Paulina Zavtoni s-a născut la 26 octombrie 1941, a absolvit Conservatorul de Stat „G. Muzicescu” din Chișinău. Din anul 1960 este angajată la teatrul „Luceafărul”, făcând parte din prima generaţie de luceferişti.
Paulina Zavtoni a devenit un nume de referință pentru Teatrul „Luceafărul”, ea fiind angajată aproape în toate spectacolele, de regulă, în roluri principale, adesea avându-l ca partener pe soţ, regretatul actor, maestru în arte, Spiru Haret.
Actualmente, Paulina Zavtoni predă un curs de Arta vorbirii în cadrul Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Este conferențiar universitar, artistă a poporului, deține ordinul de onoare.
Fiul Paulinei Zavtoni, Constantin Haret, artist al poporului, este actualul director al Teatrului „A. P. Cehov” din Chișinău; iar fiica ei, Lucia Galac, este conferențiar universitar, șef-catedră Management artistic și Culturologie a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, maestru în arte.

---

Tatăl și mama mea locuiau la Chișinău pe actuala stradă Ștefan cel Mare, pe atunci Alexandru cel Bun. 

Stăteau cu chirie într-o clădire lungă, cu două etaje, care se afla în locul actualei clădiri a Ministerului Afacerilor Interne. La etajul al doilea (își amintea mama) oamenii închiriau apartamente, iar la etajul întâi erau o mulțime de magazine de manufacturi.

Pe tăticul meu l-au luat la război după 22 iunie 1941. El era mașinist de locomotivă, originar din Cetatea Albă, pe atunci România Mare. Când s-a declarat război, l-au luat pe tata să conducă trenul și mama, gravidă cu mine, l-a petrecut la gara feroviară. Trenul lui a fost bombardat și, mai târziu, mama a primit înștiințare despre moartea tatălui meu.

În octombrie, același an, mama fiind deja în ultima lună de sarcină, a întâlnit un cunoscut care i-a spus că la Odesa, într-un spital militar al românilor, e internat cineva cu numele lui tata – Granenco Ilia Vasilievici.

Mama mea, Ana Zavtoni, avea 29 de ani pe atunci și era la a noua lună de sarcină – dar s-a urcat în tren și a mers două zile și două nopți până la Odesa. În perioada aceea, nemții bombardau trenurile și toți trebuiau să coboare din tren și să se ascundă în șanțuri și apoi iarăși continuau drumul. Așa au mers două zile și două nopți până la Odesa. 

Neștiind niciun cuvânt rusește sau ucrainește, mama a găsit spitalul unde lucrau medici și surori de caritate din România și acolo a găsit un domn cu numele tatălui meu, dar nu era el. Mama era tare emoționată și obosită și m-a născut pe mine în acel spital.

Medicii, știind că mama mea e moldoveancă, i-au zis că pe lângă spital era o bisericuță. În perioada sovietică nu deschideau biserici lângă spitale, dar atunci românii aveau spital cu biserică la Odessa. 

Unul dintre medici a venit cu ideea să mă boteze, pentru că, a zis el, „poate peste 2-3 zile o să vreți să vă întoarceți înapoi la Chișinău, cine știe dacă veți ajunge cu bine?” Mama a zis să mă numească Tamara, așa cum a convenit cu tata, și în bisericuța aceea am fost botezată. Când m-au adus înapoi însă, au zis: „dumneata ne-ai dat-o pe Tamara, noi v-am adus-o pe Paulina.” „Cum pe Paulina?”, zice mama. 

Eu la București am o fetiță, – a zis medicul – o cheamă Paulina, și acuma e război și nu se știe: mă voi întoarce înapoi la București sau nu mă voi întoarce: O să-mi văd fata sau nu? De aceea, vă rog să mă iertați, dar i-am pus numele fetiței matale, Paulina.”

Mai târziu am aflat că pe soția lui Vasile Alecsandri o chema tot Paulina. Se vede că acei medici români erau de tradiție veche – Paulina nu e un nume atât de des întâlnit, nici măcar la români.

Medicii aceia i-au dat mamei pelinci, iorgan și mama cu mine în brațe s-a întors la Chișinău.

Mai târziu, numele de Paulina mi-a adus mult noroc. Deja fiind actriță, spectatorii cărora eu le plăceam, le puneau copiilor lor numele de Paulina.

Când mama s-a întors, clădirea în care era apartamentul de pe strada Alexandru cel Bun a fost deja bombardată. Mai târziu, pe baza clădirii aceleia s-a înălțat actuala clădire a Ministerului Afacerilor Externe.

Mama, cu mine în brațe, a luat o sticlă cu apă, a astupat-o cu un dop de păpușoi, și s-a pornit prin miriște pe jos spre satul de baștină. Pe drum nu era chip de mers pentru că mergeau tancurile… 18-20 de km a mers pe jos cu sticla aceea de apă și cu mine la sân. Așa a ajuns la Hârtop Mic. 

