Pe lângă fragmentele despre Chișinău și B.P. Hasdeu din romanul Hasdeu. Duhuri din prestigioasa colecție Biografii romanțate a editurii „Polirom”, scriitorul George Cornilă a postat și niște cuvinte frumoase despre Chișinău: “Azi e ultima zi de Bookfest Chișinău. Prima dată dincolo de Prut am ajuns în 2023, condus de Hasdeu. M-am simțit tare bine acolo – oameni dornici de dialog, baba neagră și divin. Zilele trecute, A. V. mi-a cerut un fragment din „Duhuri“ pentru blogul Memoria Chișinăului, al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu“. O amintire tare frumoasă i s-a păstrat lui BPH pe malul Bâcului și sunt onorat că am putut contribui și eu, măcar cu puțin. La fel de importanți ca marii oameni de odinioară sunt cei care îi țin încă vii”.

Mulțumim, George Cornilă!

Mai jos puteți să vă bucurați de al doilea fragment din romanul Hasdeu. Duhuri:

Deși nu mi s-a arătat limpede la început, un nou punct de cotitură în viața mea a fost întâlnirea Alinei Merjeevski. Tata mă lua uneori cu dânsul în vizite, ca să mă familiarizez cu societatea chișinăuiană. Printre alții, mergeam acasă la comisarul Lazarev. Vizitele au continuat o vreme și după moartea acestuia, căci tata nu voia ca văduva Lazareva să rămână dintrodată singură și părăsită de toți. Cu un an mai mare, Alina provenea dintr-o familie bună, nu atât de bogată încât să aibă mari ambiții, însă destul cât să ducă un trai fără lipsuri. Era o copilă roșcovană, precoce, mintoasă și sfidătoare, era întocmai cea de care aveam nevoie, asta dacă mi-ar fi rămas alături și dacă n-am fi ajuns la intrigile de foileton pe care nici pe atunci nu puteam să le înghit, dar la care se părea, încă de timpuriu, că eram damnat. Amorul m-a izbit ca un trăsnet, făcându-mă să-mi pierd cumpăna.

Auzindu-mă vorbind despre biblioteca noastră, m-a întrebat dacă-i putem aduce niște cărți, căci terminase tot ce avea de citit în casă. I-am trimis Evgheni Oneghin, pe care subliniasem cu creionul toate pasajele care oglindeau simțămintele mele. Răsfoind-o după ce mi-a înapoiat-o, am găsit printre pagini o șuviță de păr roșcat și m-am convins iute că nu fusese doar o conincidență.

Plimbările mele singuratice pe malul Bâcului și prin grădină au lăsat locul lungilor promenade cu ea de braț, nopțile mele de trudă și de neprihănire, celor în care mă zvârcoleam bezmetic în închipuiri lubrice. Munca mea de cercetare a fost afectată, nu mai puteam să mă concentrez, nimic altceva nu părea să mai aibă rost. Doar ea îmi ocupa întreaga ființă, din creier până în vintre.

 — Îmi placi pentru că nu ești ca toți ceilalți, mi-a spus, deși eu tocmai asta încercam să par.

Vedea prin stratul meu protector, prea subțire și neconvingător, de parcă ochii ei aveau proprietățile pe care Röntgen avea să le demonstreze jumătate de viață mai târziu.

Ei, doar ei, i-am citit poeziile mele, precum și schițele pentru povestiri istorice și drame cu domnițe și voievozi, ei i-am mărturisit că voiam să mă lepăd de numele de Tadeu și că aș vrea să mă cheme Bogdan, în fața ei m-am arătat supus și gata să împlinesc orice poruncă. Pe zi ce trecea, mi se părea tot mai frumoasă, pe măsură ce alunecam într-un soi de fascinație care mărginea obsesia. Eram pregătit să-i cer mâna, când ea a plecat.

Părinții ei hotărâseră să părăsească Chișinăul și să se stabilească la Odessa, dintr-o pricină pe care nici n-am mai auzit-o, căci zgomotul făcut de surparea mea lăuntrică mă surzise. Mi-a promis că n-o să mă uite și c-o să-mi scrie, dar pentru mine asta nu mai conta câtuși de puțin, eu aveam nevoie de ea acolo, de trupul ei lipit de al meu și de mintea ei legată la a mea.

