mod categoric toate informaţiile eronate pe care le au ei la ministerul de externe sovietic în legătură cu Basarabia. Pe baza acestor acte el va face un memoriu detaliat pentru recunoaşterea de drept a Basarabiei, dar crede, că ar fi bine să merg şi eu în mod particular la Moscova pentru ca, la nevoie, să mai dau relaţii personale forurilor conducătoare ale Uniunii Sovietice.
Am consimţit să plec cu oarecare riscuri, mi-am adunat toate actele şi am plecat împreună cu Ostrovski cu vagon-lit până la Chişinău, unde ne-am înţeles că va fi musafirul meu 24 de ore; de acolo vom pleca împreună, prin Tighina în Uniunea Sovietică. La Chişinău am găsit o telegramă de acasă de la mine, din judeţul Bălţi, prin care mi se comunica că tatăl meu murise şi eram chemat pentru înmormântare. Ostrovski, om bun şi înţelegător, a fost impresionat profund de ştire şi mi-a spus prieteneşte, că nu mai crede potrivită plecarea mea cu el, lăsând, dacă va fi nevoie, plecarea pentru altă dată. Revenind de la Moscova, Ostrovski m-a invitat la ambasadă şi mi-a cetit raportul lui, făcut personal lui Litvinov, într-o formă foarte documentată – pentru recunoaşterea Basarabiei de drept, adăugând în acel raport, că poporul român are simpatii reale pentru ruşi şi recunoaşterea de drept a Basarabiei va întări şi consolida şi mai mult aceste sentimente de prietenie. Dar, din motive pe care noi nu le-am putut afla, Ostrovski, deşi rămas la Bucureşti, a căzut în dizgraţie, ducea o viaţă foarte retrasă, iar cu noi evita discuţiile şi întâlnirile. Nu-l văzusem personal vreo 2 ani de zile. Şi într-una din zilele lui decembrie 1937, am fost din nou chemat la telefon de Ostrovski şi rugat să vin la ambasadă pentru a sta de vorbă într-o chestiune foarte delicată. Trebuie să adaug că liberalii, care au voit să facă o a două guvernare, au pierdut alegerile şi au aproape 200 de legionari. Regele, speriat de legionari, chemase la putere pe Goga-Cuza. Ruşii considerau că venirea lui Goga-Cuza a însemnat că România a trecut în lagărul fascist. Bietul Ostrovski, care avea mandatul să lupte contra acestei mişcări, era dezolat. În rapoartele lui făcute la Moscova, el nu prevăzuse venirea cuziştilor la putere. Chemat la Ostrovski, l-am găsit foarte amărât, spunând că situaţia generală cu venirea cuziştilor este foarte gravă, iar situaţia lui personală e şi mai gravă, căci el nu prevăzuse o asemenea catastrofă. Ostrovski îmi spuse că Uniunea Sovietică a căzut de acord cu Franţa, unde la guvernare era Frontul Popular al lui Leon Blum, să ceară regelui înlocuirea guvernului fascist, care ameninţase securitatea URSS-ului, cu un alt guvern. Mi-a mai spus, că ministrul Franţei de la Bucureşti l-a rugat să ceară audienţă regelui şi să-i vorbească şi în numele Franţei. Ostrovski m-a întrebat ce cred despre această situaţie şi cum va reacţiona regele. Pentru a-l linişti, i-am spus că părerea mea este că regele va ţine cont de aceste două mari puteri, din care una este şi aliata României, adică Franţa, şi desigur, va căuta o soluţie. A doua zi Ostrovski s-a prezentat regelui şi, în numele URSS şi a Franţei, a cerut înlocuirea guvernului Coga-Cuza. În aceeaşi zi, pe la orele 10 seara, regele a înlocuit Guvernul cu un Guvern sub Preşedinţia Patriarhului Miron Cristea, baza guvernului fiind Armand Călinescu, ministru de interne. După această întâlnire, eu nu l-am mai văzut niciodată pe Ostrovski, despre care însă păstrez cele mai frumoase amintiri.
Am scris aceste memorii în dorinţa sinceră de a clarifica anumite lucruri, care nu au fost cunoscute până acum, şi anume: etapele prin care a trecut Basarabia şi atitudinea URSS-ului în diferite împrejurări faţă de provincia dintre Prut şi Nistru. Cum s-au petrecut lucrurile după al doilea război mondial, ştie toată lumea şi eu nu înţeleg să comentez un fapt împlinit. Dar cred, că nu fac nici un rău nimănui dacă subliniez faptul că Uniunea Sovietică, formând Republica Moldovenească, recunoscând oficial de atâtea ori că în Basarabia trăiesc peste 3 000 000 de moldoveni, implicit recunoaşte şi caracterul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru.”
5 februarie 1965
Gherman Pântea
Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Chişinău, 2007. – Vol. 7. – P. 46-125.
„Guvernul Uniunii Sovietice şi cel al Ucrainei Sovietice n-au consimţit niciodată la alipirea Basarabiei cu România.
Guvernul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice priveşte ocuparea Basarabiei de către trupele române, care durează din anul 1918, ca o anexare cu forţa a acestui ţinut.
Argumentele guvernului român că Basarabia a aparţinut înainte României şi că a fost luată de Rusia în anul 1812, nu sunt juste, precum nu este just nici argumentul că unirea Basarabiei cu România, în anul 1918, reprezintă un act de realipire a Basarabiei la România.
Basarabia nu a aparţinut niciodată României.
Acest ţinut a fost smuls Turciei şi alipit de Rusia în mai 1812, pe când România s-a format câteva decenii mai târziu.
Când guvernul român a trimis în 1918 trupe în Basarabia, populaţia din acest ţinut a fost înştiinţată că intrarea trupelor române este vremelnică şi că soldaţii români vor fi retraşi.
Afară de aceasta, consulul italian de la Odessa, i-a înştiinţat pe şefii trupelor revoluţionare ruse că intrarea trupelor române în Basarabia nu are un caracter politic, ci are drept scop asigurarea alimentării trupelor române şi ruse, precum şi a populaţiei civile.
În fine, primul-ministru român, generalul Averescu, a semnat, în luna martie 1918, cu doctorul Rakovski, reprezentantul guvernului sovietic, o convenţie prin care guvernul român se obligă să evacueze Basarabia în decursul a două luni.
Guvernul sovietic poate ţine seama numai de dreptul de autodeterminare al popoarelor şi nicidecum de oarecare drepturi istorice, când este vorba să stabilească relaţii cu statele vecine.
Guvernul Sovietic este, deci, de părere ca populaţia basarabeană să hotărască singură dacă vrea să rămână sau să se despartă de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi să se alipească de România sau, în fine, dacă preferă să se organizeze ca un stat suveran şi independent”.
Guvernul român a încercat să dovedească că Basarabia şi-a exprimat deja voinţa şi că problema alipirii Basarabiei la România a fost rezolvată prin hotărârea Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918.
Astfel de hotărâri n-au însă putere de drept şi Sfatul Ţării, din cauza caracterului său, nu a avut nici un drept să hotărască asupra unei chestiuni atât de importante, deoarece a fost convocat numai pentru administrarea vremelnică, până la convocarea Constituantei Basarabene.
Din 162 membri, numai 46 au luat parte la hotărârea chestiunii alipirii necondiţionate a Basarabiei la România.
Nu s-a procedat prin vot.
Mulţi membri au protestat contra acestei hotărâri şi cum guvernul român îşi dădea perfect seama că această hotărâre, pe care o dorea, nu putea să fie acceptată într-o şedinţă normală, a dizolvat Sfatul Ţării în aceeaşi noapte în care s-a luat această hotărâre.
Pe lângă acestea, hotărârea s-a luat sub domnia trupelor române de ocupaţie şi a teroarei militare.
Chişinăul era plin de trupe române, localul Sfatului Ţării era înconjurat de trupe, în localul Sfatului Ţării erau trupe.
În consecinţă, e clar că Uniunea Sovietică nu poate privi hotărârea de mai sus, ca o expresie a voinţei populaţiei.
Guvernul sovietic crede deci necesar ca populaţia Basarabiei să exprime prin plebiscit, garantându-se toată libertatea, voinţa sa.
În sfârşit, tratatul semnat la Paris la 28 octombrie 1920, în absenţa Rusiei şi a Ucrainei, între România şi Puterile Înţelegerii, privitor la alipirea Basarabiei la România, nu are, după părerea Uniunii Sovietice, o importanţă de drept.
Guvernul sovietic a protestat la timp împotriva declaraţiei României privitoare la alipirea Basarabiei precum şi în contra convenţiei de la Paris.
Guvernul sovietic menţine punctul său de vedere şi protestează şi acum.
Fidel principiilor sale pacifice care au avut ca urmare restabilirea legăturilor de prietenie cu celelalte state, afară de România, guvernul sovietic urmăreşte o rezolvare paşnică şi prietenească a tuturor chestiunilor în litigiu dintre guvernul sovietic şi cel român.
De aceea, guvernul sovietic menţine punctul său de vedere că chestiunea Basarabiei trebuie să fie rezolvată printr-un vot al populaţiei organizat pe principii de drept şi anume prin plebiscit.
Guvernul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice nu stă pe punctul de vedere al Guvernului Ţarist privitor la drepturile istorice moştenite.
Guvernul sovietic nu are tendinţa să păstreze cu orice preţ Basarabia în Uniunea Sovietică; are însă motive serioase să creadă că majoritatea populaţiei basarabene simte ca o povară alipirea sa de România.
De aceea, guvernul sovietic cere instituirea unui plebiscit.
Dacă guvernul român ar fi convins de contrar şi ar fi încredinţat că majoritatea zdrobitoare a populaţiei basarabene doreşte în mod sincer să aparţină României, atunci guvernul român nu ar avea nici un motiv să ocolească propunerea de plebiscit.
Delegaţia sovietică a sperat deci că poate propune în şedinţa viitoare plebiscitul şi că această propunere nu va întâmpina nici o rezistenţă din partea delegaţiei române.
Această speranţă nu s-a înfăptuit, căci delegaţia română a refuzat să discute chestiunea Basarabiei şi prin aceasta a refuzat şi plebiscitul.
Aceasta înseamnă însă, după părerea noastră, că guvernul român recunoaşte că deţine cu sila în puterea sa Basarabia, în contra stării de spirit cunoscută a populaţiei basarabene.
Faţă de această situaţie, delegaţia sovietică este silită să declare încă odată, în mod categoric, că Guvernul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice nu a aprobat şi nu aprobă alipirea Basarabiei la România şi protestează în mod hotărât contra acestei acţiuni”.
Delegaţia română, luând cunoştinţă de declaraţia delegaţiei sovietice, în şedinţa de luni, 31 martie 1924, a răspuns prin discursul preşedintelui Langa Râşcanu, care a arătat că nu s-a aşteptat la declaraţiile făcute de partea sovietică privitoare la Basarabia, mai ales că delegaţia română fixase, în prima şedinţă, limitele unor tratative posibile şi utile.
În continuare, Langa Râşcanu a arătat că dacă guvernul român ar fi dat crezare, un singur moment, informaţiilor care i-au parvenit, în mod indirect din izvor sovietic, privitoare la problema unui plebiscit în Basarabia, ar fi refuzat să trimită delegaţia pentru a începe negocieri pe această bază.
Langa Râşcanu şi-a dezvoltat apoi cuvântarea, arătând că speră că delegaţia sovietică va binevoi să renunţe la punctul său de vedere privitor la chestiunea plebiscitului, evitându-se astfel un obstacol de neînvins la dorinţa sinceră a guvernului român de a ajunge la o înţelegere amicală.
Continuând, Langa Râşcanu a arătat că delegaţia română crede de datoria sa, ca, în interesul unei înţelegeri, să se oprească asupra câtorva chestiuni cuprinse în declaraţia pe care partea sovietică o făcuse în şedinţa de vineri, 28 martie 1924.
Prima chestiune asupra căreia s-a oprit Langa Râşcanu a fost cea a erorilor istorice.
În această ordine de idei, Langa Râşcanu a arătat că delegaţia română constată existenţa unor erori cu caracter istoric cuprinse în declaraţia delegaţiei sovietice, care au nevoie să fie rectificate. În continuare, Langa Râşcanu a arătat că delegaţia noastră a fost foarte surprinsă să audă că Basarabia a fost luată în anul 1812 de către guvernul ţarist de la imperiul otoman şi nu de la principatul Moldovei, care luase fiinţă de câteva secole şi se întindea de la începutul înfiinţării sale, spre răsărit până la Nistru, care i-a fost hotar timp de mai bine de jumătate de mileniu.
Langa Râşcanu a insistat şi asupra faptului că imperiul otoman nu exercitase niciodată asupra Moldovei decât dreptul de suzeranitate, fapt care implică că nu avea nici un drept să înstrăineze o parte din trupul Moldovei, adăugând că delegaţia noastră nu a fost mai puţin surprinsă, constând că guvernul sovietic şi-a însuşit teza ţaristă, care susţinea că Rusia ar fi eliberat populaţia moldoveană din Basarabia, punând-o sub greutatea sceptrului său.
În continuare, şeful delegaţiei române a arătat conferinţei adevărul istoric, şi anume că Basarabia a fost răpită Moldovei de către guvernul ţarist în 1812, violând suveranitatea principatului Moldovei cu consimţământul înaltului padişah, deşi acest teritoriu dintre Prut şi Nistru a fost şi este locuit de către o masă compactă de români, aşa cum este şi în Valahia şi în Transilvania.
Mai departe, şeful delegaţiei române a arătat că Moldova a fost în anul 1812 victima politicii imperialiste a ţarilor şi că acest principat s-a unit în anul 1859, din propria lui voinţă, cu principatul Munteniei, pentru a forma o singură reprezentanţă politică a tuturor românilor din România modernă.
Asupra obiecţiunii făcute de delegaţia sovietică, precum că denumirea de România nu exista în timpul anexării Basarabiei, în anul 1812, de către guvernul ţarist, preşedintele delegaţiei române a arătat că această obiecţie nu poate fi luată în serios, deoarece atunci, ca şi în prezent, a existat o singură naţiune vie şi unitară, care vorbeşte aceeaşi limbă, are acelaşi trecut istoric şi acelaşi caracter etnic, care nu poate fi contestat în nici un mod, subliniind şi faptul că, în anul 1859, Moldova s-a unit cu Muntenia, formând România, care a preluat în mod firesc toate drepturile istorice ale Moldovei.
Denumirea de Basarabia, a arătat şeful delegaţiei noastre, a fost dată de către guvernul imperial rus teritoriului cuprins între Nistru şi Bug, după actul răpirii acestui teritoriu în anul 1812, cu scopul de a forma o provincie aparte, în nădejdea că se va şterge cu timpul din memoria locuitorilor din acest ţinut caracterul naţional moldovenesc, adică român.
Şeful delegaţiei noastre a scos în evidenţă şi faptul că în teritoriul cuprins între Prut şi Nistru s-a păstrat multă vreme, după actul răpirii, organizaţia şi legislaţia curat românească şi identică cu cea din Moldova dintre Carpaţi şi Prut, şi că, după războiul din Crimeea, din anul 1856, puterile europene au retrocedat principatului Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad.
În continuare, şeful delegaţiei noastre a arătat că aceste trei judeţe au fost răpite din nou României de către guvernul ţarist, în urma războiului ruso-turc din 1877-78, în care România a adus o importantă contribuţie, prin trupele sale, la victoria comună.
Mai departe, şeful delegaţiei noastre a subliniat şi faptul că, în cursul unui veac de înstrăinare forţată, Basarabia a format întotdeauna o unitate politică distinctă în imperiul ţarist, fără a împrumuta organizaţiile de peste Nistru, cu toată politica de rusificare prin forţă a acestui teritoriu şi cu toate că populaţia moldovenească de acolo a rămas mult în urmă pe tărâmul cultural, fapt care a fost urmărit cu perseverenţă de către guvernele imperiale ruse.
Referindu-se la caracterul etnic al populaţiei basarabene, şeful delegaţiei noastre a arătat că marea majoritate a locuitorilor din această provincie a păstrat cu persistenţă caracterul naţional moldovean, adică român, subliniind şi faptul că Marea Revoluţie Socialistă din octombrie 1917 a găsit în Basarabia acelaşi popor român, întru totul asemănător celui din 1812, care a locuit şi locuieşte şi în restul României, fapt confirmat şi de statisticile ruseşti care s-au întocmit în timpul perioadei de rusificare forţată, următoare răpirii Basarabiei, „Aceste fapte, a continuat şeful delegaţiei noastre, arată în mod lămurit şi fără posibilitate de tăgadă că moldovenii, adică românii, constituiau grosul populaţiei din Basarabia şi că ruşii reprezentau doar 8,05 la sută, iar ucrainenii 19,75 la sută, inclusiv armata funcţionarilor şi elementele flotante”.
În această ordine de idei, şeful delegaţiei române a arătat că înşişi scriitorii ruşi, adversari ai tezei române, recunoşteau caracterul românesc al ţinutului dintre Prut şi Nistru, care este aidoma celorlalte ţinuturi din România, citând lucrările fostului ministru rus Casso, ale lui Danielovski şi ale generalului Curopatkin.
Trecând la modul în care s-a înfiinţat [realizat] realipirea Basarabiei la România, şeful delegaţiei noastre a arătat că după revoluţia rusă din februarie 1917, manifestările naţionale ale moldovenilor din Basarabia au devenit din ce în ce mai intense şi că din sânul populaţiei moldovene s-au format partide politice naţionale, s-a creat armata şi miliţia naţională şi s-au naţionalizat şcolile şi bisericile.
Făcând istoricul Unirii Basarabiei cu România, şeful delegaţiei noastre s-a oprit la rolul important pe care l-a avut în actul Unirii, Congresul Delegaţilor Soldaţilor Moldoveni care, de acord şi cu participarea efectivă a tuturor partidelor politice şi a organizaţiilor locale, a proclamat, la 21 octombrie 1917, autonomia Basarabiei şi a creat, la 23 octombrie acelaşi an, Sfatul Ţării, adică Sovietul Suprem al ţinutului dintre Prut şi Nistru.
În continuare, şeful delegaţiei române a arătat că Sfatul Ţării s-a deschis la 21 noiembrie 1917, iar la 2 decembrie acelaşi an, a declarat Basarabia Republică Democratică a Moldovei Federative pentru ca, după aceea, la 24 ianuarie 1918, să proclame independenţa Republicii Moldoveneşti, după exemplul Ucrainei care se declarase independentă cu puţin timp înainte.
La obiecţiunea făcută de către delegaţia sovietică, în şedinţa de la 28 martie 1924, că se atribuise de către marele Congres Militar prea multe locuri moldovenilor în Sfatul Ţării, şeful delegaţiei române a arătat că această obiecţie nu poate rezista unui examen critic, deoarece Congresul Militar vizat, prin însăşi natura lui, a putut determina în mod obiectiv şi fără nici o presiune numărul moldovenilor din Sfatul Ţării.
Continuând, şeful delegaţiei noastre a insistat în special asupra faptului că trupele române n-au intrat în Basarabia decât după ce au fost chemate în mod formal de către Sfatul Ţării, care a făcut un demers oficial în acest sens guvernului român.
De asemenea, a insistat şi asupra faptului că după intrarea armatelor române în Basarabia au fost menţinute, fără nici o schimbare, toate organele locale basarabene, că aceste organizaţii obşteşti au proclamat Unirea Basarabiei cu România din proprie iniţiativă şi că guvernul român a acceptat Unirea Basarabiei cu România, propusă de către Sfatul Ţării, în urma solicitărilor repetate ale acestuia din urmă.
„O remarcă se impune, a subliniat şeful delegaţiei române, că Sfatul Ţării a fost recunoscut, de la înfiinţarea sa, de către toate organele revoluţionare şi că propunerea de alipire a Basarabiei la România a fost discutată timp de trei zile, în secţiunile acestui Sfat, fiind votată în faţa unui public numeros, după lungi dezbateri, astfel încât acest vot reprezenta voinţa liberă a marii majorităţi a membrilor Sfatului Ţării. Dovada grăitoare a marii majorităţi a membrilor Sfatului Ţării, care au votat Unirea Basarabiei cu România, o constituie înseşi cifrele următoare:
87 membri au votat pentru unire, 3 contra şi 30 abţineri. Trebuie să reţinem, a adăugat şeful delegaţiei române, faptul că votarea unirii a avut loc într-o epocă când liniştea era restabilită peste tot în Basarabia, datorită activităţii rodnice a autorităţilor basarabene şi a Sfatului Ţării. Trebuie iarăşi să accentuăm şi un alt fapt important, a afirmat în continuare şeful delegaţiei noastre, şi anume că toţi cei care au votat contra unirii, precum şi cei care s-au abţinut de la vot, nu au avut nimic de suferit de pe urma abţinerii lor.
În consecinţă, nu se poate susţine sub nici un motiv, a adăugat şeful delegaţiei noastre, că Sfatul Ţării ar fi votat unirea Basarabiei cu România sub presiunea violenţei”.
Continuând să-şi dezvolte cuvântarea, şeful delegaţiei noastre a considerat util să precizeze că partea română consideră inexactă afirmaţia făcută de şeful delegaţiei sovietice, care spusese că trupele române ar fi pătruns în localul Sfatului Ţării, iar mai departe a demonstrat că Sfatul Ţării a fost un organ constituit pe aceleaşi baze ca şi dietele din Ucraina, Estonia, Letonia şi Rusia Albă care, în aceleaşi condiţiuni şi în baza aceloraşi drepturi, au declarat statele respective autonome şi apoi independente, recunoscute ulterior ca atare de către guvernul sovietic şi de guvernele europene.
„Iată motivele care ne determină, a încheiat şeful delegaţiei noastre, să susţinem că este absolut fals când se afirmă că Sfatul Ţării nu ar fi avut dreptul să dispună de soarta provinciei pe care o reprezenta, iar aluziilor făcute de către delegaţia sovietică, cu privire la necesitatea unei constituante, s-ar putea opune însăşi atitudinea guvernului sovietic faţă de constituanta din propria sa ţară.”
Trecând la epoca posterioară actului istoric al Unirii libere a Basarabiei cu România, de la 27 martie 1918, şeful delegaţiei noastre a arătat că toate evenimentele care s-au succedat atunci, chiar şi hotărârea memorabilă de la 27 noiembrie 1918, când Sfatul Ţării a votat reforma agrară – confirmând prin aceasta, încă o dată, Unirea Basarabiei cu România – sunt chestiuni care privesc afacerile interne ale României.
În continuare, a subliniat şi faptul că nici unul din deputaţii basarabeni, aleşi în anii 1919-1920 şi 1922, nu au susţinut că Basarabia ar trebui să facă parte din Uniunea Sovietică, ci, din contra, toţi, fără nici o excepţie, au manifestat în Parlamentul Român pentru Unirea Basarabiei cu România.
În continuarea declaraţiei sale, şeful delegaţiei române a accentuat că hotărârile luate de către Sfatul Ţării, ca autoritate supremă a Republicii Moldoveneşti, evenimentele care au precedat actul unirii, precum şi cele posterioare acestui act, reprezintă pentru lumea întreagă manifestarea voinţei nestrămutate a populaţiei Basarabiei de a se uni cu România şi că Basarabia, care în anul 1812, a fost răpită cu forţa României a făcut uz de dreptul său inalienabil de autodeterminare, precum şi de celelalte drepturi ale sale, revenind la România.
„Nu este mai puţin important şi faptul, a adăugat şeful delegaţiei noastre, că punctele de vedere ale guvernelor Uniunii Sovietice şi Ucrainei faţă de Basarabia, în timpul tratativelor de la Brest-Litovsk, au arătat în mod evident că aceste două state s-au dezinteresat total de soarta Basarabiei, care a fost deci pusă în situaţia de a se îngriji singură de propria ei soartă, până în momentul când i-a revenit guvernului român sarcina de a-i reprezenta interesele.
Şi cu toate acestea, a adăugat şeful delegaţiei noastre, noi recunoaştem că în anul 1918 ocuparea Basarabiei a avut un caracter provizoriu, fiind, de fapt, o ocupaţie pur strategică, căci guvernul român nu s-a gândit la nici un fel de anexiune.
Însă când Basarabia a vrut să se unească cu România, Guvernul nostru nu a avut dreptul să refuze.
Delegaţia sovietică nu recunoaşte dreptul la autodeterminare al Basarabiei, deşi acest ţinut a procedat în mod suveran şi legitim.
Delegaţia sovietică, a continuat şeful delegaţiei noastre, caută să pună pe tapet chestiunea Basarabiei prin mijlocirea unui plebiscit, pe care îl prezintă ca fiind metoda urmată în mod sistematic de către Uniunea Sovietică.
Delegaţia română, a subliniat Langa Râşcanu, nu crede că guvernul sovietic a recurs întotdeauna la plebiscit, ca mijloc pentru rezolvarea situaţiilor politice dificile, cu atât mai mult cu cât guvernul sovietic nu a ajuns la putere printr-un referendum.
De asemenea, a adăugat Langa Râşcanu, delegaţia română îşi permite să observe că, dacă guvernul sovietic, în cadrul principiilor enunţate în mod solemn, declară că renunţă la toate drepturile istorice, atunci nu mai are nici un interes să pună în discuţie chestiunea Basarabiei”.
În continuare, şeful delegaţiei noastre a reamintit că ţările limitrofe, care s-au despărţit de fostul imperiu rus, au fost recunoscute de către guvernul sovietic, ţinându-se seama numai de caracterul naţional al populaţiilor respective şi că, în cazul în care guvernul sovietic ar persista în ideile cuprinse în declaraţia făcută de către Krestinski, privitoare la Basarabia, guvernul român va fi obligat să considere această atitudine specială ca fiind îndreptată în contra sa.
Guvernul român, a spus în încheiere Langa Râşcanu, respinge ideea plebiscitului, căci adoptând această idee, s-ar pune în consideraţie flagrantă faţă de aliaţii săi care au recunoscut, în mod formal, alipirea Basarabiei de România.
Guvernul român respinge deci din principiu ideea unui plebiscit şi nu pentru că s-ar îndoi de rezultatul lui, deoarece reformele sociale care s-au înfăptuit, precum şi normalizarea vieţii din Basarabia, sunt o garanţie puternică care ne dau dreptul să credem cu tărie că rezultatul unui eventual plebiscit nu ar putea fi decât pozitiv.
De altfel, a încheiat şeful delegaţiei noastre, populaţia Basarabiei şi-a exprimat de destule ori dorinţa de a face parte din statul român şi nici ea nu ar permite niciodată vreun amestec străin în viaţa ei”.
Langa Râşcanu şi-a terminat cuvântarea, reamintind tuturor celor prezenţi că la Brest-Litovsk, cu prilejul tratativelor duse, Rusia a recunoscut hotărârea luată de populaţia Moldovei dintre Prut şi Nistru şi că schimbarea de atitudine a guvernului sovietic dovedeşte că el a luat drumul ţarismului cotropitor de naţiuni străine, neţinând seama de principiul autodeterminării popoarelor, proclamat de Marea Revoluţie din Octombrie.
În încheiere, şeful delegaţiei noastre a adresat un apel delegaţiei sovietice, ca să se convingă că numai pe baza propunerilor noastre, se poate ajunge la o înţelegere acceptabilă pentru ambele părţi.
În şedinţa de vineri, 2 aprilie 1924, a luat din nou cuvântul Krestinski, şeful delegaţiei sovietice a criticat declaraţia delegaţiei noastre, făcută prin glasul lui Langa Râşcanu, pe care am relatat-o în paginile precedente.
În această şedinţă, Krestinski a declarat textual:
„Delegaţia română a încercat în şedinţa de la 31 martie să exploateze declaraţiile făcute de noi la 28 martie şi să demonstreze că guvernul sovietic a renunţat la toate drepturile sale asupra Basarabiei.
Delegaţia sovietică nu poate fi de acord cu o astfel de tălmăcire [interpretare] a declaraţiilor sale, care aveau numai următorul sens: în cazul când populaţia Basarabiei s-ar exprima printr-un plebiscit liber – în condiţiile în care ar fi exclusă orice presiune din partea guvernului român – şi împotriva aşteptărilor noastre, s-ar pronunţa pentru ieşirea din Uniunea Socialistă a Republicilor Sovietice pentru a forma un Stat independent sau a se uni cu România, guvernul sovietic nu s-ar opune schimbării situaţiei politice a Basarabiei şi nu ar urmări, după cum face România în ţinuturile pe care le-a luat de la vecini, să readucă Basarabia prin forţă şi împotriva voinţei populaţiei sale la Uniunea Sovietică.
Însă, în împrejurările de azi, guvernul sovietic priveşte Basarabia, ca şi până în prezent, ca pe o parte a teritoriului sovietic, deoarece nu poate recunoaşte că prin anexarea forţată a Basarabiei în 1918, cu ajutorul trupelor române s-au stabilit drepturi ale Coroanei Române asupra acestui teritoriu”.
În continuare, Krestinski a arătat că cea mai mare parte a declaraţiei delegaţiei române s-a ocupat de versiunea istorică privitoare la Basarabia, afirmând că partea sovietică socoteşte această versiune ca absolut falsă şi tendenţioasă.
Menţinând punctul nostru de vedere, a afirmat mai departe Krestinski, credem că nu mai este nevoie să revenim asupra acestei chestiuni, cu atât mai mult, cu cât argumentaţiile cu caracter istoric nu pot avea vreo înrâurire asupra rezolvării acestei chestiuni.
De asemenea, nu putem trece cu vederea acea parte a declaraţiei făcută de delegaţia română, care se ocupă de evenimentele petrecute în Basarabia în anii 1917 şi 1918.
Contrar afirmaţiilor delegaţiei române, Sfatul Ţării a avut caracterul unui organ provizoriu, care era compus întâmplător din reprezentanţii diferitelor organizaţii care, însă, în majoritatea lor, aveau un caracter burghez.
Afirmaţia, a continuat Krestinski, cuprinsă în declaraţia noastră anterioară, în care arătam că Sfatul Ţării n-a avut şi nici nu putea să aibă dreptul să hotărască soarta politică a Basarabiei, nu provine de la noi, ci, primo, de la Congresul Militar Moldovenesc care a creat Sfatul Ţării, secundo, de la Congresul Ţăranilor Basarabeni şi terţo, de la însuşi Sfatul Ţârii.
Afirmaţia delegaţiei române că trupele regatului România au intrat în Basarabia după invitarea repetată a Sfatului Ţării nu corespunde faptelor, deoarece însuşi Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, împreună cu Erhan, preşedintele Consiliului de directori generali, şi Ciumacenco, membru în preşedinţia Congresului Ţărănesc, au dezminţit în mod categoric în şedinţa Sfatului Ţării din 13 ianuarie 1918, că acest organ ar fi invitat trupele române să vină în Basarabia”.
Trecând la chestiunea intrării trupelor române în Basarabia, Krestinski a spus: (reproduc textual): „Intrarea acestor trupe nu au avut un caracter atât de idilic, astfel după cum se străduieşte delegaţia română să ni-l prezinte.
Guvernul român a aruncat trupele sale asupra Basarabiei, împotriva dorinţei majorităţii populaţiei basarabene şi a ocupat ţara cu forţa armată.
Nu corespunde faptelor că trupele române au intrat în Basarabia după ce Sfatul Ţării luase hotărârile cele mai principale şi că din această cauză ocupaţia militară nu a avut nici o influenţă privitoare la hotărârea soartei Basarabiei de către Sfatul Ţării.
În prima şedinţă a Sfatului Ţării, de la 21 noiembrie 1917, nici nu a fost vorba de alipirea Basarabiei la România, ci, dimpotrivă, o serie întreagă de membri influenţi ai Sfatului Ţării s-au exprimat pentru menţinerea legăturilor federative cu Rusia”.
În continuare, şeful delegaţiei sovietice a arătat că, la 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a hotărât crearea unei Republici Democrate Moldoveneşti, făcând parte din Republica Federativă Rusă şi că abia după ce trupele au intrat în Basarabia, au ocupat Chişinăul, au arestat preşedinţia Congresului Ţărănesc şi au făcut arestări în masă, Sfatul Ţării a hotărât proclamarea independenţei complete a Republicii Moldoveneşti.
Continuându-şi cuvântarea, Krestinski a afirmat că, după puţin timp, teroarea administraţiei militare româneşti s-a întins asupra întregii Basarabii, că o serie întreagă de deputaţi ai Sfatului Ţării au fost arestaţi, iar că unii dintre ei au fost împuşcaţi; în fine, Krestinski a afirmat că mulţi duşmani ai ocupaţiei Basarabiei şi-au pierdut viaţa sau libertatea, iar alţii au trebuit să fugă de acolo.
Privitor la alipirea Basarabiei de România, şeful delegaţiei sovietice a afirmat că, abia după evenimentele arătate în rândurile de mai sus, sub influenţa personală a lui Marghiloman, şeful guvernului din acea vreme, precum şi datorită diverselor mijloace de constrângere politică, guvernul român a reuşit să obţină de la Sfatul Ţării hotărârea de alipire a Basarabiei la România.
În continuare, Krestinski a spus (citez iarăşi textual): „Pentru fiecare om obiectiv e limpede ce preţ poate să aibă o astfel de exprimare a voinţei libere.
Opresiunea ocupării militare a Basarabiei a fost şi mai grea începând cu luna martie până în noiembrie, inclusiv 1918.
Şi mai ruşinos se prezintă tabloid şedinţei de noapte de la 27 spre 28 noiembrie. Delegaţia română nu a putut răspunde nimic la obiecţiunea noastră privitoare la ilegalitatea acestei şedinţe, ci s-a mărginit să declare că tot ceea ce s-a întâmplat în Basarabia de la acea dată (27 noiembrie 1918), priveşte exclusiv politica internă a României.
Această afirmaţie este în contradicţie cu principiile elementare ale dreptului ginţilor.
Ceea ce s-a întâmplat în Basarabia nu este deloc o afacere internă.
Delegaţia română nu se mărgineşte la respingerea simplă a propunerii noastre de plebiscit; ea caută să opună propunerii noastre faptul că noi nu am cerut plebiscit pentru celelalte ţări limitrofe cu Uniunea Sovietică, care s-au despărţit de fostul stat rus.
Între formarea de state noi pe fostul teritoriu al imperiului rus şi răpirea Basarabiei de către România nu există nici cea mai mică analogie.
În primul caz, guvernul sovietic a sancţionat de bunăvoie noile formaţiuni de state, întărindu-le prin tratate de pace. În cazul al doilea, s-a întâmplat că un stat vecin şi-a însuşit cu puterea armată o parte din teritoriul Rusiei Sovietice, deţinând acest teritoriu timp de 6 ani şi refuzând orice tratative, în chestiunea Basarabiei cu guvernul sovietic”.
În continuarea expunerii sale, şeful delegaţiei sovietice a căutat să combată declaraţia făcută de către Langa Râşcanu, şeful delegaţiei noastre, în care s-a arătat că guvernul român nu a intervenit niciodată în Ucraina şi Rusia Sovietică, afirmând că ocuparea Basarabiei de către trupele române reprezintă o intervenţie, că guvernul român a dat ajutor Germaniei, atunci când ocupase Ucraina, că guvernul român a acordat sprijinul său trupelor aliate din Ucraina şi Rusia de Sud şi că trupele albe şi alte diferite bande s-au bucurat în egală măsură de sprijinul României, în timpul când au jefuit teritoriul Ucrainei, subliniind, din nou, că delegaţia sovietică este ferm convinsă de faptul deţinerii Basarabiei de către România, împotriva voinţei majorităţii populaţiei din această provincie.
În ultima parte a expunerii sale, Krestinski a subliniat că delegaţia sovietică nu poate decât să respingă în mod categoric cererea României, ca Uniunea Sovietică să recunoască că Basarabia aparţine României, propunând delegaţiei noastre să renunţe de a pune condiţii în prealabil şi să trateze cu delegaţia sovietică condiţiunile pentru organizarea unui plebiscit în Basarabia, încheind (citez textul): „Numai pe această cale guvernul român se va putea elibera de învinuirea că deţine Basarabia cu forţa, după cum deţine şi Bucovina împotriva voinţei majorităţii ţăranilor Ucraineni, care locuiesc în această provincie.
