Astăzi, 5 iunie 2025, îl conducem pe ultimul drum pe Eugen Doga. Maestrul ne-a lăsat însă o moștenire foarte generoasă: muzică de aur, cărți de povești, interviuri, partituri, filme, zeci de emisiuni. Eugen Doga a ales să locuiască în Chișinău, deși ar fi fost primit de orice mare oraș al lumii. Mulțumim, Maestre! Dumnezeu să te odihnească în pace!

Mai jos puteți să vă bucurați de un text de-a Maestrului Eugen Doga despre orașul nostru:

“Despre Chișinău auzisem încă atunci când eram elev la școala noastră de șapte ani din satul Mocra, undeva pe la sfârșitul anilor 40. Pe atunci eram pasionat de fel-de-fel de invenții, ca sanie cu volan făcută din salcâm, mandolină făcută dintr-o sită mică care era pe perete în căsoaie și nu mai era ce măcina în perioada foametei, ”patefon” dintr-un capac de cratiță pe care aranjasem un disc vinil crăpat  pe care în învârteam cu degetul. Mai scârțâia ceva acolo și-mi  făcea plăcere enormă. Apoi am născocit și un sistem de notare a muzicii pe care îmi venea în cap și voiam să o notez. De unde era să știu că era pentru asta note muzicale. Dar ce minune a fost când așa ceva am văzut în programele  calculatorului undeva peste vreo 60 și ceva de ani mai târziu! Nu era ceva aproape de ceea ce era la mine în copilărie. Era  sută la sută cu ”născoceala” mea de la Mocra. Culmea ”invențiilor” mele era radio montat din fire de telefon strânse din tranșeele rămase de după război. Acolo puteai găsi orice: căști ciuruite de gloanțe, grenade, lame de bărbierit, căști stricate, cartușe. Venea norocul câte o dată și găseam și niște ciocolate uitate de soldați. Radio la noi în sat era numai pe un stâlp lângă ”selsovet”, sfatul sătesc. Dar eu voiam să am al meu, acasă. Și iată că a dat primele sunete radioul meu. Recepționa posturile de radio din toată lumea.  Când colo  într-o zi aud la acest radio, că la Chișinău se anunțe primirea abiturienților la liceul de muzică. Așa am apărut la Chișinău. Când mergeam pe strada Lenin, așa se numea atunci strada Ștefan cel Mare, mi se părea că tot cerul era împletit cu fele-de-fel de sârme: de tramvai care mergea  pe acolo, de lumina străzii, de niște linii încă din vremea interbelică pe care încă nu le-au demontat. Strada centrală era îngustă și prost amenajată.

În centru, unde azi e clădirea Guvernului, erau ruinele fostei Patriarhii, minune arhitecturală, unde veneam să ascult orchestra simfonică pe platou montat special pentru concerte. Pe drum spre liceu, care se afla mai jos de strada centrală, treceam prin parcul Pușkin, azi Ștefan cel Mare, și iarăși ascultam muzică sub o ”scoică” mare cântată de orchestra filarmonicii moldovenești. Cot la cot cu liceul meu de muzică era teatrul Moldovenesc muzica-dramatic unde noi, studenții puteam urmări spectacolele acestui teatru pe gratis. Acolo unde azi e Valea Morilor, numai ce a fost  deschis lacul Comsomolist pe locul loturilor de pământ a nu mai știu căror gospodari. Îmi amintesc numai că veneam încolo pentru a strânge câte vreun cartof uitat, un morcov ori fasole împrăștiate. Pentru studenții flămânzi așa ceva era ca o pomană. Orașul era aproape total distrus din cauza bombardamentelor, dar și din momentele retragerii Armatei Roșii în iulie 1941, ca să nu rămână dușmanilor nimic. Mare păcat. Erau niște clădiri extrem de frumoase, care puteau concura cu cele din Viena sau București. Dimineața veneau mașini cu muncitori, mulți din ei condamnați la ani de pușcărie, care clădeau un nou oraș din ”flori de piatră”. Seara când treceai pe străzile orașului te amețeau umbrele de la copaci de tei ori salcâmi, de plopi ori  de platani.

