Ecouri din Chișinăul de altădată

(fragment din Basarabia noastră de Nicolae Iorga, 1912)

Spre Chişinău

Drumul spre Chişinău ţine vre-o două ceasuri. E un urcuş necontenit, o rătăcire îndelungă printr-o ţară de lut scormonit. Lucrul câmpului e mult mai rău aici decât în părţile fericite ale Sorocei. Locuitorii sunt mai rari: pădurile lipsesc. Am trecut printr-un singur sat, Budeştii. Îl împodobeşte o strălucită reşedinţă a boierului, care a isprăvit-o ruinânduse şi o ţine pustie şi până astăzi, o casă de piatră, largă şi împodobită ca la Chişinău. Acest om luxos se cheamă Costiţa. Poate să fie un român. S-ar şi înţelege mai uşor un gust ca acesta.

Numele satului mi-l spune un băieţaş, moldovean după grai, faţă şi îmbrăcăminte (poartă căciulă). Dincolo de casa lui Costiţa, pe un tăpşan de iarbă verde stă o nevastă cu fata ei şi doi băiaţi – toţi frumoşi, oacheşi, cu privirile limpezi şi bune.

– E departe Chişinăul?

– Nu aşa de departe, după dealul ceala.

– V-iţi fi ducând pe jos acolo?

– Cum nu! Da d-voastră de pe unde, moldoveni?

– Da, moldoveni din Bucovina şi din Moldova.

– Aşa, înţeleg. Da pe la d-voastră a plouat? Că, vezi, aici n-a mai căzut ploaie din postul mare.

Şi aici sînt moldoveni, aşa cum au fost din vechile timpuri. Par mulţămiţi. Au pământ. Nu-i supără nimeni. Cârmuirea cere puţin ca să nu facă nimic. Doar câte un război care seceră feciorii.

Şi mă gândesc la celălalt pământ moldovenesc smuls, la Bucovina, la satele ei româneşti, în grâul cărora s-au amestecat nemţii, s-a sămănat neghina pierzătoare a rutenilor. Aud plângerea pentru birurile ţerii, pentru birurile comunelor, pentru vânzări, pentru trecerea drumurilor, pentru orişice. Văd norul de lăcuste evreieşti aruncate asupra oamenilor cu mintea nepregătită pentru răfueli şi socoteli prea multe. Îmi amintesc de vomicul evreu, de consiliul comunal evreu, de medicul, de moaşa, de avocatul, de funcţionarul, evrei; pe când aici un pristav român stă în satul fără nici un amestec evreiesc. Îmi dau samă că aici camăta nu striveşte ca dincolo şi că, oricât de greu ar apăsa proprietarul grec, armean, rus, polon, moldovean, el nu întrece pe marele moşier evreu de dincolo.

De unde ar ieşi că o administraţie scandalos de rea, o administraţie nulă poate fi în unele împrejurări mai prielnică decât o administraţie prea bună. Aceasta ajută civilizaţia, impune formele şi aparenţele, dar nu e oare ceva mai înalt decât dânsele dezvoltarea firească a unui popor, care nu se poate pripi fără a-l ucide, cum nu se poate deschide mugurul fără să piară frunza şi nu se poate răsfira bobocul fără a ofili floarea?

Birjarul lui Uşer nu poate fi decât evreu, şi un ovreiaş mic, slab, nervos, înfăşurat în haine ce par luate din gunoi; perciuni rari îi tremură supt şapca soioasă. Abia poate să mâne bietele două drâgle slabe, care, dacă ar avea glas de plângere ca alte dobitoace, ar geme supt loviturile de harapnic care le mişcă din loc în loc.

Din gura lui iese însă, pe jidoveşte, spuse care te fac să-l tot întrebi.

Se întoarce deodată spre noi şi zice:

– La Ungheni au omorât un purăţ, purăţul care avea moşia. Ţeranii au voit s-o împartă. El a ieşit cu slugile. Şi l-au ucis.

Flişchi, flişchi cu biciuşca. Evreul îşi pleacă apoi capul şi întoarce iarăşi spre noi faţa lui stoarsă, hămesită, cu părul rar, atârnându-i în neregulă.

– Ăsta este sfârşitul lumii. Atunci se vor omorî oamenii unul pe altul. Zice la noi, la cartea Sefer 19, că vor fi zile rele pentru evrei, îi vor omorî şi va curge sânge mult. Atunci va fi sfârşitul lumii. Şi tot ce zice în cartea lui Sefer e adevărat. Oi, oi!

Perciunii slăbănogi tremură în vântul rece al serii. Iarăşi câteva bice cumplite cad pe spinările ascuţite ale cailor. Trăsura trece huruind pe un podeţ, supt care broaştele cântă laudele Bâcului, care e Dâmboviţa Chişinăului. In faţă, urcându-se la deal, se zăreşte un amestec sur, cu turnuri albe, care e capitala Basarabiei. Am ajuns.