Recent, tot răsfoind revista Viața Basarabiei, am dat de câteva amintiri valoroase despre Chișinău, publicate în 1943. Nu cunoaștem cine este semnatarul acestor amintiri, Iosif E. Naghia, totuși acesta vine cu impresii inedite despre Petre Ștefănucă, Pan Halippa, L. T. Boga și face o radiografie a vieții culturale a orașului într-un mod care ne prilejuiește descoperiri plăcute. Reproducem, așadar, articolul:
Era anul mântuirii 1938, o zi de toamnă, cu cer albastru, cu aer răcoritor de Noembrie. Pentru întâia oară admiram glia basarabă și priveam cu atenție arhitectonica citadină a capitalei basarabene. Avea ceva din imensul rusesc. Străzile erau extrem de largi, cum nu mai sunt în nici un alt oraş din țară. Cartierele mărginașe erau foarte sărăcăcioase. Geo Bogza a scris reportagii sinistre, dar reale, din suburbiile Chişinăului, în frumoasa operă Țări de piatră, țări de pământ, Țări de foc. Nu era greu să te orientezi în cartierele centrale, fiindcă erau împărțite cu regularitate matematică, în cvartale. Orice vizitator al Chişinăului se grăbia să vadă câteva aşezăminte şi statui. Cum veniai dela gară, pe Strada Alexandru cel Bun întâlniai figuri paşnice de basarabeni tăcuți, mai domoli decât în oarecare oraş românesc din alte provincii. Erau multe biserici, cu cupole bizantine şi îmbrăcate în aur şi în argint, cu icoane ferecate, cu obiecte strălucitoare. Catedrala Chişinăului sau Soborul cel nou, cum îi spuneau localnicii era mare, cu pictură artistică neobizantină. Spre deosebire de celelalte biserici orientale avea 3 altare. S’a înălțat în zilele urmaşului Mitropolitului Gavril Bănulescu-Bodoni, originar din ținutul Năsăudului arhiepiscopul Dimitrie Sulima.
În fața bătrânei catedrale era un parc simpatic. Printre arborii svelți era şi statuia poetului Al. Mateevici, Simion Murafa şi Andrei Kodorogea luptători naționalişti din vremile de grea încercare. Nu departe se vedea statuia lui Ştefan cel Mare. Gloriosul stăpân de altă dată al plaiurilor basarabene era aşa cum il prezintă istoria: având într’o mână crucea credinței și în alta sabia biruinței.
Dela statuia lui Ștefan cel Mare începea o grădină publică în care era printre altele şi statuia lui Puşkin Chişinăul a numărat printre cetățenii săi și pe Puşkin. Precum vizitatorii Iaşilor se duc spre Ticău, departe pe Sărărie, pe drumul ce duce spre Târgul Cucului, ca să vadă hojdeuca în care a locuit ani îndelungați povestitorul Ion Creangă și prispa pe care discuta cu Eminescu, tot aşa vizitatorii Chișinăului căutau casa lui Pușchin. Era departe de centru… trebuia să mergi pe jos, timp îndelungat, până dădeai de o stradă întortochiată, din care nu zăriai decât turnul Soborului vechiu al Chişinăului. Casa lui Puşkin veche, mititică, acoperită cu șindrilă, aşa cum o redau istoriile literare scrise, nu mai există de mult.
În cartierul opus, pe o colină liniştită e casa în care s’a ținut memorabila şedinţă a Sfatului Țării, care a hotărit unirea Basarabiei cu România. Pe aceeaşi colină era și postul de radio-emisiune şi liceul Alexandru Donici, în fața căruia străjuia statuia de bronz a fabulistului numit de Eminescu „cuib de înţelepciune”.
Capitala Basarabiei avea două muzee importante, vizitate de multă lume. Muzeul de ştiinţe naturale, condus de cunoscuții naturalişti Moroşan şi Lepsi, îți oferia colecții bogate, din tot ce are Basarabia de azi şi tot ce a putut desgropa munca paleontelogilor şi a geologilor, a arheologilor şi a istoricilor din vremile de mult apuse. Cei doi conducători îți dădeau toate explicațiile şi îți ofereau şi unele publicații ale lor despre Basarabia. Al doilea muzeu al Chişinăului era ascuns la etajul al doilea al marelui palat eparhial. Sălile Muzeului cuprindeau icoane vechi, documente ruseşti despre Basarabia, portretele Arhiereilor Basarabiei, odăjdii vechi, colecții de manuscrise şi de cărți vechi. Bătrânul profesor Iosif Parhomovici cunoştea fiecare obiect şi cu pasiune rară, îți spunea povestea fiecărui obiect. Acolo se țineau pe vremuri şedinţele societății istorico- arheologice bisericești, care edita o revistă importantă pentru istoria Basarabiei. S’a tipărit și un catalog al obiectelor din Muzeu, cu explicații istorice.