Așadar, am rămas să locuiesc la sat, la mătușa Daria și verișorul meu, Mișulică, iar mama cu mătușa Iulita s-a întors la Chișinău, ca să lucreze.

Veneam și eu uneori la ele, la Chișinău. Locuiam pe actuala stradă Grigore Ureche. În copilăria mea, strada se numea Voznesenskaia (de la Вознесение Бога, va să zică Înălțarea Domnului). Stăteam cu chirie, lângă Biserica „Sfânta Vineri”, iar mama lucra pe aceeași stradă, la grădinița de copii nr.5. O grădiniță de copii de limbă rusă (după război toate erau de limbă rusă). În grădinița aceea, mama mea a lucrat și ca bucătăreasă, și ca dădacă. 

Geamurile de la grădinița de copii nr. 5 ieșeau în curtea bisericii sf. Vineri (acea biserică a lucrat întotdeauna în perioada comunistă). Toamna, când se coceau fructele în curtea bisericii, eu săream pe geamul de la grădiniță și le strângeam.

Dragostea mea pentru teatru a început de la grădiniță. Copiii cântau, dansau… țin minte că educatoarele ne învățau un cântec în limba rusă – Тройка, învățam poezii…   

În perioada aceea venise la Sf. Vineri un preot care avea o fetiță, Anișoara. Mă jucam mult cu Anișoara. Deseori, fiindcă știau că sunt doar cu mama, mă luau la ei să dorm. 

Casa preotului era în curtea bisericii sf. Vineri și alături de ea, era o fântână. Clădirea aceea au dărâmat-o și acum a rămas numai fântâna. 

În spatele bisericii este și acum o clădire unde trăia Mitropolitul Moldovei. Țin minte că am mers cu Anișoara în curtea Mitropolitului. Acolo erau niște copaci josuți de mere. Ne-am târât până la ei și am rupt mere până ne-au strigat rusește: „что вы там делаете?”

La biserica sf. Vineri, noi, copiii ne duceam la toate sărbătorile. Ne duceam pentru că oamenii veneau acolo cu colaci și colivă. Întindeam mâinile și ne puneau coliva în mână. Repede o o mâncam, dar de-aici întindeam mâna cealaltă, și așa mergeam după femeile acelea care făceau pomană, la pomeniri, la sărbători. Când era botez ne dădeau ba colac, ba biscuiți, ba dulciuri. Mergeam la biserica aceea tot timpul, pentru că era o sursă de hrană.

Ne-am urcat în clopotniță cu Anișoara și alți copii. Tare ne plăcea să vedem Chișinăul de sus. La așa înălțime orașul se vedea ca în palmă.

Mulți ani am prietenit cu Anișoara și pe urmă tăticul ei a fost trimis în altă parte a Moldovei să slujească biserica și n-am mai văzut-o.

Chiar fiind deja la școală, tot timpul mă duceam la mama, la grădiniță. Câteodată dormeam acolo, noaptea, la podea, pentru că era mai cald. La noi era rece, trebuia să facem focul., dar deseori n-aveam lemne.

Eu am făcut clasa întâia în ‘48 în satul Hârtop Mic. Pe prima mea învățătoare o chema Nina Cazimirovna. Până a merge la școală, eu nu aveam acte. Atunci mama, care avea doar adeverința ei de naștere, a pus doi martori falși, care au zis că eu m-am născut la Chișinău, în timpul războiului.

Locuiam ba la Hârtop Mic, ba la Chișinău. Apoi mama m-a luat definitiv la oraș. Când am plecat de la Schit (Hârtop mic), mama se temea să mă dea în clasa a II-a. De aceea, în anul 1949 am intrat din nou în clasa întâia, la școala nr.19, în clasa învățătorului Abram Davâdovici. Copiii s-au dus la școală la 7 ani, dar eu aveam deja 8 ani. De aceea, în clasa lui Abram Davâdovici, eram cel mai bun elev, fiindcă știam deja și să scriu, și să citesc.

La școală, lumină electrică nu era, aprindeam lumânarea, o puneam pe masă și iată, în lumina lumânării scriam. Școala mea era în curtea bisericii Sf. Gheorghe. Am prietene cu care am învățat acolo, la școala nr. 19, școala începătoare. Apoi, după cele 4 clase, am făcut școala nr. 1 – în numele lui Grigory Ivanovici Kotovski – când le spun cum se numea școala (actualul Liceu Gh. Asachi), elevii mei râd. În 1959 am terminat școala nr. 1 cu medalie.

Școala nr. 1 (actualul Liceu „Gheorghe Asachi”) era în clădirea cu cele 4 coloane (str. Pușkin, colț cu str. București). Acolo e o sală de expoziție acum. Iar în actuala Sf. Teodora era sala de sport, secții sportive. Clădirea cea veche este și acum, însă intrarea este prin clădirea nouă a școlii, de lângă casa presei.

