La poalele colinei, unde se inalta biserica Mazarache, in partea de nord-est, chiar pe malul rîului Bîc cindva se afla o fîntînă arteziană, de unde în sec. XIX întregul oras lua apă potabilă. Anume în acest loc, unde cu multe secole în urmă se afla localitatea Chisinaului vechi, este oportun de restaurat (cu atît mai mult, că vorbim despre zona de odihnă cu alei și parcuri) fîntîna arteziană veche, de curățit pe ea astfel, că orașenii să se poată desfăta cu apă străvezie. Nu ar fi rău să fie instalat în apropiere un monument dedicat casierului Mazarachi, care, conform documentelor, a fost fondatorul acestei biserici. Dar nu despre ea vorbim acum, ci despre fîntîna arteziană. Pentru prima dată izvorul cu apă bună pentru întrebuințare se aminteste în scrisoarea domnitorului, datata cu 17 iulie 1436. Cu alte cuvinte, fîntîna arteziana este amintită în același timp ca și orașul. În documentul străvechi se spune că domnitorii regatului moldovenesc Ilie Voevod și fratele, lui Ștefan Voevod, pentru slujire credincioasă i-au dăruit logofătului Vance cîteva sate, mori, și prisăci… lînga Bîc, pe acea parte a riului, care duce la… la fîntîna, unde se afla o localitate tătară, nu departe de pădure. Posibil că aici iși are începutul istoria fîntînii arteziene, doar ele și fîntînile își au biografia lor proprie, ca și bisericile, satele, orașele. Dar nu este exclus, că la data menționată această fîntîna arteziana deja exista – noi facem referință doar la cel mai vechi document păstrat. În trecut populația Chișinăului, după afirmarea doctorului N. Moroșan, care a publicat un șir de articole pe această temă în gazeta („Viața Basarabiei”, Nr 5/6, 1936), utiliza apa din rîul Bîc și izvoarele situate pe teritoriul orașului. Apa potabilă oamenii o luau din coloana de distribuire a apei, care era numită de ei „fintînă”. Conform marturisirilor contemporanilor apa venea aici din 40 de estuare (guri de varsari ale rîului) și cîteva fîntîni. Cercetatorul F. Porucic scria în „Agricultura Basarabiei” (nr.4 din 15 februarie 1916, pag. 50), ca denumirea de „fîntînă” provine de la genuiegi, care în secolele XIII – IX dețineau în minile sale comerțul pe Nistru și fluviile lui. Astfel de fîntîne”, numite de catre razeși „izvoare”, iar mai tîrziu de turci – „cișmele” erau amenajate de către genuiegi astfel, ca apa din izvor să vină într-o țavă special instalată. După tradiție genuiegii construiau „fîntînele” în locurile de popas, care ca regulă se aflau nu departe de localități. Aceasta vorbește încă o dată despre aceea, că data înființării fîntînii arteziene și a orașului Chișinău poate fi mult mai veche, decît se menționează în documente pentru prima dată. Cea mai bună apă din Chișinău era considerată apa, care curgea nu departe de colina Mazarache. Oamenii o cărau cu căldările și butoaiele de cărat apa. Cu aceasta se ocupau sacagiii, care se bucurau de un șir de înlesniri și facilități la achitarea impozitelor de stat. Totuși ei îi jupueau fară milă pe oameni de bani, mai ales pe vreme rea , cind un butoi cu apă era apreciat la o rublă. Pe timpurile acelea suma aceasta era foarte mare, dar plata pentru apă – nemaipomenit de înaltă. Deși debitul de apă al coloanei era suficient pentru locuitorii orașului, orășenii deseori simțeau deficitul apei potabile și asta din cauza șiretlicurilor sacagiilor, care se foloseau de ei pentru ași mări venitul său. În anul 1828 conducerea orășenească a format o comisie, care trebuia să studieze problema asigurării cu apă a Chișinăului. Dupa o analiza preventivă membrii comisiei au raportat despre situația