Uneori, ca niște cocoșei, veneam la terenul de dansuri în apropierea stadionului DINAMO. Firește că nu ne dedea drumul înăuntru, dar și bilete nu mai aveam din ce cumpăra, dar urmăream cum dansează fetele și regretam că suntem încă mici. Chișinăul mi-a dat studii muzicale de cea mai bună calitate. Profesorii erau de școală veche românească, bine educați și cu dragoste ne introduceau în lumea muzicii clasice. Ei cu greu vorbea rusă, dar și noi, cei de la țară, nu eram mai buni. Așa era pe atunci timpul. Nu prea ne întreba de știm limba rusă. Dar am învățat-o și nu regretăm. La Chișinău, când aveam 20 de ani am intrat  ca violoncelist în orchestra radio. Conducea orchestra fostul meu profesor de specialitate Pavel Ivanovici Bacinin. De fapt, Pablo Baccini, un italian rătăcit prin părțile noastre datorită revoluției din 1917. Am avut un mare noroc de acest om care mi-a dat cale în muzică. În această orchestră am încercat primele mele  așa-numite compoziții dintre care a fost și ”Floare dalbă de livadă” pe versurile de Petrea Darienco, scrisă pentru colega mea de conservator Maria Bieșu. Cu ea am colaborat toată viața. Noi, studenții de la conservator, făceam serate ”de odihnă” împreună cu toate institutele din oraș, ne cunoașteam, prieteneam, ne îndrăgosteam. Mie îmi plăcea așa numitul ”lucrul obștesc”. Făceam gazeta de perete, scriam niște poezii pentru gazetă, umblam la cercul literar pe lângă gazeta pentru tineret. Pe urmă m-am lăsat de toate acestea în folosul muzicii. Cântam la violoncel și câte 12 ore pe zi. Dar cu încetul compoziția, pe ascunselea,  a început să-mi ia din timp. Și a câștigat: am mai făcut încă cinci ani de conservator la compoziție. Cam pe atunci mi-am creat și o familie, datorită căreia am scăpat de cămin, unde mi-am petrecut toți anii până aici. Căminele pe atunci erau în majoritatea cazurilor în subsoluri umede și reci. Azi privesc orașul altfel: frumos, drag, cu clădiri înalte și frumoase, cu parcuri și scuaruri, chiar acolo unde cândva era câmp. Botanica de azi era în vremea studenției mele un sat cu o singură stradă centrală, care se numea Zoia Kosmodemianskaia, cu case frumoase moldovenești înconjurate de livezi și vii. Pe strada aceasta treceai cu greu prin glod și lătrat de câini răi. Ne-am potrivit noi, eu și regretatul poet Anatol Ciocanu, o casă la care veneam pentru a auzi vorbă frumoasă română rostită de stăpânul casei,  domnul Alexandru Mișov, profesor de limbă română la școala din localitate, care avea și două fete frumoase. De la el am primit cadou volumul de poezii de Mihai Eminescu în original. Cartea aceasta o am și azi în biblioteca mea. La Radio Chișinău mi-a răsunat (anonim) primul meu cântec cântat de corul de la orfelinatul №1 din Chișinău la 1 ianuarie 1957! Tot în 1957, în toamnă, am fost participant la una din primele probe a televiziunii moldovenești (care difuza din garaj de mașini) cu romanța scrisă de mine și cântată la violoncel, dar și cu un cântec cântat de Maria Bieșu în același program. Chișinău a fost și este pentru mine punctul de atracție, este un ”nu știu ce și nu știu cum”, cum scria Eminescu, un vis, pe care încerc să-l îndeplinesc toată viața, să-l așez pe note, să-l lansez în Cosmos, poate chiar până la planeta, care-mi poartă numele, ori poate să mă întoarcă la prima noapte petrecută cu colegii mei în Chișinău cub scările liceului de muzică, care-mi poartă azi numele, împreună cu TUZIC, cățelul negru care ne-a făcut campanie. Chișinău este casa mea spirituală și cea unde se naște muzica, se păstrează sute de partituri, unde sunt prietenii mei, unde este familia mea și unde eu sunt cetățean de onoare. Chișinăul este izvorul viselor mele încă neîmplinite, și ale realizărilor mele care se extinde pe toate paralelele și meridianele globului pământesc, care din ce în ce devine tot mai mic pentru mine. Gândul de a-l cuprinde  cu brațele, de a-l aduce mai aproape, de-a aduna toată lumea într-o horă strămoșească, nu mă părăsește. Poate că Hora aceasta va începe și va încheia cercul aici, la noi, la Chișinău. Să ne ajute Domnul”.

Eugen DOGA