Astăzi, când trecem pe lângă Clopotniță, rareori ne mai amintim de acea perioadă când, în locul acesteia, se afla o fântână arteziană. Mulți ani a fost dezbătută reconstruirea acestui monument arhitectural, iar faptul că în Scuarul Catedralei se află o Clopotniță astăzi se datorează inclusiv insistențelor oamenilor de cultură.

În decembrie 1962, noaptea, Clopotniţa din actuala Piață a Marii Adunări Naționale a fost aruncată în aer şi demontată, iar pe locul ei a fost, ulterior, construită o fântână arteziană. Catedrala a fost transformată într-o sală de expoziţie.

Biserica a fost restituită credincioşilor și sfinţită din nou în anul 1996. În anul 1998, a fost restabilită Clopotniţa şi reconstruită cupola Catedralei, devenind mai înaltă, ceea ce a încălcat proporţiile stricte ale concepţiei autorului.

Am redescoperit un text mai vechi, scris în 1988, cu 10 ani înainte de restabilirea Clopotniței; text care aduce a proză fantastică, cu unica deosebire că, atunci când îl citim, bănuim că povestea e întru-totul adevărată:

Val Butnaru (n. 1955)

Clopotnița

1

Blestemul ne-a ajuns pe la un miez de noapte, în 22 spre 23 decembrie 1962…

Dacă Ion Druță a plasat acțiunea narațiunii lui despre Clopotniță într-un sat din nordul Moldovei, noi ne vom referi la dărâmarea Clopotniței din Piața Catedralei din capitală.

Istoria aruncării în aer a Clopotniței s-a dovedit a fi, așa cum am descoperit-o eu, o istorie a ruinării spirituale a martorilor cu care am stat de vorbă. Explozia din noaptea de 22 spre 23 decembrie mai răsună în urechile lor și azi.

…Ștefan Tănase, maistru la trustul „Injdorstroi”, auzise de dimineață vorbindu-se de niște autocamioane ce urmau să fie trimise la căratul molozului din centrul Chișinăului. Se zvonea că va fi dărâmată Clopotnița, el însă, nu dădu crezare vorbelor, își văzu de treabă, și, revenind seara la casa lui din Durlești, uită de zvonuri. Noaptea fu trezit din somn de o bubuitură năprasnică. Cei ai casei se treziră speriați, dar Ștefan îi liniști cum putu. Clopotnița, și-a zis cutremurat.

 …Cam pe la aceeași oră, ziaristul Nicolae Stuart, se întorcea acasă de la un amic. Vrând să treacă prin Parcul Catedralei, fu oprit de un milițian. La câțiva metri depărtare, se afla un alt milițian. Ceva mai departe se mai deslușea o siluetă a unui om în uniformă. Stuart s-a strecurat, totuși, dincolo de cordonul de milițieni și s-a apropiat de un grup de muncitori ce trebăluiau lângă un compresor. Ziaristul urmărea cu uimire cum găureau ei pereții Clopotniței și plasau dinamita. Individul care a răspuns la vocativul „șef”, l-a sfătuit să părăsească de urgență teritoriul parcului. Ei au ordin de sus, și vor arunca în aer Clopotnița, orice s-ar întâmpla. Nicolae Stuart ieși în grabă din parc, traversă strada Pușkin în căutarea unui aparat de telefon.

2

Exista un ordin de sus… Mă gândesc la toți care dăduseră acel ordin și la acei care știau de cele ce urmau să se întâmple în Piața Catedralei. Ce făceau ei în acea noapte? Aș vrea să cred că nu dormeau. Aș vrea să le ofer, post-factum, o șansă de a apărea în fața noastră drept niște executori docili ai unui ordin venit de mai sus. Probabil că și ei trăiau, în acele clipe, niște sentimente de regret. Nu dormea, probabil, Bodiul, omul căruia i se atribuie ideea demolării Clopotniței. Cică, l-ar fi enervat priveliștea pe care o contempla de la geamul cabinetului său.