deplorabilă, în care se afla coloana de distribuire „fontal”. Apa se murdărea de la butoaie și căldări, cu care oamenii luau apa, tot aici gospodinele spălau rufele, ciobanii adapau vitele. În anul 1829 sub conducerea lui Iogan Suelgi, invitat de la Odesa, a inceput amenajarea „fontalului”, care a durat pînă în anul 1834. Cheltuielile totale au constituit 28116 ruble. În anii 30 autoritățile orașului au început construcția în masă a fîntînilor și coloanelor în diferite părți ale orașului cu scopul de a desființa monopolul sacagiilor la apa potabilă. S-a păstrat informație despre faptul, ca în anul 1837 pe piața bisericii au fost construite 12 fîntîni. În anul 1843 locuitorii luau apă potabilă din trei coloane – două obștești și una particulară. Pe teritoriul orașului erau de tot 215 fîntîni. În același an a fost curățit și amenajat izvorul care se numea „Burcut”, situat pe malul stîng al rîului Bîc. Apa lui minerală avea capacități de vindecare, lecuire. Deși aceste măsuri au fost întreprinse, asigurarea cu apă a orașului lasă de dorit multe. Iata de ce în anul 1862 a fost luată decizia de a construi în Chișinău o conductă de apă. Însă această idee a fost realizată doar peste 30 de ani. Între timp conducerea orașului la 7 noiembrie 1869 a dat indicația de a crea un serviciu special de supraveghere a „fontalului”. Duma a dat acordul său la această propunere și în calitate de responsabil este numit dl. Dobromirov. În același an au început lucrările de amenajare în bazinul de beton sub conducerea mesterului francez Marseli Siurubili. Bazinul avea o lungimea de 61,8 m, lătimea – 12,8 și înălțimea de 0,7 m. El era divizat în patru sectoare. Însă această construcție, ca și multe altele, ce-au urmat după, cu foarte puțin a contribuit la starea „fontalului”. Aici, ca și mai înainte, se acumulau milul, gunoiul și nisipul. Numai în ultimii zece ani ai secolului trecut a început era nouă (contemporană) în asigurarea orașului Chișinău cu apă. În anul 1893 a fost creată uzina comunală de apă, unde lucrau trei mașini cu aburi din sistemul Vortingtoi. Cu ajutorul pompelor apă se aducea din așa numita ‘abatere’ a „fontalului”. De fapt, este vorba despre apă, care vine din același izvor Mazarachi. În anul 1905 se construiește prima fîntînă arteziană a conductei de apă din Chișinău. Adancimea ei este de 131,5 m. În anul 1923 pe harta orașului este indicată încă o fîntînă arteziană cu adancimea de 70,29 m. Apoi în anul 1934 adîncimea ei a fost mărită pîna la 123 m. Ambele fîntîni arteziene erau situate în valea rîului Bîc pe malul drept al rîului, în curtea uzinei de apa la 43 si 45 m de asupra nivelului mării. Apa era adusă cu ajutorul pompelor. Debitul ambelor fîntîni în 24 ore depașea 5500 m. cubi. Totuși uneori necesitățile depășeau posibilitățile acestor fîntîni. O astfel de situație critica a fost înregistrată în vara anului 1935, cînd,de fapt, se întrerupe istoria „fontalului” Mazarachi. În încheiere am fi dorit să ne exprimăm în susținerea unei astefel de propuneri: conform tradițiilor poporului nostru, transmise din generație în generație, hramul unei sau altei localități se sărbătorește în ziua sfințirii bisericii, care coincide cu sărbătorile religioase. În Chișinău sînt multe biserici. Însî Catedrala Nașterii lui Hristos poate pretinde după situarea sa la statutul de biserică centrală. Iata de ce parohul T. Borta a propus, ca în viitor sarbatoarea de hram al Chișinăului să fie marcat la 25 decembrie (7 ianuarie dupa stilul vechi), în ziua cînd a fost sfințită catedrala.

Grosu, „Chisinaul de seara”, 4 octombrie 1997.