Ecouri din Chișinăul de altădată

Nicolae Iorga

Chişinăul (din Neamul românesc în Basarabia), (Bucureşti, Editura Socec, 1905)

Deocamdată-mi dau samă că o stradă largă, lungă de nu-i vezi capătul, se desfăşură drept înainte, printre căsuţe urâte. Strada nu e pavată cum trebuie şi brişca evreului tremură pe caldarâmul regulat. Felinarele de gaz nu sînt aprinse fiindcă sus Crai Nou străluceşte, între multe altele şi pentru a lumina Chişinăul.

Cotim în dreapta aşa de bine, încât nemerim asupra unei căruţe care vine din sus. Strada cea nouă e cea dintâi între stradele Chişinăului, marea Alexandrovskaia însăşi, strada împăratului Alexandru. E despărţită în două printr-o alee şi are o lărgime neobişnuită.

Aceasta face multă vreme singura ei frumuseţă. Casele ce se văd, deşi au în parte două rânduri şi sînt destul de mari unele din ele, n-au nimic deosebit sau măcar plăcut în ele. Dar de la casele risipite şi joase ale unui sat s-a ajuns la un târg bunişor. Aici felinarele luminează. E cel dintâi pas spre mai bine.

Deodată lumina electrică scoate la iveală cu limpeziciune un cartier de palate albe, de mari clădiri ale negustorilor. Vitrine scânteie de o parte şi de alta. Înainte e o mare grădină, o biserică spaţioasă în fundul ei şi un turn cu ceasornicul luminat. Aici e centrul, un centru frumos.

Iarăşi felinare cu gaz, şi cotim la dreapta, într-un bulevard întunecos. Bietul birjar evreu, zăpăcit de strălucitele echipage ce au trecut strigând pe lângă dânsul, se opreşte la otelul ce ni fusese recomandat, otelul de Sviţera, sau Sviţerskuiu gvstiniţa.

Înainte de a merge prin oraş intrăm în restaurant. E aşa de bine ţinut în acest mare otel, încât ne ruşinăm de biata noastră îmbrăcăminte de pe drum. La o masă iau prânzul un domn blond şi două domnişoare, care par armence. Şi numele proprietarului, Muracov, sună armeneşte. Armenii moldoveni şi alţii, veniţi pe urmă, au jucat şi joacă un mare rol în viata economică basarabeană.

Moşii mari sînt ale lor, şi ei au milioane în mână.

Cer “ham and eggs” /şuncă şi ouă, engl./, pronunţând cum se scrie, ca să fiu înţeles mai bine. Aceasta pune pe gânduri pe chelneri.

– Haman, hamân, aceasta e evreieşte.

E ca vechia vorbă şibolet, care se cerea de către evrei Cananeienilor, ca să se vadă dacă sînt străini şi trebuie ucişi. Bănuiala că am fi evrei a trecut o clipă pe lângă noi. Mai ştii? Poate că ar fi de ajuns ca să ni se arate uşa. Asemenea lucruri se pot critica, dar se pot şi înţelege.

Liberalii americani, oameni fără prejudecăţi, nu-i aşa? Nu primesc pe negri în unele restaurante mai supţiri.

Ca să ne dovedim creştini buni, cerem şi cotlete de porc.

Dăm o raită chiar atunci seara prin centru, unde prăvăliile cele mari nu s-au închis încă. Argintăriile sînt foarte bogate: un evreu din Otac, pe Nistru, care poartă numele, rusesc, de Ataţchi, vinde frumoase colane de plăci de argint, lucrate mai mult sau mai puţin în Caucaz, dar care poartă hangere şi litere care amintesc această ţară. Caucaziane mai vreau să fie mânere de umbrelă, condeie şi câte altele. Dacă arată cineva îndoieli asupra adevărului şi a preţului, Ataţchi se jură în tot felul şi se arată gata să plătească sute şi mii de ruble dacă a minţit. Vinde şi în România, la Iaşi, altor evrei, schimbă bani austriaci foarte bucuros şi se pricepe a-şi scoate la sfârşit tot preţul lui. Vorbeşte binişor româneşte şi e un tip interesant.