Ecouri din Chișinăul de altădată

Continuare… (Partea I vezi aici)

La 29 martie România Nouă scria: „Domnul Enescu, care ne-a făcut cinstea de a ne vizita ziarul, și-a arătat nespusa bucurie pentru fericirea de a fi fost de faţă la proclamarea unirii Basarabiei cu România”.

În ziarul România Nouă din 5 aprilie 1918, cronicarul I. Mateiu publică un material pe care îl considerăm foarte interesant, din care motiv vom cita câteva fragmente ce îl caracterizează pe marele maestru, caracteristici ce ţin de sentimentele sale pentru Basarabia. Întrebat fiind despre senzația încercată la trecerea Prutului, maestrul, oprindu-se o clipă, a răspuns că a avut o simţire înălţătoare.

– Şi cred, zice maestrul, că lucrurile de aici înseamnă începutul sigur al ameliorării vieţii poporului românesc.

Trecând la impresia ce i-a lăsat-o Chișinăul sub raport muzical și asupra felului cum au fost primite concertele simfonice, domnul Enescu mărturisește cu satisfacţie că a găsit un public amator și doritor de lucruri frumoase, că din atitudinea ce-a observat-o se desface o notă de cultură serioasă. Maestrul a rămas foarte mulţumit de succesul concertelor, atât sub raport moral, cât și material.

[…] Maestrul socotește indispensabil un conservator naţional la Chișinău […] întocmai precum e necesară o unversitate și un muzeu de artă românească. […]

– Basarabia, urmează maestrul, este pentru noi un juvaier în toate privinţele și datoria noastră este să ajutăm prin toate mijloacele trezirea poporului la viaţa culturală și artistică, căutând simpatia fraţilor noștri moldoveni și facându-le tot binele de care au fost privaţi atâta vreme. […]

Însufleţit de-o mișcătoare iubire de neam, maestrul George Enescu a promis că va veni în Basarabia spre a coborî în toate centrele ei strălucirea fermecătoare a acestei arte eterne, pe care o minune a întruchipat-o în această expresie genială a poporului românesc.

Pentru a crea la Chișinău „un conservator și o operă stabilă cu o orchestră bine organizată”, dar și „pentru a da concerte de cvartet, George Enescu lasă în capitala Basarabiei pe Socrate Barozzi, Flor Breviman și fraţii Constantin și Jean Bobescu, acesta din urmă având însărcinarea să „înjghebe un teatru muzical”.

Cele trei concerte ale maestrului Enescu au dat un venit curat de 4 931 ruble 25 cop., care s-a împărţit în trei părţi, dându-se o parte Fondului de ajutorare a refugiaţilor ardeleni și bucovineni [din Basarabia], administrat de ziarul România Nouă, altă parte Societăţii Culturale „Făclia” și alta Ministerului de Război basarabean pentru orfanii soldaţilor moldoveni morți în război.

În urma acelor evoluări a fost înfiinţată Opera basarabeană, care la 6 august 1918 a prezentat primul său spectacol, „Faust” de Ch. Gounod, sub conducerea muzicală a lui Jean Bobescu, iar la 1 ianuarie 1919 s-a decis fondarea Conservatorului „Unirea”, al cărui director devine soprana Anastasia Dicescu, o perioadă primadonă a Operei din Cluj.

La 9 octombrie 1918, Enescu evoluează pentru a doua oară la Chișinău. Împreună cu pianistul Nicu Caravia. În Sala Clubului Nobilimii. Succesul a fost enorm. O analiză a programului o găsim în Cuget moldovenesc (10.X.1918):

Aseară, a fost concertul de vioară al maestrului George Enescu în sala Clubului Nobilimii. Acest concert nu este numai un mare eveniment artistic pentru iubitorii de muzică, ci un act mare patriotic din partea maestrului pentru toţi fraţii noștri basarabeni, care au avut fericirea să-l mai asculte și altă dată.

Programul variat și cu gust artistic caracteristic lui Enescu: „Sonata” de Haendel, în specialităţile de interpretare ale maestrului, a avut darul de la început să cucerească auditorii. Andantele „Sonatei” face impresia unui plânset și coardele viorii, sub mâna maestrului, arătau sufletul compozitorului când și-a așternut în notă durerea lui.

Concertul [No. 1 in G minor, Op. 26] de Max Bruch a urmat imediat „Sonatei”. Acest concert, scris acum 35 de ani de către bătrânul profesor de la Berlin, și-a găsit stăpânul adevărat în interpretare.

Arabescurile primului motiv erau cântate cu atâta rotunjime de ton și cu așa ușurinţă tehnică, încât lumea se cufunda în valuri de armonii dumnezeiești, fără a mai observa greutăţile tehnice. Andantele a smuls publicului aplauze delirante, care au durat aproape 10 minute. Allegro cu dublele sale genial compuse a fost executat de Enescu cu un deosebit antren.

A urmat „Havanaise” de Saint-Saëns. […] „Havanaise” nu e altceva decât o habaneră spaniolă, minunat intelectualizată și admirabil compusă în stilul dansurilor pur spaniole. Enescu, amic bun cu Saint-Saëns, cântând odată la Conservatorul din Paris această bucată, compozitorul ei, într-o admiraţie nemărginită, s-a repezit și i-a sărutat mâna în faţa publicului.

Deci, nu mai pot vorbi aci despre dumnezeiasca interpretare a acestei piese.

„Poloneza” de Weniawsky, extrem de dificilă ca tehnică, și-a găsit în maestru deplina stăpână. Gama stacată de la primul motiv parcă era o cas tanietă lovită în jurul jocului. Finalul excentric cu artistică amploare a ridicat sala în picioare.

În „Preludiul” și „Allegro” de Pugniani, maestrul a adăugat, pe lângă marea sa putere de interpretare, și o tehnică cu totul superioară în variaţiunile motivului.

Nu mai vorbesc nimic de „Humoresques” de Dvorak. Care iubitor de muzică nu știe că cel dintâi din lume care te transportă în feerie cu „Humoresca” este Enescu?

A fost nevoit să o mai repete. Publicul nesăţios, ca întotdeauna când îl aude pe maestru, l-a decis prin ovaţii nesfărșite și prin aruncare de flori să mai cânte și „Siciliana” cu celebrul dans popular francez „Rigaudon” de Francoeur. Maestrul pianist, Nicu Caravia, un tovarăș nedeslipit al concertelor lui Enescu, și de astă dată a dovedit că merită încrederea ce-i acordă marele muzician la concertele sale.

Cum am spus la începutul acestei cronici, Românimea trebuie să considere concertul maestru lui Enescu un act mare și patriotic.

Întregul suflet de artist al Românului este întruchipat în fiinţa maestrului. Prin celebritatea lui mondială ne-a dus numele României și al Românilor în întreaga lume.

De menţionat că articolul este semnat de un militar, și anume locotenentul George I. Popa, care, se vede, avea și studii muzicale. În genere, observăm că numeroase evenimente din cele mai importante ce aveau loc în Basarabia interbelică au fost organizate și susţinute, atât material, cât și spiritual, de militari, care, după cum foarte clar se vede din cronicile acelor timpuri, au participat activ la viaţa culturală sub cele mai diverse forme.

(Va urma)

Foto: georgeenescu.ro

(Fragment apărut în Identitățile Chișinăului: Ediția a 5-a / coordonatorul volumului: Sergiu Musteață. Chișinău, 2020, pp. 138 – 141).