De 14 februarie 2024, odată cu Ziua Lecturii, a Sf. Valentin și venirea scriitorilor Mircea Cărtărescu și a Ioanei Nicolae în capitală, Chișinăul a devenit mai „iubibil”. De dragobete însă, până să apară mai multe frunze, flori și soare, cum să ne iubim orașul? Îl putem iubi oare în pofida blocurilor de nicio culoare și a asfaltului crăpat? În pofida îmbulzelilor din troleibuze și a mașinilor parcate pe trotuare? Îl putem iubi, cum ne demonstrează Angela Brașoveanu în unul din textele albumului Moldova. Oameni, locuri, bucătărie și vin, evadând în istorie, cultură, lectură (și în bucătăria locală)? Să vedem:
Chișinăul iubibil
[fragment]
Înecat în arome de salcâm, apoi de tei, iluminat de făcliile erecte ale castanilor, Chişinăul devine frumos primăvara, când începe să-şi acopere rănile cu verdeață abundentă. Sau toamna, când frunzele arămii ascund tot ce e de ascuns. Orgolios şi delăsat deopotrivă, cariat de corupția și incompetenţa celor care l-au condus în ultimii ani, luxuriant și sărac în acelaşi timp, Chişinăul riscă să-și piardă fața și identitatea, transformându-se într-o adunătură de blocuri identice ridicate în pripă peste oasele vechilor conace și case, decapitându-şi din lăcomie şi neştiinţă trecutul, privind din toate părțile cu ochii pustii ai termopanelor din care strigă litere roşii înrămate: Vindem! Se vinde! Se vând!
…Pământurile acestea, deși au memorie scurtă și selectivă, mustesc de istorie. E de-ajuns să zgândărești puțin, s-a întâmplat şi cu buldozerul, cel mai delicat instrument de la noi, și găseşti urme ale unei vieți tumultuoase de altădată. Astfel, absolut întâmplător, așa cum se întâmplă de obicei, pe când se muncea la restaurarea lacului din Valea Morilor, au fost găsite schelete ale unor mastodonți și mamuți ce au o vârstă onorabilă, între 5 şi 11 milioane de ani. În straturile mai superficiale s-au găsit resturile a două locuințe și două gropi din care s-au recuperat vase întregi, statuete antropomorfe – practic o comoară, ajunsă intactă ca un mesaj clar descifrat venit din mileniul V înaintea erei noastre. Mai sus – fragmente de vase pictate cu trei mii de ani în urmă înainte de Hristos și, deja prospătură – un mileniu şi jumătate înainte de era noastră – epoca bronzului, şi vestigii ale secolelor III-IV din epoca antică tardivă, o cultură a Imperiului Roman tardiv. S-au găsit şi bordeie medievale timpurii, de prin secolul XI. Dar, în documente, Chişinăul apare la 17 iulie 1436, când domnitorii Iliaș și Ştefan al II-lea (în acea perioadă domnitorii se schimbau mai des decât obielele opincilor, une- ori mai domneau şi în duet) i-au întărit lui Oncea logofăt mai multe moșii ca răsplată pentru slujba credinciosă. Mai târziu, pe la 1466, printr-un document emis la curtea lui Ștefan cel Mare, seliştea Chişinăului îi revine lui Vlaicu-Pârcălab, unchiul acestuia. De, că între neamuri suntem. Așa că Vlaicu-Pârcălab (al cărui nume îl poartă azi una din străzile centrale) a fost, cum s-ar zice, proprietarul viitoarei capitale, care apoi a revenit fiilor şi nepoţilor, cam vreme de o sută de ani. După asta, se schimbă și proprietarii, se schimbă şi domnitorii, și pe la 1641, domnitorul Vasile Lupu trece Chişinăul sub stăpânirea Mănăstirii Sfânta Vineri din Iași și așa rămâne până în secolul XIX.