Delegaţia sovietică respinge hotărât încercarea delegaţiei române de a-i face responsabili pe ruşi de soarta conferinţei actuale.
În cazul în care delegaţia română va refuza să continue negocierile, întreaga responsabilitate va cădea, în mod exclusiv, asupra guvernului român”.
După ce Krestinski a expus punctul de vedere al delegaţiei sovietice, a luat cuvântul Langa Râşcanu, şeful delegaţiei române, arătând că partea sovietică a dat citire unui memoriu, care tinde a pune din nou în discuţie, prin plebiscitul propus, chestiunea Basarabiei.
În continuare, Langa Râşcanu a arătat că delegaţia sovietică a prezentat o serie de fapte istorice într-o astfel de lumină, încât partea română s-a văzut silită, ca în şedinţa de la 31 martie, să facă cuvenitele rectificări, adăugând că noi nu am dorit să ne angajăm într-o polemică, care s-ar fi putut prelungi la nesfârşit, fiind cu totul inutilă, din toate punctele de vedere, ambelor părţi şi că delegaţia română crede că poate încheia discuţiile, cu regretul că partea sovietică a fost atât de insuficient informată asupra evenimentelor care s-au desfăşurat în Basarabia după anul 1917.
Şeful delegaţiei române s-a oprit apoi la chestiunea execuţiilor care au fost puse în sarcina autorităţilor române, ca fiind făcute în scopul de a se exercita o presiune asupra Sfatului Ţării, în momentul când acesta se pronunţase pentru alipirea Basarabiei de România, arătând că aceste fapte nu sunt cunoscute delegaţiei noastre.
În această ordine de idei, Langa Râşcanu a arătat că, fără îndoială, trebuie să fi existat victime de ambele părţi în decursul operaţiunilor militare din anul 1918, care au fost efectuate sub supravegherea autorităţilor Republicii Moldoveneşti Independente, în scopul de a scăpa de anarhia provocată de trupele ruseşti răsculate şi de dezertorii care jefuiau, masacrau şi incendiau tot ce întâlneau în calea lor.
În concluzie, Langa Râşcanu a arătat că nu se pot imputa autorităţilor militare române, puse sub ordinele guvernului basarabean, consecinţele turburărilor, a căror responsabilitate să cadă, în mod firesc, asupra celor care le-au provocat.
În aceeaşi ordine de idei, Langa Râşcanu a reamintit şi sângeroasele represiuni din Rusia, următoare Marii Revoluţii din Octombrie 1917, arătând că, din nenorocire, era firesc să fie câteva victime şi în Basarabia în împrejurări asemănătoare, adăugând şi faptul că turburările din Basarabia au fost repede oprite şi că n-au avut nici o legătură cu votul Sfatului Ţării privitor la alipirea Basarabiei la România.
„Votul Sfatului Ţării, a precizat Langa Râşcanu, a avut loc după 2 luni de la intrarea trupelor române în Basarabia şi hotărârea privitoare la alipirea Basarabiei la România a fost luată într-o atmosferă pe deplin calmă, paşnică şi fără nici o presiune”.
Continuându-şi cuvântarea, Langa Râşcanu s-a oprit apoi asupra plebiscitului spunând (citez textual):
„Plebiscitul pe care, spre părerea noastră de rău, îl cere delegaţia sovietică, este un mijloc excepţional, bun pentru a rezolva dificultăţi internaţionale, acolo unde nu este posibil a se stabili prin alt mijloc drepturile politice.
Populaţia Basarabiei are însă un caracter eminamente român şi a manifestat în repetate rânduri voinţa sa de a se realipi de România.
În acest caz propunerea plebiscitului are un caracter inutil şi vexatoriu.
Delegaţia română ia act de declaraţia delegaţiei sovietice în care afirmă că nu-şi poate schimba punctul de vedere.
„Delegaţia română regretă că toate sforţările sale de-a ajunge la o înţelegere amicală au găsit un ecou atât de slab, fiind convinsă că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ajunge la o înţelegere.
Delegaţia română speră că guvernul sovietic va binevoi să revină la cele stabilite cu prilejul întrevederilor de la Laussanne”.
În continuare, şeful delegaţiei noastre a afirmat că guvernul român este gata să reînceapă negocierile de îndată ce guvernul sovietic îşi va manifesta dorinţa să le continue pe bazele stabilite la Laussane, precizând că, în caz contrar, întreaga responsabilitate privitoare la soarta conferinţei va reveni guvernului sovietic.
În continuare, Langa Râşcanu a declarat că în urma constatării că partea sovietică persistă în atitudinea sa neconciliantă, delegaţia noastră se vede silită să întrerupă negocierile şi să se întoarcă în ţară.”
Astăzi este greu să-ţi imaginezi în ce condiţii se negocia cu noile autorităţi sovietice care, pe măsură ce îşi consolidau poziţiile în noul stat, deveneau nu pur şi simplu mai îndrăzneţe, ci chiar obraznice şi impertinente, făcând abstracţie de diplomaţie şi tradiţii seculare de negociere. E limpede că, în mare parte, sovieticii doreau, pur şi simplu, să simuleze negocierile ca să aibă o acoperire pentru ziua când va fi nevoie să schimbe tactica şi accentele în relaţiile cu România.
În finalul acestor însemnări, Gherman Pântea scrie:
„După închiderea lucrărilor conferinţei ruso-române de la Viena, delegaţia noastră a dat o recepţie la care au participat, în afară de membrii delegaţiilor de la conferinţa ruso-română şi altă delegaţie română, care se găsea în acea vreme în Austria pentru tratative cu acest stat.
De asemenea, au luat parte la această recepţie Ion Mitilineu, ministrul României la Viena, precum şi numeroşi reprezentanţi ai presei vieneze şi străine.
După o scurtă cuvântare ţinută de Langa Râşcanu, căruia i-a răspuns doctorul Salchind în numele ziariştilor prezenţi, a luat cuvântul Ion Nistor, ministru al Bucovinei, care făcea parte din delegaţia română însărcinată cu purtarea de tratative cu statul austriac.
Ion Nistor şi-a început cuvântarea prin a mulţumi presei pentru interesul pe care l-a manifestat faţă de tratativele ruso-române de la Viena, după care a făcut, ca istoric, o amplă expunere asupra drepturilor istorice pe care le are România asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, declarând că guvernul român este gata să reia negocierile cu Uniunea Sovietică imediat după ce aceasta va recunoaşte Nistrul drept frontieră care îi desparte de noi.”
Aici memorialistul Gherman Pântea ne dezvăluie una dintre cele mai interesante pagini din istoria noastră, cum s-a luptat împotriva recunoaşterii unirii Basarabiei cu România. În culisele diplomaţiei sovietice erau ascunse multe surprize:
„După recepţia dată de delegaţia noastră, a avut loc în saloanele ambasadei sovietice de la Viena, o recepţie oferită de către partea sovietică presei vieneze şi străine.
La această recepţie a luat parte, în afară de întreaga delegaţie sovietică şi de ziarişti, o aşa-zisă „delegaţie adusă în mod special de la Moscova”.
Această delegaţie era compusă din: Vladimir Ţiganco, fost şef al fracţiunii ţărăneşti din Sfatul Ţării; Schmidt, fost primar al Chişinăului; Nicolae Ferendino, fost primar al oraşului Akerman (Cetatea Albă) şi Gheorghe Broască, ţăran moldovean din judeţul Chişinău.
În timpul recepţiei a luat cuvântul Krestinski, şeful delegaţiei sovietice, care printre altele a spus (citez textual):
„Congresele sovietice sunt expresia cea mai vie a voinţei populare şi ele sunt de fapt mai democratice decât plebiscitul.
Când am propus cu toate acestea un plebiscit pentru Basarabia, am făcut o concesie României, pentru a se uşura acceptarea propunerii noastre.
Sute de mii de refugiaţi basarabeni din Uniunea Sovietică şi delegaţii lor trimişi la Conferinţa de la Viena cer plebiscitul pentru Basarabia şi noi susţinem cu toată tăria doleanţele lor”.
După Krestinski a luat cuvântul Vladimir Ţiganco, conducătorul „delegaţiei refugiaţilor basarabeni din Uniunea Sovietică”, care a citit în limba rusă o declaraţie pro sovietică, care a fost apoi înmânată, în traducere germană, ziariştilor participanţi la conferinţă.
Cred, nu lipsit de interes, să mă opresc puţin şi asupra persoanei principalilor membri ai acestei „delegaţii”.
Atât Schmidt şi Ţiganco, care aveau pretenţia că reprezintă Basarabia, nu aveau, de fapt, nici o legătură cu Moldova dintre Prut şi Nistru.
Schmidt a fost în timpul regimului ţarist avocat-practicant la Petrograd (Leningradul de azi), iar Ţiganco – inginer în Statele Unite ale Americii.
Ambii au luptat în Basarabia împotriva bolşevicilor, mai târziu la Paris, alături de Maclacov şi Crupenski, au fost contra românilor, ca apoi să apară aici la conferinţa de la Viena alături de bolşevici!”
Cum este şi firesc în asemenea cazuri, orice întrevedere la nivel diplomatic presupune şi relaţii neoficiale, care au o pondere la fel de mare şi poate sunt chiar mai importante decât cele oficiale, fiindcă dezvăluie adevăratele intenţii ale părţilor aflate în negocieri şi, în acest sens, memoriile lui Gherman Pântea sunt o ilustrare perfectă a tezei:
„Este locul să arăt că, după terminarea recepţiei oferite de către delegaţia sovietică presei vieneze şi străine, eu am fost invitat, în mod particular, la Ambasada sovietică de către Krestinski, conducătorul delegaţiei sovietice.
La această întrevedere, Krestinski mi-a declarat că regretă foarte mult faptul că această conferinţă a eşuat, dar că, apreciind atitudinea mea obiectivă din tot timpul cât a durat conferinţa şi ţinând seama şi de faptul că în realitate eu reprezentam Basarabia, ca fost preşedinte al Comitetului Central ostăşesc moldovenesc, iar ca vicepreşedinte al Camerei deputaţilor, demnitate pe care o aveam în acea vreme, reprezentam România, el, pe propria răspundere, mi-a făcut următoarea propunere, în scopul de a lichida problema Basarabiei: „România să cedeze Uniunii Sovietice judeţele: Hotin, Ismail şi Cetatea Albă, a căror populaţie, în majoritate, nu este moldovenească, iar în schimbul acestei cedări, Uniunea Sovietică va recunoaşte restul teritoriului dintre Prut şi Nistru, în care elementul predominat este moldovenesc, ca făcând parte din România”.
Răspunsul pe care eu l-am dat lui Krestinski la propunerea sa, a fost următorul: „Eu, care în calitate de deputat în Sfatul Ţării am votat unirea întregii Basarabii cu România în graniţele ei actuale, nu pot face acest târg şi nu pot ceda Uniunii Sovietice un teritoriu, care încă după războiul din Crimeea din anul 1856 a aparţinut Moldovei”. Am mai adăugat şi faptul că România are nevoie şi ea de gurile Dunării şi de ieşirea la mare, în aceeaşi măsură ca şi Uniunea Sovietică şi că, neputând deci să-mi însuşesc acest punct de vedere, cu atât mai mult nu-l pot propune guvernului român.
Dar, folosind acest prilej, i-am propus lui Krestinski cu asentimentul prealabil al lui Ion Brătianu, primul-ministru al României din acea vreme, că suntem dispuşi să cedăm Uniunii Sovietice tezaurul nostru aflat la Moscova, care în timpul primului război mondial a fost trimis acolo din motive de siguranţă, în schimbul recunoaşterii actului unirii Basarabiei cu România.
Este cazul să precizez că acest mandat mi-a fost încredinţat mie de către Ion Brătianu, primul-ministru, fără ştirea delegaţiei oficiale.
La propunerea mea, Krestinski mi-a răspuns zâmbind că din tezaurul nostru de la Moscova au rămas doar casetele, deoarece, fiind ameninţată din toate părţile de armate străine, Uniunea Sovietică a fost nevoită să cheltuiască tot aurul din Rusia, atât al ei, cât şi a altor ţări, pentru a se putea apăra de duşmani.
Este iarăşi cazul să precizez că, la despărţire, Krestinski mi-a declarat în mod amical că Uniunea Sovietică nu va face niciodată război pentru Basarabia, dar că ea va aştepta un moment diplomatic prielnic, când Basarabia îi va reveni, fapt care s-a şi întâmplat la 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică, ca mare putere, ne-a luat Basarabia printr-un ultimatum, deşi numai cu 7 ani în urmă, la 3 iulie 1933, avusese loc la Londra semnarea Protocolului, prin care toate ţările semnatare, inclusiv România, în frunte cu Uniunea Sovietică, îşi luaseră obligaţia de a respecta graniţele existente la acea dată!
* * *
În paginile precedente am căutat să expun, cu toată obiectivitatea şi cu deplin simţ de răspundere faţă de istorie, punctele de vedere ale delegaţiei sovietice, precum şi cele ale delegaţiei noastre.
Din expunere este clar că partea sovietică s-a străduit să demonstreze că dacă armata română nu ar fi intrat în Basarabia înainte de actul Unirii, această unire nu s-ar fi putut realiza.
Nu am împărtăşit niciodată aceste puncte de vedere.
Trebuie să demonstrez, totuşi că populaţia basarabeană era incontestabil revoluţionară şi că printre ofiţerii armatei române din acea vreme, unii, fiind moşieri, au tolerat abuzuri şi răzbunări ale moşierilor basarabeni faţă de populaţia ţărănească.
Atitudinea acestor ofiţeri ai armatei române a provocat nemulţumiri în rândul populaţiei basarabene şi a indispus profund o mare parte din deputaţii Sfatului Ţării, în special pe reprezentanţii populaţiilor minoritare.
Această stare de lucruri m-a determinat pe mine, în calitate de ministru de război al Republicii Moldoveneşti, să contactez personal pe generalul C.Prezan, şeful Marelui Cartier General al armatei române, pe atunci cu sediul la Iaşi, care,
în urma celor arătate de mine, a emis către trupele din Basarabia, ordinul semnat de către generalul Lupescu, şeful Marelui Stat Major, pe care îl reproduc în rândurile de mai jos, in extenso:
„Din ştiri particulare s-a aflat că comandamentele noastre din Basarabia cred de datoria lor să-i puie din nou pe moşieri în stăpânirea lucrurilor de care ei au fost deposedaţi prin mişcarea revoluţionară ce a avut loc înainte de intrarea oştilor noastre din Basarabia.
Cum această purtare învrăjbeşte pe ţărani, mai cu seamă că duşmanii noştri i-au ridicat împotriva noastră, tocmai pe cuvântul, că armata românească a fost adusă în Basarabia de foştii moşieri pentru a statornici din nou vechea stare de lucruri şi cum avem interesul de a înlătura noi turburări, vă rog să binevoiţi a lua măsuri, ca oastea noastră să nu se mai amestece în treburile dintre moşieri şi ţărani”.
Trebuie să socotim ca bună starea de lucruri pe care am găsit-o în clipa intrării noastre în Basarabia, iar pentru faptele întâmplate mai înainte, moşierii trebuie să se adreseze stăpânirilor locale”.
ss. General Lupescu
Personal, am nestrămutată convingerea că dacă armata română nu venea în Basarabia, nu numai că se făcea unirea cu România, dar mai mult, cred că ar fi votat pentru această unire şi cei 33 de membri ai Sfatului Ţării, care reprezentau populaţiile minoritare şi care s-au abţinut de la vot.
Raţiunea pentru care ar fi votat pentru unire şi ceilalţi 33 de deputaţi, este următoarea:
Înainte de Unirea Basarabiei cu România, 27 martie 1918, între Republica Moldovenească şi Uniunea Sovietică a luat fiinţă Ucraina, stat naţional independent şi şovin, ocupat în acea vreme de armatele germane.
Este adevărat că cei 33 de deputaţi minoritari aveau simpatii reale pentru ruşi, pentru Uniunea Sovietică, însă în nici un caz pentru Ucraina şovină şi cu atât mai puţin pentru armata germană de ocupaţie din această ţară, armată violentă şi barbară ca întotdeauna.
Puşi în faţa acestor alternative: Unirea cu Ucraina naţionalistă şi şovină, ocupată de armata germană, sau cu România, căci unirea cu Uniunea Sovietică nu era practic posibilă din cauză că între Uniunea Sovietică şi Basarabia exista statul independent al Ucrainei, desigur că aceşti 33 de deputaţi minoritari ar fi votat şi ei pentru Unirea Basarabiei cu România, aşa cum a făcut marea majoritate a membrilor Sfatului Ţării, şi anume un număr de 87 de deputaţi.
REGELE FERDINAND I
UNIREA BASARABIEI
La aproape o jumătate de veac de la conferinţa ruso-română de la Viena, am reconstituit, din memorie şi cu ajutorul materialelor publicate în acea vreme, întreaga atmosferă în care s-au desfăşurat discuţiile privitoare la ţinutul în care am văzut pentru prima oară lumina zilei. Cu toată durerea, însă, am căutat să spun lucrurilor pe nume, pe faţă, căci a ascunde adevărul sub firma unui patriotism fals este cea mai mare greşeală.
De aceea, oricât de neplăcut şi supărător ar fi pentru amorul nostru naţional, adevărul am căutat să-l spun deschis şi curajos, fiind convins că fac un bine neamului meu.
Ca fiu al acestei părţi din trupul Moldovei, căreia i-am jertfit cei mai frumoşi ani ai vieţii mele, am căutat să reflect cinstit cum au decurs lucrurile conferinţei, având puternica convingere că şi cu acest prilej servesc din adâncul inimii mele Basarabia în care, din cele mai îndepărtate vremuri, au trăit, au muncit şi se odihnesc părinţii şi strămoşii
mei.
Pântea Gherman”
Personalitatea lui Gherman Pântea, pe tot parcursul vieţii şi chiar după moarte, a fost aureolată de un sentiment delicat de duplicitate. De vină era chiar caracterul lui aventuros, deschis spre paşi neformali. Chiar de la bun început, în Istoria mişcării naţionale din Basarabia a apărut o dilemă legată de telegrama trimisă de Gherman Pântea de la Cartierul general al armatei ruse şi adresată tuturor comandaţilor de unităţi în care îşi satisfăceau serviciul militarii moldoveni, rugându-i să înlesnească participarea lor la şedinţele de selectare a delegaţiilor pentru Congresul militarilor moldoveni, care urma să aibă loc în luna octombrie 1917 la Chişinău.
În această telegramă era indicată şi cota de participare la Congres şi necesitatea asigurării delegaţiilor cu diurne. O telegramă similară, cam la o săptămână diferenţă, a fost expediată de Ştefan Holban şi Ion Păscăluţă, având un conţinut aproape similar.
Astăzi, în jurul acestor două telegrame se mai fac ipoteze, se discută aprins, iar fiul lui Ştefan Holban, Eugen, a editat chiar o carte priovitor la această problemă controversată, în care demonstrează că telegrama, de fapt, a fost una şi aceeaşi şi primatul ideii şi realizarea ideii a aparţinut echipei Ştefan Holban – Ion Păscăluţă.
Nu încercăm să polemizăm cu nimeni şi, de aceea, în această carte vom reproduce autografele ambelor telegrame, pornind de la gândul că, indiferent care a fost conjunctura, rolul acestor telegrame a fost imens în istoria noastră, căci convocarea Congresului militarilor moldoveni a pus bazele primului parlament basarabean, Sfatul Ţării.
Aceeaşi atitudine delicată faţă de personalitatea lui Gherman Pântea a existat în perioada interbelică, fiind motivată prin caracterul său. Era un om deschis, care nu se temea să pună problemele pe faţă, să trăiască viaţa aşa cum şi-o imaginează el, şi de aceea, multă vreme, în Chişinău a circulat o poveste frumoasă, când, pentru nişte impozite, primarul de Chişinău a fost judecat la o zi de puşcărie şi, dimineaţa, prietenii l-au dus cu trăsura şi cu tot alaiul pe Gherman Pântea la închisoare, iar seara l-au luat de acolo, făcând un chef de pomină. Acest detaliu mi l-a mărturisit Alexandru Cononov, al cărui tată, figură influentă în Chişinăul de odinioară, era prieten cu Gherman Pântea şi participase la această „pedepsire” a primarului de Chişinău.
Multă lume încerca să pună la îndoială onestitatea politică a lui Gherman Pântea, crezând că aderarea lui la Partidul Naţional-Ţărănesc era mai mult o chestie de conjunctură. Dar şi aici oponenţii nu au dreptate. Drept mărturie reproducem o scrisoare-autograf, semnată de un bun regăţean, Dumitru M. Căldare, care consemna:
„3 Iunie (1919)
Iubite Dle Pântea,
În primul loc o prietenească strângere de mână pentru gestul demn şi frumos ce ai făcut întru apărarea lui C. Stere. Îţi face cinste. Dacă basarabenii îl vor şi alege pe Stere în Constituantă, vor da cea mai bună lecţie de bună cuviinţă politicienilor din Regatul Vechi.
Îţi trimit „poza” mea, după cum am vorbit împreună, şi cu câteva note scrise în pripă:
„D.M. Căldare, născut la 4 octombrie 1876, în corn. Hangu, jud. Neamţu-Jiu, învăţător rural.
A luat licenţa în ştiinţe fizico-chimice la Universit. din Iaşi, în 1899. Profesor la şc. normală de învăţători „Vasile Lupu” din Iaşi şi preparator de Mineralogie şi Metrografie (?) la Universitatea din Iaşi — a fost inspector şcolar în 1910-12, inspector general şcolar în 1912, secretar gl (general) al Ministerului şcoalelor, în 1918.
În februarie 1918, a fost însărcinat de guvernul Averescu ca delegat tehnic pentru învăţământ pe lângă guvernul Republicii Moldoveneşti din Basarabia. În această calitate, a fost sfătuitor în organizarea şcoalei naţionale în Basarabia. Totodată, a organizat serviciul cultural al propagandiştilor învăţători şi profesori secundari în întreagă Basarabie.
A luat parte activă la pregătirea marelui act de la 27 Martie, de alipire a Basarabiei la Ţara-mamă.
Cred că ajunge!
Cu o prietenească strângere de mână
D.M. Căldare”
Tot la acest capitol este trecută comportarea lui Gherman Pântea la Odessa, când nu numai că a încercat să salveze populaţia evreiască a acestui oraş, utilizând toate mijloacele pe care le avea la îndemână, dar şi faptul că a salvat-o de la moarte pe sora mareşalului Tolbuhin, care mai târziu, în mai multe rânduri, a intervenit în favoarea lui Gherman Pântea, scoţându-l din închisoare, amănunt ce creea aceeaşi umbră de suspiciune invidioasă.
Da, el a ştiut să jongleze foarte abil între militarii români, militarii germani şi partizanii sovietici, fiind o autoritate civilă, care a renăscut Odessa din ruine şi, în timp de război, i-a dat o viaţă mai înfloritoare decât putea să-şi imagineze acest oraş portuar.
Mărturiile orăşenilor au fost depuse în procesul lui Gherman Pântea, şi le reproducem ca pe nişte documente autentice ale epocii.
În Republica Populară Română el a fost arestat în mai multe rânduri dar, cum ajungea în faţa corpului de judecată, era achitat. Nimeni n-a putut demonstra că Gherman Pântea a fost un criminal de război. Este un caz aproape unic, când un fost conducător administrativ în timp de război n-a fost judecat la ani grei de puşcărie, sau împuşcat, cum s-a întâmplat cu mareşalul I. Antonescu, profesorul universitar Gr. Alexianu ş.a.
Cum putem explica un asemenea destin? Cine a reuşit să formeze în Gherman Pântea o asemenea fiinţă abilă, care în situaţiile cele mai delicate alegea soluţiile cele mai rezonabile? Întotdeauna, într-o rezolvare a problemelor Gherman Pântea a ales poziţia omului de jos. Dacă procedase într-un fel sau altul, şi omul de jos avusese încredere îl el ca într-un conducător, dacă îi reuşeşte să facă ceea ce aştepta lumea de la el, înseamnă că şi-a atins scopul propus.
Acest principiu l-a utilizat în toate situaţiile, şi în momentul arestării lui Ilie Catărău la Chişinău, în 1917, şi în momentul apărării lui Constantin Stere, la 1919, şi în momentul apărării evreilor la Odessa, în 1941, şi n-a dat greş niciodată, fiindcă de partea lui a fost mulţimea. A ştiut să-şi poziţioneze foarte reuşit Eul personal, încât să nu stingherească opinia mulţimii. Şi de aici vine şi simpatia pentru acest om.
Ca primar al Chişinăului, a fost delegat de Guvernul României la Roma pentru a înmâna actele pentru o casă de la Chişinău pe care regele o dona mareşalului Badoglio, pentru contribuţia la recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România.
Tot Gherman Pântea a insistat ca în centrul Chişinăului să fie înălţată statuia regelui Ferdinad I, pe locul unde mai târziu s-a amplasat o statuie a lui Gr.Kotovski, apoi, temporar, a fost instalat Ştefan cel Mare, iar mai apoi V.I.Lenin.
Calitatea de primar de Odessa este capitolul inedit din viaţa lui Gherman Pântea.
În 1941, mareşalul Antonescu, care avea o mare consideraţie pentru el, i-a solicitat să fie primar general al Odessei.
La Odessa, a ajuns întovărăşit de George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, care, după război a fost împuşcat împreună cu grupul mareşalului Antonescu.
În nişte însemnări publicate de Olivian Verenca, întitulate Administraţia civilă română în Transistria (Chişinău, 1993), găsim mărturiile fostului guvernator:
„18 octombrie 1941. A treia zi după căderea Odessei, plec însoţit de domnul Gherman Pântea, pe care-l numisem primar general, să fac instalarea d-sale ca primar al Odessei. O zi plină de soare de toamnă, cu şoseaua gemând de praf, cu camioanele care alergau în toate părţile, stârnind nori sălbatici şi sufocanţi. Cu cât te apropiai de Odessa, o lume veselă de militari se îndruma în toate direcţiile, spre a intra în oraşul care costase atât de mult sânge românesc şi unde vitejia soldatului nostru crestase în cartea istoriei nestimată slovă de mărire.
Iată întăriturile de apărare ale Odessei, şanţurile contra carelor, iată câmpurile sfârtecate de obuzele ce căzuseră unul după altul, iată în sfârşit Vacarjanii, cu măreţul şi impresionantul cimitir al eroilor grăniceri din stânga, cu movila unde a fost postul de observaţie şi comandă al generalului erou Potopeanu, acela care vine azi să conducă mai departe destinele Administraţiei din Transnistria.
Emoţia creşte pe fiecare clipă. Iată bariera oraşului: magazii şi fabrici sunt în flăcări. La fiecare pas cadavre omeneşti; cu cât înaintăm, mişcarea şi îngrijorarea e mai mare; oraşul n-are un geam, pretutindeni apar ruinele bombardamentului. În cartierul Moldovanca şi pe bulevarde, caii ce n-au putut fi evacuaţi au fost împuşcaţi de ruşi şi au început să se umfle. Un furnicar de lume militară pretutindeni; baricade temeinic ridicate la fiecare colţ de stradă; pietre de pavaj scoase şi puse de-a curmezişul; tractoare, maşini, căruţe, fiare vechi, tot ce mintea omenească poate improviza, fuseseră ridicate în grămezi în mijlocul străzilor spre a împiedica trecerea; gropi adânci de obuze, şanţuri, tranşee, coloane, tunuri, camioane, indicatoare, comandamente, gărzi, un zgomot şi o mişcare asurzitoare.
Portul, un furnicar de fiare vechi, de maşini arse, de resturi ale unui dezastru fără precedent, de tunuri rămase neatinse, de fum ridicându-se din magaziile ce ardeau, de cheiuri pârjolite, de vase scufundate.
Şi printre toată această lume de mişcare şi de zgomot, printre tristeţe şi jale, populaţia locală, ieşită din ascunzători, scăpată de prima spaimă a ocupaţiei, stătea credincioasă şi tăcută, la rând, cu găleţile în mână, spre a primi apa sălcie şi sărată a puţurilor ce se improvizaseră.
Cufundat în contemplarea acestui spectacol, aproape uitasem de domnul Pântea, care mergea lângă mine tăcut, fără să scoată o vorbă.
Într-un târziu, îi spusei: „Iată Odessa, în care vei fi primar. Ştii unde este Primăria? Nu ştiu. Am putea oare găsi primăria? Cred că da, dar nu e bine să intrăm încă într-o clădire devastată, fără geamuri, necontrolată de nimeni. Bine, te las aici, domnule primar general; trebuie să facem din Odessa un oraş”.
Toţi ştim că războiul înseamnă distrugere şi moarte.
Toate materialele propagandei sovietice ne-au convins cu prisosinţă că armata română a fost o armată ce a semănat doar teroare. Nimeni, însă, în istorie, nu vrea să pomenească cazul unic al oraşului Odessa, în care locuitorii au trăit trei ani de război mai interesant decât mulţi ani de pace.
Dacă luăm în consideraţie faptul că la Odessa alături de comenduirea militară română, activa comenduirea germană, ne putem imagina cât de greu îi venea să manevreze unui primar civil, care avea pe seama lui populaţia numeroasă a unui oraş rămas fără apă şi fără alimente. Retregându-se, Armata Roşie a aruncat în aer staţia electrică, ce asigura pomparea apei în oraş. În timp de trei săptămâni Gherman Pântea a reuşit s-o pună în funcţie, a reuşit să pornească uzinele, să reconstruiască clădirile distruse, să redeschidă universitatea, teatrul de operă, reparând chiar parcurile şi scările celebre de la Odessa.
Dar cea mai interesantă întâmplare este legată de sora mareşalului Tolbuhin care, pe timpul războiului, a rămas la Odessa şi lucra la primărie. Îmbolnăvindu-se grav, urma să fie operată şi soarta ei depindea de voinţa chirurgului, care la acea vreme era rector al universităţii din Odessa şi care nu vroia să opereze pe sora unui mare comunist. Gherman Pântea a intervenit personal şi Lidia Tolbuhin a fost operată. Evident că, la plecare, tot el, a avut grijă ca aceasta să nu nimerească în mâinile ghestapoului german, fapt pentru care, atunci când autorităţile române au încercat să-l judece, învinuindu-l de crime de război, mareşalul Tolbuhin a intervenit şi l-a eliberat. Acest capitol din viaţa sa, Gherman Pântea l-a descris în paginile întitulate sugestiv – Triumful dreptăţii:
„TRIUMFUL DREPTĂŢII
Procesul meu
Cuvânt înainte
M-am gândit mult şi am ajuns la convingerea că dacă nu voi povesti pe larg ce am găsit şi am realizat la Odessa – timp de 2 ani şi jumătate cât am administrat acest mare oraş de la Marea Neagră – procesul meu, terminat până la urmă cu mare triumf, poate nu ar fi fost destul de clar pentru toată lumea.
De aceea m-am hotărât să scriu. Administrarea Odessei de către români în timpul unui război crâncen a fost o epocă, o istorie, căci a reuşi să administrezi un oraş cu populaţie străină, de aproape un milion de oameni, şi să-i asiguri nu numai o viaţă îndestulătoare, dar chiar frumoasă, recunoscută de ruşii înşişi, înseamnă că administraţia de la Odessa a dat [susţinut] un examen excepţional de conştiinţă, maturitate şi mare răspundere atât politică, cât şi gospodărească. Cine a vizitat Odessa în timpul administraţiei româneşti, a văzut cu ochii lui bogăţia pieţelor alimentare din acest mare oraş, progresul rapid al refacerii oraşului, distrus de bombardamente, şi marea şi frumoasa mişcare culturală, începând cu şcoala primară şi terminând cu Universitatea şi Opera.
Povestirea mea este o povestire sinceră. Administrarea Odessei a avut aspecte diferite: înălţătoare şi foarte triste. Le-am descris aşa cum au fost, cum le-am trăit şi văzut, cu părţile lor frumoase şi luminoase, şi cu părţile lor extrem de triste. Cetirea acestei povestiri va deştepta adeseori o legitimă mândrie, dar de multe ori şi o legitimă amărăciune. Mi-am permis să spun lucrurilor pe nume, pe faţă, pentru a evita altă dată greşeli, care pentru o naţiune mică devin fatale. Ascunderea unor abuzuri grave, sub forma unui patriotism fals, este cea mai mare greşeală. Aşa am făcut noi şi cu alte provincii ale noastre, unde am acoperit greşeli grave de administraţie şi abuzuri nepermise, – dar această toleranţă inconştientă ne-a fost până la urmă fatală.
De aceea, oricât de neplăcut şi supărător pentru persoane, oricât de sensibil pentru amorul nostru naţional, ar fi adevărul, eu am căutat să-l spun deschis şi curajos, fiind convins că fac un bine ţării mele.
Povestirea mea se împarte în trei capitole. Unul cuprinde povestirea [perioada]
de la venirea mea la Odessa, 18 octombrie 1941, şi până la plecarea mea de acolo, 20 martie 1944. Capitolul al doilea cuprinde: păţania mea după plecarea de la Odessa. Capitolul al treilea cuprinde: rechizitoriul procurorului militar după notele stenografice şi sentinţa legalizată a Tribunalului Militar.
Capitolul I
Cunoşteam oraşul Odessa din copilărie, căci, făcându-mi studiile în oraşul Cetatea Albă, pe timpul ruşilor – Akerman, veneam de la Bălţi, locul naşterii mele, cu trenul până la Odessa, iar de aici plecam la Cetatea Albă cu vaporul Turghenev. Prin anii 1910-1914, când îmi făceam studiile la Cetatea Albă, Odessa ajunsese la apogeul frumuseţii şi bogăţiei sale. Înzestrată cu cel mai mare port al Mării Negre, care pe atunci, ca şi acum, era o mândrie a poporului rus, Odessa, cu toate bogăţiile ei şi cu frumuseţea Mării Negre, devine punctul de atracţie nu numai pentru întreaga populaţie a marelui teritoriu rus, dar ea atrage şi lumea din ţările străine, care vin să ne petreacă zile de odihnă în acest mare port şi oraş de la Marea Neagră. Oraşul şi portul Odessa a luat fiinţă în anul 1794, după războiul ruso-turc, când pământul dintre Bug şi Nistru a trecut sub stăpânirea rusă, evident însoţit de bogăţiile şi frumuseţile Mării Negre. Graţie portului Odessa, care devine centrul de descărcare a mărfurilor ruseşti venite din străinătate pe apă, oraşul Odessa ia o dezvoltare uriaşă şi numai după 100 de ani de la înfiinţarea lui, şi anume în anul 1894, populaţia Odessei număra 750 000 de locuitori. Oraşul, cu o climă destul de dulce în comparaţie cu clima de atracţie a marii aristocraţii ruseşti, care în semn de admiraţie şi mulţumire denumeşte oraşul Odessa Crasaviţa Odessa, adică româneşte Oraş frumos. Denumirea era justă, căci Odessa era şi frumoasă şi bogată. Odessa a fost şi este frumoasă prin străzile ei mari şi largi, acoperită cu multă verdeaţă şi pomi decorativi de tot felul, cu clădirile ei măreţe şi impunătoare şi, în fine, cu superba, splendida Marea Neagră, care, cu valurile ei muzicale, dă marelui oraş şi port o înfăţişare excepţional de atrăgătoare şi frumoasă. Suflet mare, pricepere, entuziasm şi energie au depus pentru înflorirea Odessei revoluţionarii francezi refugiaţi, care au rămas nemuritori pentru Odessa, recunoscătoare acestor mari edili, le-a imortalizat numele lor prin în statui frumoase şi străzi măreţe. Oraşul Odessa a fost construit de cei mai celebri arhitecţi italieni. Odessa a fost şi este nu numai un oraş frumos, dar şi un oraş bogat, bogat din toate punctele de vedere, căci dată fiind poziţia ei economică, Odessa a devenit un centru industrial de cea mai mare importanţă pentru poporul rus. Populaţia Odessei, cosmopolită, de aproape un milion de suflete, îşi iubeşte mult oraşul şi bogăţiile lui şi pune mult suflet şi dragoste pentru ridicarea şi înflorirea oraşului lor. În tinereţe, am vizitat toate oraşele mari ale Rusiei şi anume: Petrogradul, Moscova, Kievul. Erau oraşe mari, frumoase, bogate, dar Odessa se părea că le întrece pe toate în frumuseţea şi bogăţiile ei. Desigur, farmecul acesta îl dădea oraşului Odessa frumuseţea Mării Negre. Ruşii erau aşa de îndrăgostiţi de Odessa, încât, întrebându-se unul pe altul ce oraşe mari au vizitat în Rusia, dacă unul spunea că nu a vizitat Odessa, celălalt îi răspundea indignat: „Dacă nu ai vizitat perla noastră Marea Neagră, înseamnă că nu ai văzut nimic”. Acest oraş frumos şi bogat, l-am cunoscut şi l-am iubit şi eu, ca toţi ruşii, căci într-adevăr oraşul Odessa era şi frumos, şi bogat, şi vesel. L-am văzut ultima dată, în luna august 1917 şi nu l-am mai revăzut decât la 18 octombrie 1941, când am venit la Odessa ca primar general al acestui mare oraş şi port de la Marea Neagră. Niciodată nu am visat şi nu m-am gândit că voi ajunge părintele oraşului, pe care aşa de mult l-am iubit în tinereţe. Dar destinul este mai tare decât legile omeneşti.