Rămas năuc, agățat de două vieți, cea cu ea și cea fără, am trăit doar pe jumătate, doar pentru că eram prea tânăr ca să mor și pentru că mama vitregă îmi tot îndesa în gură blinii pe care abia dacă mai aveam puterea să le mestec. Credeam că o astfel de iubire era cu putință o singură dată cât îi e dat unui om să trăiască și că astfel viața mi se sfârșise chiar înainte să înceapă cu adevărat. Nici nu mi-a trecut prin cap atunci că la mijloc ar fi putut să fie faptul că tatăl ei și-ar fi dorit s-o mărite mai sus sau că toată tărășenia era doar o probă a credincioșiei mele. M-am gândit la asta abia mai târziu, privind în urmă și căutând să descâlcesc firele, așa cum făceam mereu. Nu știu nici până astăzi care a fost adevărul.

La scurt timp după părăsire, bunica Valeria a ajuns în oraș și, văzându-mă abătut, și-a înșirat prin gând familiile pe care le cunoștea care aveau fete de vârsta mea și triumfătoare a ieșit familia Hodkovski. Așa am întâlnit-o pe Reghina, o copilă sfioasă și nevinovată, care abia îndrăznea să mă privească în ochi. M-am arătat rece față de ea, căci inima-mi era departe, robită pe țărmul mării. N-a trecut mult și fata și-a adunat curajul și mi-a mărturisit că mă iubea, declarație care nu m-a mișcat, ci mai degrabă mi-a dovedit adevărul cuvintelor lui Pușkin, cu cât iubești mai puțin o femeie, cu atât mai mult ea te iubește. Prezența ei însă îmi făcea bine, îmi plăcea să fiu iubit, ne-am plimbat amândoi în repetate rânduri, mereu însoțiți, de la depărtare, de dădaca ei, cochetam cu ea doar cât s-o țin aproape, am clevetit, am râs, îmi plăcea compania ei, căci nu mă contrazicea niciodată, mă asculta ca pe un mare învățat și mă sorbea din ochi de parcă eram vreun Adonis.

Pe neașteptate, Alina s-a întors, ca în romane, ne-a văzut în grădină râzând, căci eu făcusem o glumă fără perdea și copila, roșie toată, nu îndrăznise să mă jignească păstrându-se sobră, a venit glonț spre noi, ținându-și fustele ca să nu se împiedice, și m-a pălmuit, acuzându-mă de trădare. Cu ochi tremurători, Reghina a fugit și a doua zi acasă la noi a venit un comisionar care ne înștiința că domnița nu mai binevoia a mă primi. Și așa am rămas fără amândouă, fără să știu o clipă dacă vreuna fusese a mea. În zadar am încercat s-o recuceresc pe Alina, fie refuza să mă vadă, fie asculta ce aveam de zis, apoi îmi întorcea spatele. Nu după mult, am văzut-o cu Pnușevski, un dandy, un filfizon, și gânduri dintre cele mai negre m-au luat în stăpânire. 

Chiar când mă simțeam mai pierdut ca niciodată, tata a venit la mine, negru de parcă pățise un mare necaz, și mi-a spus că aveam de ales între două direcții: universitatea sau armata. Dacă aveam s-o țin tot așa cu învățătura, cătănia mă păștea, poate chiar războiul dacă muscalii rămâneau fără soldați copți, căci cu rezultatele mele aveam să fiu, neîndoielnic, exmatriculat. M-am îmbățoșat și i-am spus că școala era prea ușoară pentru mine, că știam deja tot și, ca să i-o dovedesc, i-am aruncat în brațe cărțile școlare și i-am cerut să deschidă una la întâmplare, iar eu i-am spus tot ce scria acolo, cuvânt cu cuvânt. M-a ascultat, a oftat, apoi mi-a propus ca, dacă mă plictiseam — și el se plictisise în școală, asta era, blestemul omului superior —, puteam să încercăm să cumulăm anii de studiu, să învăț doi într-unul și să-mi termin studiile mai devreme, însă eu eram deja stârnit, așa că am bravat, i-am spus că n-avea decât să mă trimită în armată, pe de-o parte pentru că simțeam nevoia să-l sfidez, pe de altă parte pentru că-mi închipuiam că, dacă aș fi murit pe front, Alinei i-ar fi părut rău pentru cum se purtase cu mine.

 A scris în fața mea cererea de admitere în iuncherie.       

 — Ești sigur? m-a întrebat înainte să iscălească.

 — Nici nu se poate mai sigur de atât, am continuat să bravez.