Inițial, centrul oraşului, cu Piața Veche, era cam pe unde se află acum Biserica Grecească (ce, la origini, după intrarea sudică şi forma alungită, a fost moldovenească, construită pe vremea lui Vasile Lupu, aproximativ în 1650, dar, după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, a fost transformată) şi Biserica Înălțării Domnului, zisă și Sfânta Vineri (ce are niște fresce superbe, pictate în 1938 de către cei mai buni artişti ai țării, iar în strana acesteia a cântat celebra Maria Cebotari, încă elevă fiind), la intersecția căilor spre Tighina şi spre Lăpușna, pe atunci nişte târguri cu o viață comercială mult mai tumultuoasă decât a Chișinăului. Orașul se dezvolta în jurul acestei piețe, cu străduțe sub formă de raze, încâlcindu-se după cum le ve- nea cheful. Strada Popii, Strada Sârbească, La Fontal… În jos, dincolo de Bâc, erau grădinile irigate, care se numeau şi bulgării. Una din străzi ducea spre cele 26 de izvoare ce curgeau de sub Biserica Mazarache spre râul Bâc. Ulterior, prin 1840, aceste izvoare au fost organizate într-o cişmea, de unde căruțele cu butoaie alimentau cu apă întregul oraş. Astăzi, acolo se află clădirea Societății pe Acțiuni Apa Canal, tot, oarecum semnificativ. Puţine clădiri din această parte a oraşului au supraviețuit celor două războaie mondiale, distrugerii conştiente de după şi atotcuprinzătoarei noastre indiferente.
Treptat, Chişinăul urca. Granița dintre oraşul vechi şi cel nou, construit după 1812, adică după anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, cu străzi paralele și perpendiculare, după modelul rusesc, era pe unde trece acum strada Columna. Cartierele moderne ale oraşului s-au trasat după mâna uşoară a mitropolitului Bănulescu-Bodoni, persoană extrem de influentă pe acele timpuri, şi schițele inginerului hotarnic Ozmidov – catedrala, grădina publică, mitropolia… Apropo, Arcul de Triumf, numit și Porțile Sfinte, devenit un fel de simbol al capitalei şi loc de întâlnire pentru cei care nu cunosc oraşul, a apărut dintr-o simplă greşeală de calcul. În 1836, când s-a terminat construcția catedralei, s-a dat comandă de clopote. Și, surpriză! Clopotul cel mare, de 6,5 tone, nu încăpea în clopotniță! Fără el însă nu se putea. Clopotarii n-ar fi putut să scoată acea melodie gravă care să sublinieze măreția unei catedrale mitropolitane. Și atunci s-a găsit soluția: perfect pe aceeaşi linie cu crucea catedralei, a clopotniței și a bisericii mitropoliei, care se afla vizavi (pe locul de azi al Casei Guvernului), să fie construite Porțile Sfinte pe care să instaleze clopotul uriaș. În 1842 Arcul s-a pricopsit și cu orologiul principal al oraşului. De sărbători, mitropolitul trecea pe covorul întins de la ușa mitropoliei, prin aceste Porți, spre catedrală, secondat de bătăile grave ale clopotelor și de mătăniile chişinăuienilor credincioși.
Bogații au început să-și construiască în partea de sus vile și conace, au apărut teatre, hoteluri… Au venit ruși, ucraineni, evrei, nemți, polonezi, greci, armeni, viața devenea tumultuoasă, limbile se amestecau.
Nicolae Iorga, oaspete des al Chişinăului, îl descrie privind de pe geamul hotelului Suisse, deschis încă în 1864 de elvețianul Charles Thomas Selouidenis în clădirea ce se află și acum la colțul bulevardului Ștefan cel Mare cu strada Mitropolit Bănulescu-Bodoni: În otel sunt şi români. Încolo par a fi numai străini. Toți umblă foarte măreţ, chiar şi un bătrân pleșuv, care are un cucui mare, ca un nasture, drept în vârful goliciunii capului său. Femeile, toate pudrate, foşnesc în rochii de mătasă. Mă gândesc la echipajele de o înaltă și scumpă eleganță, trase de cai focoși, care au fulgerat pe lângă birja nenorocitului ce ne-a adus aici. Am văzut și rochii de dantele târâte prin praful străzilor. Aici ne-au întrecut… Despre otel trebuie să spun că-i doresc Iaşului cu spurcatele-i tainițe jidoveşti, unul aşa de bun, așa de bine orânduit și servit, de ieftin și de elegant ca acesta. Și nu e singurul otel de întâiul rang în Chișinău. Cu mai puțin de cinci lei pe zi are cineva o odaie care nu lasă nimic de dorit. Tot la Suisse, s-au oprit, la vremea lor, Constantin Stere, scriitorul francez Henry Barbusse, autorul romanului Călăii despre ilegaliștii basarabeni, iar în anii ’30 – celebrul Fiodor Şaleapin. Hotelul a existat până în 1940. Acum, într-o aripă, e biblioteca municipală.
Angela Brașoveanu, Roman Rybaleov. Moldova : oameni, locuri, bucătărie și vin / Angela Brașoveanu, Roman Rybaleov . – Chișinău : Cartier, 2018 . – 368 p. : il. ISBN 978-9975-86-301-8.
Chișinău, orașul meu 