O carte esențială, apărută anul trecut, este antologia Îți scriu din Chișinăul alb... de George Dorul Dumitrescu, îngrijită de dr. hab. Aliona Grati.

Am citit această carte ca pe o mărturie vie și savuroasă despre oraș, aplecându-mă mai cu seamă asupra descrierilor relației dintre oraș și natură. Mi-am propus să reașez câteva dintre descrierile autorului după modelul Celor pantru anotimpuri, observând diferențele și asemănările. Mai ales că după lectura cărții ai impresia că te afli într-un Chișinău al tuturor anotimpurilor. Anotimpuri care se amestecă până devin fețele aceleiași „iremediabile tristeți”.

Cartea merită o lectură extinsă, lentă, care îți dă senzația unei discuții cu autorul. Bucuria cuvintelor, bucuria mărturisirii în scris se resimte pe tot parcursul cărții. Studiul introductiv este scris de dr. hab. Aliona Grati, un studiu savuros și incitant, care alcătuiește o imagine clară și complexă a unui autor devotat temei Chișinăului.

Iarna

Iernele sosesc nepoftite, deodată cu îngheț, troiene călătoare dinspre Nistru şi baluri la „Auditoria”. E o sală spațioasă şi la Zemstvă, dar i s-a cam stricat parchetul şi cei mari n-o dau decât pentru elită; mojicii vin cu cizme şi chiar de-şi iau bucăți de sac şi cuţitaşe de lemn, să se șteargă la ușă, tot calcă greu. Elita trebuie să aibe galoşi sau să angajeze trăsură.
Începutul petrecerilor, ca şi la cele câmpeneşti, vara, îl anunţă orchestra scoasă afară, la intrare, căci urmează teatru şi întotdeauna o piesă românească, ca un schimb inevitabil şi frăţesc cu spectacolele ruseşti de la „Bomond”.
Cu emoţie şi în frigurile aşteptării se citesc, din mai până toamna târziu, afişele înnăpădite cu duiumul pe străzile oraşului

fragment din — Bal la „Auditoria”

Primăvara

Primăvara a sosit mai repede ca oricând.

Plimbările, de cu vreme, prin Grădina Publică îşi duc dragostele pe sub ramurile încă negre ale pomilor și pleoscăitul de semințe ține ison oftărilor de timpuriu primăvăratice ale tinereţii liceene, cu număr roșu la mânecă și gura rotundă, ca o lună plină în miniatură.

Pe aici, anunțătorul primăverii, precum și al viforniților la început de noiembrie, este cârdul de ciori cu culcuş stabil pe marginea Ialpugului. Numai târziu, când dă floarea-soarelui în copt, tic-tac de cuc și de ciocănitoare bate perechilor, nu mult după toaca Soborului, chemare limpede, cu mireasmă de flori şi boare răcoroasă, pe margini de lac. Acum, la începutul primăverii, e dever mare la librăria Cogan. Și „Decameronul”, ca în luna de miere din întâmplările d-nei Popova povestite în fiecare dimineață la birou cu proaspete și nebănuite indicii, are pe copertă o poză şi înăuntru un curpins! – că de aceea scade din ceas, în ceas, văzând cu ochii, vraful cărților.

Pe bulevard, plimbările curg neîncetat, dute-vino, de zeci de ori în șir, prin tot dreptul cinematografului şi mai alături pe cărăruia pietonilor, bătătorită cu pietriș și împrejmuită cu gard, ca un țarc de vite.

E noapte albă, frig şi pe jos uscat ca în palmă. Luna s-a coborât aproape, acățată parcă în vârful ceasornicului de la Liceul de fete. Un smoc de raze, neclintit şi străveziu, arde pe turnul bisericii, și cu cât se lasă întunericul, cu atât cercul luminei, mai pur, mai imaterial adevărată aureolă sfântă, din cele trei părţi ale crucii, se prelinge peste grădina de alături, ce nu are bănci, dar cu frunzișul des; peste bucata de pământ arată de timpuriu, în grija primăriii, ca într-un an de acum încolo, să deschidă parc cu ronduri, cu flori, cu bănci – doar va cânta şi pentru noi cucul vreodată, la început de primăvară.

La fiecare colţ de stradă, o gură de vânt suflă ascuțit miros de pământ reavăn şi de fân cosit.

Balalaica și ghitara nu şi-au deschis încă sezonul. Scaunele de la porți, solide şi încăpătoare, cu brâul de speteze pe margini, ca niște brațe întinse sub lună, aşteaptă…

Peste oraș, liniştea coboară încet odihnitoare. Luminile din ferești tremură somnoros, cu licăr frăţesc stelelor din înalt. Numai arar, ca în vis, s-aud frânturi de cântec.
larăşi este chef la Jianu!

