Unul dintre locurile deja legendare ale Chișinăului este Terasa „Uniunii”. Sau „La scriitori”, sau BUS. E un loc răcoros, unde pe vremuri întâlneai boema orașului. Nu o să dăm acum nume, dar o face mai bine, poetic, Arcadie Suceveanu, ex-președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, cel care, ca președinții de țară, rămâne pentru noi Președintele Uniunii.

Terasa „La scriitori” sau BUS

În penumbra haloului de lumină

vin, de printre gândăcei și brânduși,

înviați brusc din seve,

prietenii duși 

În prima săptămână după Înviere

vin la mesele de aer,

lângă noi, aproape,

fluturi de noapte

ori umbre călcând peste ape,

pășesc direct pe pavaj,

în curtea interioară,

scribi visători, hermeneuți,

specialiști în levitație, tălmăcitori ai zarului,

luminoase spirite ori damnați umbroși

                   ai paharului,

toți bucuroși să revină,

                         pe cât se poate,

în enigmatica și dulcea

terestritate

Li s-a urât viața prin dicționare,

sunt dornici să citească

                       poezii „pe viu”,

să guste din vinul boemei,

să afle noutăți,

                  cancanuri literare,

să mai stea la terasă,

printre prieteni, până târziu

Nu ne pasă că sunt morți

                                       Viii și morții,

avem aceeași vârstă, de alumni,

ne-ndrăgostim ușor

de-aceleași (câte?) grații,

și ducem bulgări de lumină-n pumni,

și când citim ne ies din gură aburi –

plutim prin nori ca într-un habitaclu?

suntem iar împreună la cenaclu?

și azi, la despărțire, vom cânta

bibamus ex!

                printre libații?          

Un foșnet vag și în decor apare,

într-o pirogă de mărgean,

         George Meniuc

         E abătut și-i singur cuc

Vine din deltă? Vine de pe mare?

Nu vom afla acum

                            multe detalii,

Ai zice, mai curând, că dinspre

Itaca românească vine,

                                    căci

în ochi îi ard ferestre cu vitralii,

iar mersul lui e-al marinarului

ieșit cu bine dintr-un naufragiu

Toți îl salută și-i aduc omagiu

Cel care ține sub braț o lunetă,

lungă cât țeava de tun, desigur

e Serafim Saka („neapărat cu k-apa!” –

în el își ține, s-ar părea,

                            spada și capa)

Vorbește în parabole, nu se dezminte,

zice razant, ca să luăm aminte:

„Meseser-iști, sămănătoriși,

deghizați în unioniști!

Va trebui iar să-l chemați pe Marx

         să vă-ndulcească ceaiul –

că uite, a plecat, s-a duuus

                tramvaiul”

S-ar zice că, și de-această dată,

ne-a tras clapa

Între ființă și abur,

mai dinspre trotuar,

apare Vasile Levițchi, bucovineanul,

supranumit și „noul iconar”:

un personaj distins, cu pălărie albă, pardesiu,

(ca dintr-o nuvelă de Cehov, poți să zici,

maestru adulat de ucenici)

Mi-a fost dor de el și-aș vrea

să-i iau un interviu,

dar pare grăbit, îl mână poate

dorul de Cernăuțiul lui, de cel de azi,

dar și de cel interbelic,

automobilul galben

                 îl așteaptă-n ceață

și n-ar vrea să-l prindă lumina

de dimineață

Cu el, masa noastră atinge numărul 12,

număr evanghelic

Zidul roșu din spate

pare burduful unui acordeon,

dintre pliurile lui își face apariția Ion

Vatamanu, la braț cu Walt

Whitman și Robert Frost

(Între ei redevin tânărul care-am fost)

Ne salutăm, ciocnim pahare. Îi arăt

noua sa carte de poeme (Editura ARC)

și, ca să-i fac plăcere,

țin neapărat să remarc

(cu trimitere la Nichita, desigur, și

la „președintele Baudelaire”),

că-l voi vota și la următoarele alegeri –

la cele de aici sau la cele din cer

Se-aude-un orologiu: bang! bang!

Și el (oracol trist din dinastia Shang)

zice: „Auzi? Sar secundele

              din Marele Arc…”

(Între timp, cei din regimentul

sentimentelor patriotice, mult mai mare,

s-au amestecat cu cei din

plutonul de șoc al spărgătorilor

de pahare)

Înalt și chel, leit Alecsandri,

Aurel Scobioală își agață umbra în cui

                           și,

surâzând, declară:

           „ Cum zburam eu

       într-un fluture frumos,

mi-am amintit de-omida

                  trupului de jos,

și-mi zic: ce-ar fi să poposesc azi

pe la voi? Știam că vă găsesc

              tot pe terasă,

sub umbra nucului, la BUS,

și la aceeași masă,

defel nu v-ați schimbat, de parcă

             n-ați mai fost, zău,

de zece ani pe-acasă…”

Terasa se zguduie de râs,

ca pe valuri o barcă

Călare pe-un pește de bronz, din havuz

răsare Esinencu – copilul teribil

și vărul confuz

                    al lui Villon: ochi roșii,

îndrojdiți, tunsoare scurtă…

Hirsut, ca un mongol ieșind din iurtă,

îmi strigă: „Bob – glob!

