Un debut editorial de mare succes este cartea Dumitrei Râșnoveanu, Daphnia. O carte în care este reprezentat și Chișinăul anilor ’90, o temă explorată cu tot mai mare nostalgie (și din tot mai mare necesitate) de mulți scriitori basarabeni. Vă provocăm să citiți un fragment al cărții în care se redă atmosfera acelei perioade:
Vodca în Chişinău este „apşoara” cea de toate zilele, cum ar fi pelinul la noi în casă sau Dunărea la Brăila, la tanti Elvira. Dar vremurile se schimbaseră de acum. Lira nu se mai câștiga deloc uşor la Brăila, cum zice cântecul. Plus că, bordelurile desfiinţându-se, toate chirele, al căror felinar roşu apusese, deveniseră muncitoare la Combinatul pentru celuloză şi hârtie şi la cel de fibre artificiale de pe platforma Chiscani. Aflate în afara oraşului, linia tramvaiului fusese prelungită. Acestea se întâmplau la aproape zece ani distanţă de la ultimul cartuş al celui de-Al Doilea Război Mondial.
Dacă ai renunța la apă pentru exclusiv licoarea asta, n-ar fi nicio pagubă în buzunar, în afară că te-ai deshidrata şi-ai ajunge ca un mar strepezit și alungat din casa lăzii. „Apşoara” cere alint şi descantec jurnalier, neobosit mariaj, stropit cu gelozii care ajung să picure de atâtea lacrimi.
E o toamnă cu o toană de vară în Chișinău. Câțiva copaci își mai pierd vremea cu câte o înflorire prin moțurile crengilor ramase pe stil vechi, ca Anul Nou în Basarabia. Femeile au o frumusețe gata să se reverse fără prea multe farafastâcuri peste masculii interesați și de altceva în afară de vodcă. Sau dimpotrivă: interesați și curajoși mai ales datorită ei. Câtă vreme nu-ți miroase gura şi te ții drept ca trenul pe şine, se cheamă că n-ai pus buzele decât pe… apă. Și pe dânsa…
Gătite ca primăvara din zorii ei, Oxanele, Rodicile, Sandele, Valeriile, Tatianele, Valentinele, Natașele sunt cel mai frumos spectacol matinal al orașului. Ochi verzi, albaștri și mai rar negri, brunete, dar mai ales blonde, de un erotism nedisimulat, ca un mărţişor la reverul bluzei, gata să irumpă în palma umedă a bărbatului. Natural, ca un mugure care dă de soarele curios să se insinueze intre picioarele petalelor. Atât de pitoresc peisaj uman, că eclipsează clădirile pătrătoase şi dârze, și neatârnate, ca spiritul omului de tip nou, pe ale cărui brațe de fier s-a clădit comunismul cel de toată trista amintire.
Dar care aici, în lunile de sfârşit de ’92, încă reverberează, fără să ia forma violentă a mineriadelor din Bucureşti. Încastrat fie in metehne, fie pe inscripții de faţadă, fie în magazinele ali- mentare sau, pur şi simplu, atât de împlântat în firea oamenilor, că-i una cu ei, prelungire pervertită a personalităţii lor.
Tata e încântat de plăcintele cu curechi şi cartofi care se vând in buza Parcului Central, chiar în fața Aleii Clasicilor. Acele bărbii nerase de două zile i se umplu de grăsime și fulgi din foaia de plăcintă. Busturile clasicilor îl lasă rece – cine mai are azi timp să-i citească şi ce înseamnă, de fapt, clasic se intreabă tata, unul pe care nu-l mai citeşte nici dracul (păi, de de ăștia-s mulți!) -, dar plăcintele îl mişcă profund, ca şi vânzătoarele drăgălaşe şi amabile.
„Guguță”, cafeneaua dintr-o margine a parcului, se umplu de lume. O reperăm pentru după vizita care se apropie curând. Platanul din fața cafenelei acoperă cu brațele-i albe toată fațada cu geamuri mari, printre care se întrețes metalic un fel de mânere ca de săbii medievale. Cele trei abajururi de deasupra intrării, ca nişte proiectoare de lumini cu pâlnia în jos, ne-au făcut o clipă să credem că e un cinematograf si nu o cafenea și încă cea mai cunoscută din tot oraşul.
Mai e încă ceva vreme de atârnat. Ne continuăm drum de cand agale. Spre magazinul în care avem să găsim cele mai bune bezele cu căpşuni (zefir), un stol de țărănci cu broboade înflorate ca tablourile pictorilor de piață contrastează puternic ca izul de Occident incipient al panourilor de „schimb valutar”, „shop computere, componente”, „vindem aur, confectionăm, reparaţii”. Stau la şi printre picioarele lor rășchirate, încălțate cu espadrile cu talpa subțire cât scoarța de copac sau papuci butucănoşi, găleți cu prune, struguri, sacoșe cadrilate cu usturoi, pălării integru dințate de floarea-soarelui. O conviețuire paşnică cu o cochetă faţadă neobizantină în fața căreia se afla parcă mai apărate decât lângă cele de extracție socialistă.
Dumitra RÂȘNOVEANU s-a născut la Brăila, pe 4 aprilie 1973. Proaspăt absolventă de liceu, după o întâlnire providențială, alimentată de entuziasmul Podului de Flori de peste Prut, pleacă să lucreze la Chișinău pentru cotidianul „Sfatul Țării” și Agenția BASA-pres. Reîntoarsă în România, absolvă Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării București și Școala Națională de Studii Politice și Administrative, cursuri postuniversitare.
A lucrat pentru un post de radio bucureștean, specializându-se apoi în comunicare.
Preocupată deopotrivă și de spirit, și de corp, de mai bine de zece ani scrie pe blogul personal povești de viață bună și trai sănătos. Tot aici scrie și despre cărți. Dar nu le numește recenzii, ci propriile-i aventuri cu cărțile.
La îndemnul prietenilor, dar mai ales al unui apreciat traducător și editor, scrie prima sa carte. (preluat de pe site-ul cartier.md)
RÂȘNOVEANU, Dumitra. Daphnia. Chișinău: Cartier, 2023.
Chișinău, orașul meu 