Aș vrea să cred că și Șciolokov, pe atunci locțiitor al președintelui Consiliului de Miniștri al republicii noastre, da, până și Șciolokov nu dormea, ci fuma nervos în apartamentul său și privea cu încordare la întunericul de afară străfulgerat de flacăra criminală. Înțelegea el oare că această Clopotniță a noastră a marcat începutul tuturor fărădelegilor săvârșite de el, fărădelegi ce au lăsat urme de sânge oriunde s-ar fi aflat el și orice posturi ar fi ocupat? Și dacă, mă întreb acum, pe timpul lui Andropov, nu s-ar fi pus capăt „activității” lui, am fi putut noi astăzi să-i cerem socoteală ca să ne spună la ce se gândea el în acea noapte?

Nu dormea, probabil, nici Ioachim Grosul, președintele Academiei de Științe, încă o persoană implicată în distrugerea Clopotniței.

Nu dormeau sau, cel puțin au fost treziți din somn de zgomotul exploziei, arhitecții Smirnov, Voițehovski, Kurtz, Mednek și alții, care au consimțit și au validat un act de vandalism.

Iată doar un număr mic de persoane numele cărora le-am aflat în procesul de lucru asupra acestui articol, persoane care au avut o legătură directă cu ce s-a întâmplat cu Clopotnița, și de decizia cărora a depins soarta monumentului.

Am spus că aș vrea să cred că trăiau cu toții clipe de regret. Ar fi fost frumos. Să le descriu starea lor sufletească, frământările flancate de sentimente pur omenești și de raționamente pur funcționărești. Dar teamă mi-i că toți dormeau buștean la acea oră. Sau, în cel mai bun caz, erau frământați de alte gânduri.

…Nicolae Stuart traversă strada Pușkin și găsi un aparat de telefon. Îl găsi chiar pe Mihail Dieur, pre-ședintele Comitetului Executiv orășenesc Chișinău. Așteptă o bună bucată de timp până cineya a ridicat receptorul. „Kto tam?” (Cine-i?), întrebă o voce somnoroasă. Stuart s-a prezentat și-l informă pe președintele Executivului că în orașul pe care-l conduce se pune la cale o crimă. Se cer măsuri urgente. Peste o jumătate de oră poate fi târziu… „Ne suite nos ne v svoio delo. Est’ prikaz svâșe!” (Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala. Este un ordin de sus!), i-o reteză Dieur și închise…

Peste o jumătate de oră, într-adevăr, era târziu să mai faci ceva. O bubuitură năprasnică a trezit Chișinăul și suburbiile, o explozie puternică a șters de pe fața pământului încă un monument al măreției noastre spirituale. Până dimineață, autocamioanele (chiar acele de la trustul „Injdorstroi” despre care aflase Ștefan Tănase!) au cărat molozul. A doua zi chișinăuienii, credincioșii și ateii, de-a valma, veneau să vadă cât de operative pot fi autoritățile. Între Arcul de Triumf și Catedrală locul era nivelat și așternut cu un strat de pământ proaspăt… Unii martori susțin că erau plantate chiar și flori!

Nicolae Stuart (de altfel, ar trebui să cunoaștem în amănunte biografia acestui ziarist…) a aflat că toate clopotele urmează să fie duse la topit. Ziaristul a bătut pe la multe uși și a scris mai multe scrisori până a ajuns să primească un răspuns de la același Dieur, prin care i se comunica faptul că toate clopotele date jos nu vor fi duse la topit, ci vor fi expuse în aer liber. Cu timpul, însă, majoritatea clopotelor au dispărut. În prezent, doar trei dintre ele se „păstrează”  în curtea Muzeului republican de studiere a ținutului natal.

3

Cu doi dintre arhitecții mai în vârstă am avut mai multe întrevederi. Și poate că n-aș  fi insistat asupra unor detalii din convorbirile noastre, dacă în discuțiile ulterioare ei n-ar fi negat ceea ce-mi declaraseră de la bun început…

Pe Valentin Mednek l-am cunoscut acum un an adunând materiale pentru un articol privind restaurarea mănăstirii de la Vărzărești, unul dintre cele mai vechi monumente pe care îl regăsim în hrisoavele lui Alexandru cel Bun. Din cercul destul de impunător de persoane cu care am stat atunci de vorbă, doar Vaentin Mednek a susținut ideea restaurării mănăstirii. M-am bucurat nespus că am fost sprijinit de un specialist competent.

