După prăbuşirea sistemului sovietic şi risipirea blocajului cultural în teatrul din Moldova s-a simţit o necesitate vitală de a completa golurile produse de interdicţia noilor curente, atât dramatice, precum regizorale şi actoriceşti. În avangardă a ieşit un număr foarte restrâns de creatori (în special tineri) care a avut puterea şi curajul să ţină piept noilor cerinţe artistice. Să descopere o dramaturgie la care nu s-a apelat anterior şi să creeze în baza acestei dramaturgii.
Prima reuşită în acest domeniu, se are în vedere spectacolul „Aşteptându-l pe Godot” de S.Beckett, a incitat un adevărat val de spectacole montate în baza dramaturgiei „absurdului”. Descoperind acest gen de dramaturgie, regizorii au pornit de la valorificarea creaţiei a întemeietorilor curentului teatrului de paradox, unul dintre care a fost Samuel Beckett.
În 1985, acest spectacol pentru prima dată apare pe scena teatrului „Luceafărul” devenind miraculos un imbold de creare a unui alt teatru – teatrul „Eugene Ionesco” sau teatrul unei mari şi absurde aşteptări (de sediu, de finanţare, de…).
În această lucrare te surprinde unitatea, sau mai bine zis interdependenţa organică între toate elementele artei teatrale. Regizorii lui, Petru Vutcărău şi Mihai Fusu, au creat un spectacol pe parcursul căruia râzi până la lacrimi, dar pleci cuprins de tristeţe. Spectacol care sparge hotarul între scenă şi sală, între ficţiune şi adevărul vieţii, trăind într-un timp nedefinit al sufletelor şi al suferinţelor noastre:
În această lucrare te surprinde unitatea, sau mai bine zis interdependenţa organică între toate elementele artei teatrale.
Scenografia (Nicolae Andronati) propune un spaţiu în care nu poţi duce o existenţă normală, deoarece atât moviliţa, precum şi copacul din vârful ei sunt lipsite de viaţă. Movila e formată din „gunoaiele civilizaţiei”, iar copacul pare a fi un turn bătut de vânturi şi vremuri, care poate, mai vrea să trăiască, dar nu poate. Coloana sonoră completează atmosfera creată de spaţiul pustiitor şi totodată, schiţează, foarte sensibil, ideea întregului spectacol, că inimile neprihănite, asemeni noilor născuţi sunt lepădate şi uitate în deşertul crud şi nemilos a tot ce înseamnă viaţă de om. Lumina – un al treilea element de bază în crearea atmosferei, e menită pe de o parte să fie şi ea unul din călăul fiinţelor umane lăsate în voia soartei, pe de altă parte, să ne grăbească să ne creăm o atitudine faţă de această insulă, a cărei culoare provoacă dezgust.
În spectacol:
În piesa „Aşteptându-l pe Godot”, doi vagabonzi, Vladimir şi Estragon, îl aşteaptă pe Godot. Ca aşteptarea să pară mai uşoară, ei vorbesc. În faţa lor mai trec Pozzo, stăpânul dur şi necruţător al lui Lucky, tras de o frânghie legată de gât. La finele fiecărui act, vine un Băiat să-i anunţe că Godot „nu va veni astă seară ci mâine”. Tema acestei piese este aşteptarea, ca starea permanentă în care se află omul. Insula este populată de doi omuleni foarte stranii prin comportament, prin vulnerabilitate şi sinceritatea lor. Se pare că de pe feţe li s-a scos nu demult masca, ce le apăra sufletele dezarmate de indiferenţa şi ocara lumii, de aceea feţele lor sunt atât de albe, atât de buimăcite. Lacrimile au ars un drum în carnea obrajilor lor, iar întrebarea „pentru ce păcate, Doamne?” a rămas sculptată negru pe alb în muşchii feţelor. Cu toate că Estragon (Petru Vutcărău) şi Vladimir (Mihai Fusu) poartă nişte costume sărăcăcioase, murdare şi îmbrăcate pe pielea goală, iar pantofii încălţaţi pe picior gol, cu toate că nici unul din ei nu foloseşte în serios normele de conduită, precum nici nu are grijă de propriul exterior, aceste două fiinţe ne provoacă simpatie sinceră, ne atrag, ne fac să-i admirăm din ce în ce mai mult. Ei îl aşteaptă pe Godot, îl aşteaptă atât de sincer şi inspirat, încât, la un moment dat, observăm cu mirare, că şi noi îl aşteptăm pe acest Godot – de care nu ştim aproape nimic, de care nici ei, nici noi, nu ştim aproape nimic, de care şi ei şi noi ştim acelaşi lucru că trebuie să vină cândva, numaidecât. În afară de Vladimir sau Didi şi Estragon sau Gogo în faţa ochilor noştri mai trece încă un şir de personaje. Pozzo (Valentin Todercan) şi Lucky (Andrei Sochircă), stăpânul şi sclavul, ce nu au nimic comun cu Gogo şi Didi. Însuşi existenţa lor ne pare o greşeală a celui de sus. Lucki, tras de o frânghie groasă, legată în jurul gâtului se impune prin micimea sa „Este o mare fericire (Lucky – fericitul) să nu ai nici un gând, îndeplinind doar ceea ce ţi-se porunceşte. Lasă gândească alţii.” – parcă spune personajul cocoşat sub povara valizelor, în haine, desigur, de pe umăr străin, cu smocuri de păr alb, ciufulit şi slinos. Celălalt – Pozzo este contraversa celuia pe care îl trage de gât. Acest Pozzo este gata să pună ştreang întregii lumi; impunându-se prin propria situaţie socială, consideră genial tot ce face, până şi defecaţia. Astfel scăunelul capătă semnificaţia tronului, iar oala de noapte – a unui vas nobil din aur curat. Pozzo se aşează în vârful mormanului de murdării cu fală, maiestuos – locul ales de acest personaj îl caracterizează laconic şi foarte exact. Calităţile lui de „atotputernic” sunt nuanţate şi mai violent prin apariţia reprezentantelor „Societăţii de binefacere” (Zinaida Zmeu, Nelli Cozaru, Svetlana Tulgara). Intrând în sală, ele propun spectatorilor pe gratis ţigări, gume de mestecat, ciocolate, cafea. Unii din spectatori servesc, alţii nu admit să fie „cumpăraţi” de Pozzo – înghit în sec. Dar Slavă Domnului!, acei care au provocat atâta învălmăşeală au plecat cu tot cu „puterea” şi robia lor. Când vor reapărea în ei vom putea găsi doar degradarea, din păcate, obişnuită pentru noi. Încă un personaj, a cărui stare permanentă este de a veni şi a pleca, de a oscila de pe un picior pe altul – însemn al nerăbdării este Băiatul (Angela Sochircă) – aduce locuitorilor insulei unul şi acelaşi mesaj „nu va veni astă seară, ci mâine”. Sărmanul Băiat nu poate spune nici cum arată Godot, nici dacă va veni mâine la sigur sau nu.