Am avut o copilărie foarte săracă, dar nouă ne plăcea. Eram fericiți: ne duceam, pe strada Ogorodnaia, acum str. Grădinilor, coboram pe jos spre râul Bâc, și, neajungând acolo, trecea calea ferată. De-a lungul căii ferate se aduceau grămezi de cărbune. Și noi, copiii, ca să câștigăm un bănuț, o copeică, mergeam la paznic și îi ziceam: „hai, nene, dă-ne te rog o căldare de cărbune de-ăsta mărunțel” și noi luam câte o căldare, sau furam măcar jumate de căldare, când vedeam că nu-i nimeni, și pe urmă cu căldările astea fugeam să le vindem.

Acolo, nu departe, trăiau evrei, care o duceau mai bine decât noi. Noi mergeam cu căldările astea cu cărbuni și ei ne dădeau ceva de mâncare sau bănuți. Fericiți, alergam la Cojoharscaia, strada paralelă cu Voznesenscaia. Acolo era un mic magazin. Se vindeau niște plăcinte și covrigei foarte gustoși și deoarece noi am câștigat banii noștri, ne duceam și cumpăram plăcinte sau covrigi. Apoi mergeam în spatele magazinului și mâncam cu poftă.

Din salariul ei, mama și tanti plăteau chiria. Era foamete. Țin minte, mama și tanti Iulita, se duceau la piață să cumpere câte ceva de mâncare și mă luau și pe mine. Pe str. Armeană și în sus mergeam la piață. Pe partea dreaptă a străzii erau case cu scări (și acum sunt casele acelea)  și acolo stăteau oamenii și cerșeau. Iar când ne întorceam de la piață, unii deja erau morți.

Țin minte că mătușa Iulita făcea plăcințele acasă, și ne duceam la piață să le vindem. Odată, făcea plăcințele cu cartofi și au rămas cojile de la cartofi, care au fost spălate bine-bine și am făcut o supă din coji de cartofi, ca să avem ce mânca.

La piață se vindea mămăligă cu chișleac. Întindeai mâna și îți puneau o lingură cu mămăligă cu o linguriță de chișleac. Când duceai măliga la gură, cineva de la spate înșfăca mâna aceea cu măligă și o ducea la gura lui. Sigur, atunci cumpărătorul se supăra și încerca să-l bată pe hoț. Îl lovea peste cap, peste umeri, dar hoțul continua să mănânce măliga aceea cu poftă. Foamete.

La piață era foarte multă lume, unii vindeau, alții furau. După război, majoritatea nu aveau de lucru. Poate existau uzine, dar erau foarte puține. Știu că mama se ducea la Fabrica de Lapte ca să ia un bidon cu lapte pentru grădiniță. Mă lua și pe mine. Ne duceam pe jos până la str. Vasile Lupu. Ea și o lucrătoare de la grădiniță punea bidonul în cărucior și îl împingea de la str. Vasile Lupu până la str. Grigore Ureche.

În case lipsea apa. Îmi amintesc, pe strada Gr. Ureche, colț cu Ioan Botezătorul era un robinet de fier greoi, care stă și acum acolo. Toți oamenii din mahala se duceau la robinetul acela să ia apă. Dar pe urmă s-a deschis un magazin unde se vindea apă. Noi ne duceam, stăteam în rând cu căldările și cumpăram apă de băut.

Aici, pe strada Voznesenskaia – mai târziu am aflat – peste o casă de unde locuiam eu cu mama și cu tanti Iulita, trăia Glebus Sainciuc cu Valentina Rusu Ciobanu și feciorul lor, Lică Sainciuc. Pe urmă ne-am împrietenit la teatrul „Luceafărul”. Mai apoi, nepotului meu i-am spus Lică. El e Anatol, dar mie îmi place să-i spun Lică. 

Țin minte că Valentina Rusu-Ciobanu a făcut decorații la anumite spectacole ale teatrului. Au făcut scenografia la mai multe spectacole:  „Radu Ștefan Întâiul și Ultimul” de Aureliu Busuioc, împreună cu Mihai Grecu și  „A fost o simplă aventură”, împreună cu Constantin Condrea.

Veneau la noi la teatru Constantin Condrea, Alexandru Cosmescu… La Alexandru Cosmescu am fost acasă de mai multe ori, el locuia lângă cinematograful „Biruința”.

Cu Glebus Sainciuc mă întâlneam adesea la Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi”. Aici am cunoscut acolo iluștri oameni de artă, din diferite sfere. Biblioteca se află pe strada Grădinilor, în preajma casei unde am copilărit. Zeci de ani am colaborat acolo cu oameni dragi inimii mele. Prietenia noastră continuă și astăzi. Biblioteca de Arte e o bucățică din sufletul meu, tinerețea mea.

---

Pentru conformitate: Cristina Dicusar, Secția „Memoria Chișinăului”