În prezent, Valentin Mednek nu mai lucrează la Academie. E pensionar. L-am sunat acasă și l-am rugat să-mi ajute să culeg informații referitoare la istoria dărâmării Clopotniței. Am înmărmurit atunci când interlocutorul meu începu să-mi explice, isterizat, că ar fi o greșeală din partea redacției să publice un asemenea articol, că ăsta ar fi doar un material senzațional scos dintr-o groapă de gunoi (citat fidel după Mednek). Ce-o să demonstrăm noi răscolind fapte demult uitate? Că Șciolokov a fost un potlogar? Asta o știe toată lumea, fără sclifoselile noastre despre Clopotniță. M-am săturat, — continua arhitectul, — să tot aud vorbindu-se despre Clopotniță. Toți mă întreabă cum de s-a întâmplat așa ceva? Eu una vă, pot spune: personal nu port nicio vină. Noi am fost cui toții împotriva acestei idei: și Voițehovski, și Kurtz, și ceilalți. Și atunci când Șciolokov ne-a chemat la el, i-am spus verde-n ochi ce credem despre eventuala dărâmare a Clopotniței. Dar Șciolokov ne-a declarat: „În prezent în URSS se desfășoară o campanie de nimicire a lăcașelor de cult”. Și a repetat: „În toată Uniunea Sovietică…”. Până la urmă, am fost siliți să semnăm documentele respective. Dar ce-am putut face noi dacă Hrușciov, din câte știu, a dat ordin să fie demolat chiar și castelul Trakai din Lituania, monument considerat un bastion al feudalismului? Spunându-mi toate acestea și sugerându-mi o temă „deosebit de importantă” — casa lui Gladilin(?!) din Chișinău — Valentin Mednek refuză categoric să ne întâlnim.

Pornit în căutarea unei fotografii inedite a Clopotniței, am ajuns la un alt arhitect, David Palatnic, actualmente pensionar și el. Ne-am întâlnit în una din secțiile Institutului de proiectare „Moldghiprostroi” (pe lângă fotografia mult râvnită, Palatnic mi-a pus la dispoziție și monografia Chișinăul, semnată de Ștefan Ciobanu și editată în 1925. În una dintre fotografii se vede clar cupola Catedralei, care avea un alt aspect decât cel pe care-l cunoaștem astăzi. În timpul războiului, o parte a cupolei a fost afectată, iar arhitectul Voițehovski, restaurând-o, n-a făcut o copie fidelă a originalului). Ne-am înțeles cu Palatnic că îi voi restitui fotografia după publicarea materialului, și am continuat discuția.

A venit vorba și de reconstrucția Clopotniței, idee care plana, bineînțeles, neoficial, și prin culoarele mai multor instituții din Chișinău. Bătrânul arhitect a sus-ținut cu entuziasm această idee, menționând că reînălțarea Clopotnitei e o datorie civică a noastră, una mai veche… Martori ai acestei manifestări de entuziasm sunt inginerii-constructori Ștefan Tănase și Abraam Kijner, care au asistat la discuția noastră. Voi avea nevoie de susținerea lor, fiindcă peste o lună…

4

Din acest moment, narațiunea noastră va devia de la obiectul propriu-zis al articolului, fiindcă vom vorbi, deopotrivă, despre oamenii care au comis, acum un sfert de secol, o greșeală gravă și nu vor s-o recunoască nici în ruptul capului, dar și despre oamenii care, acum un sfert de secol, n-au comis greșeli. Din simplul motiv că pe atunci erau prea tineri ca să poată decide ceva. Astăzi, însă, ei nu se deosebesc prea mult de primii.

M-am gândit că această deviere va constitui, dimpotrivă, o apropiere de înțelegerea dramei care s-a întâmplat în acel miez de noapte din 22 spre 23 decembrie 1962.