Anume sinceritatea, simplitatea şi uşurinţa, ce ţine nemijlocit de măiestria, munca şi talentul actorilor – ne permite, fără preget, să ne implicăm în joc. Înţelegem că în faţa noastră sunt oameni ce nu diferă prin nimic de noi, cei care stăm în sală. Această înţelegere e provocată de supra-sarcina ce şi-au pus-o în faţă actorii, accentul fiecărei replici sau mişcări fiind pus pe general-umanul existent în sufletul oricărui om. De aceea nu deranjează trecerea de la dialogul din text la dialogul improvizat cu sala despre drepturi. „Dar voi aveţi drepturi?” – e prima întrebare dată în direct publicului. Dialogul cu sala se modifică de la spectacol la spectacol, de aceea nici nu poţi spune exact care sunt cuvintele şi gesturile în care decurge. O altă mizanscenă îndreptată spre spectator rupe canavaua demersului dramatic. Actorul Fusu „s-a săturat să joace în teatru”; până noi ne decidem în ce să credem – în elementul de joc, sau în faptul ameninţător că spectacolul se va întrerupe definitiv şi actorul Fusu va pleca din teatru; actorul Vutcărău îi aminteşte partenerului: „Mâine avem salariu” şi spectacolul continuă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Şi totuşi, centrul spectacolului nu-l ocupă nici sosirile şi dispariţiile noilor personaje, nici chiar încercarea de sinucidere a lui Estragon. Epicentrul tragismului acestei lucrări se află în mizanscenele cu unul şi acelaşi subiect: încălţarea şi descălţarea papucilor, mizanscene ce diferă radical una de alta prin atitudinea personajelor faţă de obiect, ori faţă de situaţia în care se află ei, faţă de lume, de soartă, de inimă, de suflet, faţă de tot şi toate ce sunt ei şi tot ce suntem noi. Aceste mizanscene rezolvate în preponderenţă plastic, sunt realizate cu o asemenea măiestrie pe care n-o poţi reda nici prin cuvinte scrise, dar nici prin cele rostite (cât de mult am dorit s-o fac…) pe care o poţi doar admira ori de câte ori n-ai privi spectacolul. Cheia actualităţii acestei montări nu poate fi găsită în edificiul politizării, ori socializării – bine conturate şi folosite, ci doar şi doar în templul în care trăieşte Măria sa Arta.
Alte spectacole aparținând dramaturgiei absurdului, montate la Chișinău au fost:
„Cântăreaţa cheală” de E. Ionesco, prezentată pe scena teatrului „E.Ionesco” din Chişinău la 17 noiembrie 1991 şi reluată la 26 mai 1994 la Festivalul Internaţional „Bienala teatrului „Eugene Ionesco” din Chişinău. Regia: Petru Vutcărău, costumele: Rodica Arghir.
„Lecţia” lui Eugene Ionesco, piesă a fost montată la Teatrul-studio „29” în vara anului 1991, în regia lui Victor Ciutac.
„Regele moare” de Beranger, piesă a fost montată în toamna anului 1993 la Teatrul „Eugene Ionescu”, regia aparţinând lui Mihai Fusu.
Piesa „Macbett”, de Eugene Ionesco, montată la teatrul „Luceafărul” în iarna anului 1994, regia lui Mihai Fusu.
Piesa „Ultimul Godot” de Matei Vișniec a fost montată în vara anului 1993 la Teatrul-studio „29” în regia lui Radu Hârnu.
„Tangoul” lui S.Mrozek a fost montat în martie 1992 la Teatrul-Studio „29” în regia lui Alexandru Jereghi.
Au mai fost montate piesele „Voci în lumina orbitoare” – în 1995, în regia lui Petru Vutcărău, la Teatrul „Eugene Ionesco” şi „Angajare de clovn” – în 1997, în regia lui Radu Hârnu la Teatrul „Luceafărul”.
Б.Захава. Мастерство актера и режиссера. – М.: Просвящение, 1976, с.213.
Sursa foto: bloguluionesco.blogspot.com/2012/09/
Elena Istru-Diaciuc, teatrolog,
pentru blogul Chișinău, orașul meu
Chișinău, orașul meu 