Astăzi se împlinesc 60 de ani de la debutul Mariei Bieșu, marea cântăreață de operă, soprană și lied din Republica Moldova. Viața scenică a început-o cu emoții grandioase, muncind cu dedicare pentru a-și împlini visul de a cânta în fața publicului. În lucrarea autobiografică „Viața mea e un turneu”, Maria Bieșu își aduce aminte cu drag de primul său rol jucat:
„La teatru se lucra la opera „Tosca” (Puccini). Erau două cântărețe care urmau să cânte Floria Tosca: Emilia Parnichi și Nona Siniova. Eu îmi doream foarte mult să cânt în Tosca! Dar nu-mi imaginam că s-ar putea. Învățam totuși rolul, fără nici o repetiție – din capul meu. Regizorul Gheorghi Ghelovani n-ar fi avut încredere în capacitățile mele. În spectacol erau două cântărețe recunoscute, apreciate, pe când eu eram o începătoare necunoscută de nimeni. Eu însă umblam cu partitura subsuoară, dormeam cu ea sub cap – învățam întruna și eram prezentă la toate repetițiile. Plângeam de emoție, ascultându-i pe alții cum cântă. Mă impresiona toată opera, dar în deosebi Floria Tosca. Îi știam foarte bine rolul! Îmi imaginam cum aș juca pe scenă și repetam singură pănâ și mizanscenele. M-a ajutat mult un asistent de regizor – tânăr și el pe-atunci – Eugen Platon (regretatul regizor). Dânsul s-a angajat benevol să lucreze cu mine asupra rolului. M-a văzut atât de insistentă și perseverentă și a hotărât să mă ajute. El avea încredere în mine, în talentul meu, deși eram tânără și fără experiență scenică. Siniova, bunăoară, interpreta Floriei Tosca, avea un nume și experiență suficientă, mai era și foarte frumoasă. Îmi plăcea să o urmăresc la repetiții. Dar am observat că nu putea lua acutele de sus. Boris Miliutin, dirijorul, i-a făcut de câteva ori observație Emiliei Parnichi, ceea ce nu i-a plăcut cântăreței și odată s-a supărat foc. La o repetiție regizorul a alungat-o de pe scenă. Ea a ieșit din sală, iar dânsul a rămas lângă pupitru! Parnichi așteptă câteva zile, îmi inchipui, în speranța că toți îi vor cădea la genunchi rugând-o să revină. Siniova, din anumite motive, n-a putut fi nici dânsa… N-avea cine cânta Tosca! Între timp, eu continuam să fac repetiții cu pianistul. Și într-o bună zi mă trezesc cu regizorul însoțit de Eugen Platon (îngerul meu păzitor) – au venit să mă roage să cânt eu Floria Tosca: „Salvează-ne!” – mi-au zis ei. Am trăit clipe de neuitat când am fost invitată să interpretez rolul Floriei Tosca. M-am și speriat, căci nu făcusem nici o repetiție cu orchestra. Totuși, nu am refuzat. M-a ajutat mult și partenerul meu Vasilii Tretiak (artist din Ucraina), de asemenea, Eugen Platon și dirijorul Miliutin. M-au încurajat cu toții. Trebuia salvată premiera! Apăruseră deja afișele, pe care, firește, figurau numele celor 2 interprete.
Era în aprilie, 1962…
„A fost rolul pentru care am muncit până la uitare de sine, până la epuizare – nu vedeam decât scena și pe mine, Floria… Am pus atunci viața mea pe o singură carte…”- este răspunsul meu dintr-un interviu realizat acum un deceniu. Am spus adevărul!