Așadar, dintre toți acei arhitecți, de decizia cărora a depins soarta Clopotniței, mai este în viață doar Valentin Mednek. Am reușit, până la urmă, să ne întâlnim, pentru a sta de vorbă mai pe îndelete.

— Să vă dau un sfat? porni el atacul. Lăsați Clopotnița în plata Domnului și scrieți despre palatul „Prietenia”. 12 milioane de ruble aruncate în vânt! Oare acest mastodont, construit inițial pentru AȘP „Victoria”, nu e o temă bună? La urma urmei, se poate scrie despre havuzul din fața Catedralei. Au fost cheltuite zeci de mii ruble, dar a meritat oare?

— Să revenim, zic, la temă.

— Ce mai temă! îmi răspunde.

— În perioada postbelică, la Moscova au fost distruse 3400 de monumente de arhitectură, iar voi nu vă puteți liniști din cauza unei Clopotnițe!

Nu, Valentin Mednek nu e dispus să se pocăiască. Încerc să-l provoc…

— Se vorbește că orașul Chișinău a fost distrus mai tare în anii de după război decât în timpul operațiilor militare.

— Nu e adevărat! Chișinăul a fost ruinat cu mult Înainte de război!

— Bătrânul arhitect făcu o pauză și adăugă:

— Despre toate aceste fapte nu se scrie nicăieri, însă anume așa a fost. În 1941, în toate orașele și orășelele din Moldova au fost create batalioane speciale de distrugere a clădirilor. Eu cu mâna mea am aruncat în aer Banca de Stat din Bender. La Chișinău a fost deteriorată toată strada [actuală] Lenin. Pe locul unde acum se află clădirea Comitetului Securității de Stat, pe atunci se înălța cea mai frumoasă casă din oraș — Liceul Doi pentru  băieți. A fost dărâmată Casa Eparhială, faimoasă prin faptul că în sălile ei au concertat Enescu și Șaleapin. Au fost ruinate Gara și clădirea în care în prezent își are sediul Comitetul executiv orășenesc de deputați ai poporului… Astfel, se îndeplinea ordinul lui Stalin de a distruge totul în calea dușmanului. În timpul războiului, Chișinăul a fost bombardat puțin, dar în pofida acestui fapt, a apărut o versiune oficială precum că orașul a fost distrus de bombele inamicului.

La drept vorbind, specificarea lui Valentin Mednek că această informație „nu e pentru presă” mi-a părut cam stranie. E tocmai „pentru presă”, mi-am zis, continuând să notez cuvintele arhitectului. Dar și mai straniu mi se păru faptul că arhitectul nici n-a încercat să protesteze.

Până la urmă, am ajuns și la Clopotniță. Arhitectul părea iritat, nervozitatea nu-i permitea să-și ducă gândurile până la capăt. Din această cauză, poate, multe afirmații de-ale lui se băteau cap în cap. Altele erau bazate pe neadevăr. Mai ales cele care se refereau la valoarea arhitecturală a Clopotniței. Dar mai cu cale ar fi să reproduc monologul lui, așa cum mi-l notasem.

„Cu dărâmarea Clopotniței, n-am pierdut aproape nimic. Catedrala a rămas întreagă și nevătămată. Iar Clopotnița nu prezintă niciun interes din punct de vedere arhitectural și, pe deasupra, a și fost construită cu mult mai târziu decât Catedrala. După acele evenimente, am trecut de mii de ori prin piață, și de fiecare dată îmi ziceam că e o crimă, totuși, să distrugi ceea ce a fost înălțat prin sudoarea frunții. Dar trebuie să recunoaștem faptul că această Clopotniță era de prisos în ansamblul arhitectural din Piața Catedralei. În primul rând, situată în fața Catedralei, știrbea din priveliște. Catedrala noastră, care amintește de Panteonul din Atena, are în față un turn de piatră! La Bolgrad se înalță o catedrală asemănătoare cu a noastră, dar acolo n-a existat și o clopotniță. În al doilea rând, ea a fost ridicată doar pentru a trage clopotele, dar unde ați văzut să se tragă clopotele, în ziua de azi? Nu, nu, n-am greșit prea tare, aruncând-o în aer. Iată la Bălți, însă, a fost comisă o adevărată crimă. În fața bisericii Sf. Nicolae se înălța o Clopotniță de o frumusețe rară și dărâmarea ei nu poate fi justificată în niciun fel. Dacă merită să scriem azi despre o problemă gravă, să știți că numai despre casa lui Gladilin (?!) merită să scriem. Dar toate ideile astea de restaurare a Clopotniței sunt niște prostii. Care va fi gradul de utilizare practică a Clopotniței? Zero. Nimic mai mult.”

M-a surprins faptul, de ce Valentin Mednek contrapune ideea de restaurare a Clopotniței ideii de salvare a casei lui Gladilin. E firesc ca despre aceste două monumente să se vorbească in același context al salvării. Nu-i așa?

—  Nu-i chiar așa. Clopotnița nu figurează în nicio monografie, în niciun ghid turistic apărut în anii postbelici, iar casa lui Gladilin e inclusă în ghid. Sincer vorbind, oamenii au și uitat demult ce-a fost cândva în locul havuzului din fața Catedralei. La despărțire l-am întrebat pe arhitect cam pe unde aș putea găsi documentele pe care le-au semnat ei în 1962.

— Nu există niciun fel de documente! mi-o tăie interlocutorul meu si plecă în grabă…

5

Ca să nu inițiem o polemică inutilă cu arhitectul Mednek, vom cita doar câteva rânduri din cartea lui I. Taras Pamiatniki arhitekturi Moldavii (Monumentele de arhitectură ale Moldovei. Chișinău, „Timpul”, 1986): „La 11 mai 1830 a fost pusă temelia Catedralei, și în 1836 au fost finisate toate lucrările de construcție… Concomitent cu înălțarea Catedralei, la o depărtare de 40 de metri, se construia și o Clopotniță cu patru caturi. Primele trei caturi, cu planul pătrat, au fost concepute în formă de trepte, al patrulea, rotund, lungit în formă de cilindru, se încununa cu o cupolă. La catul întâi se afla biserica cu geamuri ovale deasupra ușilor și cu un mic portic. Pe din afară pereții au fost vopsiți în culori clasice — albă și galbenă, iar cupola și acoperișul erau de culoare verde.

A.I. Melnikov, elaborând proiectul Catedralei din Chișinău și cel al Clopotniței, a recurs la experiența pe care a acumulat-o la înălțarea bisericii coreligionare din Petersburg și la proiectarea renumitei catedrale Sf. Isaac. …Compoziția și planificarea ansamblului se bazează pe îmbinarea și contrapunerea dimensiunilor Catedralei, Clopotniței și Arcului. Principiul simetriei, al evidențierii axei — un procedeu tipic clasic — e respectat fără nicio abatere. Axa principală a ansamblului, trecând prin Catedrală, era accentuată de Arc, de Clopotniță, și de clădirea Mitropoliei (ultimele două edificii nu s-au păstrat)”.

6.

Trecu o lună… Într-o bună zi, îmi telefonă David Izrailevici Palatnic, și-mi spuse pe un ton rece să-i restitui de urgență fotografia. Înțelegerea zic, a fost alta. Nimic! Las’că-i bine, să vedem cum își va argumenta dumnealui gestul. Ne-am întâlnit în aceeași secție a Institutului de proiectări „Moldghiprostroi”. David Izrailevici, foarte înțepat, a trecut direct la monolog: „Ar fi o prostie să pledăm pentru restaurarea Clopotniței. Nu trebuie să scriem despre asta. Vom tulbura doar masele. Trebuie reparată casa lui Gladilin(?). La Uniunea Arhitecților toți sunt împotriva acestei idei. Are dreptate Mednek, acum trebuie să ne îngrijim de zona pușkinistă a orașului. În plus, Clopotnița a fost construită cu mult mai târziu decât Catedrala. Ce valoare poate avea ea? Vă dați seama pentru ce pledați? La Moscova nu e acceptată ideea restaurării turnului Suharev, iar noi vom arunca banii în vânt pentru un monument de o valoare arhitecturală dubioasă? Și chiar de-ar fi acceptat cineva această idee, cum va fi restaurată Clopotnița? Lipsesc schițele. Or, având în față doar fotografiile, nu poți face nimic…”. Toate acestea au fost spuse pe nerăsuflate. După ce-și mai trase sufletul, David Izrailevici îmi puse la dispoziție două articole din presa moscovită. În ambele era respinsă ideea restaurării turnului Suharev. Parcurgeam textul și mă întrebam, de ce oare David Izrailevici nu mi-a adus și mulțimea de materiale în care e susținută această idee? Mă întrebam de unde provine o asemenea reorientare bruscă a opticii lui David Izrailevici? (Vă mai amintiți: la prima întâlnire, dumnealui mi-a declarat contrariul.) Parcurgeam cele două textulețe și-mi ziceam că e greu să crezi că la Uniunea Arhitecților chiar toți să fie împotrivă, dar și mai incredibil mi-a părut faptul că un arhitect ca David Izrailevici să nu cunoască niște lucruri elementare privind construcția Clopotniței. Cu siguranță, le cunoaște! Însă David Izrailevici a conștientizat că nu se mai află la vârsta când te cerți cu prietenii, că odihna binemeritată nu trebuie să fie tulburată de emoții inutile (la asta, probabil, s-a gândit și atunci când m-a sfătuit „să nu tulburăm masele”).

Eram cu gândul la Valentin Mednek care-mi declarase că turnul Clopotniței știrbea din vizibilitatea Catedralei, că această construcție „era de prisos”. Așadar, ar trebui să le fim recunoscători lui Smirnov, Kurtz, Voițehovski, Mednek, Șciolokov, Bodiul, Hrușciov etc., pentru că au reparat greșeala arhitectului A. I. Melnikov? Mă întrebam cum de poate același om mai întâi să afirme că toată lumea îl întreabă de Clopotniță, iar apoi să spună senin că lumea a uitat de Clopotniță? (De altfel, anume ultima afirmație a lui Mednek pare a fi adevărată. În una din zilele de primăvară m-am oprit în preajma havuzului din Piața Catedralei și am efectuat un mic sondaj. Din 56 de tineri chestionați, pentru atâția mi-a ajuns timp și răbdare, doar unul singur mi-a răspuns cu siguranță că știe ce-a fost cândva pe locul havuzului…).

Mă întrebam când a fost sincer Valentin Mednek: atunci când a fost luat prin surprindere și, ca să-și justifice fapta, a zis că nu poartă nicio vină, că a fost obligat să semneze documentele sau atunci când, pregătindu-se pentru întâlnirea noastră și chibzuindu-și vorbele pe care avea să mi le spună, a declarat că n-au existat niciun fel de documente?

Nicolae Stuart, care a fost amic cu Valentin Mednek aproape o viață întreagă, înclină să creadă că arhitectul spune neadevărul. Atunci, după acel miez de noapte din 22 spre 23 decembrie, Stuart l-a întrebat cum de a putut un om care ține la patrimoniul nostru, să semneze un document de distrugere a Clopotniței? La care, tânărul de atunci, Mednek, i-a răspuns că Șciolokov are pile la Moscova și că ar fi mai bine să nu te pui în poară cu el. Smirnov, pe atunci arhitect-șef al orașului, a semnat fără prea multe ezitări. Pentru el totul era străin aici. Voițehovski, care se încuscrise cu Ioachirn Grosul, nu voia nici el să intre în conflict cu președintele, părerea căruia conta.

Cei care au decis atunci soarta Clopotniței au motive serioase de a face totul ca să iasă basma curată din daravera în care i-a implicat Șciolokov. Ei bine, asta o putem înțelege. Așa erau timpurile, așa erau oamenii și moravurile. De ce, însă, o tot ții morțiș cu Bolgradul unde există o Catedrală asemănătoare cu cea din Chișinău, dar „e fără Clopotniță? Deci, Clopotnița noastră „reducea vizibilitatea Catedralei”. Frumos, mon șer!

