Ecouri din Chișinăul de altădată

(Prima parte AICI)

11. Perspectiva altitudională, ca o cotă energetică, dialogală, scoate în valoare organismul istoric și cultural viu al Chișinăului, variabil și creativ, care a păstrat pe parcursul dezvoltării unitatea intrinsecă. Nu ne mai putem limita la practica discursurilor-tip (geografic, demografic, economic, urbanistic, istoric, psihologic, sociologic, de conservare a patrimoniului etc). Nu mai putem percepe orașul doar ca un mecanism imens compus din case și blocuri, străzi, întreprinderi, autovehicule, cabluri, piețe, parcuri, o mașinărie care produce statistici, date ecologice, mult zgomot și bunăstare aproximativă.

12. Limba și-a însușit demult pentru oraș semantica organismelor vii: inima, care este catedrala orașului, centrul istoric și cultural; coloana vertebrală, care este fie strada, bulevardul principal, fie râul care traversează localitatea; arterele orașului, care sunt străzile, drumurile importante pe care se deplasează pietonii și autovehiculele, imitând circulația sângelui; centrul nervos, care este nucleul politic sau economic al orașului; plămânii orașului, care sunt parcurile, spațiile verzi, grădinile publice.

13. „Orașele sunt un soi de al doilea trup al minţii omenești” (George Santayana).

14. Cum e să-ți asumi acest „al doilea trup al minții”, cum să comunici cu spiritul locului, cum să-i percepi carisma, ideea principală, motorul dezvoltării? Cine va citi textul Chișinăului, care, la vedere fiind, efectiv stă ascuns, așteptând „pe marii dăruiți”? Unde sunt lectorii pentru orașul care invocă ochiul creativ și o rostire deslușită a mitului identitar (ca parte a noii paradigme culturale), o scoatere din ascundere a unei bune părți din identitatea și potențialul toposului, actualmente învăluită, înăbușită, uitată, nerealizată și neimaginată.

15. Arătarea ființei ascunse reclamă „marilor dăruiți” un „simț al Chișinăului”. Întocmai cu înălțimea și acuitatea simțurilor celor îndrăgostiți sau ale creatorilor. „Labirinturile” lui Iurie Platon și culoarea nouă de pe capitelurile Sălii cu Orgă (arhitect Gicu Bulat), albumul „Orașul ascuns” (Lică Sainciuc) și „Ch-ul” lui Em. Galaicu-Păun sunt amprentele gravate profund ale unor experiențe bio- și geofonice, expresia relației nemijlocite a unor biografii artistice cu spiritul locului.

16. Iar urbonimia este limbajul dintâi al orașului. Nu-l poți citi dacă nu înveți să-l asculți. Nimic din zgomotul faptului divers: Drumul lui Vodă – Buecani – Drulești – Bâcu – Ghețeoani – Petricani – Ceucari – Hrușca – Vovințeni – Schinoasa – Visternici – Cartușa – Hlubocica – Spârcoceani – Ciocana – Otovasca – Costiujeni – Mălina – Melestiu – Mazarachi – Mâncești – Negreșteni – Tăbăcăria – Valea Dicescu – Pruncul – Râșcani – Valea Crucii – Botanica – Valea Gâștelor – Sfânta Vineri – Cioricești – Furgulești – Frumoasa – Poșta Veche… Oiconime și oronime, hidronime și hodonime, împletite armonios istoric, topografic și textual pentru zona unei aglomerații umane străvechi. O edificatoare tramă sonoră înaintea și deasupra tramei stradale.

17. O nouă paradigma culturală redă Chișinăului, la acest început de mileniu, valențe integratorii multiple. Traiectoria exilară de aproape 200 de ani, trecând prin procesele de colonizare culturală imperială din secolul XIX și de colonizare ideologică sovietică din secolul XX, provocând dorul fizic și metafizic doinit folcloric și literar, înclină astăzi spre timpul recuperării identitare. Regenerând sub aspectul componenței numerice, al expresiei instituționale a populației și al capitalului cultural asumat, Chișinăul reintră în matricea stilistică originară.

18. De obicei, așa cum accentua Iurii Lotman, „fiecare din culturi își definește paradigma proprie a ce trebuie ținut minte (înregistrat în memorie) și ce trebuie uitat. Acestea din urmă sunt șterse din memoria colectivă și ca și cum «încetează să mai existe». Însă vremurile se schimbă, se schimbă și sistemul de coduri culturale, se modifică și paradigma a ce trebuie ținut minte și ce trebuie uitat”.

 19. Revenirea lentă, dar implacabilă a Chișinăului din exilul istoric și imagologic al orașului damnat («прόклятый город Кишинев», «пустыня») este un proces dinamic și anevoios de (re) construcție identitară, pentru care este solicitată întreaga comunitate, dar mai ales mediul artistic și intelectual.

20. Filosoful catolic de origine spaniolă María Zambrano subliniază că „unui oraș fără scriitori îi lipsește esenţa citadină, rămânând doar un complex conglomerat, care se poate schimba, transmuta ori face nevăzut, fără să i se remarce lipsa. Un oraș fără un scriitor e un templu pustiu, o piaţă publică fără centru ori poate descentrată, cu centrul la margine, într-un colţ, ca să-și lase locul ori să lase în locul lui un lucru cu numele nici măcar bine catalogat, un lucru căruia, în realitate, nici nu i s-a destinat un cuvânt».

21. Ne este predestinat să construim în mintea și inima noastră forma cea mai de preț pentru ceea ce este cu adevărat un oraș, profunda și complexa expresie a culturii.

(Fragment apărut în Identitățile Chișinăului: Ediția a 4-a / coordonatorii volumului: Sergiu Musteață, Alexandru Corduneanu. Chișinău, 2018, pp. 79-81).