O fire autentică a acestui pămînt 

O temă cu totul aparte o constituie mişcarea feministă din Basarabia şi liderii ei. Nadejda Tudor, care a mai semnat şi Speranţa Tudor, lider al mişcării feministe din Basarabia, publicistă, ajutoare devotată a lui Iorgu Tudor în toate încercările lui literare, s-a născut la 20 decembrie 1888 în comuna Manzâri din jud.Tighina, moşia de cândva a Roxanei Sturdza.

Nadejda Tudor a absolvit Şcoala Eparhială din Chişinău, ajungând profesoară la Vadul lui Vodă, apoi la Liceul Industrial din Chişinău. A participat ca soră de caritate la primul război mondial. Activitatea publicistică începe odată cu primele sale însăilări, în 1909, găzduite de revista Luminătorul. A urmat, în 1912, revista Făclia Ţarii, ediţie concepută de Iorgu Tudor, dar care a fost confiscată chiar de la primul număr. A mai publicat în Lira Basarabiei, Generaţia noastră, Cuvânt Moldovenesc, Moldova de la Nistru, Mişcarea femenină ş.a. în timpul evenimentelor din 1917 a făcut parte din colectivul redacţiei care a editat ziarul Pământ şi voie, iar la ziarul Soldatul Moldovan, tipărit în aceeaşi perioadă, a fost chiar secretar de redacţie. Întoarsă de pe front, după ce participă activ la evenimentele Unirii ca slujitor al scrisului, Nadejda Tudor, alături de Elena Alistar şi de alte câteva femei basarabene, purcede la fondarea Ligii femeilor din Basarabia, organizaţie menită să lupte pentru drepturile femeilor, pentru emanciparea lor. De fapt, ea a fost şi fondatoarea Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor din Basarabia.

 Preotul şi scriitorul Alexandru Bardieru, în revista Viaţa Basarabiei (nr.3-4, 1943; p.243), îi dedică o schiţă-necrolog de toată frumuseţea, evocând simplu şi convingător chipul acelei care, în viaţa de toate zilele, a fost Speranţa Tudor:

„De familia Tudor, sau să fim în nota titlului, de Speranţa Tudor mă leagă amintiri scumpe din anii cei mai frumoşi ai vieţii, din anii studenţiei. Numai ce scăpasem de zidurile înguste ale seminarului şi de uniforma cu guler strâmt şi nasturi argintii, că toamna ne-am înscris la facultate cu o altă viaţă, de libertate, de afirmare şi de manifestare nestingherită a crezului şi gândurile noastre tinereşti, cultivate pe băncile şcolii. Într-o seară de toamnă, mi se pare, l-am cunoscut pe d. Iorgu Tudor la o adunare gazetărească. Chipul său blând şi numele său pe care-l cunoşteam din copilărie de pe paginile Cuvântului Moldovenesc m-a atras, şi din seara cea ne-am împrietenit.

M-a poftit şi la domnia sa acasă, unde am cunoscut-o şi pe Speranţa Tudor. Felul cum am fost primit, discuţiile care au urmat, amintirile frumoase pe care se întreceau amândoi soţii să le povestească – fie episoade din timpul războiului, fie din legăturile de prietenie cu scriitorii basarabeni, printre care în loc de cinste se numără Alexei Mateevici şi Tudor Pamfile – m-au atras, şi din acea seară deseori am urcat dealul ce ducea spre tihnita casă înconjurată de pomi şi vie, din cerdacul căreia se desprindea o privelişte minunată în depărtarea Chişinăului, înspre amiază şi asfinţit…

Neuitate îmi vor rămâne în minte minunatele cenacluri literare de fiecare sâmbătă seara care se ţineau la Iorgu Tudor şi unde se strângeau toţi condeierii Basarabiei, care, la un păhărel de vin veritabil moldovenesc, oferit de gazdă, discutam, citeam şi ne spuneam părerile despre multe, până noaptea târziu de tot, când nu mai întâlneam pe străzile largi ale Chişinăului decât şuieratul strident şi ţăcănitul cadenţat al străjerilor… Câte ne povestea Speranţa Tudor – mai ales din vremea război când a colindat multă lume ca soră de caritate, vă închipuiţi, cu un copilaş după ea – despre primele lupte pentru trezirea sentimentului naţional, despre începuturile literare, despre procurarea de cărţi din regatul vechi – pentru desfacerea clandestină în popor, şi despre câte, şi despne câte, numai să fi stat să asculţi. Avea un dar frumos de a evoca evenimentele şi a le da viaţă. Avea un stil cursiv şi atrăgător. A scris mult, însă nu se gândea să-şi înmănuncheze scrisul. Abia la îndemnul nostru, ai prietenilor, s-a convins că e bine să le adune în volum, însă după aceea, nu la multă vreme, a venit refugiul, iar după aceasta un refugiu şi mai crâncen: moartea”.

Soarta a fost necruţătoare cu Nadejda Tudor. Soţii s-au întors din refugiu şi, deşi au găsit gospodăria ruinată, hârtiile adunate ani de zile cu migală – risipite, bucuria că se află din nou în Basarabia le nutrea speranţele, visele, gândurile de viitor. Stingerea ei din viaţă, în luna decembrie a anului 1942, era ca un fel de răpire – ca nu cumva să vadă tragediile de mai târziu, să adoarmă având conştiinţa împăcata de restabilirea unui adevăr.

---

COLESNIC, Iurie. O fire autentică a acestui pământ [Nadejda Tudor]. In: Moldoveanca. 2012, nr. 11/12, pp. 10.