La 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS. Eu am fost mobilizat la Comandamentul Armatei a IV-a. Comandantul armatei era generalul Nicolae Ciupercă. Consilier juridic al armatei era un înalt magistrat de la Curtea de Casaţie, care demobilizându-se, iar locul lui devenind vacant, generalul Ciupercă m-a rugat să ocup eu acest post, căci, venind în discuţie diferite probleme în legătură cu Basarabia, eu voi fi în măsură să le rezolv mai uşor, fiind de origine basarabean. Comandamentul Armatei a IV-a fiind la Huşi, în ziua de 14 iulie 1941, adică cu două zile înainte de ocuparea Chişinăului, am fost chemat de generalul Ciupercă care, pe un ton foarte solemn, îmi redă o listă, pe care erau scrise la maşină vreo 100 de nume. Generalul adaugă imediat, că această listă este trimisă lui de la Cabinetul militar al mareşalului Antonescu şi urmează, ca la intrarea în Chişinău, persoanele enumerate să fie împuşcate fără judecată, fiind considerate indezirabile pentru neamul românesc. Generalul, dându-şi seama, probabil, de gravitatea faptului, m-a rugat să controlez şi eu lista, ca nu cumva să se fi strecurat pe acolo, vreun „bun român”, care să cadă victimă represaliilor nejustificate. Am cetit lista şi m-am îngrozit, văzând cine trebuie să fie împuşcaţi fără judecată. O parte din persoanele de pe listă erau, într-adevăr, elemente progresiste şi înainte de anul 1940, dar nimeni nu se gândea nu numai să le împuşte, dar nici să le facă procese pentru cerinţele lor politice, iar marea majoritate erau diferiţi funcţionari, de la diferite instituţii, precum primăria Chişinău, administraţia financiară, direcţia silvică, şi marea majoritate, lucrători de la uzinele electrice din Chişinău, care într-adevăr, prin concepţia lor erau totdeauna de stânga, dar de aici şi până la împuşcarea fără judecată era cu neputinţă pentru o ţară civilizată. Am intrat în Chişinău la 17 iulie dimineaţa, împreună cu generalul Ciupercă şi generalul Pălăngeanu, şeful lui de stat major. Cum casa mea din Chişinău am găsit-o intactă, am rugat pe ambii generali prima noapte, să poposească la mine. Fata din casă, care făcuse serviciul la birourile Radiodifuziunii sub regimul sovietic, instalate în casa mea, în lipsa mea, a improvizat o masă modestă pentru musafirii sosiţi în Chişinău. Pe la orele 10 seara, vine foarte agitat la mine acasă colonelul Eugen Dumitrescu, care ţinea legătura cu Comandamentul german şi cere generalului Ciupercă lista cu proscrişii, pentru ca germanii să-i execute în acea noapte. Românii făcuseră liste, iar germanii urmau să-i împuşte pe indezirabili. Această listă era alcătuită de directorul de siguranţă Maimuca, pe baza informaţilor primite de la diferiţi indivizi suspecţi veniţi din Chişinău la Bucureşti ca refugiaţi. Când am auzit acest lucru, m-a pătruns groaza şi revolta şi am hotărât, cu toate riscurile, să salvez de la măcel oameni absolut nevinovaţi. Generalul Ciupercă mi-a cerut lista. Eu m-am sculat în picioare şi în faţa generalilor şi a colonelului Dumitrecu am spus aproximativ următoarele: „Domnilor generali, de dimineaţă şi până acum eu am căutat să adun informaţii despre persoanele care urmează să fie împuşcate fără judecată şi am ajuns la convingerea fermă că majoritatea celor de pe listă nu au absolut nici o vină. Ca basarabean, vă rog, vă implor, nu omorâţi oameni nevinovaţi, nu repetaţi greşelile generalului Broşteanu, care, intrând în Chişinău la 13 ianuarie 1918 cu trupele române, a executat după denunţurile unor ticăloşi o serie de oameni nevinovaţi, iar acest fapt ne-a făcut foarte mult rău mai târziu, în sferele internaţionale, căci ruşii spuneau că unirea Basarabiei s-a făcut sub teroarea armatei române şi a jandarmilor români. Aceasta v-o spun ca fruntaş basarabean, iar ca consilier juridic al armatei, vă fac un referat scris, pe răspunderea mea, în care vă arăt, în mod precis şi categoric, că lista este făcută de oameni de reacredinţă, care nu urmăresc decât răzbunări meschine; dar ca să nu rămână nici un dubiu asupra vinovăţiei persoanelor vizate, propun prin referat ca lista cu cei vizaţi să fie imediat trimisă la Curtea Marţială spre urgentă cercetare”. Generalii, impresionaţi de pledoaria mea, acceptă formula, eu scriu referatul, Ciupercă pune rezoluţie: „Se aprobă” şi, a doua zi, eu am predat lista persoanelor vizate colonelului Pohoată, preşedintele Curţii Marţiale, care, cercetând discret, prin organele sale, activitatea celor vizaţi sub ocupaţia rusească, a găsit vinovaţi numai pe doi, şi anume pe Drugan Alexei, fost secretar general al primăriei Chişinău, condamnat la un an închisoare, şi un muncitor de la uzina electrică din Chişinău, al cărui nume îmi scapă, la 6 luni închisoare, iar restul de 98 au rămas sănătoşi şi voioşi, găsiţi nevinovaţi. Am şi astăzi o adâncă mulţumire sufletească: că prin inspiraţia pe care am avut-o în acel moment hotărâtor, am scăpat de la moarte sigură atâtea suflete nevinovate. Mulţi dintre acei care erau pe lista de indezirabili ce urma să fie executaţi fără judecată sunt astăzi în ţară, şi anume: Gheorghe Stere, fost procuror general al Republicii şi preşedintele Tribunalului Suprem, Mâţă Alexandru, fost deputat şi Decanul Institutului de Planificare, inginerul Veceslav Podoabă, avocatul Nicolae Vasiliu, avocatul Drugan Alexe şi mulţi alţii. Unul dintre ei nu numai că nu mi-a făcut bine, când a ajuns mare, dar mi-a făcut rău. Nu am nici o supărare: fiecare om cu conduita lui şi cu conştiinţa lui. M-am abătut puţin de la subiectul meu, dar am crezut că nu pot ocoli o faptă, care putea să ducă la o crimă cu consecinţe extrem de grave după evenimentele care au urmat.
La 5 august 1941, fiind la Bucureşti, am fost anunţat de ministrul aviaţiei Jienescu, că din ordinul mareşalului Antonescu, el îmi pune la dispoziţie un avion, în dimineaţa zilei de 6 august, pentru ca la orele 9 dimineaţa să mă prezint în audienţă la mareşal în vagonul său din gara Chişinău, fiind chemat în mod expres de mareşal. Sosit la timp, sunt introdus de colonelul Elefterescu, aghiotantul mareşalului, în vagonul de lucru al mareşalului. Nu l-am văzut niciodată până atunci pe mareşalul Antonescu. Mi s-a părut foarte sever. Erau de faţă la audienţa mea generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a IV-a, şi generalul Voiculescu, guvernatorul Basarabiei. Mareşalul Antonescu mi-a spus următoarele: „Domnule Pântea, probabil, şi dumneata ai auzit, ca mulţi alţii, că eu numesc demnitari în posturi de răspundere cu forţa, împotriva voinţei lor. Acest lucru nu este adevărat: este o infamie. Te-am invitat să te rog să primeşti funcţia de guvernator al Transnistriei căci, ca basarabean, cunoşti limba rusă şi vei putea vorbi cu populaţia în limba ei maternă. Am adunat informaţii despre dumneata, ele sunt foarte bune. Ai fost cel mai bun primar al Chişinăului, ai o suficientă pregătire administrativă şi politică. Deci, eşti cel mai indicat din toate punctele de vedere de a ocupa demnitatea de guvernator al Transnistriei, dar te rog gândeşte-te dacă primeşti sau nu această demnitate”. Am întrebat atunci pe mareşal, de ce el, în Basarabia şi Bucovina, unde majoritatea populaţiei este românească, a numit guvernatori militari, iar în Transnistria, unde majoritatea populaţiei este ucraineană, vrea să numească guvernator civil. Mareşalul, care nu suferea contraziceri, s-a formalizat şi mi-a spus că el constată cu regret, că eu nu vreau să-mi iau răspunderea guvernământului Transnistriei. Şi ca atare [m-a numit primar] al oraşului Odessa, unde este sigur că voi face treabă bună, dată fiind experienţa şi pregătirea mea administrativă. De altmintrelea, a adăugat mareşalul, vei fi numai cu titlul primar general, căci, de fapt, vei fi guvernatorul oraşului şi al portului Odessa, căci nemţii nu admit ca Odessa să facă parte din guvernământul Transnistriei,ei pretind că au interese atât în oraş, cât şi în port şi doresc a lua parte activă la administrarea Odessei, dar conducerea vom avea-o noi, românii, aşa că dumneata vei lucra direct cu mine”.
Dându-mi seama că voi fi de mai mare folos populaţiei de la Odessa decât la Comandamentul militar al Armatei a IV-a, unde eram mobilizat, am spus mareşalului că primesc această însărcinare şi sunt convins că voi fi util şi ţării şi populaţiei de la Odessa. Acest lucru s-a petrecut la 6 august 1941, iar Odessa a fost ocupată de trupele române numai la 16 octombrie 1941. Luptele pentru Odessa au fost foarte crâncene şi grele. România a făcut sacrificii de oameni enorme. Divizia de grăniceri, comandată de generalul Potopeanu, a fost aproape în întregime decimată la Vacarjani, deşi Potopeanu conta ca unul din cei mai buni generali. Ruşii au luptat pentru Odessa cu mare fanatism. Oraşul Odessa a fost baricadat şi transformat într-o fortăreaţă, greu de cucerit. Comandamentul suprem al armatei române, dându-şi seama de sacrificiile inutile pe care le făcea pentru ocuparea Odessei în toamna anului 1941, hotărâse să întărească poziţiile ocupate şi să amâne ocuparea Odessei pentru primăvara anului 1942. Acest lucru mi l-a confirmat generalul Pălăneanu Nicolae, la 14 octombrie 1941; el, la ora aceea, conducea de fapt marele cartier general. Comandamentul rus însă, de teamă că nemţii vor ocupa Sevastopolul şi trupele din Odessa vor rămâne izolate, a hotărât să se retragă de bună voie din Odessa. Au pregătit cu atâta abilitate retragerea, încât în dimineaţa zilei de 16 octombrie, pentru a-şi retrage ultimele trupe cu vapoarele, au scos o parte din populaţia civilă şi au pus-o să tragă în tranşeele golite de armată, iar ai noştri au crezut, că ruşii au început o mare ofensivă şi au comunicat marelui cartier general să ia măsuri în consecinţă. Dar, peste câteva ore, au constatat că nici în tranşee, nici în oraş, nu mai era nici un soldat rus. Aşa că toată gloria ocupării Odessei a fost pur şi simplu un marş al trupelor române, de la un capăt la celălalt al oraşului, părăsit de inamic, din motive strategice. După ocuparea Odessei, ruşii spuneau că dacă nu erau ameninţaţi cu ocuparea Sevastopolului, ei erau pregătiţi să reziste la Odessa cel puţin 6 luni. Şi desigur că acesta este adevărul, căci la venirea mea la Odessa, 18 octombrie 1941, adică două zile după ocuparea Odessei, am găsit nu oraşul pe care îl cunoşteam eu, ci o fortăreaţă în adevăratul sens al cuvântului. Trotuarele desfundate şi piatra de pe ele cărată pe străzi pentru baricade, apoi zeci de mii de saci de nisip şi toate acestea acoperite cu vagoane de tramvaie. Pietonii trebuiau să întrebuinţeze toată strategia pentru a trece de pe o stradă pe alta, iar de vehicule nici pomeneală. Apă nu era în oraş de la începutul lunii august, căci oraşul Odessa se aproviziona cu apă din Nistru, 70 km. de Odessa, unde se afla uzina de la Belaevca şi care fusese ocupată de trupele române de la începutul lunii august. Populaţia se aproviziona cu apă din puţuri şi mare. La plecarea trupelor ruseşti din Odessa, 15/ 16 octombrie, ambele uzine electrice, cu o putere de 75 000 kW, au fost aruncate în aer, fiind considerate bunuri strategice. În aceeaşi noapte, a fost distrus şi digul de pe lacul Hagibei, şi apa, la înălţime de 1 metru – 1 metru şi jumătate, a invadat tot cartierul industrial al oraşului, unde erau morile, uzinele electrice şi o mare parte din fabrici. Aşa că noi vizitam aceste instituţii cu luntrile. Ruşii spuneau că şi aceste distrugeri aveau un caracter strategic, căci pe acolo trecea şoseaua spre Nikolaev şi în felul acesta ei tăiau accesul trupelor române şi germane spre Nikolaev. Dacă la aceasta mai adăugasem, că câteva sute de mii de oameni nu aveau nici un fel de rezervă de provizii, orice om obiectiv poate vedea ce oraş am luat eu în primire în toamna anului 1941 şi ce eforturi supraomeneşti a trebuit să depun spre a salva populaţia şi de foame, şi de frig, căci iarna din anul 1941/1942 a fost o iarnă foarte aspră. Bătrânii din Odessa spuneau că aşa iarnă nu au mai avut la Odessa de 30-40 de ani. Populaţia era înfometată, însetată şi extrem de speriată, căci ea era informată, că, în special, nemţii extermină nu numai evrei, dar şi restul populaţiei. Acest lucru l-am aflat eu personal imediat ce am sosit la Odessa, căci, cunoscând limba rusă, am stat de vorbă cu diferiţi cetăţeni, fără să ştie ei că eu sunt primarul oraşului, mai cu seamă că nu eram îmbrăcat militar. Am înţeles că populaţia trebuie imediat liniştită. Acest lucru nu îl puteam face decât prin gazetă. Găsind o tipografie la îndemână şi un colectiv de lucrători, am scos imediat, în limba rusă, „Odeskaia Gazeta”, adică „Gazeta Odessei”. În primul număr al acestei gazete, am lansat următorul apel către populaţia Odessei:
„Cetăţeni,
Fiind ostaş, mobilizat pe front, mareşalul Antonescu, conducătorul Statului Român, m-a numit primar general al oraşului Odessa, ţinând seama în mod special că eu cunosc limba rusă şi mă va înţelege mai uşor populaţia oraşului. Am primit acest post de mare răspundere în timpul războiului, fiind convins că voi face numai bine populaţiei şi Odessei, pe care din tinereţea mea o iubesc tot aşa de mult, cum o iubiţi şi voi. Sunt născut în Basarabia şi crescut, ca şi voi, la şcoala lui Puşkin şi muzica lui Ceaikovski. Ştiu şi cunosc sufletul bun şi blând, sincer şi ospitalier al poporului rus. De aceea, am venit cu bucurie, cu dragoste şi entuziasm să vă ajut într-un moment greu pentru voi. Suferinţele voastre de acum înainte vor fi şi suferinţele mele. Bucuriile voastre de acum înainte vor fi şi bucuriile mele. Nu am venit să fac nici un fel de politică la Odessa, sub nici o formă, eu am venit să vă administrez, adică să vă dau pâine, apă, lumină, tramvaie etc, să vă fac viaţa cât mai uşoară, cât mai bună, cât mai dulce. Veţi vorbi în limba voastră maternă în instituţii, şcoli, universităţi şi veţi cânta la marea, frumoasa şi vestita Operă de la Odessa, ca întotdeauna, în limba marilor voştri poeţi şi scriitori. Pentru a realiza însă ceea ce vă promit în acest ceas solemn, am nevoie şi de concursul Dvs., care, precum vedeţi cu ochii, totul este distrus de bombardamente nemiloase: şi fabrici, şi clădiri, şi uzine, şi întreprinderi. Trebuie totul să refacem rapid. Singur nu voi face nimic, cu Dvs. voi face totul. Declar de la început, că atât timp cât voi conduce Odessa, voi sprijini iniţiativa particulară, comerţul particular etc. Nici o restricţie, sub nici o formă. Asiguraţi cu această libertate, porniţi cu toţii, şi cei care cunoaşteţi, şi cei care nu cunoaşteţi, dar veţi învăţa, la comerţ de tot felul, la industrie şi alte îndeletniciri, pentru a vă asigura existenţa voastră, a familiilor voastre şi a ajuta să refacem oraşul Odessa, pentru ca în timpul cel mai scurt să-şi recapete faima de odinioară şi anume „Crasaviţa Odessa”, adică „Frumoasa Odessa”.
Dragi cetăţeni,
Uşile primăriei şi ale casei mele sunt deschise pentru voi la orice oră. Vreau să fiu un adevărat părinte al vostru nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Vreau să cinstesc ţara care m-a trimis aici, vreau să vă cinstesc şi pe voi, autohtonii Odessei.
Cu Dumnezeu înainte:
Primarul General al Oraşului Odessa,
20 octombrie 1941
ss. Gherman Pântea”
Apelul meu sincer a stârnit entuziasm la întreaga populaţie din Odessa. Până la apariţia gazetei şi a apelului meu, de abia întâlneai ici-colo un cetăţean speriat. Dar în ziua apariţiei [ziarului] Gazeta Odessei şi a apelului meu către populaţie, străzile oraşului erau pline de cetăţeni ieşiţi din ascunzişuri şi discutând pe toate feţele apelul meu. Mergând pe stradă, în uniformă de maior, băieţilor cetăţeni nici prin cap nu le trecea că maiorul în uniformă este primarul cu apelul şi strigau, comentau în gura mare apelul meu spunând tare: „Am scăpat de nemţi, avem un primar al nostru, vorbeşte ruseşte ca noi, iubeşte Odessa ca noi, se vede că este un om bun, inimos, trebuie să-l ascultăm, căci vom avea o viaţă frumoasă şi bogată”. Auzind aceste cuvinte, mi s-a umplut inima de bucurie şi mi-am format din primele zile, convingerea fermă că misiunea mea, aşa de grea, va da rezultate frumoase, căci populaţia este hotărâtă să mă ajute şi să mă secundeze la refacerea oraşului. Evenimentele ulterioare au dovedit că nu m-am înşelat, căci populaţia locală totdeauna a fost alături de mine cu toată dragostea ei. Hotărât a porni la refacerea oraşului şi la asigurarea existenţei populaţiei, desigur că aveam nevoie şi de linişte şi de concursul autorităţilor militare, cu care trebuia să colaborez şi cărora la început le-am fost chiar subordonat. În loc de armonie, de la început între noi s-au ivit fricţiuni. Militarii porneau de la ideea că au de-a face cu o populaţie străină, duşmană, care trebuia stăpânită cu forţa; eu porneam de la ideea că aveam de-a face cu o populaţie paşnică, liniştită, pe care o puteam capta prin bunăvoinţă, făcând-o prietenă, concepţie diametral opusă. Dar cum militarii de la acea oră aveau puterea în mână, lupta mea era foarte grea. A şasea zi după ocuparea Odessei, se întâmplă o mare catastrofă: Comandamentul militar român şi german a fost aruncat în aer. Iată exact cum s-au petrecut lucrurile. La ocuparea Odessei, Comandamentul militar şi comandamentul Diviziei a V-a s-au instalat într-o clădire destul de încăpătoare unde înainte fusese o mare unitate militară rusă. Pe ziua de 20 octombrie, Comandamentul se mută în str. Marazlie, în fostul local al Securităţii ruse, care atrăgea prin eleganţa şi luxul dinăuntru, lăsat în această stare în mod intenţionat, pentru a atrage marea unitate românească şi germană, căci ambele Comandamente s-au instalat în această clădire, care, spre nenorocire, ca măsură strategică, fusese minată de Comandamentul rus la părăsirea Odessei. La 21 octombrie, pe la orele 11, venind la Comandamentul militar unde se afla generalul Glugojanu, la intrarea în Comandament, am observat o bătrână care făcea gesturi disperate. Neştiind cine sunt, şi nici că cunosc limba rusă, ea m-a rugat cu lacrimi în ochi, să o introduc la general, căci vrea să-i spună un mare secret. Am luat-o cu mine şi făcând pe traducătorul, i-a comunicat generalului că ştie în mod precis că clădirea este minată şi va fi aruncată în aer la timpul potrivit. Generalul, deşi contrariat, în loc să ia imediat măsuri pentru evacuarea localului, cheamă la el pe colonelul Ionescu-Mangu şi îi ordonă să facă o nouă verificare a clădirii, cu pionieri români şi germani. A doua zi, adică la 22 octombrie, venind din nou la general el îmi spuse radios că pionierii, verificând din nou clădirea, au constatat că ea nu este minată. Eu i-am răspuns generalului că mai mult cred spusele unei femei bătrâne ruse, care nu avea nici un interes să mintă, decât constatările superficiale ale pionierilor. Atunci generalul a convenit să căutăm un alt local, dar nu în ziua aceea, căci pentru ora 12 se anunţase că vine la Odessa, pentru o şedinţă secretă, generalul Iacobici, comandantul Armatei a IV-a, care avea Comandamentul în oraşul Baden. Generalul Glugojanu m-a rugat să nu spun nimic lui Iacobici despre povestirea femeii ruse, căci această informaţie ar produce panică. La ora 12, a sosit generalul Iacobici însoţit de şeful lui de stat major generalul Tătăranu şi vreo 30 de generali, comandanţi de mari şi mici unităţi. Generalul Iacobici, deschizând şedinţa în marea sală a Comandamentului, şedinţă la care am fost invitat şi eu, ca primar general al oraşului, şi colonelul Dorel Davila ca perfect de poliţie al oraşului, a comunicat celor prezenţi, sub mare secret, că regele şi mareşalul doresc neapărat să viziteze Odessa duminică, 29 octombrie. I-am răspuns generalului, că în starea în care se află oraşul Odessa, este imposibilă vizita anunţată, dar el mi-a răspuns milităreşte că execută un ordin şi nu îl discută. Totuşi, a convenit să trimită cu avionul un raport al meu în care ceream amânarea vizitei cu două săptămâni. După comunicarea făcută, generalul Iacobici a rămas numai cu generalii lui, pentru a pregăti partea militară. Prefectul de poliţie şi cu mine am părăsit şedinţa. La ora 1 şi jumătate, am revenit şi am vizitat cu musafirii Opera şi portul, de unde la ora 2 şi jumătate ne-am îndreptat spre Comandamentul militar, pentru a lua masa.
Aruncarea în aer a Comandamentului Militar
Povestirea catastrofei
La sfârşitul mesei, ora 3 şi jumătate, generalul Tătăranu se adresează pe un ton glumeţ colonelului Ionescu-Mangu şi îi cere să fie tratat cu şampanie. Colonelul Mangu ia gluma în serios, şi peste 10 minute apare un soldat cu 10 sticle de şampanie, dar când ajunge la et. II, unde era masa, soldatul cade jos şi sticlele se sparg, toate împrăştiindu-se; peste cinci minute apare alt soldat cu alte 10 sticle, dar cade şi acesta în acelaşi loc, sticlele iar se sparg toate şi se împrăştie. Atunci generalul Iacobici, deşi un om de o cultură vastă, se scoală în picioare şi spune tare: „Camarazi, acesta este un semn rău, nu miroase a bine, plecăm imediat de aici”. Ne-am coborât din Comandament jos, dar generalul Iacobici era aşa de impresionat încât, urcându-se în maşină, şi-a luat rămas-bun numai de la mine. La orele 6 seara, trebuia să ne adunăm la Comandamentul militar toţi şefii autorităţilor din Odessa: comandamentul militar generalul Glugojeanu, subsemnatul şi prefectul de poliţie colonelul Davila. La această şedinţă, urma să stabilim definitiv programul pentru 29 octombrie. Tot la această şedinţă, trebuia să participe şi colonelul Enache Borcescu, lăsat de generalul Iacobici pentru legătura cu autorităţile locale. Am plecat de la masă acasă pe la orele 4. Colonelul Ionescu-Mangu m-a rugat să-l iau cu maşina mea. Pe drum începe a plânge cu hohote, spunând că el presimte că va muri, dar ar vrea să moară frumos, cu muzică. Eu căutam să-l liniştesc, dar totul a fost inutil; el plângea fără întrerupere. La ora 6 seara, el a fost sfâşiat în bucăţi şi noi nu ne-am mai văzut niciodată. La orele 5 seara, au sosit la mine acasă coloneii Borcescu, Davila şi Mănescu, cumnat cu generalul Glugojanu şi şeful de stat major al Comandamentului militar. Colonelul Mănescu plângea. La întrebarea mea de ce plânge, el îmi răspunde: „Plâng de dimineaţă fără nici un motiv”. La 6 fără un sfert, Mănescu pleacă plângând, iar la 6 fix este omorât în Comandament. La orele 6 fără 5 minute, propun lui Borcescu şi Davila să mergem la şedinţă. Borcescu însă îmi spune pe un ton glumeţ: „Domnule primar general, eu nu merg la şedinţă, nu vedeţi Dvs. că toţi plâng, oare acestea nu sunt semne că poate Comandamentul acesta militar să fie aruncat în aer; dar eu vă spun drept că nu vreau deloc să mor ca un prost, de ce domnii s-au băgat în această clădire luxoasă?” Am lăsat pe colonelul Borcescu la mine acasă şi am plecat numai cu colonelul Davila. Când am coborât din locuinţa mea, un sergent mă vesteşte, că guvernatorul Transnistriei mă cheamă la telefon de la Tiraspol în mod urgent. Davila mă roagă să-l duc cu maşina până la Comandament. Am plecat împreună, el s-a dat jos, iar eu mi-am continuat drumul, făcând vreo 100 de paşi cu maşina. În timpul acesta, fiind exact ora 6, Comandamentul militar a fost aruncat în aer cu o zguduitură aşa de puternică, încât eu am fost aruncat jos din maşină la o distanţă destul de mare, din cauza suflului, şi am căzut în totală nesimţire, revenindu-mi numai după ce şoferul mi-a turnat câteva căldări cu apă rece. Deci, am scăpat de la moarte ca prin minune. Dacă nu era telefonul guvernatorului, muream şi eu cu Davila, pe care l-am găsit turtit în uşă, la intrarea Comandamentului. Aşa s-a produs catastrofa. O greşeală a comandantului a fost fatală pentru circa 150 soldaţi şi ofiţeri, care şi-au găsit moartea în această catastrofă nemaipomenită. Ea a fost groaznică: oameni pe care îi văzusem cu o oră înainte erau bucăţi de carne, aruncată în toate părţile. Deşi, cum am povestit mai sus, comandantul Glugojeanu fusese prevenit că localul este minat, totuşi supravieţuitorii lui au ordonat represalii. Şi anume cinci regimente, câte avea Odessa, au primit ordin să execute prin spânzurătoare câte 90 de cetăţeni, de preferinţă evrei – de fiecare regiment, în total 450 de oameni absolut nevinovaţi.
Spânzurătoarele erau aşezate pe străzile principale. Aşa că în dimineaţa zilei de 23 octombrie aveam acest spectacol ruşinos, care au înspăimântat întreaga populaţie de la Odessa, căci populaţia, cum s-a stabilit precis, nu avea nici un amestec în aruncarea în aer a Comandamentului militar. Dacă era vorba de pedeapsă, trebuiau pedepsiţi cei care, preveniţi, s-au băgat în localul minat, iar nu populaţia, care nu avea nici o vină. Dar Comandamentul militar şi-a pierdut complet capul şi a început să treacă la măsuri anarhice. Un colonel de jandarmi, semnează o Ordonanţă ca comandant militar al Odessei, prin care dispunea ca toţi evreii din Odessa să părăsească oraşul în cursul zilei de 23 octombrie şi să plece în coloane spre Dalnic. Cei ce nu vor executa acest ordin, vor fi împuşcaţi pe loc fără judecată. Evreii, îngroziţi de spânzurătorile din oraş, au început să fugă din toate părţile spre Dalnic, iar localnicii rămaşi în oraş, au început o jefuire totală a locuinţelor celor plecaţi. La ora 9 dimineaţa, soseşte de la Tiraspol generalul Macici, comandantul Corpului II Armată. El era trimis la faţa locului să ia măsuri cuvenite faţă de situaţia creată. Deşi militar sever, considerat de militarii lui foarte rău, am avut curajul să-l înfrunt şi să-i dovedesc că oamenii spânzuraţi şi cei trimişi la Dalnic pentru a fi împuşcaţi nu au nici o vină. Am mai adăugat că, oricare va fi rezultatul războiului, noi vom răspunde în faţa forurilor internaţionale pentru nelegiuirile acestea strigătoare la cer. După o discuţie aprinsă, generalul Macici a convenit că eu am dreptate şi a dat ordin ca spânzuraţii să fie imediat ridicaţi şi predaţi familiilor lor spre a fi înmormântaţi după obiceiurile lor. În acelaşi timp, arătându-i generalului ordonanţa cu totala evacuare a evreilor, semnată de colonelul de jandarmi, şi demonstrându-i că această evacuare este nedreaptă şi neumană, el mi-a declarat, că el nu ştie nimic de această ordonanţă. Imediat a chemat pe colonelul de jandarmi, care a semnat ordonanţa şi a ţipat la el, spunându-i: „Aici nu e sat fără câini ca fiecare să vă faceţi de cap, cum doriţi voi” şi i-a ordonat colonelului să meargă cu mine la Dalnic şi să dea ordin jandarmilor să lase populaţia să se întoarcă în oraş. Am plecat spre Dalnic, am oprit coloanele de evrei, cărora le-am spus în ruseşte că s-a produs o greşeală şi că au dreptul să se întoarcă în oraş. S-au produs cu această ocazie scene sfâşietoare, bătrâni, bătrâne, copiii se aruncau asupra maşinii noastre, sărutându-ne mâinile, hainele. Lucrul acesta se petrece pe la orele 12. Până la orele 3 şi jumătate s-a înapoiat în oraş majoritatea covârşitoare a populaţiei evreieşti, dar la orele 3 şi jumătate, generalul Macici a primit o telegramă cifrată de la cabinetul militar al mareşalului Antonescu, semnată de colonelul Davidescu, directorul cabinetului militar al mareşalului, în care se ordonau noi represalii, anume: pentru fiecare ofiţer urma să se execute 200 de evrei, pentru fiecare soldat sau civil 100 de evrei. Macici, speriat, calculează şi constată, că trebuie să omoare circa 20 000 de evrei şi, foarte enervat, se adresează mie şi îmi spune: „Dacă nu erai dumneata cu intervenţia d-tale, eu îi aveam pe evrei la Dalnic, adunaţi la un loc, şi acum numai îi împuşcam, dar odată veniţi în oraş, ce fac eu acum cu ordinul mareşalului?” Eu l-am rugat să comunice mareşalului că ordinul de represalii este nedrept, căci represalii s-au şi făcut dimineaţa, dar comandamentul a dat probabil mareşalului informaţii greşite. Macici şi mai enervat îmi spune: „Domnule primar general, dumneata nu-l cunoşti pe Antonescu, eu nu pot discuta ordinul lui, căci, dacă aş face ceva, mareşalul ar da ordin imediat să mă împuşte şi pe mine ca pe jidanii de la Odessa”. Am înţeles că nu mai este nimic de făcut, dar la urmă i-am sugerat generalului ideea că el nu poate număra 20 000 de oameni, ca oile, şi în fine că de el depinde omenia lui, cum va executa acest ordin faimos. M-am despărţit de el, spunându-i că se face o crimă, omorându-se oameni nevinovaţi. A doua zi, generalul Macici a venit la mine şi mi-a spus foarte radios, că el a dat ordin colonelului de jandarmi, pretorul Odessei, să execute numai pe acei care nu au reuşit să se reîntoarcă în oraş, aproximativ 2-3 000 de oameni bătrâni, bătrâne şi bolnavi, copii. Macici a comunicat telegrafic marelui stat major, că a executat în întregime ordinul mareşalului, dar în realitate nu s-au omorât 20 000, ci numai 2-3 000 de oameni. Este şi explicabil acest lucru, căci într-o clădire a unui colhoz, oricât de mare ar fi fost ea, nu încăpeau mai mult de 2-3 000 de persoane. Dar crima mare rămâne crimă, şi faptul rămâne fapt, s-au omorât oameni absolut nevinovaţi. Aceasta este cea mai neagră pagină a noastră, care ne-a făcut mare rău, căci am devenit de o cruzime nemaipomenită, noi, un popor bun şi milos, căci aşa este românul din fire.
La 30 octombrie 1941, adică 8 zile după catastrofă, a venit la Odessa dna Alexandrina Cantacuzino, o femeie foarte cultă şi extrem de deşteaptă. I-am povestit ei toată nenorocirea de la Odessa. Ea a rămas foarte impresionată de cele ce i-am povestit şi m-a rugat să-i scriu toate acestea într-un raport mareşalului Antonescu, fiindcă ea este convinsă, că mareşalul a fost indus în eroare. Am hotărât să raportez mareşalului totul, cu tot curajul, chiar cu riscul de a avea neplăceri. Iată conţinutul raportului:
„Domnule Mareşal,
Folosesc împrejurarea că dna Cantacuzino a venit la Odessa pentru a vă înainta prin ea un raport detaliat asupra celor petrecute în ultimele zile în acest oraş. Îmi îngăduiţi să mă adresez direct Dvs. Domnule Mareşal, şi nu prin dl guvernator Alexianu, bazat pe motivul că dl general Iacobici, comandantul Armatei a IV-a, venind în ziua de 22 octombrie la Odessa pentru a pregăti sosirea majestăţii sale regelui şi a Dv., în această localitate, la sfârşitul conferinţei ne-a declarat celor prezenţi următoarele: „Pe răspunderea mea vă iau cuvântul de onoare, că guvernatorul Alexianu nu va şti nimic de această pregătire”.
Domnule Mareşal,
Desigur că organele militare v-au raportat despre cele petrecute în ziua de 22 octombrie în Odessa.
