Mă ţin minte aproape de la vârsta de trei ani. Eram un copil, după cum spunea mama, energic şi foarte vioi. