Profesorul universitar, istoricul literar, Ion Osadcenco, specialist în literatura clasică română, doctor habilitat și lucrător emerit al Şcolii superioare din Moldova, ar fi împlinit astăzi 95 de ani.
Născut în or. Cahul, pe 4 decembrie 1927, Ion Osadcenco își face studiile la Școala Primară din Cahul, Gimnaziul de Băieți „Ion Voievod” din Cahul și Liceul din oraşul Bârlad, România (1944), iar după reîntoarcere, este angajat pentru un an ca director al școlii primare din satul Vâlcova din Cahul. Acesta nu rămâne mult timp în rolul de director, urmându-și studiile în domeniul filologiei între anii 1946-1951, la Facultatea de Istorie şi Filologie, secţia de limbă şi literatură, a Universităţii de Stat din Moldova. Acești ani, anii foametei, pentru Ion Osadcenco sunt anii devenirii. Despre acei ani, profesorul își amintește:
„De multe ori ne trezeau dimineața, pe la orele patru-cinci, colegii de cameră și ne duceam împreună să prindem rând unde se vindea pâine comercială. Ne sprijineam unul pe altul să nu cădem din picioare de slabi ce eram. Trebuia să reușim până la ora 9, la începerea cursurilor.”
Ilie Lupan, Studenții anilor de foamete povestesc… în Fărâma cea de pâine…, Alcătuitor Ilie Lupan, Chișinău, Cartea moldovenească, 1990, pag. 176-179.
La aceeași universitate Ion Osadcenco își face studiile de doctorat cu tema Costache Negruzzi şi nuvelele sale istorice. Iar în 1962, Facultatea de Istorie și Filologie este reorganizată, iar în noua Facultate de Filologie, Ion Osadcenco devine primul decan. Mai târziu, în 1989, O. obține titlul de doctor habilitat cu lucrarea Relaţiile literare ale Moldovei şi Rusiei în secolul XIX.
Memoria vie pe care i-o păstrează studenții acestui om „josuţ şi cîrlionţat care-ţi vorbeşte numai în versuri”, dar care reușește să spună mereu o vorbă de duh, să includă în prelegerile sale nu doar opera, ci și scriitorul, cu preocupările și caracterul lui adevărat, stă mărturie impactului pe care l-a avut Ion Osadcenco, profesorul, asupra elevilor săi. Dincolo de trecerea timpului, de lipsa reeditărilor, studenții lui, ajunși și ei profesioniști în domeniul filologiei: scriitori, critici și istorici literari, pedagogi, redactori de carte, sunt cei care ne ajută să-l cunoaștem mai bine pe omul și pedagogul Ion Osadcenco.
La 17 noiembrie 1994, la Chişinău, Ion Osadcenco se stinge din viaţă, fiind înmormântat în cimitirul Armenesc.
Mai jos, găsiți câteva amintiri despre ilustrul profesor:
Lidia CODREANCA
Vivat professores!
Ca niciodată de potrivită, de sinceră şi actuală îmi pare această urare din lirica vaganţilor: Vivant professores, semper sint in flore!
Să ne trăiască profesorii chiar şi după ce pleacă din realitatea noastră efemeră. Să le purtăm cu pietate nu doar respectul declarat, ci şi memoria dezgolită de înflorituri. Să ne amintim de ei în linişte şi cu sinceritatea pe care au semănat-o cîndva în sufletele noastre.
Nu m-arn gîndit că voi spune ceva ce nu s-a mai spus vreodată despre profesorul universitar Ion Osadcenco. Am ştiut numai că mă va durea atunci cînd Dumnealui nu va mai izbuti să provoace zîmbetul cuiva cu o glumă, cu un banc, cu o vorbă plină de spiritu-i de totdeauna.
Ca şi mulţi dintre foştii Dumisale studenţi, am fost şi eu odinioară înfiorată de legendele care circulau printre candidaţii la examenele de admitere. Cică, la literatură este unul josuţ şi cîrlionţat care-ţi vorbeşte numai în versuri!
— Tu eşti Mircea?…
Dacă nu i-ai răspuns cum o cere versul următor, ai pus-o de mămăligă. Un candidat, cică, nu s-ar fi priceput şi ar fi răspuns: Nu, eu sînt Volodea. La care examinatorul i-ar fi tăiat-o: Măi Valoghea, dealu-i mare / mulţi îl suie şi-l coboară. Pleacă, iar la anul îl mai sui o dată.
Cu acea neuitată legendă, născocită de candidaţi, m-am întîlnit abia peste cîţiva ani la cursul de literatură clasică. De necrezut dar mitul era viu. Zeci de versuri şi fragmente de proză, scrisori, critică literară rostite pe dinafară. Zeci de proverbe latineşti semănate la locul potrivit. Părea să nu fi pierdut nimic odată cu anii memoria Dumisale de elev de liceu, care-şi amintea cu uşurinţa paradigma declinării lui hic, haec, hoc si cea a lui is, ea, id, pe cînd unii dintre noi deja le uitaseră. Dintre toate reminiscenţele latinei stăruia cu o insistenţă de invidiat o expresie din – Eminescu: nervum rerum gerendarum.
Neuitate prelegeri! Veritabile reproduceri din opera şi momente mai puţin cunoscute din viata scriitorilor noştri clasici: de la marele Eminescu pînă’la abia vizibilul pentru unii Daniil Scavinschi. Nenumărate fragmente spuse pe de rost și nenumărate vorbe de duh ţîşnite la cea mai nevinovată ocazie.
Cînd anii studenţiei rămăseseră în urmă, mi-a dat odată o copie: «Opera politica a lui M. Eminescu». Am înţeles atunci de ce lăsase neatinse unele momente la lecţiile de odinioară, înlocuindu-le ades cu nervum rerum gerendarum. N-aş putea să-l Judec pentru asta. Nu am dreptul, deşi tot mai acut resimţim azi ecoul acelei expresii.
L-am revăzut apoi peste ani şi ani… pe culuoarele facultăţii. Nu mi-au mai răspuns la salut gluma şi umorul de altădată. Timpul a fost nemilos cu el. Nostalgia provocată de acea revedere mi-am spus-o într-o poezie:
La Alma Mater eu mi întorc din nou
mă întîlnesc fantome gri de fum
și-un profesor secat pe culuoare
ce bătrîn îmi pare! dar nu-i spun
la Alma Mater.
Plouă domol pe vechea cetăţuie
si umedă-i vopseaua pe pereţi
din de demult un glas alene suie
şi mă inundă vechile tristeţi
la Alma Mater.
M-am abţinut să-i scriu o dedicaţie să nu-l jignească cumva. Dar anume pe el 1-am avut in vedere.
In anii de la urmă îl vedeam mai des. Era si mai altul, şi mai tăcut, şi mai retras, şi mai singur cu sine.
La un sfîrşit de iunie ieşea din blocul facultăţii cu un buchet enorm de flori. In acea zi avusese un examen la secţia fără frecvenţă. Păşea încet, apăsat parcă de povara şi frumuseţea acelor flori. Ajuns aproape de uşă, s-a întors cu faţa îndărăt. Cu o privire rătăcită şi străină a mai cuprins o dată holul cu cele două oglinzi care-i dublau chipul, apoi a privit lung-prelung somptuoasele trepte ce duc la etaj. Dumnezeu ştie de cîte ori le urcase pînă atunci.. Aveam impresia că-şi ia rămas bun de la Alma Mater. Şi nu am greşit. Regret doar că nu m-am apropiat atunci să-i spun: vacantă plăcută, domnule profesor! Pentru că în toamnă n-a mai revenit la cursuri…
Dar am siguranţa că ironicul şi glumeţul de altădată profesor Ion Osadcenco. va reveni in memoria foştilor dumisale studenţi ori de cîte ori vom răsfoi măcar scrisorile lui Eminescu.
– Tu eşti Mircea?
– Da-mpărate!
– Am venit să mi te-nchini…
“Literatura si arta”, nr.51 (2678), 19 decembrie 1996
Ştefan SOFRONOVICI
„Noi nu avem pământ de dat”
Semănătorii de lumină
(glosă)
În memoria
profesorului universitar de literatura română,
Ion Osadcenco
Semănătorii de lumină - Aceştea sunt învăţătorii, Cu voia Domnului divină, Legaţi de-a-ntregii lumi istorii. Senini la suflet şi la faţă, Cu voce caldă şi blajină, Ei rostul vieţii ne învaţă- Semănătorii de lumină. Ei ca Hristos spun Adevărul Şi-atunci, când plini de groază-s norii Şi când senin se-arată cerul - Aceştea sunt învăţătorii. Mereu învaţă-această lume S-aleagă grâul de neghină, Tot semănând înţelepciune, Cu voia Domnului, divină. Luptând în lume pentru bine, Îndeamnă faptele de glorii. Prin jertfa lor ei vor rămâne Legaţi de-a-ntregii lumi istorii. Legaţi de-a-ntregii lumi istorii. Cu voia Domnului divină, Aceştea sunt învăţătorii, Semănătorii de lumină. Durlești, octombrie 1996
Chișinău, orașul meu 