Dar Domnule Mareşal, cred că datoria mea e de a vă relata şi eu faptele aşa cum s-au petrecut ele, poate sub alt aspect. În ziua de 21 octombrie, pe la orele 11, subsemnatul fiind în cabinet la dl general Glugojanu, Comandantul militar al Odessei, s-a anunţat o femeie bătrână rusă, care cu o înfăţişare speriată a spus că vrea să comunice ceva urgent personal dlui general comandant. Subsemnatul servind de interpret, doamna a declarat dlui general că ştie precis că organele NKVD, la plecare au minat această clădire cu scopul de a fi aruncată în aer, atunci când se va crede necesar. Domnul General a mulţumit doamnei pentru informaţii şi a dat ordin imediat dlui colonel Ionescu-Mangu să ia măsuri pentru o nouă verificare a clădirii, chemând pentru aceasta pionieri români şi germani. A doua zi dimineaţa, adică la 22 octombrie, dl general mi-a spus că organele de specialitate au controlat clădirea din nou şi au raportat că nu există nici un pericol. Am rugat totuşi pe dl general să schimbe localul, căci femeia care a dat informaţiuni nu putea să mintă, neavând nici un interes. Dl general a convenit, dar nenorocirea s-a întâmplat în aceeaşi zi, la orele 6 seara. Deci, dacă era puţină prudenţă din partea comandamentului, toată catastrofa, cu toate consecinţele ei, era desigur evitată. Am asistat până noaptea târziu la dezgroparea cadavrelor. Plecând spre casă şi aţipind câteva clipe, m-am trezit dimineaţa, având în faţă o scenă îngrozitoare şi anume, pe străzile principale şi pe la colţuri stăteau spânzuraţi câte 4-5 oameni, iar populaţia înspăimântată fugea din oraş în toate părţile. Revoltat, am întrebat cine a făcut această barbarie, această ruşine, de care noi nu ne vom spăla niciodată în faţa lumii civilizate. Cei în drept mi-au spus că ei nu ştiu nimic. Pe de altă parte, pe zidurile Odessei a apărut un comunicat ca toţi evreii să părăsească oraşul în cursul zilei de 23 octombrie şi să plece în coloane spre Dalnic. Evreii, îngroziţi de cele petrecute în oraş, au părăsit locuinţele şi avutul lor şi s-au îndreptat cu miile spre Dalnic, iar populaţia rămasă în oraş a început o jefuire totală a locuinţelor. Dându-mi seama, în calitate de primar al oraşului, că am şi eu o răspundere faţă de populaţia aceasta şi fiind informat că în localitate a sosit dl general Macici, Comandantul Corpului II Armată, m-am prezentat d-sale. Dl general avea însărcinarea de a supraveghea şi cerceta situaţia din Odessa. L-am găsit la locul catastrofei şi, fiind îngrijorat de situaţia populaţiei, l-am întrebat dacă din ordinul d-sale a apărut ordonanţa pentru evacuarea totală a evreilor din oraş. Dl general mi-a spus categoric că el nu a dat nici un ordin de asemenea natură şi nici nu ştie nimic de acest ordin. I-am arătat dlui general pericolul ce va decurge din această evacuare neomenească şi i-am cerut aprobarea d-sale, ca pe cale administrativă să iau măsuri pentru întoarcerea evreilor în oraş. D-sa mi-a dat cuvenita aprobare. Am rugat, de asemenea, pe dl general Macici să-i dea delegaţie de prefect de poliţie Maiorului de rezervă Dimitrie Bogos, fost ministru, care, cunoscând limba rusă, va putea contribui la liniştirea spiritelor agitate. Dl general i-a dat în scris această delegaţie până la numirea titularului.
După instalarea noului prefect, am plecat spre Dalnic pentru a înapoia evreii în oraş. Odessa are în momentul de faţă circa 50 000 de evrei rămaşi în oraş. Ajungând coloanele de mii de oameni, le-am oprit şi le-am vorbit în ruseşte, arătând că s-a produs o greşeală şi că dl. mareşal a dat ordin să vă înapoiaţi la casele voastre. S-au petrecut cu această ocazie scene sfâşietoare. Au năvălit asupra noastră, sărutându-ne mâinile, hainele, maşinile şi strigând cu toţii „Trăiască mareşalul Antonescu, salvatorul nostru”. Era un act drept, căci populaţia nu a avut nici un amestec în catastrofa de la 22 octombrie. Coloana înaintată însă de evacuaţi a fost reţinută de organele militare. Mi s-a spus că aceştia vor fi executaţi ca represalii în urma ordinului Dvs., sunt convins, Domnule Mareşal, că dacă dvs. eraţi informat exact asupra situaţiei şi anume, că populaţia nu a avut nici un amestec în atacul de la 22 octombrie, totul fiind pregătit de organele NKVD, revocaţi ordinul de represalii şi nu erau pedepsiţi oamenii, care nu aveau nici o vină. (Nu sunt apărătorul evreilor, dar, sunt convins, domnule Mareşal, că măsurile acestea pripite şi nedrepte mai târziu ne vor face mare rău). Dar situaţia nu este mai bună nici acum. Dl general Gheneraru, noul comandant al Diviziei a X-a, retregându-se cu divizia la Tatarca, a dispus ca şi primăria să se evacueze, d-sa fiind informat că toate clădirile mari din oraş sunt minate şi oraşul va fi aruncat în aer. Am răspuns dlui general că retragerea autorităţilor din oraş va produce o şi mai mare panică şi situaţiunea se va agrava mai mult. Insistând că pe răspunderea mea să rămână cu primăria în oraş, în mijlocul populaţiei, d-sa pe un ton supărător mi-a spus textual următoarele: „Nu am nevoie nici de oraş, nici de cetăţenii d-tale. Dacă eu aş fi în locul mareşalului, aş da foc
acestui infect oraş, cu toţi cetăţenii d-tale, în 24 de ore”. Am răspuns dlui general că probabil dl mareşal are o altă părere decât d-sa în această chestiune, o dată ce a jertfit atâta lume pentru ocuparea acestui oraş.
Domnule Mareşal,
Mă iertaţi de îndrăzneală, dar cu asemenea comandanţi ai Odessei şi cu asemenea mentalităţi nu vom putea aduce linişte în Odessa. Ca basarabean, cunosc bine ruşii: cu binişorul, cu vorba bună, faci cu ei ce vrei, cu brutalitate şi teroare nu faci decât să-i îndârjeşti şi mai mult. Am dorit să conduc Odessa cu blândeţe şi omenie, după cum mi-aţi recomandat şi dvs. când mi-aţi dat această grea însărcinare, dar toate bunele mele intenţii sunt nesocotite de organele militare. Faţă de această situaţie, vă rog respectuos, domnule mareşal, să binevoiţi a numi o altă persoană în locul meu ca primar al Odessei, subsemnatul, cu toată bunăvoinţa, fiind pus în imposibilitatea de a-mi îndeplini misiunea încredinţată în condiţiile create”.
ss. Gherman Pântea L.Ş.
Primind acest raport, prin dna Cantacuzino, şi citind, mareşalul Antonescu întâi s-a înfuriat şi a spus doamnei: „Dacă Pântea ar fi militar activ, l-aş împuşca fără judecată imediat. Cum îndrăzneşte să-mi scrie mie un raport cu asemenea conţinut?” Dar doamna Cantacuzino, care îl ajutase mult pe Antonescu în viaţă şi avea o mare influenţă asupra lui, i-a demonstrat că masacrele de la Odessa le vom plăti foarte scump mai târziu şi le va plăti nu numai el, ci şi ţara întreagă. Atunci, mareşalul Antonescu, liniştindu-se, a întrebat pe dna Alexandra Cantacuzino: dar ce doreşte Gherman Pântea? „Pântea vrea o anchetă obiectivă, – a spus dna, – şi dacă se va dovedi că raportul lui nu corespunde adevărului, mi-a declarat că primeşte să fie cât de aspru sancţionat. Dar dacă se va dovedi contrariul, cere să fie sancţionaţi exemplar cei ce te-au indus în eroare.”
A doua zi, a venit în anchetă Pichi Vasiliu, subsecretar de stat la interne. Două zile nu a luat contact cu mine. În schimb, a avut grijă ca, prin organele lui, să terorizeze femeia, care anunţase pe generalul Glugojeanu că clădirea Comandamentului este minată, cerându-i o declaraţie, prin care ar confirma că eu am pus-o la cale să declare că clădirea a fost minată. Femeia, deşi bătută şi ameninţată cu împuşcarea, a rezistat şi nu s-a predat la ticăloşiile lui Pichi Vasiliu, care vroia să-şi acopere jandarmii lui de crimele pe care le săvârşise la Odessa. Mai târziu, Antonescu vine la Odessa şi, aflând de la mine că dna care a anunţat minarea clădirii este în serviciul primăriei şi ştie franţuzeşte, şi-a exprimat dorinţa să stea de vorbă cu ea. După conversaţie, Antonescu mi-a spus: „Militarii mei m-au minţit, am ordonat represalii nedrepte, aşa este legea războiului”. Imediat după această conversaţie, am mers cu mareşalul în parcul Şevcenko, unde erau înmormântaţi cei omorâţi în Comandamentul militar, în frunte cu generalul Glugojeanu, Antonescu, dând onorul cuvenit în faţa generalului Glugojeanu, a spus tare: „Ai luptat pentru Odessa ca un erou şi ai murit în Odessa ca un prost”. De abia atunci Antonescu şi-a dat seama că toate nenorocirile de la Odessa se datoresc greşelii lui Glugojeanu. Dar era târziu, căci pagina neagră pentru naţia noastră era scrisă cu mult, mult sânge nevinovat.
Măsuri pentru refacerea oraşului şi asigurarea existenţei populaţiei.
Din cele scrise, se vede ce situaţie penibilă aveam eu: pe de o parte, trebuia să-mi apăr populaţia, pe de altă parte, trebuia să refac oraşul şi să asigur existenţa populaţiei. Pentru a asigura hrana populaţiei, am dat o ordonanţă cu consimţământul guvernatorului, că populaţia se poate aproviziona, cu tot felul de alimente, în mod absolut liber în întreaga Transnistrie, iar guvernatorul a dat ordin prefecţilor să dea concurs necondiţionat populaţiei din Odessa pentru a se putea aproviziona în judeţele respective cu cele necesare. Pe de altă parte, s-a dat libertatea populaţiei din Transnistria să-şi aducă bunurile lor alimentare la Odessa, unde nu erau preţuri maxime, pe care eu nu le-am admis niciodată în Odessa. Graţie acestor măsuri şi a libertăţii de aprovizionare, populaţia Odessei la Crăciun, adică peste 2 luni şi ceva de la ocupare, era aprovizionată ca în timp normal. Mai aveam însă două chestiuni mari şi grave: apa şi lumina. Deşi uzina de la Belaevka era intactă, tuburile, prin care venea apa de la Belaevka, erau, ca măsuri strategice, distruse. Am depus eforturi supraomeneşti prin inginerii şi lucrătorii localnici, am refăcut tuburile şi, într-o lună şi jumătate, am adus apa în oraş, aceasta fiind o adevărată salvare a nenorocitei populaţii, care 4 luni de zile a băut apă din puţuri şi mare. Dar mai gravă ca toate era uzina electrică, care – cum am mai spus mai sus – a fost distrusă total la plecarea trupelor ruseşti din Odessa. Era gravă problema, pentru că, cu curent electric, funcţionau morile, brutăriile, apa adusă de la Belaevka la centrala Ciumka se distribuia în oraş cu curent electric etc. Într-un cuvânt, fără curent electric, viaţa era moartă, oraşul era mort. Comandamentul militar avea mobilizaţi câţiva ingineri de seamă din ţară. Ei primesc ordin să facă un raport asupra situaţiei uzinei electrice. Raportul lor constata că totul este distrus şi, fără maşini din Germania, nu se poate face absolut nimic, nici vorbă nu poate fi de curent electric în Odessa înainte de 6 luni. Aceasta însemna că populaţia Odessei trebuia să fie 6 luni fără pâine şi fără apă. Înspăimântat de această perspectivă sumbră, m-am decis a convoca inginerii ruşi de la uzina electrică distrusă, la o consfătuire la primărie. Erau foarte mulţi: 50-60. Le-am spus că am grâu, dar nu pot face făină, că am apă, dar nu o pot aduce în oraş din cauza curentului electric care lipsea. I-am rugat să vorbească cu mine sincer şi să-mi dea soluţia cea mai practică şi reală pentru a avea cât mai curând curent electric, pentru a putea face faţă situaţiei grave şi urgente. Am întrebat cine a distrus uzinele şi, sculându-se în picioare un tânăr slăbănog, îmi răspunse cu voce tare: „Eu, inginerul Lîsenko, fiind de serviciu în noaptea de 15/16 octombrie, am primit ordin de la Comandamentul militar rus şi, în prezenţa unui ofiţer de geniu, am distrus ambele uzine”. M-am agăţat de declaraţia inginerului care a distrus uzinele, şi i-am spus pe un ton părintesc: „Poate d-ta, dle inginer care ai distrus ambele uzine, vei putea aduna ceva din piesele aruncate şi vei crea o cât de mică uzină ca să putem face faţă nevoilor urgente”. El mi-a răspuns prompt şi categoric: „Dacă ceilalţi ingineri sunt de acord, eu vă promit că într-o lună de zile voi forma o uzină mică, de 10 000 kw, cu care veţi face faţă tuturor nevoilor urgente ale oraşului”. „Pentru aceasta – adaugă inginerul – am nevoie de hrana întărită a scafandrilor, căci piesele cu care doresc eu să construiesc mica uzină sunt aruncate în apă”. I-am declarat că îi voi da necondiţionat tot ce îmi cere. Am cerut şi părerea celorlalţi ingineri şi ei s-au declarat solidari cu soluţia lui Lîsenko, pe care ei mi l-au recomandat ca pe un om de mare ispravă. Impresionat şi emoţionat de întorsătura lucrurilor, am sărutat pe inginerul Lîsenko şi am declarat, în aplauzele celor prezenţi, că de astăzi înainte Lîsenko este numit de mine directorul uzinei electrice, cu mâini libere din partea mea. Hotărârea luată la şedinţă nu am comunicat-o nici comandamentului militar, generalului Gheneraru, nici guvernatorului Alexianu, de teama unor intrigi sau a nereuşitei operaţiei, cu toată bunăvoinţa inginerilor ruşi, căci eu îi priveam cu încredere, ca prieteni, nu ca duşmani, cum făcea Comandamentul militar. Le-am dat tot ce mi-au cerut, iar ei, ca să se ţină de cuvânt, lucrau zi şi noapte, evident schimbându-se echipele. Au pus atâta suflet, energie şi devotament, că eu nu i-am uitat niciodată, cât am administrat Odessa şi totdeauna i-am ajutat cu ce am putut. După trei săptămâni, Lîsenko vine şi îmi spune să facem proba. „Să facem probă, Lîsenko, îi răspund eu bucuros, dar parcă a fost vorba de o lună. Am luat o săptămână în plus, pentru a vă face această surpriză – îmi răspunde inginerul bucuros. Am plecat la uzină, au făcut proba cuvenită, evident, reuşită şi am stabilit peste o săptămână inaugurarea uzinei electrice, a Universităţii, a Operei şi a Catedralei, căci aveam curent electric. Uzina, de 10 000 kw, era destul de mare: în baza ei, cu economii, puteau funcţiona morile, brutăriile, puteam aduce apa de la Ciumka în oraş puteau funcţiona 50-60 de tramvaie pe zi. De asemenea, am dat curent electric la toate autorităţile şi instituţiile de stat, precum şi la o mare parte din populaţie. Era cel mai mare succes al administraţiei româneşti într-un timp record.
Am comunicat comandamentului militar, generalului Gheneraru, om rău şi pornit, ce am realizat, dar el imediat mi-a spus că pune gardă militară la uzină. Eu m-am opus în mod categoric spunând, că ruşii au făcut uzina în 3 săptămâni, iar inginerii Comandamentului militar au spus, că au nevoie de 6 luni de zile, pentru refacerea uzinei. Deci, eu las ruşii să o păzească, căci ei au făcut-o. Generalul a înghiţit reproşul meu, spunând pe sub nas: „Fie cum spui d-ta, numai că eu sunt mai mare la Odessa”. Am comunicat şi prefectului de poliţie – Ion Dumitrescu -cele realizate. Am fixat de comun acord cu ei data de 25 noiembrie 1941 pentru festivitate. Am spus generalului şi prefectului, că având consimţământul lor, voi invita şi pe guvernatorul Transnistriei la festivitate. Seara, am comunicat guvernatorului că, înjghebând cu puterile locale o mică uzină electrică, îl rog să vină pe ziua de 25 noiembrie la inaugurarea uzinei, Universităţii, Operei şi Catedralei. Guvernatorul, surprins de această invitaţie a mea, îmi spune la telefon: „Dle primar, dumitale, după cum se vede, îţi arde de glume”. Am răspuns, că eu nu fac glume cu guvernatorul şi îl rog să vină la inaugurare. Atunci guvernatorul mă întreabă: „Dar cum rămâne cu raportul inginerilor de la Comandamentul militar pe care eu l-am prezentat Consiliului de Miniştri, şi în care ei spuneau în mod categoric, că Odessa nu poate avea curent electric înainte de 6 luni”. „Cu raportul rămâne tot aşa, cum a rămas cu toate bazaconiile pe care le-a făcut Comandamentul Odessei – cade de acord cu prefectul poliţiei şi pune la cale, peste capul meu, o nouă înscenare şi anume: la sosirea guvernatorului în gară, ei se prezintă amândoi guvernatorului şi îi spun că trebuie neapărat amânată festivitatea, căci ei au scăpat în ultimele zile informaţii precise: clădirile unde vor fi autorităţile cu guvernatorul se vor arunca în aer. Guvernatorul vine şi mă întreabă pe mine, ce este cu informaţia generalului şi a prefectului de poliţie? Am răspuns categoric: „Infamie şi înscenare a unor inconştienţi, care mereu tulbură apele la Odessa”. „Am înţeles”, răspunde guvernatorul, şi adresândui-se generalului şi prefectului, le-a spus că el i-ar sfătui să nu se expună, căci sunt autorităţi superioare.
Am participat la inaugurarea uzinei electrice într-un cadru frumos şi impunător. Corul muncitorilor a cântat superb slujba religioasă. Eu am mulţumit din inimă muncitorilor şi inginerilor ruşi. Apoi, am plecat la Catedrală, unde un sobor de preoţi, în frunte cu un mitropolit, au făcut un serviciu religios înălţător, răspunsurile religioase fiind date de Corul Operei de la Odessa, într-o formă aşa de frumoasă şi înălţătoare, încât îţi părea că pluteşti în ceruri. De la Catedrală ne-am dus la Universitate, unde erau adunaţi toţi profesorii şi studenţii. Rugat de guvernator să le vorbesc în limba rusă, maternă, le-am spus, că îşi vor face studiile în limba maternă şi vor fi ajutaţi de către guvernământ, cât şi de primărie, cu tot de ce vor avea nevoie. Au răspuns atât profesorii, cât şi studenţii, mulţumindu-ne pentru atitudinea noastră binevoitoare. După masă, la ora 5, s-a deschis cu mare festivitate Opera cu piesa „Boris Godunov”, în roluri fiind artiştii Savcenko şi Iugunova. Seara, la ora 9, primăria a oferit o masă în fostul restaurant Fanconi, lângă mare. La această masă au participat profesorii universităţii şi studenţii localnici, artişti şi artiste de la Operă, muncitori şi ingineri de la uzină, care ne-au ajutat efectiv într-un moment greu. Masa a fost aşa de animată, încât se părea că ne cunoaştem de mult şi ne stimăm reciproc. Am uitat să adaug că generalul Gheneraru şi prefectul de poliţie Dumitrescu nu au intrat în nici un local care s-a inaugurat, dar la masa de seară ei au venit primii. Cu această ocazie, generalul german von Rotchih, în bătaie de joc, îi spunea comandamentului militar al Odessei, generalul Gheneraru, „că lumea, nevăzându-l pe generalul român la Operă, era foarte îngrijorată de soarta lui”. Comandantul Odessei, neînţelegând ironia neamţului, îi răspunde: „Sunt foarte ocupat, domnule general”. Imediat după această festivitate, în urma raportului guvernatorului, generalul Gheneraru şi prefectul de poliţie Dumitrescu au fost înlocuiţi de mareşalul Antonescu.
După 23 noiembrie, adică după inaugurarea micii uzine electrice, oraşul a luat cu totul o altă înfăţişare. La data aceasta, reuşisem, cu concursul armatei şi al populaţiei, să curăţim oraşul de baricade, care, pe lângă faptul că încurcau circulaţia, făceau o impresie detestabilă. După 25 noiembrie, circulau pe toate liniile 50-60 de tramvaie, care, evident, dădeau oraşului un aspect mai vioi, mai civilizat. Morile şi brutăriile lucrau din plin, mai mult noaptea, căci ziua curentul electric era folosit de tramvaie şi alte instituţii şi întreprinderi, care lucrau numai ziua. La Crăciun şi Anul Nou 1942, adică după 2 ani şi jumătate, după ocuparea Odessei, viaţa era aproape normală. Pieţele alimentare erau foarte bogate. Odessa începuse o viaţă nouă, plină de avânt, în toate direcţiile. Se părea că am terminat cu zilele negre şi vin zilele mai frumoase, mai senine. Dar amarnic ne-am înşelat. Comandamentul militar stătea de veghe ca o nouă tulburare să cuprindă nenorocita populaţie evreiască din Odessa.
Comandamentul militar al Odessei, generalul Tiberiu Petrescu, cere mareşalului Antonescu imediata şi totala evacuare
a populaţiei evreieşti din Odessa. Mareşalul cere în scris avizul guvernatorului. Guvernatorul îmi trimite adresa mie. Eu răspund prin următorul raport:
„Domnule guvernator,
Nu este adevărat că populaţia evreiască din Odessa se agită. Dimpotrivă, ea s-a pus pe lucru, pe muncă, în toate domeniile, participând efectiv la refacerea Odessei. Invenţia cu agitaţia populaţiei evreieşti este pusă la cale de diferite organe secrete ale statului, care au tot interesul să tulbure apele pentru a-şi justifica existenţa şi fondurile cheltuite. De aceea, aceste organe afirmă că ele şi-au făcut datoria, prevenind pe mareşal de pericolul din Odessa şi sugerându-i în acelaşi timp ideea evacuării imediate a tuturor evreilor din oraş. Dacă acest lucru s-ar realiza acum în toiul iernii, ar fi o adevărată nenorocire.
Domnule guvernator,
Port şi eu o răspundere în situaţia pe care o am, cunosc bine populaţia, căci cunoscând limba rusă, vorbesc cu această populaţie în limba maternă şi afirm pe conştiinţă, că în Odessa este perfectă linişte, că toată lumea, inclusiv evreii, s-au pus pe muncă, mai cu seamă în domeniul economic, şi nimeni nu se gândeşte la comploturi şi răzvrătiri. În concluzie, rog, Domnule guvernator, să se verifice în mod serios afirmaţiile mele şi dacă ele se vor dovedi neadevărate, primesc să fiu cât de aspru sancţionat, dar, dacă se vor dovedi adevărate, vă rog respectuos să fie sancţionaţi exemplar cei care informează tendenţios Preşedintele Consiliului de Miniştri, fiindcă, fără sancţionarea calomniatorilor, noi pierdem curajul şi nu ne putem îndeplini misiunea atât de grea şi delicată încredinţată nouă.
Odessa, 3 decembrie 1941.
Primarul general al Odessei
ss. Gherman Pântea”
Generalul Tiberiu Petrescu repetă raportul către mareşal şi spune, că el se aşteaptă la o debarcare din partea Crimeii şi în cazul acesta rolul evreilor va fi dezastruos pentru armată. Atunci, mareşalul Antonescu ordonă guvernatorului să dea imediat o ordonanţă pentru evacuarea totală a populaţiei evreieşti. Guvernatorul dă ordonanţa nr. 35, care se pune în aplicare la 10 ianuarie 1942. Nu am făcut parte din Comisiunea de evacuare, dar am luat toate măsurile pentru apărarea populaţiei evreieşti nedreptăţite. La 20 ianuarie 1942, am trimis guvernatorului următorul raport:
„Domnule Guvernator,
La cerea Comandamentului militar al Odessei, dl mareşal Antonescu prin Dvs. a ordonat totala evacuare a evreilor din Odessa, prin ordonanţa nr. 35, care reglementează evacuarea şi care are putere de Decret-Lege. V-am raportat atât verbal, cât şi în scris, că această evacuare este nedreaptă şi neumană, iar ea, făcută acum în toiul iernii, devine de-a dreptul barbară. Cu data de 3 decembrie 1941, v-am raportat în scris că populaţia evreiască a Odessei nu prezintă nici un fel de pericol pentru siguranţa Odessei, ba din contra, că ea s-a pus pe lucru, pe muncă, pentru refacerea oraşului şi nimeni nu se gândeşte la comploturi şi răzvrătiri.
Ştiu că autorii acestei nenorocite evacuări sunt generalul Tiberiu Petrescu, comandantul Militar al Odessei, şi cei doi conducători ai serviciilor secrete: cpt. Neştianu, de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, şi cpt. Păunescu de pe lângă Marele Stat Major, căci ei au informat în mod tendenţios pe dl mareşal Antonescu cu ştiri fanteziste, afirmând, printre altele, că Odessa este ameninţată în fiecare zi cu o debarcare sovietică din Crimeea şi că în cazul acesta rolul evreilor va fi dezastruos.
Faptul fiind împlinit, fac ultima încercare de a salva ceea ce se mai poate salva.
De aceea, mă adresez Dvs. nu numai ca guvernator, ci şi ca om şi vă rog, cu
toată căldura, ca pe răspunderea Dvs. personală să scutiţi de evacuare cel puţin următoarele trei categorii de cetăţeni evrei:
– circa 1 000 de familii de evrei caraimi,
– meseriaşii evrei de toate categoriile şi
– corpul didactic evreiesc de toate gradele.
Explicaţie:
Evreii caraimi au păstrat din obiceiurile şi tradiţiile evreieşti numai sâmbăta. Atât populaţia creştină, cât şi cea evreiască îi consideră creştini, de aceea scutirea lor apare ca o măsură dreaptă.
Meseriaşii evrei de toate categoriile sunt necesari pentru lucrările de refacere oraşului. Ei sunt buni şi pricepuţi meseriaşi şi evacuarea lor ar lăsa un gol însemnat, căci numărul lor este destul de mare.
Rămânerea în oraş a corpului didactic ar fi un gest de consacrare a elementului cultural local. Scutirea acestor trei categorii de cetăţeni evrei va produce o mare satisfacţie în opinia publică creştină a oraşului, va linişti şi calma spiritele, căci populaţia creştină a oraşului, după 25 ani de regim comunist, în care răstimp concepţiile antisemite au dispărut, nu vede cu ochi buni această discriminare rasială. Dacă Dvs. veţi fi de acord cu aceasta, vă rugăm să ordonaţi telegrafic organelor în drept să execute această hotărâre a Dvs.
Primiţi, vă rog, Domnule guvernator, asigurarea stimei mele.
L.S. ss. Gh. Pântea Odessa, 20 ianuarie 1942.”
Guvernatorul cere avizul comandantului militar, care răspunde că admiterea raportului primarului general înseamnă că, de fapt, toată populaţia evreiască din Odessa va rămâne pe loc, ceea ce el nu poate admite sub nici o formă. Dar, ca excepţie, este de acord ca caraimii să rămână în Odessa. În felul acesta, s-a salvat de la moarte circa 5 000 de suflete. Desigur că nici o debarcare din Crimeea nu a avut loc, cum prevesteau „marii comandaţi”, în schimb evacuarea a fost o adevărată ruşine, căci iarna anului 1942, fiind foarte grea, lumea murea de frig pe drum.
Serviciul de capturi Odessa
Tot în luna decembrie a luat fiinţă la Odessa o altă organizaţie militară, denumită Scod, adică Serviciul de capturi Odessa, în frunte cu generalul Vasiliu-Perju, inginer. Pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri, foarte echivoc şi încurcat, generalul Vasiliu declară toate bunurile primăriei capturi de război: morile, brutăriile, spitalele, tramvaiele etc, adică, de fapt, desfiinţa administraţia civilă. Deşi un om cult, în aparenţă reţinut şi modest, în realitate foarte vanitos şi dornic de a ajunge cu orice preţ guvernator. De altmintrelea, sub regimul mareşalului Antonescu, o mare parte din generali doreau să ajungă guvernatori, o mare parte din colonei doreau să ajungă prefecţi. Aveam raporturi bune, aparent, cu generalul Vasiliu-Perju, dar pe la spate el mă critica, spunând că eu apăr ruşii, că ţin cu ruşii etc. Cu guvernatorul Alexianu avea raporturi de linguşire, însă mareşalului Antonescu îi trimitea rapoarte secrete în care critica activitatea guvernatorului. Un raport, cu un asemenea conţinut, Antonescu, din greşeală, l-a trimis guvernatorului, care, făcând chestie personală, Antonescu a fost nevoit să ordone plecarea generalului Vasiliu la Comisia de capturi din Crimeea, dar pe drum, producându-se un grav accidet de avion, generalul Vasiliu-Perju a murit în acest accident. Spuneam că generalul Vasiliu-Perju a declarat capturi de război tramvaiele din Odessa. Pe baza aceasta, generalul Pichi Vasiliu vine într-o noapte la Odessa, încarcă în vagoane 10 troleibuze noi, pe care le avea Odessa cu titlu de experienţă, şi le trimite la Craiova, fieful politic al generalului. Am protestat împotriva acestui abuz, dar generalul Vasiliu-Perju mi-a spus că “noi am vărsat atâta sânge că trebuie să ne despăgubim” şi el a mai programat 150 de tramvaie pe care le va trimite în diferite oraşe din ţară. Cu toate argumentele mele că ne facem de râsul lumii, cărând tramvaiele şi şinele de la tramvaie în ţară, generalul şi-a pus programul în aplicare şi a trimis câte 10 tramvaie la Constanţa, Arad, Brăila. Considerând că acest procedeu ne compromite în faţa populaţiei de la Odessa, am trimis un raport mareşalului Antonescu, în care îl rugam să înceteze această batjocură. În urma acestui raport, mareşalul a venit la Odessa personal şi, după discuţii contradictorii, mi-a dat dreptate mie. De la această dată, toate bunurile primăriei au revenit primăriei, iar eu nu am mai avut nici un fel de conflict de atribuţie cu militarii până la plecarea mea de la Odessa. Este drept că în luna martie 1942 a venit ca comandant al trupelor din Odessa, după ce timp de 6 luni de zile am avut trei comandanţi ai Odessei extrem de neînţelegători şi mediocri, generalul Gheorghe Gheorghiu, cu o înfăţişare impunătoare şi cu o ţinută foarte demnă. Acest general avea şcoala de război, fusese câtva timp profesor la şcoala de război, cunoştea bine limba franceză şi germană. Cum el a avut o atitudine, alta decât predecesorii lui faţă de populaţia Odessei, populaţia a simţit instinctiv ţinuta noului comandant şi în diferite împrejurări îi arăta simpatia ei. Un gest uman din partea generalului Gheorghiu a lăsat o amintire foarte frumoasă la Odessa. Iată şi gestul. Fiind informat că diferite organe de securitate a statului român, pe simple denunţuri, au arestat câteva sute de persoane absolut nevinovate, din care şi mulţi funcţionari la primăria Odessa, eu m-am adresat generalului Gheorghiu, căci el era şi şeful justiţiei militare, şi i-am atras atenţia asupra abuzurilor cu arestarea oamenilor nevinovaţi, rugându-l să ceară lista celor arestaţi, să o controleze, să o trieze şi să ordone eliberarea oamenilor nevinovaţi. Generalul a cerut imediat un raport colonelului Soltan Chirilă,primul procuror al Tribunalului. Colonelul Soltan, cu un curaj extraordinar, a făcut un raport scris, cu lista deţinuţilor, afirmând în mod categoric că arestaţii sunt nevinovaţi, că totul nu este decât o înscenare a organelor securităţii şi a cerut, pe răspunderea lui, eliberarea imediată a tuturor arestaţilor. Generalul Gheorghiu a aprobat raportul şi a hotărât ca eliberarea să se facă în mod public în marele stadion Sevcenko, în ziua de Crăciun a anului 1942. La această eliberare au participat peste 100 000 cetăţeni sovietici, care au făcut o mare manifestaţie de simpatie autorităţilor româneşti. Generalul citea numele celui care se elibera, îi dona o pâine mare albă din partea Comandamentului, eu traduceam în limba rusă spusele generalului, iar zecile de mii de cetăţeni sovietici ovaţionau fără întrerupere această grandioasă manifestaţie. Generalul Gheorghiu, care a stat la Odessa până în toamna anului 1943, a reabilitat în mare parte ţinuta predecesorilor săi. După generalul Gheorghiu a venit generalul de divizie Trincu Atanasie. Un om bun, milos şi cu foarte mult tact.
In luna februarie 1944 a început atacuri mai dese aviaţia rusă asupra portului. În unul din acele atacuri, a fost doborât de artileria antiaeriană unul din aşii aviaţiei sovietice. Generalul Trincu, fiind o fire extrem de umană, a hotărât să facă aviatorului o înmormântare cu toate onorurile militare. Generalul, ofiţerii români au urmat coşciugul de la port până la cimitirul militar. Muzica militară română cânta marşul funebru, iar populaţia locală cu zecile de mii, a ieşit pe străzi pentru a-şi lua rămas-bun de la eroul aviator, aruncând din toate părţile flori. Desigur că gestul generalului era de o eleganţă rară. Dar germanii altfel l-au interpretat şi au raportat mareşalului Antonescu că generalul Trincu cu purtarea lui demoralizează armata. Mareşalul Antonescu i-a luat imediat comanda inimosului general Trincu Atanasie.
Organizarea definitivă a primăriei municipiului Odessa
La începutul anului 1942, primăria Odessa a luat următoarea formă definitivă: primar general Gherman Pântea, primari de sectoare Chiorescu Vladimir, Sinicliu Elefterie şi Vidraşcu Constantin din ţară, Zaevloşin Mihail şi Cundert Vladimir din Odessa, secretar general Costinescu Alexandru. Aveam 18 direcţii împărţite între primarii de sectoare pe bază de atribuţii şi nu teritorial, pentru ca conducerea să fie unitară în mâinile mele. Toţi primarii de sectoare erau oameni capabili, harnici şi corecţi, dându-şi seama de misiunea lor delicată şi importantă într-un oraş străin, cu o populaţie străină. Calitatea lor mare era că cunoşteau limba rusă şi înţelegeau perfect populaţia locală. Lor le datorez în mare parte înflorirea şi înălţarea Odessei. Am avut, este drept, şi ajutorul neprecupeţit al 12 600 funcţionari, din care 40 erau din ţară şi aceia din Basarabia, care cunoşteau la perfecţie limba rusă. Funcţionarii veniţi din ţară erau elemente bine pregătite, corecte şi au făcut cinste ţării la Odessa. Sceretarul general Costinescu Alexandru, vechi secretar general la primăria Chişinău, un om cu multă rutină şi experienţă administrativă, coordona de minune toate direcţiile şi mi-a fost de mare ajutor, în toate problemele, care, la o primărie cu un personal aşa de mare, se iveau atât de des. Direcţiile industriei şi aprovizionării au reparat şi refăcut circa 200 de fabrici, unde, pe lângă hrana populaţiei şi a frontului, şi-au găsit de lucru peste 150 000 de muncitori. Acest sector economic a ajuns la apogeul înfloririi lui în anul 1943 şi era condus de omul cu multă putere de muncă şi bogată experienţă economică, Chiorescu Vladimir, extrem de sever, dar drept. Sinicliu Elefterie a condus direcţiile uzinei electrice, uzinei de apă, a tramvaielor şi direcţia viilor şi a grădinilor exclusiv cu elemente locale, dovedind o putere de muncă şi o pricepere excepţională, căci la direcţiile lui Sinicliu totul a fost distrus şi totul a fost refăcut. Merită în mod special de subliniat că Sinicliu la direcţia viilor şi a grădinilor a creat câteva parcuri noi, foarte frumoase, care erau o podoabă a Odessei, provocând admiraţia publicului local. În mod special, se releva parcul în stil „englezesc” de lângă port şi scările care duceau la port. Pe acest loc, până atunci, se cărau gunoaiele din oraş. Direcţiile imobilelor, ale inventarierii, culturii şi contenciosului au fost conduse de primarul de sector Vidraşcu Constantin, unde a pus mult suflet, pricepere şi energie pentru refacerea clădirilor distruse sau deteriorate. Toate au fost refăcute, reparate sau clădite din nou. Am cheltuit multe milioane de mărci pentru refacerea clădirilor. Toate chiriile încasate mergeau la reparaţia clădirilor. Peste 20 000 de oameni au lucrat zilnic aproape 2 ani pe diferite şantiere ale oraşului Odessa. Un rol destul de însemnat a avut direcţia ocrotirilor sociale, unde erau diferite orfelinate, cămine de copii şi bătrâni. Oficial, această direcţie era sub conducerea mea, dar sufletul, motorul acestei direcţii era soţia mea, înconjurată de doamne venite din ţară şi localnice. Această direcţie făcea impresia unui minister. Toată ziua forfotea lumea necăjită la această direcţie, unde era primită cu drag şi ajutată din inimă cu tot ce se putea. De altmintrelea, direcţia dispunea de fonduri suficiente pentru ajutorarea necăjiţilor. Dar cea mai însemnată, cea mai importantă operă a direcţiei ocrotirilor sociale a fost înfiinţarea a două cantine uriaşe, unde se hrăneau zilnic gratuit circa 10 000 de bătrâni şi copii. Era o privelişte foarte impresionantă, când copilaşii luau masa, iar eu veneam câteodată să controlez meniul. Ei se sculau în picioare, îmi cântau „Mulţi ani”, apoi alergau ca furnicile să-mi sărute mâna, căci ei spuneau că eu sunt părintele lor. Direcţia sanitară era condusă de primarul de sector Zaevloşin
Mihail, decanul Facultăţii de medicină de la Odessa. Acest profesor universitar se bucura de simpatia generală a colegilor de la Universitate şi a întregii populaţii. El conducea direcţia sanitară cu tot prestigiul şi autoritatea de care se bucura. Primarul care avea sub supravegherea sa direcţia tehnică era rectorul Institutului politehnic, Cundert Vladimir. El era un profesor vechi, cu excepţională experienţă tehnică, bucurându-se de simpatia populaţiei Odessei, care îl cunoştea de ani de zile şi îi aprecia munca şi priceperea lui pe terenul tehnic. Direcţia finanţelor era la început sub conducerea lui Chiorescu Vladmir, dar extrem de ocupat, căci devenise şi director general al direcţiei alimentare din Transnistria, am fost nevoit să iau sub conducerea mea această direcţie. Mi-a fost foarte greu, dar am avut norocul de a avea ca director al finanţelor un funcţionar din ţară, cu excepţionale însuşiri şi anume pe Leonid Bandac, care m-a ajutat din plin, căci îşi iubea meseria lui până la sacrificiu. Am un mare regret, că om încă tânăr, acest element de elită a murit de un cancer nemilos. Veniturile primăriei Odessa veneau din trei surse: prima sursă era chiria pe clădiri, a doua – venituri din întreprinderi şi fabrici şi a treia sursă – autoimpunerea, care era cel mai însemnat fond al bugetului primăriei Odessa. La început am dat în mod gratuit celor ce voiau să facă comerţ sau industrie localuri, apă, lumină, cu obligaţie, ca atunci când vor avea venituri să-şi plătească chiria, apa, lumina, dar să plătească benevol şi un impozit în măsura posibilităţii şi dorinţei lui. Comerţul şi industria au luat un avânt uriaş. Aşa că în anul 1943, aveam 10 000 de întreprinderi comerciale şi industriale, care plăteau nu numai chiria, apa şi lumina, dar se autoimpuneau singure la sume aşa de însemnate, încât bugetul primăriei Odessa, din anul 1943/44, era de 170 milioane mărci, adică 10 miliarde şi 200 milioane lei. Nimic exagerat: totul adevărat şi real. Oamenii aceştia meritau toată lauda, căci îşi iubeau până la fanatism oraşul lor frumos, pe care doreau să-l vadă şi mai frumos, şi mai bogat. Eu apreciam gestul acestor adevăraţi patrioţi şi banii lor, cu socoteală, îi cheltuiam numai pentru înălţarea şi înfrumuseţarea oraşului lor, Odessa. Odessa era un şantier de lucru permanent.
Doi ani de administraţie românească la Odessa
La 16 octombrie 1943, am sărbătorit doi ani de administraţie românească la Odessa. Cine a fost la această măreaţă sărbătoare, dar lume a fost multă şi din ţară, a putut vedea recunoştinţa unei populaţii străine faţă de administraţia românească. Pretutindeni, în pieţe publice, în instituţii, în cinematografe, la Operă, Universităţi, populaţia manifesta pentru administraţia românească. Atunci am înţeles că munca, truda mea nu au fost în zadar şi mi s-au umplut inima şi sufletul de bucurie şi mândrie. La această dată, adică după 2 ani de administraţie românească, oraşul era refăcut, fabricile funcţionau ca în timp normal cu maximum de randament, pieţele alimentare erau nemaipomenit de bogate, toată populaţia avea mijloace de existenţă suficiente, lucrând şi alegându-şi meseria pe care o dorea şi îi plăcea. O mare parte din populaţie făcea negustorie, mai mare sau mai mică, căci, cum am mai spus, comerţul era liber. O parte din populaţie erau funcţionari la diferite uzine, circa 13 000 erau funcţionari la primăria oraşului şi marea, marea masă de muncitori şi lucrători, circa 150 000, lucrau la cele 200 fabrici refăcute. Dar pentru ca nimeni, absolut nimeni, să nu rămână fără lucru, aveam pe şantiere, precum am mai spus, la diferite lucrări edilitare, zilnic 20 000 de muncitori, care îşi câştigau pâinea în mod onorabil. Toţi care lucrau şi erau salariaţi, aveau mari înlesniri de tot felul. Am deschis magazine mari, unde se găseau de toate, şi muncitorii şi lucrătorii de la diferite instituţii se aprovizionau cu preţuri mici. Bugetul primăriei crescuse aşa de vertiginos, încât îmi puteam permite libertatea să dau o viaţă îndestulătoare, îmbelşugată celor ce muncesc, căci cu ei refăcusem Odessa şi o făcusem şi frumoasă, şi bogată.
La sfârşitul anului 1943, Odessa luase o dezvoltare aşa de mare, încât nu ne mai ajungea mâna de lucru şi atunci am rugat pe căpitanul Gheaţă, comandantul garnizoanei de la Varvarovka, la graniţă cu Ucraina, să permită noaptea elementelor muncitoare din Ucraina să vină la Odessa, căci în Ucraina populaţia, pur şi simplu, murea de foame din cauza administraţiei hitleriste, care nu urmărea colaborarea cu populaţia locală, ci, din contra, exterminarea ei. În timp de o lună de zile, au trecut prin punctul Varvarovca circa 50 000 de muncitori de tot felul, care odată ajunşi în Odessa, au fost imediat ajutaţi şi angajaţi la diferite întreprinderi. Şi, în fine, am ajutat în mod permanent Universitatea şi cei 7000 de studenţi, la care le-am creat cămine spaţioase, le-am înfiinţat cantine măreţe şi i-am ajutat pe toţi băneşte pentru cărţi, pentru haine, căci părinţii acestor tineri erau plecaţi cu armatele, iar ei rămăseseră singuri-singurei, fără nici un ajutor, fără nici un sprijin. Când vizitam Universitatea, studenţii mă înconjurau cu drag şi îmi spuneau: „Naş papaşa”, adică părintele lor, căci ei, într-adevăr, îmi erau dragi şi eu îi ajutam ca un adevărat părinte în toate împrejurările.
Comandamentul militar dintre Bug şi Nistru
La 24 ianuarie 1944, din cauza apropierii frontului, guvernământul Transnistriei a fost desfiinţat şi locul lui l-a luat „Comandamentul militar dintre Bug şi Nistru”. Generalul Potopeanu a fost numit guvernator militar. La venirea lui Potopeanu, eu mi-am prezentat imediat demisia, motivând, pe cuvânt drept, că dacă se apropie frontul toată administraţia trebuie să fie militară, dar el mi-a respins demisia, spunând: „că mareşalul Antonescu crede că Odessa nu merge fără Gherman Pântea, mai cu seamă acum, când noi trebuie să plecăm de aici”. Am înţeles că el a cerut înlocuirea mea, dar mareşalul Antonescu nu i-a admis-o. Motivele pornirii lui Potopeanu împotriva mea le voi expune în altă parte. Deocamdată, voi sublinia o greşeală enormă de ordin administrativ şi politic, pe care a săvârşit-o Potopeanu şi care mai târziu ne-a costat scump, scump de tot. Şi anume: pregătind dinainte evacuarea Odessei, noi am stabilit, de acord cu fostul guvernator, ca la plecarea noastră din Odessa toate bunurile şi instituţiile ruseşti să le predăm cu procese-verbale în regulă unui comitet din localnici, compus din 5-10 persoane, care, evident, va răspunde în faţa autorităţilor sovietice pentru bunurile primite. Potopeanu a modificat acest plan, ordonând ca toate bunurile ruseşti să le predăm armatei germane. Când eu i-am atras atenţia la o şedinţă a consiliului de directori, în mod cu totul cuviincios, că armatele ruseşti se află la Nikolaev, distanţă de 120 km. de Odessa, şi este mai bine să predăm bunurile sovietice ruşilor, generalul Potopeanu mi-a răspuns pe un ton foarte arogant că el are capul lui, experienţa lui şi nu primeşte sfaturi de la subalterni, adăugând mândru că el vrea să aibă ţidula de la nemţi de predare şi restul nu îl interesează. Potopeanu a rămas cu ţidulele nemţilor, iar ţara a plătit miliarde, căci nemţii punând mâna pe bunurile sovietice, o parte le-au trimis în Germania, iar la o parte, pur şi simplu, le-a dat foc la Odessa.
La 20 martie 1944, am predat toate bunurile primăriei unui general german, care, nebucurându-se de simpatia şi încrederea populaţiei, la câteva zile după luarea în primire a primăriei, a fost omorât de populaţie, în dimineaţa zilei de 30
martie, pe strada Deribas, căci pieţele alimentare deveniseră goale, iar populaţia murea de foame. Am dorit să părăsesc Odessa fără zgomot. Dar duminică, 19 martie, m-am trezit cu delegaţi de la diferite întreprinderi şi instituţii, care m-au rugat să merg la instituţiile lor şi să-mi iau rămas-bun de la ei. Nu am putut şi nu am avut dreptul să refuz delicateţea acestor oameni, care au fost colaboratorii mei doi ani şi jumătate în cea mai perfectă armonie. Muncitorii s-au adunat cu miile în curţile respective ale instituţiilor lor şi, luând cuvântul, mi-au mulţumit pentru modul cum m-am purtat şi pentru ajutorul pe care l-am dat. În momentul când îmi luam rămas-bun de la uzina electrică, a venit o delegaţie de studenţi şi profesori universitari şi m-au rugat insistent să merg să-mi iau rămas-bun şi de la ei, mai cu seamă, că Universitatea era în drumul meu de înapoiere. Am primit această invitaţie, sosind la Universitate, am găsit mii de studenţi şi profesori adunaţi în marea aulă a Universităţii. Au luat cuvântul profesorii şi studenţii şi mi-au mulţumit călduros pentru că le-am înfiinţat cămine, le-am creat cantine şi i-am ajutat în toate momentele grele pentru ei, adăugând că orice se va întâmpla, ei niciodată nu vor uita grija părintească ce le-am purtat-o cât am condus Odessa. Emoţionat profund de sentimentele arătate, am mulţumit acestei elite universitare, dar în acest moment am fost ridicat pe braţe de studenţi, în uralele entuziaste ale mulţimii, am fost condus până în stradă la maşina mea, pe care studentele au acoperit-o cu flori.
Aşa s-a despărţit muncitorimea şi intelectualitatea de la Odessa de acel care, în mod cinstit şi loial, i-a administrat timp de doi ani şi jumătate şi pentru care a pus tot sufletul, toată dragostea sa, spre a-i face mulţumiţi şi fericiţi.
Aşa am înţeles eu rolul meu de conducător al unui mare oraş şi port străin, trimis acolo de împrejurări de război, lăsând urme de gospodar apreciat şi amintiri frumoase populaţiei Odessei, care nu le-a uitat nici mai târziu, căci în nenorocirea mea, care a urmat după plecarea mea de la Odessa, marii demnitari ruşi mi-au dat referinţe excepţional de frumoase. Dar despre calvarul meu după plecarea din Odessa, în Capitolul al doilea.”
Născut într-un sat din preajma Bălţului, oraş cu o populaţie majoritară evreiască, Gherman Pântea din copilărie s-a ciocnit de acest element etnic, formându-şi o părere că este un popor foarte unit şi foarte priceput în ale comerţului. Această calitate a evreilor el a încurajat-o pe timpul când era primarul Chişinăului, dar cel mai mult el ar fi vrut s-o utilizeze la Odessa, în oraşul în care intrase foamea şi numai un comerţ bine organizat putea salva populaţia.
O bună parte din evrei o formau meşteşugarii, categorie deosebit de importantă în orice comunitate care are nevoie de servicii: croitor, frizer, cizmar, farmacist ş.a.
Acelaşi lucru se referă la cazul Odessei. El înţelegea perfect că nu va
putea restabili viaţa normală în acest oraş portuar, cu tradiţii absolut specifice, dacă nu păstrează această clasă de mijloc, care întreţine viaţa oraşului.
De aceea rapoartele lui împotriva masacrării evreilor erau argumentate şi prin aceste utilităţi. El n-a reuşit să convingă autorităţile militare că pedepsirea unor oameni nevinovaţi nu este o faptă demnă de nişte militari. A lupta cu o populaţie neajutorată, neapărată, este deja o crimă.
Mărtirisirea lui Gherman Pântea conţine multe învăţăminte valabile şi pentru oamenii politici de azi:
„Capitolul II
Păţania mea după plecarea de la Odessa
La 20 martie 1944, am părăsit Odessa, venind la Bucureşti. La 23 august 1944, guvernul Antonescu a fost răsturnat, arestat şi locul lui l-a luat guvernul Sănătescu, care în compoziţia lui avea şi pe generalul Potopeanu, titular la două ministere, economia naţională şi ministerul de finanţe. Evident, acest salt rapid, Potopeanu l-a făcut când a văzut, că barca lui Antonescu s-a dus la fund. Cu generalul Potopeanu avusesem un conflict personal, foarte urât pentru el, la Odessa, înainte de venirea lui ca guvernator acolo. Şi anume: la 20 iulie 1943, s-a sfinţit o troiţă la Vacarjani, 20 km de Odessa, în amintirea ostaşilor căzuţi acolo, şi cum divizia de grăniceri, comandată de generalul Potopeanu, aproape toată a fost decimată la Vacarjani, a fost invitat şi el la festivitate. Cu acea ocazie, venind la Odessa, generalul Potopeanu mi-a făcut o ofertă să-i cumpăr o maşină personală pentru primăria Odessa, cu preţul de 2 milioane lei. Eu am numit o comisie de ingineri, care au stabilit că maşina este veche, uzată şi nu costă decât maximum 500 000 lei. Potopeanu, aflând că maşina sa este preţuită la 500 000 lei, se înfurie şi cere oferta înapoi; dar ea fiind înregistrată, nu i-a fost înapoiată. Din prudenţă, la plecarea mea de la Odessa, am luat originalul ofertei generalului Potopeanu, pe care l-am depus la dosarul procesului meu, pentru a arăta motivele pornirii lui Potopeanu împotriva mea. Sunt dator să dau în vileag acest incident penibil şi regretabil, pentru a se vedea de ce Protopeanu, ajuns mai târziu guvernator sub Antonescu şi ministru sub Sănătescu, a căutat să se răzbune aşa de crud cu mine, dovedind că este şi un om rău şi un om de calibru mic, deşi poza totdeauna în mare personalitate. La primul Consiliu de Miniştri, de la 24 august 1944, Potopeanu a cerut arestarea mea pe motiv că „el este informat precis, că eu vreau să părăsesc ţara, în mod clandestin, pentru ca în felul acesta să scap de răspunderea administrării Odessei”. Consiliul de Miniştri, al cărui pivot principal era Potopeanu, desigur, a aprobat propunerea lui şi a ordonat arestarea mea. Informat imediat după consiliu, de un binevoitor din guvern, am luat drumul ilegalităţii şi al pribegiei, nedorind a cădea victimă unei răzbunări aşa de josnice. Dar fiecare pasăre pre limba ei piere. Ruşii intră cu armatele lor în Bucureşti, la începutul lui septembrie 1944, şi imediat prezintă o listă guvernului român cu persoanele care trebuie să fie trase la răspundere pentru administrarea Transnistriei. În fruntea listei era generalul Potopeanu, fost guvernator militar. Eu nu figuram pe acea listă. Sănătescu a făcut totul să-şi scape prietenul şi colaboratorul său, dar ruşii nu au cedat şi Potopeanu a fost arestat de pe banca ministerială. Încă o dată, s-a dovedit bătrânul proverb popular: „Nu săpa groapa altuia, căci cazi singur în ea”. Mai departe, se face un decret pentru pedepsirea criminalilor de război şi, în luna ianuarie 1945, se publică o listă a criminalilor de război, aprobată de Consiliul de Miniştri. Deşi, cum am spus, eu nu figuram pe lista ruşilor, totuşi Consiliul de Miniştri m-a trecut şi pe mine pe lista criminalilor de război, căci arestarea mea se ordonase încă de la 24 august 1944, la cererea generalului Potopeanu.
Tribunalul poporului ia în cercetare cazul meu, căutând probe de vinovăţie, mai cu seamă, în lipsa mea, însă toţi martorii chemaţi de acuzare dau referinţe favorabile mie. Dar cum omul, care face bine, culege roade bune, s-a întâmplat şi cu mine. În vara anului 1942, s-a îmbolnăvit grav la Odessa o funcţionară de la primărie, şi anume dna Elena Rudenco, soţia profesorului Rudenco şi sora mareşalului sovietic Tolbuhin. Directorul direcţiei imobilelor Tudorovschi Constantin, avocat din Chişinău, a cărui soţie, fiind născută la Odessa, era colegă de liceu cu sora mareşalului Tolbuhin, a intervenit pe lângă marele chirurg Ceasovnicov, rectorul universităţii, şi l-a rugat să o opereze pe sora mareşalului Tolbuhin. Dar Ceasornicov a refuzat categoric, spunând că el nu vrea să opereze pe sora unui comunist mare şi mareşal. Atunci Tudorovschi a venit la mine şi m-a rugat să intervin eu la Ceasovnicov, pentru operaţia urgentă a dnei Rudenco. Am intervenit imediat, rugându-l pe rectorul Universităţii să o opereze pe sora mareşalului Tolbuhin. Rectorul a înţeles, a operat-o şi a salvat-o de la moarte, căci mai târziu mi-a spus mie, că operaţia a fost foarte grea şi riscantă. După ce s-a vindecat, dna Rudenco a venit să-mi mulţumească, dar eu, văzând-o slabă şi obosită, i-am aprobat un concediu pe un an de zile, cu plata salariului integral. Evident că acesta nu era primul caz, când eu, la nevoie, ajutam şi interveneam în diferite împrejurări pentru localnici. Şi, de aceea, uitasem cu totul acest caz. Dar iată că mareşalul Tolbuhin devine preşedintele Comisiei Aliate de Control din România şi, în vara anului 1945, vine la Bucureşti pentru decorarea regelui Mihai cu ordinul „Victoria”. Folosind acest prilej, mareşalul Tolbuhin dă dispoziţii prefectului de poliţie român să mă invite pe mine şi pe directorul Tudorovschi, la ora 5 după-amiază, la Comisia Aliată de Control. Pe mine prefectul de poliţie nu m-a găsit, căci eu în acest moment eram în ilegalitate, dar Tudorovschi s-a prezentat la ora 5 în audienţă la mareşal. Mareşalul l-a primit foarte radios şi binevoitor şi i-a spus că regretă foarte mult că nu-l poate vedea şi pe fostul primar general al Odessei, Gherman Pântea, căci el ne invitase pe amândoi să ne mulţumească pentru că i-am salvat sora de la moarte. Tudorovschi spunând că acest lucru l-a făcut numai primarul general, mareşalul i-a răspuns că ştie totul, căci el acum vine de la Odessa, unde a vizitat pe sora lui, pe care nu o văzuse de 5 ani. Mareşalul l-a mai rugat pe Tudorovschi să-mi transmită mie mulţumirile lui călduroase pentru modul uman şi civilizat, cum m-am purtat eu nu numai cu sora lui, dar şi cu întreaga populaţie de la Odessa, care până în momentul de faţă îmi poartă deosebită recunoştinţă. Iar la urmă, adresându-se generalului Susaikov, locţiitor de preşedinte al Comisiei Aliate de Control, mareşalul Tolbuhin i-a cerut să intervină pe lângă guvernul român să înceteze imediat cercetările împotriva mea şi să claseze dosarul meu. În urma acestei intervenţii, dosarul meu a fost clasat în lipsa mea. Imediat după clasare, soţia mea a fost chemată de acuzatorul public-şef Stoican, care i-a comunicat că “dosarul soţului d-tale a fost clasat în urma intervenţiei Comisiunii Aliate de Control”. Având aceste informaţii şi ordonanţa de clasare, am ieşit din ilegalitate şi mi-am reluat viaţa normală. M-am prezentat la audienţă fostului ministru de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu, împreună cu avocatul Istrate Micescu, spre a-i mulţumi pentru clasarea dosarului meu. Pătrăşcanu însă mi-a răspuns categoric: „Nu am nici un merit în clasarea dosarului d-tale, el s-a clasat în urma intervenţiei Comisie Aliate de Control.”
La începutul anului 1949, procurorul general de atunci al Curţii de Apel Bâlcu, fost grefier în timpul războiului la Curtea Marţială din Odessa, care îmi cerea acolo fel de fel de favoruri, distruge actele principale din dosarul meu, şi anume ordonanţa de clasare, un raport al meu către mareşalul Antonescu în legătură cu represaliile de la Odessa, şi intervenţia Comisiei Aliate de Control pentru clasarea dosarului meu. Stăpân pe situaţie, aşa credea dl Bâlcu, mi-a lansat mandat de arestare, dar eu, prudent şi prevăzător, am obţinut imediat după clasarea dosarului meu, de la primul preşedinte al Curţii de Apel de atunci – Gheorghe Stere – copii legalizate de pe toate actele enumerate. Prezentând aceste acte legalizate, întâi am dovedit că mi-au fost sustrase actele originale de la dosar şi în al doilea rând am împiedicat de a mi se face un nou proces cu probe vechi. Atunci, mi s-a deschis un nou rechizitoriu, pe motiv că am făcut parte din Comisia de evacuare a evreilor din Odessa. Am declarat, de la început şi până la urmă, că nu am făcut parte din Comisia de evacuare. Procesul a durat aproape trei ani. Mereu ceream să fiu judecat şi mereu se amâna, ori la cerea procurorului, ori la cererea preşedintelui. În fine, în toamna anului 1952, ne-am judecat. În ziua judecăţii, am prezentat copia legalizată a ordonanţei nr. 35, din care la art. 8 se vede că eu nu am făcut parte din Comisia de evacuare, şi o carte mare „Buletinul Transnistriei” unde, la pag. 210, a fost tipărită această ordonanţă. Se amână pronunţarea de câteva ori, se sustrag de la dosar ordonanţa 35 şi „Buletinul Transnistriei” şi eu sunt condamnat la 10 ani. Este drept că, în grabă, „judecătorii” au uitat să sustragă şi petiţia avocatului, în care spunea că, depunând ordonanţa nr. 35 şi „Buletinul Transnistriei”, dovedeşte că acuzatul Gherman Pântea nu a făcut parte din Comisia de evacuare. Fiind la închisoare, am cerut de mai multe ori sentinţa de condamnare pentru a vedea cum, cu actele pe care le-am avut la dosar, am fost condamnat. Dar nu am primit niciodată această sentinţă.”
Documentele şi amintirile legate de perioada postbelică le publicăm aşa cum s-au păstrat în arhiva lui Pântea, aşa cum au fost adunate şi sistematizate chiar de el. Dorim ca aceste materiale să fie o mostră a activităţii justiţiei din Republica Populară Română în cazul când avea în faţă dosare foarte complicate. Un basarabean, lider politic, fost deputat în parlamentul României Mari, acuzat de crime de război pe timpul când era primar la Odessa, deci un buchet întreg de acuzaţii grele, care erau suficiente pentru a-l pune la zid, dar care în cazul unor magistraţi cu un simţ al echităţii puteau duce la achitarea unui om nevinovat. Ceea ce s-a întâmplat, precum scrie chiar Gherman Pântea:
„La 7 octombrie 1955, am fost eliberat din închisoare pe baza decretului de graţiere. La 30 ianuarie 1956, preşedintele Tribunalului Suprem face cerere de îndreptare, Tribunalul Suprem o admite şi declară că sentinţa de condamnare a mea de criminal de război a fost ilegală, căci eu nu am săvârşit crimă de război, ci crimă contra clasei muncitoare, şi m-a trimis în Judecata Tribunalului militar pentru a fi rejudecat sub art. 193, alin. 1 Cod Penal, cu aceleaşi probe şi acelaşi dosar. Când am deschis dosarul, am rugat pe avocatul meu să controlăm actele principale, şi anume: ordonanţa 35 şi „Buletinul Transnistriei”, însă ambele aceste acte erau dispărute de la dosar, iar petiţia avocatului, cu care depunea actele, era la dosar. Deci sustragere sau, mai bine zis, furt curat de acte. Revoltaţi amândoi de această nelegiuire, am protestat în scris pentru ca actul să rămână la dosar. Am găsit un alt „Buletin al Transnistriei” şi ordonanţa 35 legalizată şi, având termen de judecată la 6 august 1956, ne-am judecat la primul termen. După pledoaria frumoasă şi obiectivă a procurorului militar, care a cerut un verdict de achitare, Tribunalul militar, cu unanimitate de voturi şi în unire, cu procurorul militar, m-a achitat de orice penalitate, reabilitându-mă, astfel, cu desăvârşire, căci prima sentinţă a fost anulată de Tribunalul Suprem, iar pentru a doua acuzare, precum s-a văzut, am fost achitat cu unanimitate de voturi. Deşi târziu, Tribunalul Militar a reabilitat justiţia civilă, care în cazul meu greşise profund şi, ca om onest, sunt recunoscător celor care au avut curajul să-mi dea dreptate.
Închei povestirea mea cu două declaraţii făcute în faţa Tribunalului militar, la 6 august 1956, şi anume: prima declaraţie făcută de ing. Badaşcu Ion, inspector piscicol al reg. Iaşi şi docent la Institutul agronomic din Iaşi, care în timpul ocupaţiei Odessei, a fost student la Universitatea de la Odessa. A doua declaraţie este a marii artiste de la Opera de la Odessa, Taisia Arnăutu-Jerebenco, care în timpul procesului meu era ocazional în Bucureşti.
Iată declaraţia inginerului Badaşcu:
„Subsemnatul, inginer Ion Badaşcu, îndeplinind funcţia de inspector-şef al inspectoratului piscicol din Iaşi şi docent la Institutul agronomic din Iaşi, declar următoarele:
În timpul ocupaţiei oraşului Odessa de trupele române, subsemnatul mi-am continuat studiile în oraşul Odessa, fiind student la Facultatea de agronomie din acel oraş. Gherman Pântea era primarul oraşului Odessa, iar socrul meu, Todorovski Constantin, directorul direcţiei imobilelor din Odessa. La direcţia aceasta era o funcţionară dna Rudenco Elena, sora mareşalului Tolbuhin. În vara anului 1942, sora mareşalului Tolbuhin s-a îmbolnăvit grav. Cum soacra mea era colegă de şcoală cu dna Elena Rudenco, a rugat pe marele chirurg şi rector al Universităţii Ceasovnicov să o opereze pe dna Rudenco. Ceasovnicov a refuzat, pe motiv că dna Rudenco este sora marelui comunist mareşalul Tolbuhin. Revoltat de această atitudine a profesorului Ceasovnicov, Pântea, împreună cu socrul meu, au plecat la dna Elena Rudenco acasă, au luat-o în maşină şi au adus-o la spitalul Universităţii, unde Ceasovnicov a operat pe dna Elena Rudenco, salvând-o de la moarte.
După ce dna Rudenco s-a însănătoşit, primarul oraşului, Gherman Pântea, i-a aprobat un concediu pe un an, cu plata integrală a salariului. Dna Elena Rudenco, o femeie excepţional de cultă, era soţia unui profesor care murise. Dna Rudenco venea foarte des în casa noastră. În vara anului 1945, mareşalul Tolbuhin, preşedintele Comisiei aliate de control, a venit la Bucureşti. Prefectul de poliţie de atunci a venit într-o dimineaţă la socrul meu şi i-a spus că la ora 5 este invitat la Comisia aliată de control de mareşalul Tolbuhin. După audienţă, socrul meu mi-a povestit acasă că mareşalul Tolbuhin a fost extrem de amabil cu el şi i-a mulţumit că i-a salvat sora de la moarte. La obiecţiunea socrului meu că nu el a salvat-o, ci primarul Odessei Pântea, mareşalul Tolbuhin i-a răspuns că ştie bine lucrul acesta de la sora lui, pe care a vizitat-o de curând la Odessa şi că el a invitat şi pe Pântea ca să-i mulţumească, dar perfectul de poliţie i-a raportat că Pântea nu este în Bucureşti. Cum de faţă la această convorbire era şi generalul Susaikov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control, acesta i-a raportat mareşalului Tolbuhin că Gherman Pântea este cercetat pentru activitatea sa ca primar al oraşului Odessa atunci, în faţa socrului meu, mareşalul Tolbuhin a dat ordin generalului Susaikov să comunice Guvernului Român să înceteze imediat urmărirea împotriva lui Gherman Pântea, fost primar al oraşului Odessa, căci, cercetându-se de organele sovietice activitatea lui Pântea la Odessa, s-a stabilit că Pântea s-a purtat uman şi civilizat cu populaţia Odessei. Ştiu că, în urma acestei intervenţii, dosarul lui Pântea a fost clasat de Tribunalul Poporului.
Studenţimea din Odessa îl preţuia mult pe primarul Gherman Pântea pentru atenţia şi dragostea părintească pe care acesta o arăta studenţimii în toate împrejurările. Venirea lui Pântea la Universitate era o adevărată sărbătoare, căci Pântea stătea de vorbă cu studenţii ore întregi, le asculta nevoile şi necazurile lor şi totdeauna, după asemenea vizite lua măsuri urgente pentru împlinirea în fapt a dorinţelor exprimate.
La 20 martie 1944, când Pântea a părăsit Odessa, luându-şi rămas-bun de la muncitorimea din oraş, el a fost invitat de studenţime şi profesori să-şi ia rămas-bun şi de la Universitate. Am asistat şi eu ca student la această caldă manifestaţie de simpatie, când după mulţumirile ce i s-au adus de studenţi şi profesori, primarul Pântea a fost ridicat pe braţe de studenţi şi, în uralele mulţimii, a fost condus până în stradă la maşina sa. Ştiu, de asemenea, că şi muncitorii de toate categoriile de la Odessa ţineau foarte mult la primarul Gherman Pântea, căci i-a ajutat în orice împrejurare, ca un adevărat părinte.
Această declaraţie o dă un fiu de muncitori ceferişti, al cărui părinte a fost mutilat de tren în anul 1932, în timpul serviciului, în gara Basarabeasca şi care a ajuns în câmpul muncii la un post de răspundere, numai prin munca pusă în slujba poporului zi de zi, cu cea mai mare tragere de inimă şi însufleţire. Ţin încă o dată să afirm, cu toată răspunderea, că fostul primar general al oraşului Odessa, Gherman Pântea, a făcut cinste ţării cât a administrat oraşul Odessa, căci colegii mei de la Universitatea de la Odessa, ajunşi şi ei oameni maturi în posturi de răspundere veniţi cu diferite misiuni în ţară, nu uită să-mi spună că populaţia Odessei îşi aminteşte cu mare simpatie despre fostul primar general al oraşului Odessa, Gherman Pântea.”
Iată şi declaraţia marii artiste de la Opera de la Odessa, Taisia Arnăutu-Jerebenco:
„Subsemnata, Taisia Arnăutu-Jerebenco, artistă la Opera de la Odessa, cetăţeancă sovietică, actualmente fiind în Bucureşti cu paşaport sovietic, declar următoarele:
În timpul ocupaţiei româneşti, în anii 1941-1944, am locuit în Odessa, de unde sunt originară. În timpul acestei ocupaţii, primar al oraşului Odessa a fost Gherman Pântea. La venirea lui Pântea la Odessa, oraşul era distrus şi populaţia murea de foame. Pântea oraşul l-a refăcut, iar populaţiei i-a asigurat o viaţă şi un trai, nu ca în timp de război, ci ca în timp de pace. Pieţele alimentare ale Odessei erau foarte bogate şi pline cu de toate. Viaţa culturală a Odessei funcţiona ca în timpul normal, în limba maternă, începând cu şcoala primară şi terminând cu Opera. Muncitorii de la Odessa de toate categoriile duceau o viaţă frumoasă, din belşug. De aceea, muncitorii şi intelectualii îl preţuiau şi îl iubeau pe Pântea. Am asistat personal la plecarea lui Pântea din Odessa în martie 1944, când muncitorimea şi intelectualitatea i-au făcut mari manifestaţiuni de simpatie. Pântea era un om popular la Odessa, de aceea populaţia oraşului Odessa îi păstrează şi astăzi o frumoasă amintire, căci el a fost un adevărat părinte al oraşului.
Achitarea în tribunal
Bucureşti
2 decembrie
B-dul Aviatorilor nr.1
Adeverinţa
Ca urmare la adeverinţa eliberată sub nr. 948 din 19 octombrie 1965, precizăm că tov. Gherman Pântea, domiciliat în Bucureşti, str. Argentina nr.9, lucrează, cu începere de la 1 octombrie 1964, la diferite probleme cu caracter istoric, în calitate de colaborator extern al acestui institut, În prezent tov. Pântea Gherman se ocupă cu chestiuni referitoare la mişcarea comunistă din Basarabia, în perioada 1918-1940, material care va servi la redactarea istoriei Partidului Comunist Român.
Director, Acad. prof. A. Oţetea
***
Proces-Verbal
Încheiat la Institutul de Istorie al Academiei R.P.R., azi, 20 februarie 1965, între tov. Gherman Pântea şi acad. A.Oţetea, director al Institutului de Istorie al Academiei R.P.R., prin care am convenit următoarele:
Tov. Gherman Pântea predă Institutului de Istorie al Academiei Române următoarele acte:
Memoriile mele în legătură cu Basarabia, scrise în luna ianuarie şi februarie anul 1965.
Procesele-verbale originale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, al cărui preşedinte am fost, scrise în limba rusă.
Procesele-verbale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, traduse în româneşte.
Lucrarea mea „Unirea Basarabiei” compusă din două capitole. Primul capitol: Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii Basarabiei, cu o prefaţă de savantul român Nicolae Iorga. Al doilea capitol: Două decenii de la autonomia Basarabiei, scrise de mine în anul 1937.
Tov. director A. Oţetea e autorizat să predea aceste acte autorităţilor noastre în drept.
Acest proces-verbal s-a încheiat şi semnat de noi, în două exemplare, dintre care unul va fi predat tovarăşului Gherman Pântea, iar al doilea va rămâne tovarăşului academician Andrei Oţetea.
Gherman Pântea,
Andrei Oţetea
Republica Populară Română
Tribunalul Militar
Regiunea II Militară
Dosar nr. 738/956
Colegiul de fond
* * *
Sentinţa nr. 1051
Astăzi, 6 august 1956
Tribunalul Militar Regiunea II Militară
Preşedinte: Maior de Justiţie Gabai Gheorghe
Membrii: Lt. Col. Dihoescu Gheorghe
Maior Mureşanu Mihai
Procuror militar Cpt. de Just. Brânza Vasile
Grefier Anastasiu Gheorghe
S-a întrunit în şedinţa publică în scopul de a judeca pe Pântea Gherman, fiul lui Vasile şi Ioana, născut în comuna Zăicani, Bălţi, domiciliat în Bucureşti, str. Argentina nr. 9, fost avocat şi primar al Odessei, căsătorit, are un copil, licenţiat în Drept, condamnat nu a mai fost, învinuit pentru faptul de crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, prevăzută şi pedepsită de art. 193 1 c.p.
Inculpatul s-a prezentat în instanţă în stare de libertate, asistat de avocatul Rădulescu Dobrogea Ovidiu.
Preşedintele a stabilit identitatea inculpatului, care este menţionată în interogatoriul anexat.
Ambele părţi declară că nu au de efectuat probe în cauză, bazându-se pe actele de la dosar.
Tribunalul,
Văzând declaraţiile ambelor părţi,
Dispune:
Ia act şi continuă dezbaterile.
Dată şi cetită în şedinţa publică astăzi, 6 august 1956.
S-a dat cetire de grefier actului de acuzare şi pieselor din dosar şi apoi preşedintele a procedat la luarea interogatorului inculpatului.
S-a dat apoi cuvântul Procurorului
Militar, care, în rechizitorul său, a susţinut că din actele dosarului nu rezultă că inculpatul a făcut parte din Comisiunea ce hotăra deportarea populaţiei şi, dacă el a fost o singură dată la acea comisiune, nu a ştiut însă pentru ce este comisiunea şi ce obiect are.
La dosar, sunt 3-4 rapoarte făcute de numitul, către Guvernator, prin care arată, că măsurile luate contra evreilor sunt neomeneşti.
Se constată din acte, că el nu a făcut vreun act sau să fi pus semnătura pe vreun act al acelei comisii şi martorii acuzării nu-l arată că a dus vreo activitate din cele ce i se impută, ci din contra, din actele analizate şi declaraţiile martorilor, că, neavând probe, cere achitarea, pentru că nu sunt întrunite elementele art. 193 1 c.p.
Apărarea se uneşte cu concluziunile acuzării şi arată că din raportul inculpatului, se vede ce atitudine a avut, iar din actele dosarului rezultă că nu a făcut parte din Comisie.
Că martorii îl arată ca pe un om foarte bun, democrat şi de stânga în acţiunile sale şi pentru lipsa elementelor art. 193 1 c.p. cere achitarea.
După ce apărarea a avut ultimul cuvânt, preşedintele l-a întrebat pe învinuit, dacă mai are ceva de adăugat în apărare şi după răspunsul său negativ, a declarat dezbaterile închise, iar Tribunalul s-a retras în camera de consiliu spre a delibera asupra culpabilităţii şi aplicaţiunii pedepsei.
Tribunalul
Deliberând în conformitate cu prevederile codului Justiţiei Militare.
Asupra acţiunii penale nr. 353 din 18 septembrie 1950, în contra lui Pântea Gherman pentru crima prevăzută şi pedepsită de art. 193 1 ср., venită după cererea de îndreptare făcută de Preşedintele Tribunalului Suprem, conf. deciziei nr. 403 din 17 februarie 1956;
Având în vedere concluziunile orale ale Procurorului Militar, precum şi susţinerile inculpatului făcute personal şi prin apărătorul său în faţa instanţei, în şedinţa publică;
Având în vedere că din instrucţia orală urmată în cauză, în şedinţa publică, cât şi din actele de la dosar care au fost puse în discuţia părţilor, în şedinţa publică, se constată următoarele:
În fapt:
Inculpatului i s-au imputat iniţial faptele că a făcut parte din comisiunea de la Odessa, formată în baza ordinului dat în ianuarie 1942 a Guvernatorului Alexianu, comisiune ce urma să aibă misiunea de a proceda la trierea şi evacuarea populaţiei evreieşti din Odessa.
Că această comisiune a ordonat apoi înfiinţarea Ghetoului în Slobodca, unde, în termen de 3 zile, populaţia evreiască, era obligată a se prezenta, să fie internată în acest Ghettou, în caz contrar fiind trimisă în judecată în faţa Curţii Marţiale.
Că numitul Gherman Pântea, ca membru în această comisiune, ar fi funcţionat acolo 3 zile, când a fost înlocuit cu Vidraşcu Constantin.
Pentru această faptă, calificată iniţial prin rechizitoriu conf. art. 3 lit. a şi с şi art. 4 din D.L. 207/948, a fost condamnat prin decizia 1901 din 13 decembrie 1952 a Tribunalului Capitalei Colegiul IV Penal, la 10 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică.
Declarând recurs contra acestei condamnaţiuni, prin Decizia nr. 666/954, acesta i-a fost respins, astfel că a rămas definitivă condamnaţiunea.
Prin decizia nr. 403 din 17 februarie 1956, Tribunalul Suprem Colegiul Penal, la sesizarea Preşedintelui Tribunalului Suprem, că materialitatea în speţă reţinută contra lui Gherman Pântea în raport cu funcţiunea ce acesta o deţinea în aparatul de Stat, pe timpul regimului burghezo-moşieresc, urmează a primi calificarea justă prevăzută de art. 193 1 c.p. şi admiţându-se această cerere de îndreptare, a fost desfiinţată deciziunea penală nr. 1901/952 a Tribunalului Capitalei
Colegiul IV. Penal, precum şi deciziunea nr. 666/953, pronunţată de Tribunalul Suprem Colegiul Penal, dispunându-se trimiterea cauzei spre o nouă judecată.
Văzând, că în considerentele sale, Tribunalul Suprem reţine, că inculpatul prin faptul ce i se impută, în raport cu funcţiunea ce deţinea în aparatul de Stat, a înfrânt dispoziţiunile art. 193 1 c.p. aşa cum a fost modificat prin Decretul 358 din 20 august 1954;
Că aşa fiind, Tribunalul este sesizat a judeca din nou cauza, după cerere de îndreptare şi având în vedere că inculpatul, împreună cu Procurorul Militar, au declarat vreo altă probă în cauză, bazându-se numai pe actele depuse la dosar;
Că inculpatul interogat, la fila 40 declară că a fost numit Primar al Odessei la 18 octombrie 1941 şi nu a luat parte la Comisiunea ce era desemnată pentru trierea şi evacuarea evreilor din Odessa, arătând mai departe, că din Comisiune a făcut parte Col. Velcescu, Col. Petala, Col. Popovici Ion şi alţii, iar conducerea o avea inspectorul Ciurea.
El arată că nu a avut vreo legătură cu chestiunea Ghetourilor de la Odessa şi că ştia tot ce se făcea, luând măsuri categorice pentru apărarea populaţiei de acolo.
Că evacuarea evreilor a avut loc pe la începutul lui Ianuarie 1942, potrivit dispoziţiunilor Comisiei.
Că comisiunea de judecare a contestaţiilor era cu totul alta decât aceea de triere a evreilor şi în fine că el nu a fost subordonat Prefectului Velcescu şi nici nu a avut vreo legătură administrativă sau alta cu acesta.
Numitul depune în sprijinul susţinerilor sale, declaraţiile autentice ale lui Brodeschi Iuliu (fila 35 anexă), Ioan Bădaşcu, Arnăutu Taisia (fila 37-39), o copie legalizată după deciziunea din 3 ianuarie 1942, dată de Guvernatorul Gheorghe Alexianu, extras din Buletinul Transnistriei, de asemenea legalizat, cu care caută să dovedească că susţinerile sale la interogatoriu sunt sincere şi care este adevărul obiectiv în speţă.
Examinându-se actele dosarului, se constată următoarele:
Inculpatul a fost interogat la 14 decembrie 1950 în faţa Curţii Bucureşti, Secţia IV. penală, unde după ce îşi menţine declaraţia de la Securitate, face precizarea că:
„În ce priveşte ordonanţa care se dăduse de Guvernatorul Transnistriei, aceasta indică şi persoanele care vor face parte din Comisia de evacuare a evreilor din Odessa”.
În acelaşi interogator, inculpatul arată în mod constant că nu a făcut parte din acea comisiune şi a luat parte numai o singură dată, la 10 ianuarie 1942, a stat numai la început să asiste la Comisiunea de triere, ce era prezidată de Corneliu Popovici, unde a spus membrilor acesteia că el nu va mai lua parte şi va delega pe primarul sectorului, anume pe Vidraşcu, deoarece inculpatul are o atitudine precisă în ce priveşte evacuarea evreilor şi nu este de părere să fie evacuaţi evreii din Odessa.
Numitul, deşi a fost condamnat pentru această activitate de către Tribunalul Capitalei Colegiul IV Penal, aşa cum s-a arătat mai sus, totuşi după apariţia Decretului 421/955, a fost eliberat din închisoare.
Astăzi, în faţa instanţei, se prevalează în apărarea sa de o serie de acte depuse în copii legalizate la dosar şi prin care caută să demonstreze că nu a făcut parte din comisia de triere a evreilor din Odessa, nu a ordonat sau iniţiat înfiinţarea de ghetouri, lagăre de internare, ci, din contra, s-a purtat omeneşte cu populaţia, salvând 23 000 oameni de la moarte.
Că din actul în copie legalizată şi anume, copie de pe ordonanţa 35/942, dată de Guvernatorul Alexianu pentru evreii aflaţi în municipiul Odessa şi împrejurimi, ce urma să se evacueze în regiunea de Nord a judeţului Oceacov şi Berezovca de la 10 ianuarie 1942, se constată, că pentru executarea acestei ordonanţe conf. art. 8 din Ordonanţa sus-menţionată, au fost desemnaţi: Inspectorul general al Jandarmeriei, Prefecţii judeţelor Odessa, Oceacov şi Berezovca, şi Prefectul Poliţiei Odessa.
Deci, de la început se constată neîndoios, că Primarul Odessei, în acea perioadă, (indescifrabil) inculpatul Gherman Pântea, nu a avut vreo însărcinare în executarea ordonanţei 35/942.
De asemenea, din decizia 66942 depusă în copie la dosar, mai rezultă, că afară de Comisiunea de evacuare a evreilor prev. de art. 8 al ordonanţei 35/942, s-a înfiinţat în oraşul Odessa o comisiune de judecare a contestaţiilor făcute de evrei, ce erau căsătoriţi cu persoane de religie creştină, sau se aflau în alte cazuri exceptate de la evacuare, că din această comisiune făceau parte: Prefectul judeţului Odessa, care era şi membru în comisia de evacuare instituită în baza ordonanţei nr. 35/942, aceasta din urmă, ca preşedinte, apoi comandantul militar al Odessei, Primarul oraşului Odessa şi Procurorul şef al Curţii Marţiale din Odessa.
Văzând că prin acest act se confirmă împrejurarea arătată de inculpat la cercetări şi interogatorii, că el a făcut parte numai din comisia ce judeca contestaţiile în contra măsurilor luate de comisia de evacuare, potrivit ordonanţei 35/942;
Că inculpatul nu a fost de părere de la început, ca evreii să fie evacuaţi din Odessa, mai rezultă şi din faptul că, din raportul ce l-a trimis la 20 ianuarie 1942, Guvernatorului Gheorghe Alexianu şi aflat în copie la dosar (fila 115), inculpatul a arătat, printre altele, că această evacuare este nedreaptă şi neumană şi fiind făcută în toiul iernii, devine de-a dreptul barbară.
În acest raport, inculpatul vorbeşte de un alt raport făcut în scris, la 3 decembrie 1941, deci cu o lună şi jumătate înaintea acestui raport, că populaţia evreiască a Odessei nu prezintă nici un fel de pericol pentru siguranţa Odessei, ci, din contra, ea lucrează pentru refacerea oraşului şi nimeni nu se gândeşte la comploturi şi răzvrătiri.
Arată inculpatul, că face ultima încercare de a salva ceea ce se mai poate salva, rugând călduros şi stăruitor pe Guvernator să scutească de evacuare cel puţin circa o 1000 de familii evrei caraimi, meseriaşii de toate categoriile şi corpul didactic evreiesc de toate gradele.
Mai arată că scutirea acestor trei categorii de cetăţeni evrei de la evacuare va produce o mare satisfacţie în opinia publică creştină a oraşului, care nu vede cu ochi buni această discriminare rasială.
Pentru întărirea şi dovedirea vederilor inculpatului, în ceea ce priveşte grija părintească, pe care a avut-o faţă de populaţia Odessei, numitul mai depune la dosar o copie de pe raportul ce l-a făcut şi către Mareşalul Antonescu, în care arată că după atentatul criminal de la clădirea Comandamentului Român din Odessa, a doua zi dimineaţă, văzând că la colţurile străzilor stăteau spânzuraţi câte 4-5 oameni, iar populaţia înspăimântată fugea prin oraş în toate părţile, revoltat, a întrebat cine a făcut această barbarie, această ruşine de care noi nu ne vom spăla niciodată în faţa lumii civilizate.
Că fiind îngrijorat de situaţia populaţiei, a întrebat cine a dat ordin la asemenea fapte, spunând generalului Comandant militar despre pericolul ce va decurge din această evacuare neomenoasă şi cerând, pe cale administrativă, să se ia măsuri pentru întoarcerea evreilor în oraş.
Inculpatul arată în acest raport diverse intervenţii făcute pe lângă autorităţi, pentru a reveni şi opri evacuarea evreilor din Odessa, cum şi el, personal, s-a dus apoi şi a oprit coloanele de evrei din drum, întorcându-i la Odessa, deoarece această populaţie nu a avut nici un amestec în actul de la 22 octombrie 1941, când a fost aruncată în aer clădirea Comandamentului Militar.
Inculpatul a atras chiar atenţia ex. Mareşalului Antonescu, că aceste măsuri pripite şi nedrepte ne vor face mare rău şi, în fine, că el, ca basarabean, cunoaşte bine ruşii şi cu binişorul, cu vorbă bună faci cu ei ce vrei, pe când cu brutalitate şi teroare îi îndârjeşte mai mult, cerând până la urmă să fie schimbat din misiunea de Primar al Odessei, pe care nu o poate îndeplini, datorită celorlalte autorităţi militare de acolo.
În raportul său din 13 decembrie 1941, asemenea depus în copie legalizată la dosar, inculpatul scrie către Gheorghe Alexianu, fostul Guvernator, printre altele, că dacă s-ar realiza evacuarea evreilor din Odessa, în toiul iernii, ar fi o adevărată nenorocire şi cere să se verifice pe teren, că evreii muncesc liniştit în Odessa şi nimeni nu se gândeşte la comploturi şi răzvrătiri.
Să analizăm acum pe rând şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză:
Martorul Soltan Chirilă – fila 54 vol. II – arată, printre altele, că inculpatul a făcut un memoriu la Guvernământ, prin care cerea să fie scutiţi de la evacuare evreii Caraimi, circa 1000 capi de familie, corpul didactic şi meseriaşii.
Martorul Andrei Dumitrescu – fila 39 vol. II – arată că inculpatul Pântea a intervenit la Guvernământ pentru evreii Caraimi şi aceştia au fost lăsaţi pe loc.
Martorul Buzescu Emil, fila 130, vol. II- arată că, aflându-se în cabinetul Generalului Sănătescu, în septembrie 1944, acolo s-au primit diferite liste de funcţionari ce urmau a fi trimişi în judecată pentru faptele lor la Odessa şi inculpatul Gherman Pântea nu figura printre aceştia.
Că, începându-se cercetări de către Tribunalul Poporului, a venit la Preşedinţie un colonel sovietic, însoţit de un translator, cerând să se înceteze urmărirea împotriva lui Gherman Pântea, deoarece, cât a fost primar al Odessei, s-a purtat bine cu populaţia de acolo, cât şi cu sora Mareşalului Tolbuhin, pe care a hrănit-o timp de Vi ani, aceasta din urmă fiind bolnavă.
Acesta precizează că acel colonel sovietic a fost trimis la Generalul Sănătescu, ce era prim-ministru, din partea Generalului Susaicov şi că după această intervenţie, Ministrul Pătraşcanu a clasat cauza.
Martorul Doncilă Ion declară, la fila 167, că inculpatul Gherman Pântea a luat parte ca apărător în mai multe cauze pornite contra comuniştilor, în 1919-1920, pe care i-a apărat.
Că, de asemenea, Gherman Pântea a apărat şi comuniştii din lotul de 108 în frunte cu Pavel Tcacenco.
Martorul Codreanu Nicolae declară, la fila 51 vol. II, că-l cunoaşte pe Gherman Pântea din 1917 şi a avut întotdeauna idei progresiste şi era considerat de stânga, precum şi că inculpatul a apărat gratuit 2 sau 3 comunişti, trimişi în judecata Curţii Marţiale.
Martorul a constatat că Pântea Gherman era simpatizat de populaţia Odessei şi că evacuarea evreilor s-a făcut numai prin Jandarmerie, fără concursul celorlalte autorităţi civile.
Cercetat şi coacuzatul Matei Velcescu, acesta precizează că Pântea a prezentat un memoriu în faţa Comisiei, în care cerea ca cel puţin 1000 familii de Caraimi, meseriaşi şi profesori evrei să nu fie evacuaţi din Odessa.
Că comisia de evacuare a luat fiinţă la Odessa, dar nu făcea parte din ea şi Gherman Pântea, care a delegat pe ajutorul de Primar, Vidraşcu Constantin, în locul lui.
Că inculpatul Pântea a sfătuit chiar personal, pe unii evrei, să distrugă actele din care să se vadă că sunt evrei şi să facă apoi contestaţie la măsura evacuării, pe consideraţiunea că sunt creştini şi, graţie acestor sfaturi, câteva sute de familii evreieşti au fost salvate de la nenorocirea evacuării.
În fine, că Primarul Gherman Pântea a fost un om bun, blând şi admirabil gospodar, muncitorimea respectându-l.
Faţă de aceste depoziţii de martori, tribunalul urmează să aibă în vedere şi declaraţia fostului general Macici Nicolae, în care acesta confirmă că Pântea Gherman i-a cerut, pe răspunderea lui, să întoarcă coloana formată din câteva zeci de mii de evrei pornită de la Odessa spre Dalnic, spre a nu fi împuşcată.
Precum şi că inculpatul a luat personal măsuri în acest sens.
Din declaraţia lui Brodeţchi Iuliu, depusă la dosar fila 35, rezultă că comisiunea de evacuare a evreilor din Odessa era compusă din prefectul judeţului Odessa, prefectul poliţiei Odessa, prefectul judeţului Oceacov şi prefectul judeţului Berezovca, condusă fiind de inspectorul general Ciurea Constantin.
Că, o dată cu aceasta, comisiunea a luat, fiind la Odessa, şi o Comisiune de la trierea contestaţiilor, ce urmau să fie făcute de evreii exceptaţi de la evacuare.
Că martorul, cerând sfat inculpatului cum să facă să rămână în Odessa, inculpatul i-a spus că nu poate lua parte la şedinţele Comisiei, dar va delega pe ajutorului de Primar Vidraşcu, căruia îi va da instrucţiuni să fie larg în aprecieri şi Comisiunea, în adevăr, a fost binevoitoare cu evreii, aprobându-se contestaţiile.
Că inculpatul a sfătuit pe martor să distrugă actele din care se vedea că este evreu, să aranjeze în casă ceva icoane şi să facă contestaţie cum că este creştin, pentru că atunci când vine delegatul comisiei, să constate că este creştin.
Martorul Ing. I. Bădaşcu – fila 37 -declară că inculpatul Gherman Pântea, în vara anului 1942, fiind rugat să ajute pe Elena Rudenco, sora mareşalului Tolbuhin, care era bolnavă, a prezentat-o profesorului Dr. Ceasovnikov, care a operat-o şi salvat-o de la moarte.
Că în vara 1945, Mareşalul Tolbuhin a dat ordin generalului Susaicov să comunice Guvernului Român să înceteze imediat urmărirea lui Gherman Pântea, că cercetându-se de organele sovietice activitatea acestuia de la Odessa, s-a stabilit că Pântea Gherman s-a purtat uman şi civilizat cu populaţia Odessei, intervenţie care a dus la clasarea dosarului lui Pântea Gherman de Tribunalul Poporului.
Martorul mai dă o serie de date, din care rezultă că studenţii şi profesorii din Odessa au stimat şi onorat pe inculpatul Gherman Pântea, în diferite ocazii şi manifestaţiuni, deoarece acesta i-a ajutat în orice împrejurări, când i-au cerut concursul.
În fine, din declaraţia de la fila 39, anexa dosar 738/956, făcută de Arnăutu Taisia, artistă la Opera de la Odessa, cetăţeancă sovietică, aceasta arată, printre altele, că în timpul ocupaţiei, când inculpatul Gherman Pântea era primar al Odessei, oraşul era distrus şi populaţia murea de foame, şi Gherman Pântea l-a refăcut, a asigurat hrana populaţiei, piaţa fiind foarte bogată şi plină de toate, iar viaţa culturală a Odessei funcţiona ca în timp normal, în limba maternă, începând cu şcoala primară şi terminând cu Opera.
Aceasta arată că muncitorii şi intelectualii îl preţuiau şi-l iubeau pe Gherman Pântea şi însăşi martora a asistat personal în martie 1944, când muncitorimea şi intelectualitatea de acolo au manifestat pentru simpatia ce o poartă lui Gherman Pântea.
În fine, că Gherman Pântea era un om care s-a bucurat de popularitate la Odessa în masa de muncitori şi intelectuali de acolo.
Faţă de toate aceste probe, când din două acte oficiale depuse în copii, legalizate la dosar, rezultă în mod indubitabil că inculpatul Gherman Pântea nu a făcut parte, sub nici o formă din Comisiunea de triere a evreilor de la Odessa, în vederea evacuării lor.
Cum şi că comisia respectivă era formată, conform ordinului Guvernatorului Alexianu din alte persoane civile şi militare, aşa cum s-a analizat mai sus, nu mai poate fi vorba de vreo activitate criminală, din partea inculpatului, în perioada cât el a fost primar al Odessei.
Cum însă, pe de altă parte, dintr-o serie de declaraţii ale martorilor de faţă, aşa cum s-a expus mai sus, mai rezultă în plus şi faptul că inculpatul Gherman Pântea nu numai că a avut o purtare blândă, omenoasă şi demnă în activitatea ce a dus la Odessa, dar, în plus, a făcut şi o serie de acte caritabile, care il arată în mod clar ce fel de om este şi cum a înţeles el să-şi exercite misiunea de primar al Odessei.
Când este ştiut din probele dosarului, că primele cercetări ce s-au făcut în contra lui de către acuzatorul public de pe lângă Tribunalul Poporului, au dus la clasarea dosarului.
Că însuşi Mareşalul Tolbuhin, aşa cum arată actele dosarului, a fost cel care a confirmat că în adevăr inculpatul Pântea Gherman a avut o comportare frumoasă şi omenoasă faţă de populaţia Odessei, cerând chiar statului nostru să intervină, ca orice cercetare în acest sens în contra numitului să fie clasată.
Dacă aşa stau lucrurile, în speţă, şi cum, pe de altă parte, din nici o piesă a dosarului nu rezultă vreo altă activitate, care să fi fost dusă de inculpatul Gherman Pântea în cadrul funcţiunii sale de Primar al Odessei, în contra vreunor elemente comuniste sau muncitoreşti, care să ne îndreptăţească pe noi să constatăm existenţa vreunui capăt de acuzare, ce s-ar putea broda pe elementele cerute de art. 193 1 c.p.
Tribunalul urmează ca, potrivit art. 4 P.I. pct. 1 pr. pen, în unanimitate de voturi să pronunţe achitarea lui.
În drept:
Inculpatului Gherman Pântea i s-a deschis acţiunea penală pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prev. şi ped. de art. 193 1 c.p.
Având în vedere că, aşa după cum s-a arătat la expunerea în fapt, Tribunalul nu a reţinut în sarcina inculpatului nici o infracţiune;
Că aşa fiind, în conformitate cu dispoziţiunile art. 4 P.I. pct. 1 pr. pen, urmează a se pronunţa achitarea inculpatului Gherman Pântea, deoarece se constată inexistenţa faptului ce i se impută.
Pentru aceste motive, Tribunalul, în unire cu concluziunile Procurorului Militar, cu unanimitate de voturi declară neculpabil pe Pântea Gherman pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută şi pedepsită de art. 193 1 c.p.
În consecinţă
Tribunalul
În numele poporului
Hotărăşte:
Cu unanimitate de voturi, făcând aplicaţiunea art. 4 P.I. pct. 1 pr. pen, achită de orice penalitate pe Pântea Gherman.
Tribunalul reintrând apoi în şedinţa publică, Preşedintele a dat cetire dispozitivului de mai sus.
Cu drept de recurs.
Dată şi cetită în şedinţa publică, astăzi, 6 august 1956.
Prezenta sentinţă s-a semnat de noi.
Preşedinte
Maior de Justiţie
Gabai Gheorghe
Membrii:
Lt. Col. Dihoescu Gh.,
Maior Mureşanu Mihail
Secretar
Anastasiu Gheorghe
Prezenta copie fiind conformă cu originalul se certifică de noi. Dosar nr. 738/ 956.
L.S. Secretar Şef / indescifrabil
EXTRAS
din rechizitorul procurorului militar, în baza notelor stenografice
Tovarăşe Preşedinte şi tovarăşi Judecători,
Am studiat filă cu filă dosarul acuzatului Gherman Pântea. Ei bine, tovarăşi, trebuie să declar cinstit, că eu nu am găsit nici un rând împotriva acuzatului Gherman Pântea. Numai declaraţii frumoase, pline de unanimitate, numai rapoarte curajoase de tot felul pentru apărarea populaţiei băştinaşe. Gherman Pântea a salvat de la moarte sigură zeci de mii de evrei, a ajutat muncitorimea şi intelectualitatea de la Odessa, a ajutat în mod special studenţimea, care pe drept cuvânt îl considera pe Gherman Pântea părintele ei.
Gherman Pântea a făcut un raport de un curaj excepţional pe acelea vremuri Mareşalului Antonescu, în care îi spunea în mod categoric că represaliile de la Odessa sunt nedrepte, , neumane, căci populaţia Odessei n-a avut nici un amestec în aruncarea în aer a Comandamentului militar.
Extras din el: „Revoltat, am întrebat cine a făcut această barbarie, această ruşine, de care noi nu ne vom spăla niciodată în faţa lumii civilizate”.
Alt extras: „Am căutat să conduc Odessa cu blândeţe şi omenie, dar toate intenţiile mele bune se lovesc de împotrivirea Comandamentului militar”.
Gherman Pântea a organizat în mod strălucit oraşul distrus şi înfometat.
Pieţele alimentare ale Odessei erau foarte bogate şi pline cu de toate.
Viaţa culturală funcţiona ca în timp normal, în limba maternă.
Condamnarea lui Pântea a fost o eroare judiciară. Gherman Pântea, o dată achitat, îşi recapătă toate drepturile, căci Tribunalul Suprem, prin decizia nr. 403 din 17 februarie 1956, a anulat decizia nr. 1901 de condamnare a lui Pântea.
De aceea, eu îmi însuşesc ultima frază din declaraţia marii artiste de la Opera de la Odessa, Taisia Arnăutu: „că Pântea a fost un adevărat părinte al oraşului Odessa, şi cer pentru Gherman Pântea un verdict de achitare, fiind convinsă că, achitând pe Pântea, facem un act de dreptate, ridicând şi prestigiul Justiţiei Populare, reabilitând şi un om, care a făcut cinste ţării la Odessa”.
Gherman Pântea”
Caz rar în istoria celui de al doilea război mondial, când un fost funcţionar, acuzat de crime de război, să fie achitat în baza mărturiilor depuse de foştii locuitori ai oraşului şi nu ai unui oraş oarecare, ci unul cu faima Odessei.
În viziunea unui fost coleg de luptă politică, activitatea lui Gherman Pântea, la momentul dispariţiei lui, în ziua înmormântării, a fost definită astfel:
„Mult îndurerată familie şi întristată asistenţă,
Ne-am adunat la această tristă ceremonie creştinească, cauzată de încetarea din viaţă a prietenului nostru Gherman Pântea, pentru a-i aduce ultimul prinos de recunoştinţă pentru tot ce a fost şi înfăptuit în viaţa lui trecătoare pe pământ.
Se cuvine ca cu această neplăcută ocazie să fie evocate unele lucruri şi fapte din viaţa şi activitatea decedatului.
Gherman Pântea s-a născut la 13 mai 1894, în satul Zăicani, judeţul Bălţi, într-o familie de gospodari mijlocaşi cu mai mulţi copii. Din frageda lui tinereţe, dar mai ales de când a luat contact cu cartea, a manifestat dragoste şi aptitudine pentru învăţătură.
Băiatul învăţa bine, dar îi era greu: la şcoală se învăţa numai în limba rusă, iar el nu cunoştea decât limba lui maternă – limba moldovenească.
Greu era de învăţat carte în limbă străină pentru românii de pe acele meleaguri cotropite de străini. Cu toate aceste greutăţi, tânărul Gherman Pântea învinge toate obstacolele şi termină şcoala primară ca premiant. Învăţătorul din sat, moldovan şi el, povăţuieşte pe moş Vasile, tatăl lui Gherman, să dea băiatul mai departe la învăţătură, că este capabil şi va ajunge bine în viaţă.
Încurajat de învăţătorul lui, şi cu sprijinul părinţilor, băiatul porneşte din sat în căutarea luminii pentru ochii minţii. Intră, prin concurs, la şcoala normală de la Cetatea Albă, pe care o termină în timpul primului război mondial. Intră în învăţământ ca dascăl, iar la un an este recrutat şi trimis la şcoala militară de ofiţeri de la Kiev. Devenind ofiţer – cunoscător al limbii române, este repartizat ca translator oficial la comandantul armatei a IV-a rusă pe frontul român, la Roman. În această calitate cunoaşte mai bine oficialitatea românească şi rămâne cu frumoase amintiri, mai ales despre N.N. Săveanu, comisarul Guvernului român pe lângă aceeaşi armată a IV-a rusă. La Roman, îl prinde Revoluţia Rusă din februarie 1917 şi Gherman Pântea, împreună cu alţi membri români basarabeni, formează Comitetul Ofiţerilor şi Soldaţilor Moldoveni din acea armată. În luna iunie 1917, Gherman Pântea porneşte la Chişinău, apoi la Odessa, unde fiinţa cea mai puternică organizaţie a militarilor moldoveni din toată Rusia, în frunte cu ştabs-căpitanul Emanoil Catelli.
La Odessa, împreună cu Emanoil Catelli, stabileşte bazele de înfiinţare a Comitetului central al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni, la Chişinău. Gherman Pântea, întorcându-se la Chişinău, împreună cu mai mulţi militari moldoveni, convoacă delegaţi din mai multe garnizoane şi, la 23 iunie 1917, formează Comitetul central al ofiţerilor, soldaţilor şi marinarilor moldoveni.
Acest Comitet central alege în unanimitate, ca preşedinte, pe Gherman Pântea – cel mai tânăr dintre toţi (23 ani). Comitetul central luptă pentru organizarea unităţilor militare moldoveneşti, pentru introducerea limbii materne în şcoală şi biserică şi pentru apărarea drepturilor moldovenilor din Basarabia. Gherman Pântea luptă, de asemenea, împreună cu ceilalţi fruntaşi români basarabeni, pentru convocarea Congresului militar moldovenesc şi pentru organizarea Sfatului Ţării.
Congresul militar îl alege vicepreşedinte, şi apoi deputat în Sfatul Ţării din partea judeţului Bălţi, iar Sfatul Ţării îl numeşte Director adjunct la război.
În Sfatul Ţării activează pentru proclamarea autonomiei Basarabiei şi independenţa Republicii Moldoveneşti, iar la 27 martie 1918 votează, împreună cu ceilalţi deputaţi din Sfatul Ţării, Unirea Republicii Moldoveneşti (Basarabia) cu România şi împroprietărirea ţăranilor din Basarabia.
După unire, în 1918, pleacă la Universitatea din Iaşi, studiază şi termină facultatea de drept, devenind avocat. Este de mai multe ori ales: primar al oraşului Chişinău, deputat în parlamentul ţării şi preşedinte al Camerei de comerţ din Chişinău.
De două ori este ales vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. A fost consilier la Curtea superioară administrativă a ţinutului Nistru.
Ca primar al municipiului Chişinău a dat dovadă de bun gospodar şi de om cu multă dragoste pentru cei necăjiţi de la periferiile municipiului. Pentru aceştia, la Chişinău, a construit într-un an cinci şcoli monumentale, care şi azi constituie o fală a învăţământului din acel municipiu.
În 1932 – an de criză economică populaţia nevoiaşă a Chişinăului, pentru a învinge greutăţile iernii, a amanetat la Banca oraşului îmbrăcăminte şi diferite obiecte casnice, iar primăvara, la scadenţă, nu avea cu ce le răscumpăra. Gherman Pântea, în calitate de primar, a preluat asupra primăriei întreaga sumă datorată de aceşti nevoiaşi şi toate obiectele zălogite au fost restituite acestor depunători nevoiaşi.
În 1941, Gherman Pântea este mobilizat şi numit primar general al municipiului Odessa. Oraşul fusese mai multe luni asediat, bombardat şi lipsit de comunicaţii cu restul lumii. La 20 octombrie, când a luat oraşul în primire, acest municipiu mai avea încă circa 600 000 de locuitori: goi, flămânzi, speriaţi, fără apă potabilă, fără lumină, fără hrană, fără combustibil şi cu toate geamurile la locuinţe stricate, fără tramvaie şi fără orice alte mijloace de comunicaţii. Străzile erau baricadate cu vagoane de tramvaie, paturi şi mobilă din locuinţe particulare, piatră scoasă din străzi, saci cu nisip şi tranşee pe la colţurile de străzi.
În afară de aceasta, toată industria alimentară era distrusă din cauza războiului, restul fabricilor şi uzinele, la fel, oraşul avea un aspect de mare ruină.
Acest dezastru general trebuia urgent înlăturat şi administraţia lui Gherman Pântea, pentru a lupta cu foamea, a început cu procurarea produselor alimentare pentru hrana populaţiei.
Datorită activităţii lui, oraşul, în mai puţin de trei luni, a cunoscut o viaţă obişnuită, iar după organizarea primăriei, Gherman Pântea a înfiinţat Casa de ajutor pentru bătrâni şi infirmi, care subvenţiona circa 500 de nevoiaşi localnici.
Toate aceste fapte i-au atras dragostea populaţiei locale, şi poate din această cauză, administraţia românească la Odessa nu a cunoscut mişcarea partizanilor.
Operă umanitară şi culturală a făcut Gherman Pântea, când a construit cele cinci şcoli la Chişinău pentru copiii de la periferiile oraşului.
Operă umanitară şi creştinească a făcut atunci când a restituit îmbrăcăminte şi obiectele de casă ale celor două mii de nevoiaşi din Chişinău.
Operă umanitară şi românească a săvârşit atunci când a salvat populaţia din Odessa de la înfometare şi mizeria războiului.
Operă de bun creştin şi umanist a făcut Gherman Pântea, când a ajutat timp de doi ani şi jumătate bătrânii şi infirmii din Odessa.
Gherman Pântea, în activitatea sa binefăcătoare, nu a făcut deosebire de rasă, naţionalitate, credinţă sau convingere politică. El, deopotrivă, i-a ajutat pe toţi ca pe oameni, el însuşi fiind un om.
A fost bun, larg şi iertător.
Aşa a înţeles Gherman Pântea să-şi facă datoria faţă de aproapele.
Dumnezeu să-l ierte şi să-i fie ţărâna uşoară.
4 februarie 1968, cimitirul Bellu, Bucureşti
Elefterie Sinicliu”
Gherman Pântea a fost posesorul unei impresionante galerii de ordine ruseşti, româneşti şi străine:
Ordinul Coroana României în grad de mare ofiţer, ordinul Regele Ferdinad, Steaua României şi Coroana României în grad de Comandor, ordinul Coroana Italiei în grad de mare ofiţer ş.a.
Dar aceste ordine n-au fost o piedică pentru cei care au avut de gând să-l bage la puşcărie.
Salvarea lui de fiecare dată au fot locuitorii Odessei care, în calitate de martori, declarau că în timpul războiului oraşul lor a fost restabilit şi a dus o viaţă normală, graţie aptitudinilor organizatorice şi umanismului acestui primar venit din Basarabia.
Gherman Pântea a fost omul politic, care în toate mişcările şi acţiunile sale a mizat doar pe un singur partid, cel condus de propriul eu.
În corespondenţa dintre Pan Halippa şi Anton Crihan, dispariţia lui din această grăbită lume este dată ca un fapt divers: “Ca o noutate tristă, îţi comunic că a murit Gherman Pântea.” O singură frază din scrisoarea lui Halippa consemnează prematura sa stingere din viaţă.
Moartea lui a rămas acoperită de mister. A intrat într-o dugheană să bea o cafea, a căzut pe stradă şi timp de 3 zile familia nu-l putea găsi. După multe şi disperate căutări, l-au găsit la morga unui spital. Deşi credeau că mai degrabă o fi fost din nou arestat, căci începuse să colaboreze cu Institutul de Istorie al Academiei Române, unde furniza informaţii şi documente legate de Unirea Basarabiei cu România în 1918, de relaţiile româno-sovietice de până la anul 1940 şi alte teme delicate, în care partea interesată era nu numai România, ci şi Uniunea Sovietică.
Acumularea acestei informaţii era privită cu ochi răi la Moscova şi se dorea cu orice preţ sistarea acestui proces. Şi îngheţarea lui s-a produs, începând cu anul 1968.
Pântea Gherman a murit în 1968, la Bucureşti şi a fost înmormântat la cimitirul Bellu.
P.S.
O scurtă istorie a Basarabiei se conţine şi-n aceste memorii, deşi pe alocuri faptele relatate ating dimensiunea mitului şi sunt greu de verificat:
„Memoriile mele în legătură cu Basarabia: La 15 mai 1964 am împlinit vârsta de 70 de ani. Sunt un om bătrân în adevăratul înţeles al cuvântului. Dar aceasta nu mă împiedică, ca atunci când ruşii formează Republica S.S. Moldovenească, pe pământul românesc dintre Prut şi Nistru şi păstrează statuia lui Ştefan cel Mare, ridicată de moldovenii din Basarabia, în anul 1928 în grădina publică din Chişinău, când marele conducător al poporului chinez Mao-Tze-Dun declară unor socialişti japonezi, în luna august 1964, că ruşii şi-au însuşit pe nedrept o mare parte din teritoriul României, evident vizând Basarabia, când însuşi Karl Marx, părintele comunismului, declară că prin tratatul de la Bucureşti, din 28 mai 1812, turcii au cedat Basarabia, care făcea parte din Moldova, ruşilor, fără să aibă acest drept, repet, aceasta nu mă poate împiedica, ba din contra, mă obligă să contribui şi eu cu amintirile mele la clarificarea unor momente istorice din viaţa Basarabiei după anul 1917, evenimente la care am fost autor principal şi martor ocular.Marea revoluţie rusă din februarie 1917 a deschis porţile pentru toate naţionalităţile care locuiau în acest mare imperiu, dându-le posibilitatea să lupte pentru libertatea lor naţională şi socială. Naţiunile au început să se mişte şi să se organizeze, pentru a-şi recăpăta libertăţile şi drepturile încălcate şi încătuşate vreme îndelungată de regimul despotic ţarist. Ele au început lupta pentru autodeterminare. Mişcări cu caracter naţional şi social au luat fiinţă în Ucraina, Polonia, Finlanda etc. Moldovenii, mai apăsaţi de regimul ţarist, se mişcau mai timid. Februarie 1917 fiind în toiul primului război mondial, floarea moldovenilor din Basarabia era înarmată, trimisă pe fronturi. Moldovenii nu erau dezertori, ci luptători. Văzând, însă, că ucrainenii, polonezii şi alte naţiuni au început a se organiza şi a agita în armată chestiunea naţională şi socială, formând comitete naţionale, moldovenii, urmând exemplul acestor naţiuni luptătoare, au început şi ei a se organiza în comitete naţionale, pe toate fronturile, afişând şi agitând şi ei un program de revendicări naţionale şi sociale.
S-au format comitete naţionale, mai însemnate la Odessa, Novo-Gheorghievsk, Petrograd, Kiev, iar pe frontul român la Iaşi, Roman, Bârlad etc.
Comitetele militare moldoveneşti, de pe toate fronturile, luptau pentru autodeterminarea Basarabiei în cadrul revoluţiei ruseşti, dar neajunsul mare al acestei lupte, al acestei mişcări era, că lupta se dădea în afara graniţelor Basarabiei. Basarabia revoluţionară o stăpâneau oameni care nu aveau nimic comun cu moldovenii lui Ştefan cel Mare. În marea majoritate a lor erau dezertori din armata rusă de pe frontul român. În faţa acestei situaţii grave, Comitetul militar moldovenesc de la Roman din armata nouă rusă, de sub preşedinţia subsemnatului, a luat iniţiativa organizării unui comitet central ostăşesc, moldovenesc în capitala Basarabiei – Chişinău. Acest comitet era compus din reprezentanţi ai tuturor comitetelor moldoveneşti din întreaga Rusie, fie ele de pe front, fie în afara frontului.
Comitetul central ostăşesc, moldovenesc a luat fiinţă la 23 iulie 1917, alegând ca preşedinte, în unanimitate, pe subsemnatul. Din acest moment, Comitetul central ostăşesc, moldovenesc a devenit forţa conducătoare a provinciei moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. La începutul lunii octombrie 1917, eram la Petrograd pentru a obţine de la primul-ministru Kerenski aprobarea pentru congresul militar moldovenesc de la 20 octombrie 1917, congres pe care, prin delegaţii noştri Păscăluţă Ion şi Ştefan Holban, îl cerusem de la Moghilău. Marele cartier a spus că aprobă congresul, dar ne-a minţit şi a comunicat la toate unităţile de pe front, că congresul nu este aprobat. Vasile Ţanţu, conducătorul comitetului moldovenesc din Iaşi ne-a adus ordinul cu interzicerea congresului, pe care l-a obţinut la comandamentul rus de pe frontul român cu sediul la Iaşi.
În faţa acestei situaţii, eu personal am hotărât să plec imediat la Petrograd, pentru a cere aprobarea congresului de la primul-ministru Kerenski. Ajuns acolo, am găsit la sediul comitetului moldovenesc pe soldaţii Dimitrie Topciu şi Artenie Vasile şi i-am rugat să meargă cu mine la Kerenski, care locuia în acel moment în Palatul de Iarnă al fostului ţar.
Kerenski mă cunoştea personal, din luna septembrie 1917, când m-am prezentat în calitatea mea de preşedinte al Comitetului central ostăşesc, moldovenesc, cu o delegaţie, la Marele cartier general, la Moghilev, unde i-am cerut aprobarea pentru formarea unităţilor militare moldoveneşti, aprobare pe care am şi primit-o. Kerenski ne-a primit în biblioteca fostului ţar, foarte enervat şi arogant, spunând că acum, când bolşevicii ameninţă ţara cu anarhia, el nu aprobă nici un fel de congres. Am plecat de la el foarte amărâţi. Atunci Topciu spuse că ar fi bine să ne prezentăm şi lui Lenin, pe care el îl cunoaşte personal. Am plecat la palatul fostei balerine Kseşinskaia, unde Lenin locuia, după venirea lui în aprilie 1917, din Elveţia.
Ne-a primit un bun prieten de al lui Lenin, anume Bonci-Bruievici. I-am spus lui Bonci-Bruievici, că am dori să vorbim cu tov. Lenin şi să-i cerem un sfat în numele naţiunii moldoveneşti din Basarabia, care a fost persecutată în mod special de regimul ţarist şi continuă să fie persecutată şi astăzi de actualul regim democrat. Domnul Bonci-Bruievici ne-a spus că tov. Lenin nu este în palat, dar să venim mâine a doua zi la ora 12 şi că el va face totul ca să-l putem vedea. A doua zi, venind la domnul Bonci-Bruievici, domnia sa ne-a luat într-o maşină şi ne-a dus la o casă particulară, unde Lenin ne-a primit foarte prietenos într-o cameră de la intrare. I-am explicat, că dorim să facem un congres militar moldovenesc, unde să discutăm şi să hotărâm soarta a 3 milioane de moldoveni din Basarabia şi că primul-ministru Kerenski ne-a refuzat aprobarea pentru ţinerea acestui congres. „Vă rugăm, tov. Lenin, (dv.) să ne spuneţi, să ne sfătuiţi, ce să facem noi în cazul acesta”.
Răspunsul lui Lenin a venit imediat şi categoric. Lenin ne-a spus: „Partidul comunist susţine cu toată tăria autodeterminarea tuturor naţiunilor din fostul imperiu ţarist. Aceste naţiuni au dreptul, după părerea noastră, la autonomie şi independenţă, mergând chiar la despărţirea de statul nostru, dacă interesele lor naţionale cer acest lucru. Aţi greşit ducându-vă la Kerenski, căci acest avocatei mărunt şi guraliv, care a pus mâna pe putere peste capetele maselor şi care doarme în patul fostului ţar rus, este preocupat numai de gloria lui, şi nu de a naţiunilor oropsite. Sfatul meu pentru voi este să vă convocaţi congresul în mod revoluţionar, samavolnic şi să vă hotărâţi soarta voastră, după cum vor dori ostaşii moldoveni veniţi de pe fronturi care, prin suferinţe groaznice, au căpătat acum mare experienţă şi curaj. Trebuie să vă smulgeţi drepturile cu forţa şi să nu le cerşiţi de la un aventurier, pe care popoarele îl vor goni în curând de unde este, pentru totdeauna.”
Această convorbire cu Lenin am avut-o la începutul lunii octombrie. Peste vreo 20 zile de la această convorbire, într-adevăr masele l-au gonit pe Kerenski, după cum ne spusese în audienţă marele conducător de mai târziu al poporului sovietic. Am mulţumit din toată inima marelui bărbat de stat pentru sfatul pe care ni l-a dat şi am plecat imediat la Chişinău. Venind la Chişinău, am pus în practică sfatul marelui bărbat de stat Lenin. După 10 ore de discuţie, Comitetul central ostăşesc, moldovenesc se hotărăşte la un act eroic şi anume: convocarea congresului pe cale revoluţionară, samavolnic, iar subsemnatul, ca preşedinte al Comitetului central ostăşesc moldovenesc, am fost însărcinat de comitet să trimit următoarea telegramă fictivă pe toate fronturile „Comandanţilor de armată, de corp de armată şi de divizii. În baza autorizaţiunii comandamentului suprem (generalisim) şi a primului-ministru Kerenski, cu Nr. 378, 764, s-a aprobat adunarea militarilor moldoveni pentru data de 20 octombrie 1917, în oraşul Chişinău, dispoziţiunea dv. pentru delegarea a câte doi soldaţi şi un ofiţer de la fiecare companie de moldoveni, prevăzându-i în acelaşi timp cu delegaţiile respective şi plata diurnei pe 10 zile. Preşedintele Comitetului central executiv moldovenesc, subit. Gherman Pântea, secretar, voluntarul Maleavin.” De audienţa la Lenin nu am pomenit nimic în Comitetul central, pentru a nu ne agrava situaţia, căci Lenin în acel moment era urmărit de guvernul Kerenski pentru a fi arestat. Telegrama a avut efectul dorit. La 20 octombrie 1917, s-au adunat la Chişinău peste 700 de delegaţi, reprezentând peste 250.000 ostaşi moldoveni de pe toate fronturile. Kerenski, în timpul congresului, a dat ordin ca eu să fiu arestat şi expediat la Marele cartier general pentru telegrama fictivă. În timp ce Congresul nostru era în toiul dezbaterilor, când la 25 octombrie 1917, Lenin şi partidul lui au pus mâna pe putere.Kerenski, după mai multe peripeţii, a fugit în America, iar eu am scăpat de răzbunarea lui ticăloasă. Congresul a durat 7 zile, şi anume de la 20 până la 27 octombrie 1917. Delegaţii de la Congres erau în majoritatea lor ţărani săraci, cu maximum 5 hectare de pământ, iar o parte din ei erau CFR-işti şi foşti argaţi de la foştii moşieri, adică fruntea poporului muncitor, care, desigur, avea tot dreptul şi autoritatea de a vorbi şi hotărî în numele moldovenilor din Basarabia.
Pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, publicăm în continuare procesul-verbal al Congresului militar, scris şi în moldoveneşte cu literele ruseşti, căci la ora aceia noi nu cunoşteam alfabetul latin:
„Protocolul întâiului Congres moldovenesc al soldaţilor, marinarilor şi ofiţerilor din întreaga Rusie, care a avut loc în oraşul Chişinău de la 20 până la 27 octombrie, anul 1917.
Programul Congresului
Alegerea Prezidiumului
Felicitările şi raporturile de la locuri.
Raportul despre lucrările Comitetului împlinitor central moldovenesc al sfatului deputaţilor soldaţi, ofiţeri şi marinari.
Autonomia Basarabiei.
Naţionalizarea oştilor.
Basarabia şi ocârmuirea ei (Sfatul Ţării)
Chestia pământului şi colonizarea.
Părerile despre momentul de faţă şi Adunarea întemeietoare.
Lucrările culturale-luminătoare (organizaţia şcolilor moldoveneşti pentru soldaţi, cursurilor de seară şi bibliotecilor şi îndestularea lor cu literatură).
Naţionalizarea şcolilor şi a dregătorilor din Basarabia.
Despre moldovenii de peste Nistru.
Alegerea împuterniciţilor moldoveni câte unul în Stavcă, în Predparlament şi Ministerul de Război.
Alegerea a 3 deputaţi în Sfatul Popoarelor.
Fondul Naţional.
În ziua de 20 octombrie anul 1917 la
ora 3 d.m. deschide şedinţa congresului
– preşedintele Comitetului Împlinitor Central Moldovenesc al Sfatului deputaţilor soldaţi, ofiţeri şi marinari, dl podporucic Pântea, felicitând călduros congresul de la numele Comitetului şi dorindu-i muncă rodnică şi unire.
După aceasta, dl Pântea propune să se aleagă Prezidiumul Congresului. Propunerea e primită.
După dezbateri, prin mai multe voturi, este ales ca preşedinte al Congresului dl căpitan de cavalerie Cijevschi. Ca vice-preşedinţi sunt aleşi: Dnii podpor. Pântea, prapor. Păscăluţă şi soldatul Braga. In secretariat sunt aleşi pentru limba rusească
— voluntarul Golban, mărinarul Plătică, praporşcic Nastas, soldatul Lungu şi soldatul Buga.
Prezidiumul ales intră în îndeplinirea îndatoririlor sale şi, astfel, Congresul îşi începe lucrul arătat în program. Congresul este felicitat de către împuterniciţii ocârmuirii locale de dl comisar Inculeţ, reprezentaţii partidelor obşteşti şi politice, organizaţiilor naţionale de pe front şi dinspre care tot o dată fac şi raporturi scurte de la locuri. Îndeobşte, toţi oratorii îşi arată călduroasa lor dorinţă ca Congresul să muncească în unire şi cu izbândă. Îmbunătăţirea stării poporului moldovenesc, după cuvintele tuturor oratorilor, atârnă de la autonomia cea mai largă a Basarabiei. Totodată, oratorii arată că asuprirea pe care au îndurat-o moldovenii timp de 105 ani, i-a prefăcut pe dânşii într-o naţiune puternică, care n-a putut să se trezească numai din pricină că n-a fost organizată şi unită. Trimisul moldovenilor de peste Nistru, soldatul Jalobă, roagă ca Congresul să nu uite de fraţii moldoveni de peste Nistru, care sunt sânge din sângele moldovenilor basarabeni. Oratorul zice că moldovenii de peste Nistru nu vreau să se dezlipească de fraţii cei din Basarabia. Ei vor săpa altă albie pentru Nistru şi-l vor îndrepta spre hotarul locurilor locuite de moldoveni, ca să nu-i despartă în veci. La ora 9 şedinţa s-a închis.
În ziua de 21 octombrie, şedinţa se deschide la ora 9 1/2 dimineaţa; prezidează căpitanul Cijevschi.
Preşedintele Comitetului Împlinitor Central Moldovenesc al sfatului de soldaţi ofiţeri şi marinari, dl podporucic Pântea, face Congresului un raport despre organizarea şi lucrările Comitetului. Întemeietorii întâmpinau piedici la fiecare pas şi numai mulţumită muncii harnicilor fii ai naţiei, lucrarea urma înainte.
Comitetul până acum a urmărit două scopuri:
Organizarea şi luminarea ostaşilor moldoveni;
Organizarea şi rânduiala vieţii săteşti.
Oratorul îşi arată nădejdea, că Congresul de faţă va da sprijin muncitorilor şi renaşterea naţiei moldoveneşti va începe a se înfiinţa.
Căpitanul Cijevschi, în raportul său despre Congresul Popoarelor de la Kiev, spune că congresul nostru, ca şi cel de la Kiev, e dator să recunoască că soarta noastră ne vom croi-o numai noi înşine, prin autonomie.
După acestea, oratorul lămureşte înţelesul autonomiei şi a federaţiei.
Dl Ioncu face un adaos la raportul dlui Cijevschi despre Congresul de la Kiev. El spune că după înţelesul ideii democratice ruseşti despre drepturile popoarelor de a-şi hotărî soarta lor, fiecare naţiune are dreptul chiar de a se deosebi într-o unitate neatârnată. Mai departe, oratorul arată, că numaidecât trebuie înfiinţat organul cel mai înalt moldovenesc (Sfatul Ţării), care va introduce în viaţă dreptul nostru de a ne croi soarta noastră.
Dl Buzdugan lămureşte deamănuntul toate felurile de ocârmuire, arată neajunsurile şi folosurile fiecărui fel şi face încheierea că cea mai bună formă de ocârmuire e republica federativă, în care popoarele mici capătă dreptul autonomiei. Oratorul cheamă congresul să lucreze pentru înfiinţarea autonomiei Basarabiei.
Dl Holban întregeşte raporturile premergătoare, dând dovezi istorice şi statistice despre drepturile Basarabiei la autonomia cea mai largă. Vorbind despre asuprirea Basarabiei, oratorul pomeneşte şi politica făţarnică a Rusiei vechi în Balcani. Oratorul adaugă că nu-i vremea de rugat să ne dea autonomie, precum au zis mai mulţi oratori. A aştepta ca soarta noastră să fie hotărâtă „de sus” e o moştenire blestemată a regimului vechi şi nu se potriveşte cu numele nostru de cetăţeni slobozi. „De sus” nu vom căpăta nimic, căci acolo nimeni nu are putere. Trebuie ca noi, chiar acum, să hotărâm autonomia Basarabiei şi să alegem Sfatul Înalt, care va ocârmui Ţara.
Despre autonomie, ‘mai vorbesc un rând de oratori, care prin cuvântările lor sunt de părere că Basarabia are dreptul să fie autonomă; se dau câteva rezoluţii prezidiumului, care se citesc.
Având în vedere că toate rezoluţiile sunt la fel, se hotărăşte ca toţi autorii lor să le unească într-una, care va fi cetită în şedinţa viitoare.
După aceasta, s-a hotărât, într-un glas, ca Basarabia să fie autonomă. Acest act istoric a umplut inimile tuturor de bucurie nespusă. În sala şedinţei se aud nesfârşite strigăte de „ura” şi „trăiască Basarabia autonomă şi slobodă”; se cântă imnul naţional sub steagul naţional. Şedinţa s-a închis la ora 7 seara.
22 Octombrie. Şedinţa s-a deschis la ora 3 d.p. Prezidează căpitanul Cijevschi. La rând e chestia naţionalizării oştilor moldoveneşti.
Dl polcovnic Furtună spune că noi numaidecât trebuie să ne facem oştiri moldoveneşti, în care comanda, de jos până sus, trebuie să fie moldovenească. Mai departe, raportorul îşi aduce aminte despre toate înjosirile ce le îndurau soldaţii moldoveni care făceau slujba printre străini.
La sfârşit, oratorul mai pomeneşte despre prăzile şi neorânduielile anarhice făcute în Basarabia de către dezertori şi soldaţi nedisciplinaţi, şi cheamă Congresul să ia hotărâre despre înfiinţarea grabnică a oştilor naţionale, căci numai ele sunt în stare a scăpa ţara de anarhie şi dărâmare.
Următorul raportor, dl Crihan, dă dovezi pentru ce ne trebuie oşti moldoveneşti. În aceste oştiri toţi vor fi deopotrivă. Fiind alcătuite din moldoveni, ele vor avea încrederea locuitorilor. Aceasta s-a dovedit prin alcătuirea cohortelor: unde se stârneşte vreo neorânduială, sunt chemate cohortele moldoveneşti şi nu cazacii sau soldaţii ruşi, care sunt trimişi pentru paza Basarabiei. Dl Crihan propune să se ia măsuri pentru aducerea în Basarabia a soldaţilor-călăraşi moldoveni.
Dl Prahniţchi propune să se alcătuiască 2 regimente (polcuri) de rezervă moldoveneşti, câte 15.000 de oameni fiecare.
Dl Popa găseşte de cuviinţă să se formeze un corp întreg de armată moldovenească, pentru înfiinţarea căruia să se alcătuiască o comisie anumită.
Dl Negruţă găseşte că autonomia Basarabiei fără o oaste naţională nu înseamnă nimic.
Dl Holban povesteşte cum a lucrat organizaţia moldovenească de la Odessa pentru despărţirea moldovenilor în părţi deosebite. Ea a întrebuinţat toate mijloacele care i-au stat la îndemână şi a izbutit să facă din moldovenii din ocrugul Odessei, roţi deosebite; iar în polcul al 40-lea s-a făcut chiar un batalion moldovenesc. Prin buna disciplină, acest batalion a căpătat lauda Comenduirii. Ca dovadă, poate sluji atestaţia dată de către comandantul şi comisarul vremelnic din Ocrugul Odessei delegaţiei: însărcinate să ceară că polcul 40 să fie făcut moldovenesc. Raportorul citeşte atestaţia şi propune să fie creată pe lângă Comitetul central o comisiune însărcinată de Congres cu naţionalizarea oştilor moldoveneşti.
Mai vorbesc câţiva oratori, care sunt de aceeaşi părere despre naţionalizarea oştilor moldoveneşti.
Toate rezoluţiile despre naţionalizarea oştilor se dau secretariatului, care este însărcinat să facă din ele una, care va fi propusă în şedinţa de la 23 octombrie. La ora 8 şedinţa se închide.
23 Octombrie. Şedinţa se deschide la orele 10 de către vicepreşedinte, dl Pântea.
Se citeşte rezoluţia despre naţionalizarea oştilor şi este primită unanim.
Se discută apoi următorul punct din program:
Basarabia şi ocârmuirea ei (Sfatul Înalt al Ţării)
Raportorul Buzdugan povesteşte despre autonomia de care s-a bucurat Basarabia în anii dintâi după alipirea ei către Rusia. Sfatul Ţării de astăzi se va alcătui din elemente democratice şi va lua asupra lui toată sarcina cârmuirii Basarabiei.
După părerea raportului, Sfatul Ţării, se va alcătui din o 100 membri; 70 vor fi aleşi dintre moldoveni şi 30 dintre celelalte naţii care locuiesc în Basarabia, 30 de membri moldoveni vor fi aleşi din Congresul Ostăşesc, 30 – de la ţărănime şi 10 de la organizaţiile politice moldoveneşti. Dl Sinicliu, recunoscând nevoia de Sfatul Ţării, zice că trebuie de îngrijit despre mijloacele trebuincioase pentru acest sfat.
Dl Ioncu zice că Sfatul Ţării trebuie alcătuit pe temeiuri democratice, precum e şi Rada Ucraineană. El propune ca Congresul să ceară de la Zemstva Gubernială 10.000 de ruble pentru chemarea unui Congres Ţărănesc Moldovenesc, care va trebui să aleagă din sânul lui 30 de oameni în Sfatul Ţării Congresul primeşte propunerea lui Ioncu despre Congresul Ţărănesc.
Dl Ţanţu propune ca Sfatul Ţării să fie alcătuit din 120 de membri şi din Congresul ostăşesc să intre în el 40 de oameni. Mai departe, oratorul zice că alegerile în Sfat trebuie făcute cu mare băgare de seamă; trebuie aleşi oameni cuminţi şi cu ştiinţă. Fiecare front trebuie să-şi aleagă oamenii săi, fiindcă îi cunoaşte pe ai săi mai bine decât pe cei care îi văd abia de câteva zile.
Următorii oratori, vorbind despre Sfatul Ţării, unii propun ca alegerile să fie făcute, după ţinuturi, alţii, după ţinuturi şi fronturi.
Preşedintele propune ca alegerile în Sfatul Ţârii să fie făcute în una din şedinţele următoare; iar acum să fie pusă la vot propunerea despre înfiinţarea Sfatului Ţării. Unanim (edinoglasno) se primeşte următoarea propunere: Să se înfiinţeze în Basarabia Sfatul Ţării din 120 membri; moldovenii vor avea în el 84 de oameni, dintre care 50 vor fi aleşi din sânul Congresului ostăşesc de faţă. Candidaţii se aleg după ţinuturi şi după fronturi.
Şedinţa se închide la ora 13 şi 10 minute.
24 Octombrie. Şedinţa se deschide la 9 ceasuri 40 min. dimineaţa.
Prezidează dl căpitan Cijevschi.
Se citesc rezoluţiile despre 1) pământ 2) colonizare, 3) Sfatul Ţării, 4) momentul de faţă şi adunarea întemeietoare. În vreme ce se vota rezoluţia despre Sfatul Ţării, reprezentantul partidului Naţional-Moldovenesc, dl Ioncu a făcut propunerea ca acestui partid să i se dea 5 locuri în Sfatul Ţării. La propunerea aceasta se mai adaugă, că trebuie să li se dea locuri în Sfatul Ţării cooperatorilor, învăţătorilor, preoţilor, avocaţilor şi altor breslaşi. Se hotărăşte că tuturor li se va da 10 locuri: 4 din numărul (34) al ţăranilor şi 6 din numărul (50) al ostaşilor. Astfel Congresul Ostăşesc dă în Sfatul Ţării 44 de oameni şi ţăranii moldoveni, 30 oameni.
Cu mici schimbări se primesc toate rezoluţiile.
După aceasta, Congresul trece la dezbaterea următoarelor două întrebări: 1) despre lucrurile luminătoare şi 2 despre naţionalizarea aşezămintelor şi dregătorilor din Basarabia. Cu învoirea Congresului, Prezidiumul hotărăşte ca amândouă întrebările să se dezbată odată.
Raportorul dl Buzdugan, prin dovezi arată că fiecare naţiune are dreptul de a se lumina în limba ei. Mai departe el arată ce s-a făcut până acum în privinţa naţionalizării şcoalei din Basarabia. Raportorul mai citeşte rezoluţiile tuturor adunărilor moldoveneşti despre naţionalizarea şcolii şi propune Congresului să primească aceste rezoluţii.
Dl Erhan spune că trebuie luate măsuri, ca să fie moldovenizate şi şcoalele din capitala Basarabiei, din Chişinău.
Dl Cazacliu propune, ca să se ia măsuri pentru luminarea în limba moldovenească a soldaţilor moldoveni, pentru care încă nu s-a făcut nimic în privinţa aceasta.
Congresul trece la dezbaterea întrebării despre Moldovenii de peste Nistru. Reprezentantul acestora, dl praporşcic Bulat, citeşte o rezoluţie, pe care roagă Congresul s-o primească. Mai departe oratorii propun să li se dea tot ajutorul nu numai moldovenilor de pe malul stâng al Nistrului, ci tuturor moldovenilor din întreaga Rusie. Se primeşte propunerea să se dea moldovenilor de peste Nistru 10 locuri în Sfatul Ţării şi să se facă o cerere către Stăpânirea Vremelnică şi Rada Ucraineană, ca tuturor moldovenilor ce se află în afară de Basarabia, să le încuviinţeze aceleaşi drepturi, de care se bucură neamurile nemoldovene din Basarabia autonomă.
Despre Fondul Naţional au vorbit câţiva oratori, care prin dovezi au arătat, că acest fond numaidecât trebuie înfiinţat.
Se propune o rezoluţie, în care se spune că despre Fondul Naţional va trebui să se îngrijească Sfatul Ţării. Rezoluţia e primită.
După aceasta se fac alegerile în pred-parlament. Se propun câţiva candidaţi, dintre care, prin majoritatea voturilor este ales dl praporşcic Săcară.
Se face o întrerupere până la 4 ceasuri.
Şedinţa se începe la 4 ceasuri sub conducerea dlui Cijevschi. Dl Guja, de la numele învăţătorilor moldoveni, felicită Congresul şi-i doreşte muncă şi izbândă.
După aceasta, corul moldovenesc de învăţători şi învăţătoare, sub conducerea părintelui Berezovschi, cântă câteva imnuri şi cântece moldoveneşti. Congresul, cu o nespusă plăcere, ascultă cântarea şi după fiecare cântec izbucneşte în strigăte de bucurie. În timpul concertului, soseşte delegaţia Românilor Transilvăneni, care merg spre frontul Român. Şeful delegaţiei felicită Congresul, iar corul voluntarilor îndeplineşte câteva imnuri naţionale. După plecarea transilvănenilor, Congresul trece la dezbaterea sistemului de alegeri în Sfatul Ţării.
Şedinţa se închide la 7 ceasuri seara.
25 Octombrie. Şedinţa se deschide la 9 ceasuri 20 minute dimineaţa. Se prelungesc dezbaterile despre sistemul de alegere în Sfatul Ţării. La 1 ceas 30 min. şedinţa se declară închisă pentru oaspeţi. Comisarul gubernial face cunoscut Congresului că a primit ştiri despre oarecare neorânduieli din Petrograd şi roagă Congresul să mai stea vreo câteva zile până se va lămuri starea lucrurilor.
Propunerea pusă la vot se primeşte unanim.
Preşedintele propune să fie aleşi membrii în Comitetul revoluţionar. Propunerea e primită. Sunt aleşi praporşcicul Crihan, prap. Osoianu, soldatul Tudose, praporşcic Păscăluţă, voluntarul Buzdugan.
Se pune la vot şi se primeşte propunerea: să se aleagă de la fiecare ţinut câte 10 candidaţi, dintre care Congresul va alege câte 4 deputaţi în Sfatul Ţării; de la 8 ţinuturi, 32 deputaţi; ceilalţi 12 deputaţi vor fi aleşi de la organizaţiile militare moldoveneşti.
Şedinţa se închide la 2 ceasuri 13 min. după-amiază.
Şedinţa se deschide la 4 ceasuri 10 min. după-amiază sub conducerea dlui Cijevschi; se primesc izvoadele candidaţilor din fiecare ţinut. Se încep alegerile, în rezultatul cărora sunt aleşi.
Din ţinutul Soroca
Ţurcan (podporucic) cu 185 de glasuri.
Epure (cinovnic) cu 71 de glasuri.
Bolocan (cinovnic) cu 71 de glasuri.
Ignatiuc (marinar) cu 69 de glasuri.
26 Octombrie. Şedinţa se deschide la
10 ceasuri dimineaţa.
Prezidează dl Cijevschi. Se aleg deputaţii din ţinutul Izmailului. Sunt aleşi: Zubac (podporucic) cu 220 de glasuri.
Cernei (praporşcic) cu 104 de glasuri.
Vataman (soldat) cu 84 de glasuri.
Zbera (praporşcic) cu 69 de glasuri.
După sfârşirea alegerilor din ţinutul Ismail, Congresul alege o Comisie sub conducerea căreia se prelungesc alegerile din celelalte ţinuturi. Din această Comisie sunt aleşi podporucic Ţanţu, praporşcic Suruceanu, unterofiţer Munteanu, marinarul Turcman şi voluntarul Buzdugan.
27 Octombrie. Sub conducerea Comisiei de alegeri se fac alegerile din celelalte ţinuturi. Sunt aleşi:
Din ţinutul Hotinului
Moraru (porucic) cu 351
de glasuri. Cernăuţeanu (podporucic) cu 300 de glasuri.
Mărza (praporşcic) cu 271 de glasuri.
Moraru (soldat) cu 246 de glasuri.
Din ţinutul Bălţului Pântea (podporucic) cu 378 de glasuri.
Crihan (praporşcic) cu 348 de glasuri.
Buzdugan (voluntar) cu 326 de glasuri.
Ţanţu (podporucic) cu 325 de glasuri.
Din ţinutul Chişinăului Pelivan (avocat) cu 351 de glasuri.
Holban (soldat) cu 349 de glasuri.
Tudor (cinovnic) cu 362 de glasuri.
Din ţinutul Orheiului Sinicliu (soldat) cu 197 de glasuri.
Plătică (marinar) cu 143 de glasuri.
Buiuc (praporşcic) cu 82 de glasuri.
Roşca (praporşcic) cu 81 de glasuri.
Din ţinuturile Benderului Creangă (podporucic) cu 314 de glasuri.
Ştirbeţ (praporşcic) cu 249 de glasuri.
Chiriac (soldat) cu 225 de glasuri.
Selitrar (podporucic) cu 149 de glasuri.
Din ţinutul Achermanului Prahniţchi (leitenant) cu 144 glasuri.
Ceban (praporşcic) cu 50 glasuri.
Tudos (unterofiţer) cu 255 glasuri.
Dragomir (praporşcic) 31 glasuri.
Înainte de a se împrăştia, Congresul a ales o Comisie de organizare pentru traducerea în viaţă a tuturor hotărârilor luate. În comisie sunt aleşi: podporucic Ţanţu, marinarul Turcuman, voluntarul Buzdugan, soldatul Munteanu şi praporşcicul Sorocianu, Comisia are dreptul de a chema în sânul ei pe acei din părtaşii Congresului, care vor fi de folos.
Congresul se închide la 27 octombrie ora 6 seara.
Preşedintele Congresului – Rotmistr. Cijevschi.
Secretar, podporucic Nastase.
Chişinău, 28 octombrie 1917.”
Precum se vede din procesul-verbal al Congresului, timp de 7 zile, cât a durat acest congres, s-au discutat într-o atmosferă înălţătoare şi entuziastă diferite probleme privind situaţia din Basarabia. Aceste discuţii au fost concretizate în zece rezoluţii, din care două, cred, trebuie reproduse, ele fiind cele mai imporante şi propriu-zis baza istorică a congresului.
Iată prima rezoluţie, „Despre Autonomia Basarabiei”. „Având în vedere cultura naţională a neamului Moldovenesc şi trecutul său şi plecând de la principiul că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul în dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a chezăşlui drepturile lui naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală, a hotărât: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei”.
A doua rezoluţie este „Despre Sfatul Ţării”. Iată cum sună această rezoluţie istorică:
„Întâiul Congres ostăşesc moldovenesc a hotărât, pentru ocârmuirea Basarabiei, în cel mai scurt timp, să se alcătuiască Sfatul Ţării. În el vor intra 120 de deputaţi, în felul următor: moldovenii vor avea 84 de locuri (70%) şi celelalte neamuri din Basarabia 36 locuri (30%). 44 de deputaţi moldoveni se vor alege din Congresul de faţă; 30 de deputaţi se vor alege de la ţărani şi 10 de la organizaţii şi partidele moldoveneşti.
Să li se dea în Sfatul Ţării 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de peste Nistru, dacă dânşii vor dori să le ocupe. Unirea cu capitaliştii nu-i dorită. Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai până la alcătuirea Adunării întemeietoare basarabene. Toate Aşezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Ţării. Îndată ce se va înfiinţa Sfatul Ţării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional şi nu au dreptul a se amesteca în treburile politice” Sfatul Ţării, alcătuit, cum am arătat mai sus, s-a deschis cu mare solemnitate şi entuziasm la 21 noiembrie 1917. La 2 decembrie 1917, Basarabia se declară Republică, iar la 8 decembrie 1917 a luat fiinţă guvernul Republicii Moldoveneşti.
La 24 ianuarie 1918, ziua Unirii Principatelor Române, Republica Moldovenească s-a declarat independentă, căci Ucraina deja se declarase independentă, rupând orice legătură cu fostul stat ţarist, iar noi, în mod automat, ne-am rupt de statul rus, căci graniţa noastră de pe Nistru era în legătură cu Ucraina. Dar în Ucraina, în acel moment la putere era un regim dictatorial, sub conducerea Hatmanului Skoropadski, pe care îl instalaseră nemţii după ocuparea cu trupele lor a Ucrainei, în anul 1918. Noi doream să rămânem cât mai mult Republică Moldovenească independentă, dar guvernul ucrainean al lui Skoropadski declară oficial, că Basarabia românească face parte din teritoriul Ucrainei. Sfatul Ţării, reprezentantul real şi autentic al poporului moldovenesc din Basarabia, ales de ostaşii moldoveni de pe toate fronturile, la Congresul militarilor din 20-27 octombrie 1917, indignat şi revoltat de această atitudine a reacţionarilor ucraineni, într-un entuziasm de nedescris, a hotărât la 27 martie 1918, stil vechi, 9 aprilie, stil nou, unirea Basarabiei cu mama ei România. Cu alte cuvinte, Sfatul Ţării a îndreptat un act abuziv al turcilor care, la 28 mai 1812, prin tratatul turco-rus din Bucureşti, a cedat Basarabia românească ruşilor, fără să aibă acest drept, căci Poarta nu a fost niciodată suverană asupra Principatelor Române, ci numai suzerană. Acest lucru îl declară Karl Marx, părintele comunismului mondial (vezi lucrarea ARPR, Karl Marx despre români). Votarea unirii în Sfatul Ţării a fost absolut liberă, fără nici o presiune de nicăieri. Dovada acestui lucru evident, pentru oameni de bună-credinţă, este faptul că 86 de deputaţi au votat pentru Unire (Blocul Moldovenesc), 3 deputaţi minoritari au votat contra Unirii, şi 36 de deputaţi, tot minoritari, s-au abţinut de la vot, motivând că ei nu au aprobarea naţiunilor lor să voteze pentru Unire, dar, cu toate acestea, peste 2/3, adică majoritatea covârşitoare a deputaţilor, au votat pentru Unire. Aşa stând lucrurile, cei care mai târziu sub diferite pretexte au contestat actul Unirii, au fost de totală rea-credinţă şi nedrepţi cu Basarabia românească, care a fost smulsă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, prin violenţă, la 28 mai 1812.
Iată, de altfel, cum sună actul Unirii:
„Actul Unirii votat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918, stil vechi.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul Vechii Moldove.
În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului, că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Basarabia se uneşte cu mamă-sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vicepreşedinte, Pan Halippa; Secretar, Ion Buzdugan.
Chestiunea Basarabiei, după Unire, vine în faţa conferinţei de Pace de la Paris. La conferinţa Păcii din Paris, ruşii ţarişti iau atitudine contra Unirii, şi anume foştii miniştri ai ţarului Sazonov şi Maklakov, prezintă, la 22 martie 1919, Conferinţei de pace un protest împotriva alipirii Basarabiei la România. Acelaşi lucru îl fac şi alţi demnitari ţarişti. Protestele lor, fiind fără bază juridică şi istorică, sunt respinse de Conferinţă. La 6 martie 1920 Ion Pelivan, delegatul Basarabiei la Conferinţa de la Paris, comunică telegrafic, că aliaţii au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, iar a doua zi 7 martie se face o mare demonstraţie pentru Unirea Basarabiei la statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, unde mii de români aclamă pe foştii deputaţi din Sfatul Ţării, care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă şi care participau la această manifestaţie. Dar pe când foştii demnitari ţarişti căutau să împiedice recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, conducătorii de fapt ai Rusiei din acel moment şi anume: Lenin şi Cicerin, ministru de externe sovietic, iau poziţie deschisă pentru recunoaşterea Basarabiei. Alexandru Vaida, primul-ministru al Ţării, în anul 1919-1920, plecând la Conferinţa de la Paris, trece şi pe la Londra, unde ia contact cu Krasin, un om extraordinar de inteligent şi prieten personal al lui Lenin şi Cicerin. Când lucrurile au avansat, A.Vaida a cerut ca o delegaţie de basarabeni să vie la Londra pentru a trata în detalii chestiunea Basarabiei, iar dacă va fi nevoie, această delegaţie va pleca şi în Rusia.
La 26 februarie 1920, s-a ţinut la Bucureşti un Consiliu de Miniştri sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, unde s-a discutat raportul lui A. Vaida. Consiliul de miniştri hotărăşte să trimită o delegaţie compusă din Ministrul de Stat Ion Inculeţ, fost preşedinte al Republicii Moldoveneşti, Gherman Pântea, fost preşedinte al Comitetului central ostăşesc moldovenesc şi moş Ion Codreanu, reprezentantul autentic al ţărănimii basarabene în Sfatul Ţării. După ce s-a pregătit, adunând actele şi documentele necesare pentru apărarea drepturilor noastre, la 12 martie 1920, Inculeţ s-a prezentat în audienţă la Rege, pentru a-i expune situaţia Basarabiei în legătură cu tratativele începute la Londra de A. Vaida. Venind de la rege, Inculeţ mi-a spus că regele este foarte supărat pe Vaida, pentru că a început la Londra tratative cu bolşevicii, fără consimţământul lui, căci el (Regele) este de părere să nu intrăm în legătură cu Sovietele până ce ele nu vor fi recunoscute şi de marile puteri. Pe chestia aceasta s-au unit toţi reacţionarii din ţară: Brătianu, Take Ionescu, Marghiloman, Averescu, şi l-au convins pe rege să-l debarce pe primul-ministru Vaida, atunci când acesta apăra cu atâta demnitate interesele Ţării în străinătate.
Conspiraţia a reuşit şi Vaida a fost înlăturat de la guvern ca un simplu servitor, instalându-se în locul lui un guvern Averescu, Take Ionescu. Aşa s-a pierdut cel mai prielnic moment, când Rusia, fiind încă foarte slabă, a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei, cu minim de pretenţii. Pentru această activitate provocatoare a noastră faţă de Rusia, Sovietele s-au înfuriat şi au trimis la Paris ca ambasador pe Dr. Rakovski, care din primele zile a instalării sale a început un atac violent, prin presă, împotriva României în legătură cu Unirea Basarabiei, spunând, printre altele, că Sfatul Ţării nu reprezenta po’porul basarabean, că deputaţii din Sfatul Ţării erau trimişi din Regat, fiind agenţi ai guvernului român, că unirea s-a făcut de armata română, şi jandarmii români, care au înconjurat Sfatul Ţării în ziua Unirii.
Toate aceste lucruri nu erau adevărate, căci noi am ajuns la Sfatul Ţării, aşa cum am arătat mai înainte, printr-un mare congres militar, adunat la Chişinău, de pe toate fronturile, cu luptători căliţi în timpul războiului, care îşi vărsaseră sângele pentru neamuri străine. Toate organizaţiile noastre militare aveau un caracter revoluţionar, noi nu aveam nici o legătură cu moşierii, cu capitaliştii, ba din contra, toţi deputaţii din Sfatul Ţării erau fii de ţărani, socialişti revoluţionari, căci acest Partid avea [drept] prim punct – darea pământului ţăranilor în mod gratuit, or noi, fii de ţărani, urmăream tocmai acest ideal, pe care l-am şi înfăptuit până la urmă. Campania lui Rakovski, în presa de la Paris, ne făcea mare rău în faţa aliaţilor, care recunoscuse deja Unirea Basarabiei.
În vara anului 1923, am fost chemat de Ion Duca, fost ministru de externe atunci, care mi-a spus, că Rakovski ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării, şi spunând că acest organ nu a reprezentat poporul basarabean. Noi ştim, spune Duca, că d-ta ai organizat Comitetul central, ai fost preşedintele acestui comitet şi ai convocat Congresul militar, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării. Am dori ca toate lucrurile acestea să le ştie şi Rakovski, căci poate el e de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de duşmanii neamului nostru. Atât domnul Brătianu, cât şi eu, mi-a spus Duca, crede, că acest lucru îl poţi face dumneata, dat fiind rolul d-tale important din trecut.
Prin dl. Victor Antonescu, ambasadorul nostru de la Paris, am angajat o întâlnire a d-tale cu Rakovski, mi-a spus dl Duca. Din partea dlui Brătianu d-ta îi spui dr. Rakovski să-şi amintească de manifestaţia făcută de ruşi la începutul lui iunie 1917, la Bacău, unde a participat şi el, drul Rakovski, fiind apoi arestat de către armata română pentru instigaţii şi ameninţat cu moartea, iar Brătianu l-a chemat la dânsul pe deputatul Roman de la Constanţa, care era prieten cu Rakovski, şi l-a trimis la Rakovscki să-i spună că dacă el, Rakovski, pleacă din ţară, Brătianu va da ordin să fie pus în libertate, dar îi cere drului Rakovski pe unde va pleca să nu facă rău Ţării Româneşti. Roman şi-a îndeplinit misiunea, Rakovski a fost eliberat şi a plecat în Rusia, întâi la Odessa şi apoi a ajuns Preşedintele Consiliului de Miniştri în Ucraina, iar acum ambasador la Paris. După acest mandat din partea lui Brătianu, eu, cu actele care le am, voi căuta să conving pe dr. Rakovski că informaţiile lui privitor la organizarea Sfatului Ţării sunt eronate. Am acceptat misiunea, mi-am luat procesele-verbale originale, scrise în limba rusă, despre modul cum am organizat Comitetul central ostăşesc moldovenesc şi procesul-verbal al Congresului militar moldovenesc, care a durat de la 20-27 octombrie şi care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării. Ajuns la Paris, am fost întâmpinat în gară de ambasadorul român Victor Antonescu, căci la ora aceea eu eram şi vicepreşedintele Camerei Deputaţilor din România. Domnia Sa mi-a spus că dr. Rakovski mă va primi în audienţă la ora 11, la ambasada sovietică, iar până atunci mă roagă să iau ceaiul cu el la ambasada română. Mi-am luat toate actele, de care aveam nevoie, şi la ora 11 am plecat la ambasada sovietică, unde, la intrare, m-a primit un tânăr simpatic şi m-a introdus direct în cabinetul ambasadorului. Rakovski era un om foarte simpatic şi de la început m-a primit foarte prietenos, deşi era mult mai în vârstă decât mine. I-am expus de la început mesajul personal al lui Brătianu, iar el, râzând, mi-a răspuns că este adevărat că Brătianu i-a dat drumul din închisoare, dar nu pentru că a dorit să-l salveze, ci pentru că ostaşii ruşi au ameninţat guvernul român că dacă dr. Rakovski nu va fi eliberat, ei îl vor elibera cu forţa, lucru care, desigur, nu convenea lui Brătianu atunci, adaugă Rakovski, căci, în acel moment, ruşii aveau în România 1.000.000 de oameni. Aşa stând lucrurile, zice Rakovski, eu resping mesajul lui Brătianu, dar sunt gata să te ascult pe d-ta cu toată atenţia, fiind informat şi de la ai noştri că d-ta într-adevăr ai făcut parte din mişcarea naţională şi revoluţionară din Basarabia, şi ai fost preşedintele Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc din Capitala Basarabiei – Chişinău. Eu i-am mulţumit ambasadorului pentru această atenţie a lui şi i-am spus: domnule ambasador, Uniunea Sovietică nu recunoaşte unirea Basarabiei cu România pe motiv că organul care a votat Unirea şi anume Sfatul Ţării nu reprezenta populaţia Basarabiei. Pentru a combate acest argument, eu v-am adus toate procesele-verbale originale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, scrise în limba rusă, din care dvs. veţi vedea şi vă veţi convinge că toată mişcarea noastră din Basarabia a avut un caracter nu numai naţional, dar şi revoluţionar şi că toate hotărârile noastre le luam pe cale revoluţionară. De asemenea, am la mine şi vă pun la dispoziţie şi procesul-verbal original al Congresului militar, care a durat şapte zile (20-27 octombrie) şi care a declarat autonomia Basarabiei politică şi teritorială şi a ales Sfatul Ţării. Acest Congres, nefiind aprobat de Kerenski, noi ne-am adresat tov. Lenin, care ne-a sfătuit să-l convocăm în mod revoluţionar peste capul lui Kerenski. Congresul era compus din ostaşi moldoveni de pe toate fronturile şi desigur că ei, şi numai ei, puteau hotărî soarta poporului basarabean. Dvs., dle ambasador, reprezentaţi una din cele mai mari ţări din lume, eu am încredere în Dvs. şi vă las aceste documente pentru a le vedea şi studia. Dr. Rakovski a fost impresionat de gestul meu şi m-a rugat să revin la el peste 3 zile pentru a continua discuţia Am revenit după 3 zile şi Rakovski m-a primit personal, foarte radios, într-un salon mare, unde era pregătită o gustare cu toate bunătăţile. Victor Antonescu s-a supărat pe mine că, lipsit de experienţă, i-am lăsat actele lui Rakovski, care poate să spună că nu le-a primit de la mine. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Dr. Rakovski mi-a spus că el personal a citit toate actele şi s-a convins că organizaţiile noastre militare au acţionat în mod revoluţionar şi că Organul nostru, Sfatul Ţării, într-adevăr a reprezentat voinţa poporului basarabean. În consecinţă, ambasadorul mi-a declarat că el, pe răspunderea lui, va înceta campania de presă dusă împotriva României pe chestia Basarabiei, şi va stărui pe lângă Lenin şi Cicerin să recunoască actul Unirii Basarabiei şi să reglementăm şi toate chestiunile aflate în litigiu între Uniunea Sovietică şi România, reluându-ne raporturile diplomatice. „Eu, domnule Pântea, am mâncat pâine românească, am fost cetăţean român şi ştiu că poporul român este bun şi blând, dar eu am urât şi urăsc oligarhia românească. În voi, basarabenii, am încredere, căci trecuţi prin revoluţie, voi veţi putea apăra populaţia Basarabiei de teroarea oligarhiei din Regat”, a adăugat dr. Rakovski. La aceasta eu i-am răspuns că în calitatea mea de avocat eu am apărat şi apăr şi acum toate procesele mari comuniste din Basarabia, şi în special procesul celor 108 comunişti în frunte cu Pavel Tcacenko, pe care l-am apărat în luna august 1919, dr. Rakovski mi-a răspuns foarte radios, că el ştie acest lucru de la Pavel Tkacenko care fugind din închisoarea din Chişinău şi fiind în ilegalitate – în anul 1920, l-a vizitat pe dr. Rakovski în oraşul Kiev, când dr. Rakovski era preşedintele Consiliului de Miniştri al Ucrainei. Am mulţumit în numele basarabenilor cu toată recunoştinţa ambasadorului Rakovski pentru această atitudine obiectivă, dreaptă şi încurajatoare şi am plecat de la Paris la Bucureşti. Ajuns acasă, i-am povestit lui Duca toate discuţiile mele cu dr. Rakovski şi mi-am exprimat convingerea că dr. Rakovski a fost necontestat sincer. Duca, zâmbind, mi-a spus: „Domnule Pântea, dumneata eşti încă tânăr şi nu ştii ce viperă este dr. Rakovski”. Am mai spus lui Duca că dr. Rakovski la despărţire mi-a declarat că după aceste explicaţii şi lămuriri din partea mea şi după ce el singur a cetit actele aduse de mine, nu numai că nu va ataca chestiunea Basarabiei, dar va face totul pentru convocarea unei conferinţe româno-ruse, unde vom pune la punct toate chestiunile în litigiu între URSS şi România, cu recunoaşterea Unirii Basarabiei.
Ţinând seama că la o conferinţă internaţională la Geneva 1922, Ion Brătianu, prim-ministru atunci, a avut o convorbire cu Ministrul de externe rus Cicerin şi acela i-a dat de înţeles lui Brătianu că URSS ar fi gata să reglementeze neînţelegerile între Rusia şi România, pe chestiunea Basarabiei, avem nevoie să fim optimişti. Eu eram convins că dr. Rakovski vrea să-şi facă un titlu de glorie din înţelegerea româno-rusă şi-şi va întrebuinţa tot prestigiul pentru a ajunge la un rezultat pozitiv. Atitudinea dr. Rakovski a început să se resimtă după câteva luni. Atacul contra noastră în presa de la Paris a încetat, iar România a primit propunerea din partea URSS-ului să trimită o delegaţie la Odessa pentru a discuta problemele litigioase între România şi URSS. Duca nu mi-a spus nimic de această propunere şi a răspuns ruşilor, că România ar accepta conferinţa, însă, într-o ţară străină. După câteva luni, ruşii au propus Varşovia, dar şi această propunere Duca a respins-o, apoi după alte câteva luni ruşii au propus oraşul Viena şi, în fine, Duca această propunere a primit-o. Conferinţa era convocată pentru luna martie 1924. Delegaţia română era compusă din următoarele persoane: Langa Râşcanu, ministrul nostru la Atena, ca preşedinte, Mircea Juvara, deputat şi profesor universitar, şi trei basarabeni: dr. Petre Cazacu, Anton Crihan şi subsemnatul ca membri; Delegaţia sovietică era compusă din: Krestinski, ambasadorul sovietic de la Berlin, ca preşedinte, iar ca delegaţi: Serebreacov, subsecretar de stat la Interne, Leviţchi, ambasadorul sovietic de la Viena, Lorenţ, ambasador sovietic la Covno şi alţii. Ambele delegaţii erau completate cu experţi pentru diferite probleme. La sosirea noastră la Viena, chiar în prima zi, a venit la mine la hotel, unde era găzduit un domn, care s-a recomandat Solski, prim redactor la gazeta Izvestia şi care era şeful presei ruse la conferinţă.
Solski era de origine polonez, un bărbat bine făcut şi foarte inteligent. Solski mi-a spus că are un mandat confidenţial pentru mine din partea doctorului Rakovski şi doreşte ca conversaţia să se producă între patru ochi. La amabilitatea lui, eu l-am invitat la masă la hotelul Bristol. Acolo, dl Solski mi-a spus următoarele din partea doctorului Rakovski. „Tov. Rakovski m-a rugat să vă comunic, că după întâlnirea dv. cu el la Paris, d-sa a căutat să facă tot posibilul pentru înţelegerea româno-rusă pe chestiunea Basarabiei şi reluarea raporturilor diplomatice între România şi URSS. După mai multe stăruinţe, dr. Rakovski l-a convins şi pe Lenin, pentru această înţelegere. Dar Guvernul Român, sub diferite pretexte, tot a amânat conferinţa aproape un an de zile. În luna ianuarie anul acesta, adaugă Solski, a murit marele Lenin, iar locul lui, după mai multe lupte, la conducerea partidului l-a luat Stalin. Tov. Rakovski face însă parte din fracţiunea partidului cu Troţki, Kamenev, Zinoniev, Buharin, şi alţii, care sunt în luptă deschisă cu Stalin. Stalin a schimbat complet politica externă a statului sovietic şi anume: el spune că Lenin, fiind bolnav, a căzut sub influenţa lui Troţki, care împarte fostul imperiu ţarist la toată lumea şi anume: la polonezi, finlandezi, Ţărilor Baltice, românilor etc; această politică, declară Stalin, el nu o împărtăşeşte şi va face totul ca aceste provincii să revină la Uniunea Sovietică. Acesta e cazul şi cu Basarabia. Dar Stalin a făcut o concesie cu noi. El a dat indicaţii delegaţiei sovietice de la conferinţa de la Viena să ceară plebiscit pentru rezolvarea problemei Basarabiei. Tov. Rakovski m-a însărcinat, a adăugat Solski, să vă comunic dv, că aceasta este singura soluţie pentru rezolvarea problemei Basarabiei şi vă sfătuieşte să primiţi plebiscitul, căci în Basarabia, trăind în majoritatea populaţiei moldoveni, ei desigur vor vota alipirea la România. Acesta este mandatul meu, declară Solski, pe care mi l-am îndeplinit cu toată sinceritatea.” Am mulţumit dlui Solski pentru comunicarea făcută din partea dr. Rakovski, spunându-i că această problemă este foarte complicată şi mi-e teamă că delegaţia română nu va primi această soluţie. Am comunicat această discuţie intimă dr. Petre Cazacu, care îl cunoştea bine pe dr. Rakovski de la Zamfir Arbore, din Bucureşti, unde Rakovski venea des, făcând curte fetei lui Zamfir Arbore, pe care a şi luat-o în căsătorie. Am căzut de acord cu dr. Cazacu, că dacă ruşii vor propune plebiscit sub armate internaţionale, noi să-l susţinem, căci este imposibil ca moldovenii noştri, în număr de aproape 3 000 000 de oameni, după ce a primit din mâna Sfatului Ţării tot pământul aproape în mod gratuit, să voteze întoarcerea la Statul Rus, unde au fost aşa de mult umiliţi şi batjocoriţi din toate punctele de vedere mai mult de 100 de ani. La deschiderea Conferinţei, lucrurile s-au petrecut exact cum mi-a spus Solschi. Ambasadorul sovietic Krestinski, fiind mai mare în grad decât Langa Râşcanu, a deschis el şedinţa, propunând următoarea ordine de zi:
Chestiuni teritoriale;
Chestiuni politice;
Chestiuni economice.
Delegaţia română, faţă de această situaţie, a cerut o întrerupere a conferinţei pentru a ne pronunţa asupra ordinii de zi. întreruperea a durat o oră şi jumătate. La primul punct propus pentru conferinţă, delegaţia română a făcut o declaraţie prin care spunea, că românii nu au nici un litigiu teritorial cu Uniunea Sovietică, căci chestiunea Basarabiei a fost tranşată definitiv de marile puteri la Conferinţa de la Paris, recunoscând actul Unirii făcut de Sfatul Ţării şi România, adăuga delegaţia, nu înţelege să renunţe la statutul stabilit de marile puteri, şi să repună din nou în discuţie o chestiune tranşată şi ratificată de marile puteri. Ruşii au făcut o contra-declaraţie, afirmând că ei nu recunosc actul Unirii, căci Sfatul Ţării nu reprezenta voinţa poporului din Basarabia şi pentru a afla voinţa poporului basarabean, ruşii au cerut plebiscit sub controlul Armatelor Internaţionale.
Pentru a dovedi că Sfatul Ţării era emanaţia exactă a poporului din Basarabia, am prezentat conferinţei procesele-verbale ale comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, scrise în limba rusă, de unde se vedea că moldovenii s-au organizat pe cale revoluţionară; ca şi celelalte naţiuni de pe teritoriul fostului imperiu ţarist, şi Sfatul Ţării, ales de Congresul Ostaşilor Moldoveni veniţi de pe toate fronturile, reprezenta exact voinţa poporului din Basarabia. Delegaţia rusă, mai bine zis, Preşedintele ei Krestinski, ne-a rugat să amânăm conferinţa pe 2-3 zile pentru a lua act şi a studia actele noastre. Delegaţia noastră a admis cererea delegaţiei ruse, iar eu am înmânat personal ambasadorului Krestinski procesele-verbale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, al cărui Preşedinte am fost, şi procesul-verbal scris în moldoveneşte cu litere ruseşti al Congresului militar din 20-27 octombrie, unde se vede cum s-a declarat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi cum s-a ales Sfatul Ţării. După trei zile, conferinţa şi-a reînceput lucrările. Ambasadorul sovietic Krestinski, preşedintele delegaţiei ruse, a luat cuvântul la începutul şedinţei, şi a declarat solemn, că după ce a cetit procesele-verbale scrise în limba rusă ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc şi procesul-verbal al Congresului Militar (20-27 octombrie), s-a convins că într-adevăr organizaţiile noastre militare moldoveneşti au reprezentat poporul din Basarabia şi au fost formate după regulile revoluţionare, dar totuşi guvernul lui crede, că plebiscitul este singurul mijloc prin care putem rezolva problema Basarabiei, atât de mult discutată şi agitată de poporul rus. Atât Doctorul Cazacu, cât şi eu, am fost de părere să admitem plebiscitul pentru a nu lăsa impresia delegaţiei ruse că noi, românii, avem teamă de rezultatul plebiscitului, însă Prof. Universitar Mircea Juvara s-a opus în mod categoric plebiscitului pe motiv juridic şi anume, că Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de toate ţările mari, deci are un statut internaţional bine definit şi a admite plebiscitul înseamnă a anula Tratatul de Pace cu Marile Puteri.
Întrebat de Guvernul din Bucureşti, el a răspuns categoric că nu admite nici un fel de plebiscit, căci ruşii nu urmăresc altceva decât agitarea Basarabiei din nou în forurile internaţionale, ceea ce este foarte păgubitor pentru liniştea poporului din Basarabia.
Aşa stând lucrurile, conferinţa a luat sfârşit fără nici un rezultat. În aceeaşi zi, eu am fost invitat în mod particular de Ambasadorul sovietic Krestinski la ambasada sovietică din Viena. Ambasadorul Krestinski mi-a declarat că regretă foarte mult, că conferinţa a eşuat. Dar apreciind toată atitudinea mea obiectivă, manifestată în timpul conferinţei şi ţinând seama că eu, de fapt, reprezint Basarabia ca fost preşedinte al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, iar România ca vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, el pe răspunderea lui personală, îmi propune următoarea soluţie pentru tranşarea Basarabiei şi anume, ţinând seama că judeţele Hotin, Ismail şi Cetatea Albă au majoritatea populaţiei străină şi nu moldovenească, noi, românii, să cedăm aceste judeţe Uniunii Sovietice, iar ea, în schimb, ne va recunoaşte celelalte judeţe cu majoritatea populaţiei moldoveneşti ca aparţinând României.
Am răspuns ambasadorului sovietic, că eu, care, în calitate de deputat în Sfatul Ţării, am votat unirea Basarabiei cu România în graniţele ei actuale, nu pot face târg, cedând Uniunii Sovietice un teritoriu, care încă după războiul din Crimeia, din anul 1856, a aparţinut Moldovei, şi că România are nevoie şi ea de Gurile Dunării şi de ieşire la mare, tot aşa precum Uniunea Sovietică. Deci, neputând a-mi însuşi acest punct de vedere, nu-l pot propune cu atât mai mult guvernului român. Folosind însă acest prilej, i-am propus ambasadorului sovietic o mare jertfă, pe care Brătianu acceptase să o fac, şi anume: în schimbul recunoaşterii Basarabiei să cedăm tezaurul ţării noastre, care în timpul primului război mondial a fost trimis la Moscova şi care în acel moment prezenta tot ce avea mai scump România. Această hotărâre Brătianu mi-a încredinţat-o numai mie, peste capul delegaţiei noastre oficiale.
Ambasadorul Krestinski mi-a răspuns, zâmbind, că din tezaurul românesc de la Moscova nu au rămas decât casele, căci ei, ameninţaţi din toate părţile de armate străine, au fost nevoiţi să cheltuiască tot aurul din Rusia pentru a-şi apăra ţara de invazii străine. La despărţire, ambasadorul Krestinski mi-a spus amical, că ei nu vor face niciodată război pentru Basarabia, dar vor aştepta un moment prielnic, diplomatic, când Basarabia va reveni iar la URSS. Aşa a şi fost: au aşteptat şi, cu mare putere, ne-au luat Basarabia la 28 iunie 1940. De la conferinţa de la Viena, din martie 1924 şi până la 3 iulie 1933, când Titulescu, în calitatea lui de ministru de externe în guvernul lui Vaida, a semnat la Moscova, alături de alte ţări un protocol prin care ţările semnatare, în frunte cu Uniunea Sovietică, îşi luau obligaţia de a respecta graniţele de atunci ale ţărilor semnatare a protocolului. Prin semnarea acestui protocol, prin care nouă ne era recunoscută, de fapt, graniţa Nistru, Titulescu, marele diplomat român, cu renume internaţional, a avut o mare biruinţă diplomatică, căci la această hotărâre contribuise în măsura cea mai largă şi Litvinov, ministru de externe al Uniunii Sovietice, mare admirator al lui Nicolae Titulescu. După semnarea protocolului de la Moscova, la 3 iulie 1933, România a reluat raporturile diplomatice cu Uniunea Sovietică. Ministru al URSS-ului în România a fost numit Mihail Ivanovici Ostrovski care, gonit din liceul de la Kiev pentru propagandă revoluţionară, a făcut ultimii ani de liceu în oraşul Bălţi. Aşa că el cunoştea bine Basarabia, moldovenii, mulţi basarabeni, în frunte cu Anton Crihan, cu care la liceul din Bălţi au fost în aceeaşi clasă.
Sosind la Bucureşti, Ostrovski a făcut mai multe vizite basarabenilor şi, în special, celor din Sfatul Ţării, devenind chiar prieten personal cu doctorul Daniil Ciugureanu, fost prim-ministru al Unirii Basarabiei. O asemenea vizită Ostrovski i-a făcut şi lui Inculeţ, care atunci era vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne. Mi-a făcut o vizită şi mie. Ostrovski ne-a declarat că a fost trimis la Bucureşti ca unul care cunoaşte Basarabia şi pe basarabeni, căci, cum am mai spus mai sus, el a făcut ultimele clase de liceu în oraşul Bălţi şi misiunea lui este, ne-a spus Ostrovski, de a pregăti şi recunoaşterea Basarabiei de drept, nu numai de fapt, cum e acum după protocolul de la Moscova. Şi spunând despre Titulescu că este unul din cei mai mari bărbaţi de stat din Europa şi prieten personal al lui Litvinov, Ostrovski adaugase că în asemenea condiţii, în curând va fi recunoscută Basarabia şi de drept. Dar în schimb ne ruga, dorea şi cerea de la români, în special de la basarabeni, să luptăm împotriva fascismului din România, pe care îl vedea just în legionari şi cuzişti, adăugând că URSS este gata să conlucreze cu celelalte partide burgheze pentru a salva omenirea de fascismul german, căci, precum se ştie, în 1934, Hitler pusese deja mâna pe putere în Germania.
În vara anului 1934, Ostrovski m-a invitat la ambasada sovietică din Bucureşti, pentru a avea, cum spunea el, o conversaţie prietenească cu mine în chestiunea Basarabiei. Mi-a spus că adună material favorabil pentru recunoaşterea Basarabiei de drept şi concretizase: „cum dumneata, domnule Pântea, ai fost preşedintele Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, comitet, care a condus mişcarea revoluţionară din Basarabia, desigur că eşti în măsură să-mi dai toate informaţiile de care am nevoie”. Din toate discuţiile avute cu Ostrovski, mi-am format convingerea că este un om excepţional de deştept şi un prieten sincer al românilor, căci spunea el „eu ştiu bine că moldovenii din Basarabia sunt români”. La cererea lui să-i dau date şi informaţii în legătură cu mişcarea revoluţionară din Basarabia, i-am spus că posed acte originale, pe care, cu toată încrederea, i le pun la dispoziţie. I-am adus procesele-verbale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, scrise în limba rusă şi procesul-verbal al Congresului Militar Moldovenesc, scris în moldoveneşte cu litere ruseşti şi l-am rugat să le citească personal.
După câteva zile Ostrovski m-a sunat la telefon şi m-a rugat să trec pe la el seara. M-am dus, l-am găsit foarte radios, spunându-mi că a cetit filă cu filă toate actele şi aceste acte dezmint în mod categoric toate informaţiile eronate pe care le au ei la ministerul de externe sovietic în legătură cu Basarabia. Pe baza acestor acte el va face un memoriu detaliat pentru recunoaşterea de drept a Basarabiei, dar crede, că ar fi bine să merg şi eu în mod particular la Moscova pentru ca, la nevoie, să mai dau relaţii personale forurilor conducătoare ale Uniunii Sovietice.
Am consimţit să plec cu oarecare riscuri, mi-am adunat toate actele şi am plecat împreună cu Ostrovski cu vagon-lit până la Chişinău, unde ne-am înţeles că va fi musafirul meu 24 de ore; de acolo vom pleca împreună, prin Tighina în Uniunea Sovietică. La Chişinău am găsit o telegramă de acasă de la mine, din judeţul Bălţi, prin care mi se comunica că tatăl meu murise şi eram chemat pentru înmormântare. Ostrovski, om bun şi înţelegător, a fost impresionat profund de ştire şi mi-a spus prieteneşte, că nu mai crede potrivită plecarea mea cu el, lăsând, dacă va fi nevoie, plecarea pentru altă dată. Revenind de la Moscova, Ostrovski m-a invitat la ambasadă şi mi-a cetit raportul lui, făcut personal lui Litvinov, într-o formă foarte documentată – pentru recunoaşterea Basarabiei de drept, adăugând în acel raport, că poporul român are simpatii reale pentru ruşi şi recunoaşterea de drept a Basarabiei va întări şi consolida şi mai mult aceste sentimente de prietenie. Dar, din motive pe care noi nu le-am putut afla, Ostrovski, deşi rămas la Bucureşti, a căzut în dizgraţie, ducea o viaţă foarte retrasă, iar cu noi evita discuţiile şi întâlnirile. Nu-l văzusem personal vreo 2 ani de zile. Şi într-una din zilele lui decembrie 1937, am fost din nou chemat la telefon de Ostrovski şi rugat să vin la ambasadă pentru a sta de vorbă într-o chestiune foarte delicată. Trebuie să adaug că liberalii, care au voit să facă o a două guvernare, au pierdut alegerile şi au aproape 200 de legionari. Regele, speriat de legionari, chemase la putere pe Goga-Cuza. Ruşii considerau că venirea lui Goga-Cuza a însemnat că România a trecut în lagărul fascist. Bietul Ostrovski, care avea mandatul să lupte contra acestei mişcări, era dezolat. În rapoartele lui făcute la Moscova, el nu prevăzuse venirea cuziştilor la putere. Chemat la Ostrovski, l-am găsit foarte amărât, spunând că situaţia generală cu venirea cuziştilor este foarte gravă, iar situaţia lui personală e şi mai gravă, căci el nu prevăzuse o asemenea catastrofă. Ostrovski îmi spuse că Uniunea Sovietică a căzut de acord cu Franţa, unde la guvernare era Frontul Popular al lui Leon Blum, să ceară regelui înlocuirea guvernului fascist, care ameninţase securitatea URSS-ului, cu un alt guvern. Mi-a mai spus, că ministrul Franţei de la Bucureşti l-a rugat să ceară audienţă regelui şi să-i vorbească şi în numele Franţei. Ostrovski m-a întrebat ce cred despre această situaţie şi cum va reacţiona regele. Pentru a-l linişti, i-am spus că părerea mea este că regele va ţine cont de aceste două mari puteri, din care una este şi aliata României, adică Franţa, şi desigur, va căuta o soluţie. A doua zi Ostrovski s-a prezentat regelui şi, în numele URSS şi a Franţei, a cerut înlocuirea guvernului Coga-Cuza. În aceeaşi zi, pe la orele 10 seara, regele a înlocuit Guvernul cu un Guvern sub Preşedinţia Patriarhului Miron Cristea, baza guvernului fiind Armand Călinescu, ministru de interne. După această întâlnire, eu nu l-am mai văzut niciodată pe Ostrovski, despre care însă păstrez cele mai frumoase amintiri.
Am scris aceste memorii în dorinţa sinceră de a clarifica anumite lucruri, care nu au fost cunoscute până acum, şi anume: etapele prin care a trecut Basarabia şi atitudinea URSS-ului în diferite împrejurări faţă de provincia dintre Prut şi Nistru. Cum s-au petrecut lucrurile după al doilea război mondial, ştie toată lumea şi eu nu înţeleg să comentez un fapt împlinit. Dar cred, că nu fac nici un rău nimănui dacă subliniez faptul că Uniunea Sovietică, formând Republica Moldovenească, recunoscând oficial de atâtea ori că în Basarabia trăiesc peste 3 000 000 de moldoveni, implicit recunoaşte şi caracterul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru.”
5 februarie 1965
Gherman Pântea
Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Chişinău, 2007. – Vol. 7. – P. 46-125.
Chișinău, orașul meu 