Nu voi uita niciodată acea premieră! A fost cel mai important examen al vieții mele. Știam, simțeam că trebuie să depun un efort supraomenesc. Poate de aceea am avut mari emoții, iar acestea de cele mai multe ori îți joacă festa. Un simplu gest, o frază greșită îți poate schimba destinul. Am avut și câteva încercări riscante!…
Înainte de a ieși în scenă (conform scenariului), trebuia să cânt din culise, eu însă, copleșită de emoție, m-am pornit – ieșeam! Bine că m-a tras cineva înapoi și m-am oprit. Conform scenariului, în scenă mă scotea Mario Cavaradossi – Tretiak. Astfel, părea că, pas cu pas, sunt urmărită de ghinion! În timpul duetului mi se întâmplă altceva care, dacă nu manifestam abilitate, putea fi catastrofal pentru debutul meu: când Mario m-a cuprins, îmi alunecă pălăria! S-ar părea un fleac, dar nu-i chiar așa: a trebuit să cânt jumătate de act ținând panglica astfel ca să nu-mi deranjeze gâtul. Dacă o lăsam să-mi cadă (doar pentru o clipă!), panglica mi-ar fi strangulat coardele vocale și…Aș fi avut, la sigur, un fiasco! Dar mi-au ajuns pueri să-mi dirijez și vocea, dar și gesturile să-mi rămână firești (deși țineam pălăria!). Când s-a terminat primul act, în sală s-a lăsat un moment de pauză, de tăcere prevestitoare, care m-a înspăimântat. Credeam că n-a fost bine, că am cântat prost, deși simțeam că mă descurcasem bine. Deodată, însă, se ridică în picioare cineva din primele rânduri – am văzut două capete cărunte altceva nu eram în stare să deslușesc! Mai târziu am aflat că era un jurnalist și un poet – Petrea Darienco și celălalt, pare-mi-se, Petrea Cruceniuc. Ca doi adolescenți s-au ridicat și au început să aplaude, strigând în gura mare: „Bravo, Maria!” Gestul lor a contat foarte mult pentru mine. Mi-au inspirat încredere! În actul doi m-am simțit deja mai în apele mele. Scena se îmblânzi, pentru că știam – în sală am admiratori! Am cântat deosebit de inspirat rugăciunea sau mărturisirea Toscăi (cum i se mai spune). Îmi plăcea și îmi place până acum foarte mult. A fost irepetabil și de neuitat acel spectacol! Și-au scris mult despre lansarea mea. Ca despre un eveniment al Operei chișinăuene. De fapt, al destinului meu artistic. Țin minte o frază dintr-un articol: „Maria Bieșu a demonstrat capacități de artistă prin ținuta scenică firească, iar prin voce – har ales...”
După acest succes al meu s-a hotărât să se monteze Madame Butterfly (Puccini), Paiațe (Leoncavallo) – roluri mari pentru mine! Adevărat că toate se cântau pe atunci în rusește…
Teatrul deveni casa mea! Întotdeauna m-am bucurat sincer de succesele colegilor și am suferit atunci când nu reușea ceva în colectiv. Pentru devotament eram și eu la rându-mi răsplătită cu mult respect. Simțeam acest sentiment din partea colegilor: parteneri, dirijori; chiar și lucrători de scenă, inginerii aveau o stimă aparte pentru mine.”
În lucrarea „Maria Bieșu: Scena, Opera – Dragostea mea”, Aurelian Dănilă relatează date interesante în raport cu debutul artistei:
”…Când începuse montarea operei Tosca, absolventa Conservatorului din Chișinău, Maria Bieșu, era de câteva luni angajată în teatru prin concurs în calitate de soprano de categoria a doua și chiar i se recomandase să asiste la repetiții „pentru că-i va prinde bine”.
Din momentul când i se spuse că va cânta premiera, aritsta s-a transformat într-un ghem de emoții, pe care-l deapănă pe parcursul întregii sale activități, emoții fără de care nici o dată nu a ieșit pe scenă, pentru că de ele avea nevoie publicul , pentru că din ele se năștea marea artă ce o dăruie cu atâta generozitate și astăzi atât de viu strălucitoarea Maria Bieșu…
Odată cu primele acorduri veni și miracolul. Tânăra artistă intra în lumea Floriei Tosca, vestită cântăreață după libret (ce coincidență!), ca să anunțe nașterea unei dive ce nu cunoscuse încă poporul nostru în a doua jumătate a secolului ce abia s-a scurs.
După premieră toată lumea vorbea despre noua realizare a operei noastre, dar toate discuțiile începeau despre tânăra debutantă, care devenise surpriza spectacolului. Cultura Moldovei (13.05.1962) scria: „Rolul central al operei – Floria Tosca – și-a găsit o reușită interpretă în persoana absolventei Conservatorului din Chișinău, Maria Bieșu. (…) De câțiva ani o cunoaștem ca o talentată interpretă de cântece populare (cu orchestra Fluieraș – A. D.). Și totuși Tosca a fost pentru dânsa rolul de debut, prima întâlnire cu scena teatrului de operă. Recunoaștem: Maria Bieșu ne-a uimit prin siguranța și sinceritatea cu care și-a executat rolul. Având o voce frumoasă și o bună pregătire profesională, Maria Bieșu reușește să exprime gama bogată de sentimente pe care le trăiește eroina operei.
Poate prea puțini își dădeau seama atunci că începea o nouă eră în arta vocală interpretativă moldovenească, că, odată cu debutul Mariei Bieșu în rolul Floriei Tosca, în teatrul muzical din Chișinău se născuse o stea de primă mărime ce urma să devină o mândrie a republicii noastre”.
Bibliografie:
Dănilă, Aurelian. De la Tosca la Abigaille. In: Maria Bieșu: Scena, Opera – Dragostea mea. Chișinău, 2005, pp. 27-28.
Cel mai important examen al vieții… In: Bieșu, Maria. Viața mea e un turneu. [Chișinău] : Cartea Moldovei, 2009, pp. 52-55.
Cojocaru Irina, bibliograf, Secția „Memoria Chișinăului”
Chișinău, orașul meu 