Pentru cercetări erau importante şi arhivele Chişinău. Erau două arhive mari, cu foarte mult material istoric inedit. Dl. L. T. Boga, român macedonean energic, autor de lucrări istoriografice, era directorul Arhivelor Statului, bogate în hrisoave, Mitropolia avea arhive vechi, aranjate într’o sală mare, in subsolul palatului în care era cancelaria mitropolitană. Arhivele Chişinăului erau cercetate de D-nii: Ştefan Ciobanu, membru al Academiei Române, A. Boldur, T. G. Bulat, C. Tomescu, profesori universitari, preot A. Mihailovici, prof. Nicolae Popovici şi de membrii ispitiți de Muza Istoriei. Chişinăul avea un institut social cu activitate bogată. S’au făcut cercetări monografice în mai multe sate basarabene şi s’au tipărit Anuare ale Institutului Social al Basarabiei. De câte ori te duceai la Institutul Social, întâlniai un tânăr, foarte activ, mereu cu un morman, de material folkloric, mereu între cărți şi reviste etnografice. Era tânărul profesor de limba română P. Ştefănucă, autor de lucrări folklorice, publicate în Anuarul Arhivei de Folklor a Academiei Române şi în alte publicațiuni mari. Scria şi în Anuarul Institutului Social al Basarabiei şi în aproape toate revistele literare din Basarabia. Era o figură a generației tinere, mult promițătoare. În ultimul număr al revistei Sociologie Românească citim intr’un artitcol al D-lui Ştefan Ciobanu că profesorul P. Ştefănucă nu mai este. S’a stins o energie în plină desfăşurare, un tânăr care promitea mult. Cum a murit aşa de repede? D-l Ştefan Ciobanu scrie că profesorul Ștefănucă a fost ucis de comunişti, pentru atitudinea sa naționalistă. Alții susţin că a fost deportat.
Printre particularitățile Chişinăului cred potrivit a menționa ceva despre Vlădica Inochentie. Nu departe de Cimitirul Ortodox, pe o stradelă laterală, într’o casă modestă, locuia Vladica Inochentie, un bătrân cu plete albe, cu barbă patriarhală, cu figura cuvioasă de sihastru. Era episcopul Lipovenilor, sau al Stareobreadților, adică al creştinilor vechi, a dreptei credințe din Basarabia. În secolul al XVI-lea, Patriarhul Moscovei, Tihon a făcut câteva modificări în tipic și mulți credincioşi l-au comparat cu criticul Arie şi n’au voit să-l recunoască. Reducerea câtorva mătănii, precizarea direcției pelerinagiului şi alte amănunte de felul acesta, au fost suficiente spre a stârni una din cele mai sângeroase revoluții din istoria lumii celebrul Raskol rusesc. Protopopul Avacum, conducătorul răsculaților (a antitihoniştilor) a fost ars pe rug. iar cenușa a fost aruncată în Oceanul Înghețat de Nord. Au fost ucişi conducătorii, au fost ucişi mii şi zeci de adepți și totuş nu s’a putut impiedeca ruptura fatală. S’a produs schisma, formându-se o nouă biserică rusească, cu ierarhie proprie, care nu diferă de cea ortodoxă decât prin faptul că întrebuințează cărți rituale mai vechi decât Patriarhul Tihon şi menţine tipicul vechiu, cu forme mai multe. Se mai numesc Lipovenii de la Filip, conducătorul legendar care i-a adus pe schismatici pe plaiurile basarabene. Cel mai important centru al Stareobreadților era la Novgorod, acolo a fost hirotonit și Vlădica Inochentie al Chişinăului. După câteva secole unii stareobradți s’au unit cu biserica ortodoxă, în sensul că preoții sunt hirotoniți de episcopii ortodocşi, dar mențin ritualul vechiu şi au biserici aparte. Se numesc iedinoverți, sau una credință. Vlădica Inochentie a publicat articole interesante în Misionarul dela Chişinău (a scris şi două cărți 1) De ce creştinii serbează Duminica şi nu Sâmbăta; 2) Apărarea religiei). În 1940 s’a refugiat la Tulcea, de frica ateilor roşii. N’a mai ajuns să-şi revadă oraşul de reședință și bisericuța veche, din căsuța sa, căci a murit la Tulcea, în aşteptarea desrobirii Basarabiei.
Viața culturală a Chişinăului se desfăşura în tempo destul de rapid. Erau în 1938 vreo două trei cotidiane româneşti. Cea mai importantă publicație periodică era Viața Basarabiei. În jurul ei gravita aproape totală activitatea literară edita cărți, organiza conferinte, serbări, întruniri, în fine facea tot ce se putea face petru progresul cultural. Am ascultat pe D-l Pan Halipa conferențiind în sala mare a Palatului Eparhial despre Activitatea literară a Domniei Sale, timp de 3 decenii. Era foarte apreciat în Chişinău şi avea rolul de patriarh cultural. Era ajutat de entuziastul advocat Păduraru şi de mulți alții. Scriitorii mai tineri aveau o altă revistă Itinerar în care publicau mai ales poezii lirice. Cu istoria Basarabiei se ocupau revistele: Arhivele Basarabiei, conduse de D-nii T. G. Bulat şi C. N. Tomescu, Din trecutul nostru, condus de D-l Bezviconi, unul dintre cunoscătorii genealogiilor familiilor boereşti. D-l Boga avea o publicațiune pentru popor – Cuvânt moldovenesc.
Chişinăul era centru ecleziastic important. Cea mai veche revistă teologică e Luminătorul, redactat de un comitet. Era organul Mitropoliei Basarabiei, dar avea şi articole religioase, studii teologice, poezii, cronici, istorie, etc., Pentru problemele de teologie practică şi în special pentru studiul misionar se tipăria la Chişinău revista Misionarul, unică în țară. Din 1939 şi-a reluat apariția și hebdomadarul bisericesc Raza.
IOSIF E. NAGHIA
Viața Basarabiei, anul XII, nr. 9-10, Sept.-Oct., 1943.
Chișinău, orașul meu 