Nu credeam c-o s-o expedieze. S-a dovedit mai apoi că am avut dreptate. Tata blufa. Voia doar să mă sperie ca să-mi bag mințile în cap.

 Am încercat să mă adâncesc în studiu, însă creierul nu mă asculta. Mintea îmi era năucă. Nu mai suportam nici să văd vreo stradă pe care până nu demult pășisem alături de cea care acum îmi aducea atâta suferință. Mă gândeam chiar să-mi iau viața, când prin Chișinău a trecut un regiment de ulani din Olviopol, în care era înscris Elovițki, un fost elev al tatei din vremea când preda la Rovno. Era salvarea mea din focurile patimii.

L-am chestionat pe tata în privința înrolării mele, s-a întunecat la chip, a bălmăjit un răspuns ocolit, dar eu am stăruit. Zi după zi m-am dus la dânsul, rugându-l tot mai arzător să-mi înlesnească plecarea. Am fost și la un ghicitor, Panaioti Usturoi, care trăia într-o livadă de la marginea orașului și la care mergeau cucoanele, demoazelele și craii mai tineri ori mai bătrâni ca să-și afle soarta și norocul în dragoste. Providețul era un moșneag deșirat, cu ochii înfundați în orbite sub o frunte înaltă, despre care se spunea că putea vorbi cu duhurile și că nu dădea niciodată greș. M-a primit, l-am întrebat dacă-mi era sortit să fiu soldat, mi-a ghicit în cărți și mi-a vorbit despre tata, despre iubirea neîmpărtășită, despre militărie și mi-a profețit că aveam să dobândesc cele mai înalte onoruri încă de tânăr. Am plecat mulțumit, așa cum presupun că plecau toți, căci bătrânul, tind să cred, spunea mereu ce voiai să auzi.

N-a trecut mult și prin capitală a marșat spre graniță regimentul maiorului Liubomirski. Prinzând de veste, tata l-a invitat pe cneaz la noi, au discutat îndelung și în cele din urmă mi-a spus că, într-adevăr, experiența mi-ar fi prins bine, aș fi putut dobândi disciplina de care aveam nevoie și atunci și mai târziu și că toți întâii născuți ai Hasdeilor cunoscuseră viața de arme. Singura condiție era să rămân în divizia de rezervă.

Am avut ceva bătaie de cap cu infernala birocrație imperială și abia la sfârșitul primăverii am pornit, însoțit de întreaga familie, care m-a condus până la Duboșari, într-o tăcere de cortegiu funebru întreruptă doar de suspine, de parcă n-aveau să mă mai vadă niciodată. Îmi impusesem să par mândru și liniștit, însă înăuntrul meu apăruseră deja regretele. Lăsam în urmă o viață bună, singurele ființe care țineau la mine, cărțile și cercetările mele. Aveam să mă întorc? Putea fi recuperat acel timp irosit?

Îmi luasem la mine strictul necesar plus câte cărți puteam duce. Cu puțin timp înainte, la Chișinău ajunsese Tolstoi. Citisem cele două romane ale sale și îl uram. Totodată, îi purtam invidie, scrierile sale stârniseră ceva vâlvă, le lăudase chiar Turgheniev, pe când eu căci nu știam ce-mi rezerva destinul și dacă numele meu avea să fie vreodată cunoscut lumii. Mai mult, se întorcea din Principatele Române, acolo unde eu doar visam să ajung. Printr-un capricu al sorții, peste mulți ani am aflat că am locuit pe aceeași stradă, chiar strada asta, și tot peste mulți ani aveam să fiu comparat cu el.

În stația de poștă, i-am poruncit lacheului să-mi mute lucrurile din trăsură în diligența care avea să mă ducă la Novîi Mirgorod, unde se găsea statul-major al diviziei de cavalerie ușoară, am cerut binecuvântarea tatei, am ascultat ultimele sfaturi, mi-am îmbrățișat fratele și am plecat, căci nu voiam să risc să fiu văzut cu lacrimi în ochi.

Așezările cu nume străine mie se înșirau una după alta, ar fi trebuit să găsesc ceva bucurie în asta, căci dintotdeauna îmi dorisem să călătoresc, să văd lumea, însă mereu alunecam cu gândul la glasul și la chipul și la trupul celei pe care încercam s-o las în urmă.  

Trecusem de Olviopol, când am auzit un foc de armă. Am tresărit. Majurul de lângă mine m-a văzut și a început să râdă.