In memoriam

Astăzi și-a luat zborul spre cele veșnice un mare scriitor basarabean, Ion Druță.

Ion Druță a scris despre simplitate, frumusețe şi despre fiecare dintre noi. Şi-a conectat opera la miturile naționale: satul, vatra, mama, limba română, reanimându-le în imaginarul colectiv. Dincolo de asta, Ion Druță are nişte pagini surprinzătoare despre Chişinău pe care le recitim astăzi, cu profundă tristețe.

Ultima lună de toamnă (Fragment)

Într-un târziu tata simte o mână ce-l tipăreşte pe umăr. Gestul ista, familiar şi oarecum umilitor, nu l-a putut suferi niciodată. Se întoarce supărat, vede în fața lui un milițian. Se ridică de jos, scotoceste prin buzunare o rublă, dar milițianul nu se lăcomește la averea lui. Îl ia frumuşel de braț, îl trece dincolo de gărducean. Abia după gardul de fier tata începe a-şi aminti pentru ce-a venit. Trece prin clădirea aerogării, urcă într-un autobuz micuţ şi prăpădit. E o bătaie de joc să mergi cu un asemenea autobuz după ce ai zburat cu avionul, e o răzbunare a celor de pe pământ impotriva celor coborâţi din cer. Tata se aşează pe un scaunaş lângă fereastra colbăită, aşteaptă când s-a arăta oraşul. Autobuzul se mişcă încet de tot. Chişinăul la marginile sale pare un sat ca vai de dânsul şi bătrânul atipeşte. În centrul capitalei o zi frumoasă de toamnă cu soare plin, cu miroznă de struguri, cu răcoare. Copacii de pe strada centrală seamănă pete aurii de soare pe hainele trecătorilor. Şiragurile de maşini şi autobuze încep a-şi reduce viteza, de parcă le-ar fi prins somnul din mers. Şoferul micuțului autobuz de la aeroport frânează brusc și tata se trezeşte în centrul oraşului.

Clopotnița (Fragment)

Dacă primăvara sosită la Chişinău era aceeaşi veşnic blindă şi frumoasă primăvară, strada Livezilor era de acum cu totul alta. A trecut-o din capăt în capăt şi – nimic din tihna şi pacea de odinioară. Vuiet, scrişnet de metal, troleibuze, maşini de tot felul, îmbulzeală la tot pasul şi, gonit de învălmăşeala ceea, învăţătorul a luat-o pe Jukovski la vale, coborînd înapoi în parcul Puşkin, pe unde abia trecuse. Nu-i dădeau pace ropotul şi bolboroseala ploii de dăunăzi. Pămîntul se zbicise, dar sufletul se tot mihnea, tulburat de ploaia ceea, şi ochii învățătorului căutau un loc tihnit pentru a-şi reveni, pentru a se împăca cu ceea cu ce nu te poți împăca în ruptul capului. Pe aici, prin parcul Puşkin, avea el cîndva un locuşor al lui, un locuşor unde şi lumea îl lăsa în pace, şi el se făcea a nu şti de dînsa. Cam uitase pe unde vine locul cela, dar a pornit aşa, la întîmplare, căci picioarele ştiau mai bine cărările acelui parc, şi picioarele l-au adus în cele din urmă la scaunele de piatră aşezate în semicerc la umbra memoriei lui Ştefan cel Mare. „Viteaz în luptă, modest în clipele de fericire, el stîrnea uimirea popoarelor şi împăraților, făurind, cu mijloace modeste, izbînzi dintre cele mai mari.” Monumentul a fost mutat peste gardul parcului, ridi- cat pe un alt postament, şi aceste cuvinte ale istoricului Karamzin spuse despre domnitorul nostru au fost din nou săpate în piatră şi aurite, astfel încît se puteau citi de departe. Fecior de gospodar din Bucovina, învăţătorul, după ce şi-a aşezat lucrurile alături, şi-a descheiat un nas- ture la gît unde îl supăra puțin haina, a oftat din adîncuri, rămînînd nemişcat pentru multă vreme.

Clopotul din Piaţa Victoriei a oftat încet, domol o singură dată, apoi, peste un răstimp, a mai oftat o dată. Bătăile puteau să indice un sfert sau o jumătate de oră. Ora unu nu putea fi în nici un caz, pînă la amiază mai era mult, dar, s-a mai gîndit învățătorul, te pomeneşti că se înşală. Oraşele iestea te scot cu totul din pepeni ş-o fi hoinărit pe străzile Chişinăului mai mult decât îşi închipuia. Dar las’ că clopotul din fața Casei Guvernului mai are ceva de spus. Mai vine un dangăt şi, cu cele două care au fost, fac trei, apoi încă unul, şi încă unul, şi încă unul – s-au dovedit unsprezece în total. A oftat, zîmbind oarecum uşurat – slavă Domnului, cel puțin orientarea in timp nu și-o pierduse. Şi-a mutat ceasornicul amuțit dintr-un buzunar in altul ş-a oftat. Problema timpului o rezolvase, dar, vai, rămîneau atîtea nerezolvate…