Și cum dai colțul Soborului, ochiu plăpând de gazorniță ți-arată legată sus, de şopron, firma neagră scrisă cu alb:

RESTAURANT ȘI CAFÉ INTERNAŢIONAL Birău de agentură şi Comision. Mâncări calde şi reci. Camere de dormit cu ziua şi cu ceasu la VASILE L. JIANU sau NAȚIA ROMÂNĂ. Han – Diferite beuturi – Hotel Eccetera, eccetera, ect., ect. Oraşul BOLGRAD, România Mare

fragment din — Vecerincă

Vara

Legea contrastelor păstrează însă o justificare cât mai valabilă, căci trecând, am zice, pe ţărmul celălalt care nu-i altul decât panta Visternicenilor, fizionomia oraşului şterge tonurile întunecate şi Chişinăul este vrednic de laudă. Iată-ne deci conferindu-i simplu și firesc o pronunţată admiraţie, indiferent dacă nu avem intenţia să facem din Chişinău ceea ce a dorit Napoleon Parisului: nu numai cel mai frumos oraș care există, cel mai frumos, care să fi existat, dar încă cel mai frumos oraș care ar putea exista…
Perspectiva e de acum alta. Decorul schimbat. Aspectele distanțate statornicesc concentrat şi intim întreg ansamblul de colori, reliefuri, forme. Ajungem la vechea bisericuță Mazarachi de unde se poate îmbrățișa orizontul.

Lumina desăvârşită a unei zile de vară estompează uşor liniile depărtării. E un joc domol de paletă încărcată sub răsfrângerile soarelui puternic, în care panorama târgului urcă pe aşa-consideratele şapte coline ale sale, dobândind fără doar și poate compoziția unei perfecte vederi generale. Amestec de colori expresive, alb, roşu-deschis, albastru cald, o continuă nuanță nu de cenușiu trist, dimpotrivă irizări argintii, atrăgătoare, pe când de abia întrevăzut, asemănător moliciunii de pastel, conturul dealurilor violet. Întipărite pe cer, cupola fulgerândă a Catedralei și crucea azurită. Ceva mai încolo, zidurile masive ale Liceului Militar, acoperişul zimțat de la Primărie, siluete de clădiri, câteva coşuri de mori, Mitropolia cu turnurile ca „nişte bulbi vopsiți verde”; și dacă te uiți bine, descoperi încă de pe acum forța ineluctabilă ce decide, după cum vom vedea, soarta Chişinăului – bulevardul Alexandru cel Bun, reprezentat deocamdată printr-o subțire fâşie lucioasă, ascuțiș de stilet, desigur expresia stăpânirii fără cruţare.

Întru întâmpinarea marginii de miazănoapte și pe măsura cea mai cuprinzătoare porneşte, începând de lângă Băcioi, creasta dealului încărcată de luxuriantă vegetaţie. Universul viilor şi al livezilor. Este ceea ce ar trebui omagial să se numească, nu fără dreptate, arcul de triumf al Chişinăului. Privit din punctul ce domină zarea într-o dimineață trandafirie, oraşul dobândeşte cu totul pe neașteptate surprinzătoarea vibrație omenească a unei inimi fericite.

fragment din — Orașul din amintire

Toamna

Pe străzile largi, gură bocitoare de vânt spulberă neobosit lumină, praf şi frunze. Umbra s-a micşorat şi lumina cade pieziș, gălbuie și ștearsă. De undeva, din parc, sau din malul lacului, unduiri de vânt vin la fiecare casă, să scuture frunză de salcâm, săracă şi puțină.

Sus, albastrul de sticlă parcă colorată, alungat de cenuşiu şi negru, îşi strânge zorit eşarfele azurii; numai o singură pârtie coborând, îmbrăţişează, ca la un dureros rămas-bun, picurile de frunze galbene şi plânsul tremurat în vânt al unui plop.
La Sobor, pe cupolă, lumina se împuținează; în locul aureolei de alb nins, noaptea sub lună, iar peste zi bătută-n piatră scumpă, de-acum cârdul de ciori va spânzura în ploaie, ca un ciorchine negru.

Înserarea cade repede şi grea. Pe strada principală perechile merg grăbite spre uliţi unde mai ard încă stele. Aci s-au aprins de cu vreme lumini şi în vitrine becul colorat în roşu ca „sitró”-ul din sticlele rubinii, la chioscul Rozicăi Ciorna.

Liceul de fete a înălțat tricolor la poartă şi dis-de-dimineață clinchet subțirel de clopot. Prin deschizătura largă a ferestrelor, lumina inundă strălucitoare și mai caldă, vie ca pe nicăieri. Zidurile cenuşii par albe. Pentru după-amiaza asta de toamnă, aici s-a cuibărit întreaga lumină a târgului.

fragment din — Tristeți

---

Cristina Dicusar, bibliograf al Secției „Memoria Chișinăului”