                   Stai să-ți mai spun!” –

și din gură îi zboară-un stol

            multicolor de papagali,

reali și vii (sau numai

virtuali…)

Citim, facem libații și, la un semn,

tragem cu tunul

                      (căci nu v-am spus:

neobosit, insul trage mereu după sine 

un tun de lemn)

Dar cine-i cel ce duce-un arc

               și-o tolbă cu săgeți?

Desigur, e Cărare… Vine

direct de la o vânătoare de mistreți

Pare-abătut. „Azi am zărit

de-aproape, zice,

zău, nu vă mint,

chiar mistrețul acela… cu colți de argint,

cum mergeam pe bulevard,

cum ieșeam din pasaj,

mi-a ieșit de-odată în cale –

păcat că nu aveam

        pușca lui Caragiale…”

Vine un alt rând de pahare, un nou „tiraj”

Fizicul alternează cu metafizicul –

și, ca-ntr-un vis, se-nfiripă

imaginea lui Aureliu Busuioc,

aristocratul în blugi și adidași

               fumând pipă

La drept vorbind, sunt doi Busuioc –

primul: chip de maur, zâmbet ironic,

ochi sagace, de șase-șase

                    (în care diavolul își ține

            lunetele prețioase),

al doilea – sentimental cam

                                     prăfos și trist,

scriind: „Am vrut cândva s-o fur pe Monaliza”

(vers, să recunoaștem, ușor detectivist)

Dar nu ar fi decent să-i sechestrăm valiza

Dând la o parte, ca pe-o iarbă,

                iambii și tropii,

se-arată masca lui Eugen Cioclea

                                          M-apropii,

îl pipăi: da, e chiar Cioclea,

conchistadorul postmodernist,

          neconsolat și rebel,

poetul „cel mai trist

din Europa”

                  Acum, trage o ghilotină

                          cu rotile după el

De cum apare,

                 ne face-o somație:

„Dați totul la o parte ca să văd!”

Țac! Țac! – cad capete retezate,

rostogolindu-se la coș

Însă cu grație, cu grație  

Cel cu beretă roșie făcând pe chibițul

e Nicolae Răileanu –  fotograful,

                     „omul cu blitzul”

Trece de la o masă la alta, clic! clic! și –

toate geniile, toți boemii,

                                ratații, augurii

ajung să fie personaje ale literaturii

În atelierul său, pe peretele din spate,

se află celebra

                  colecție de pălării

ale prietenilor morți, dar și vii –

jigărite, boeme, dar mai ales

                             însetate,

ele atârnă sub tavanul foto-vino-

                                                tecii

ca în clopotniță liliecii

„Ceva tot vă las, ceva tot rămâne

pentru istoria literaturii

                 de azi pe mâine”,

zice el la plecare, cu ironie

Să nu uit, măcar în acest ceas,

să-mi las pălăria în panoplie

Vin în haloul de lumină

fluturi de noapte,

             libelule,

                      greieri visători:

spirite și umbre de poeți hipnotici,

de prozatori greoi,

de critici logoreici ori jonglori –

toți specialiști în levitații,

toți exploratori de continente

(scufundate),

plimbând pe mări lungi corăbii (bete),

                                        cuirasate

E-aici și Grig Vieru,

poetul născut de cuvinte –

el zuruie-acum, la urechea lui Dumnezeu,

pământul plin de morminte,

și Anatol Codru (a reușit, dragul de el, 

să-și pună piciorul măcar pe

           prima treaptă a acestui veac) –

lui nu i s-ar stinge-n pipă

focul metaforei nici în războiul

                                     peloponesiac,

și blândul Vasile Vasilache, cu surâsul

lui Vishnu pe chip,

și Pavel Boțu, și nomenclaturistul Arhip

                               Cibotaru, și Teleucă –

aceștia oricând gata „să ne conducă”,  

și Anatol Ciocanu – proaspăt descins

                     din vreun cabaret,

sorbind vinul dintr-o cupă

baidelairiană – cupă-sonet,

și Glebus Sainciuc, nonagenarul

cu bască –

el va reuși – va reuși! – să ne facă la toți

                       șarja prietenească,

și-Alexe Rău – cel care seamănă

cu Borges, măcar și-un pic! –

el are Biblioteca din Alexandria,

toată, imprimată pe stick…

Terasa-i plină de voci, de-un murmur gigantic,

ai zice că s-a trezit în Colosseum

                corul antic

La ora zero, ora magistrului Ursachi,

când e o nebunie curată să exiști,

timpul în ceasuri brusc se schimbă,

cei vii și cu cei morți

               nu mai vorbim

                   aceeași limbă,

devenim iarăși, cum s-ar spune,

                dualiști

În zori, ne-ntoarcem printre nopți și zile,

iar umbrele ușoare, volatile,

dispar, de parcă nici

               n-au fost pe-aici

Pe dalele de piatră dimprejur,

se pot citi hieroglife stranii –

         urme albe,

                  urme oranj,

                             urme roșii…

Iar sus, dispar plutind spre nori

                  mici flăcărui,

          fire de aburi calzi,

    curenți de vânt…

Cucurigu-u-a-a! Cucurigu-u-a-a!

             trâmbiță-n soare

                     cocoșii