7.

E tocmai momentul potrivit să ne referim la ideea de restaurare a Clopotniței. Cine a lansat-o? Când a apărut? Nu se știe, dar nu-i exclus că în dimineața neguroasă din 23 decembrie în sufletele oamenilor veniți în piață a încolțit speranța că e posibil…

Altceva pare straniu: persoanele care-mi vorbiseră despre refacerea Clopotniței, acum bat în retragere, nu mai sunt sigure că ideea va avea sorți de izbândă. „Pentru cei mai mari șefi clin republică ar putea să pară absurdă intenția de a modifica peisajul arhitectonic existent la ora actuală în Piața Catedralei.” Si atunci, care-i ieșirea din situație? Îi întreb. „Există una, îmi răspund. — Clopotnița, ca și întreg complexul arhitectural, a fost înălțată în cinstea frăției de arme moldo-ruse, consolidate în 1812 în luptele cu turcii. Așadar, restaurarea Clopotniței ar constitui un act de pietate și pentru poporul rus, și pentru prietenia rnoldo-rusă…” ș.a.m.d…

8.

În vara anului 1987, Comitetul executiv orășenesc Chișinău a anunțat un concurs pentru cea mai bună schiță a centrului istoric și monumental al capitalei. Au fost admise patru proiecte, unul dintre care era reprezentat de un grup de arhitecți leningrădeni. În trei dintre aceste patru schițe (inclusiv în cea a leningrădenilor)  figura Clopotnița din Piața Catedralei. Părerea mai multor specialiști cu care am stat de vorbă e că cea mai reușită schiță a fost cea prezentată de grupul lui T. Goțonoagă, arhitect-șef la Comitetul executiv Chișinău. A fost acceptat, însă, proiectul prezentat de S. Șoihet, arhitect-șef la „Moldghiprostroi”. Aceste jocuri de culise nu ne-ar fi interesat, dacă, printr-un concurs ciudat de împrejurări, ideea ce părea să câștige cât mai mulți adepți, n-ar fi tras să moară. Ce s-a întâmplat? O indicație de sus? Sau alegerea unei schițe mai puțin reușite a generat indiferența și neîncrederea?

N-am putut afla răspunsul. De ce? O fi poate și din motivul că oamenii care n-au făcut greșeli grave în 1962, din simplul motiv că erau prea tineri, astăzi se deosebesc prea puțin de cei care au greșit atunci…

Nu voi da nume. Asta ne-a fost înțelegerea. Le-am făcut această promisiune în schimbul informației ce mă interesa. Oamenii cu care am stat de vorbă dețin posturi destul de importante și au o anumită influență. Toți susțin cu înflăcărare ideea restaurării Clopotniței. Cu toții mi s-au părut a fi oameni de treabă, competenți și sufletiști. Dar de ce niciunul dintre ei nu mai vrea să lupte? E o luptă cu morile de vânt? E inutil? Se tem de neplăceri? „Nu mă tem, mi-a răspuns unul dintre ei, dar m-am săturat de toate.”

Atunci când mă pregăteam să aștern pe hârtie acest material, îmi dădu târcoale gândul să le spun pe nume sau, cel puțin, să-i supun unei critici… în spiritul re-structurării. Mi-am dat seama, însă, că nu trebuie să-mi calc cuvântul dat. O fi având ei, într-adevăr, motive serioase pentru a-și păstra anonimatul. Esențialul este că ei împărtășesc ideea restabilirii echității și a adevărului, ideea triumfului forțelor antibodiuliste. Și atunci când problema va fi pusă la vot, vor introduce și ei în cutie o bilă albă. Pe neobservate, dar vor fi cu noi…

Materialul a fost revăzut si redactat de autor, în martie 2011

BUTNARU, Val. Clopotnița. În: Orizontul. 1988, nr. 8, p. 38-42.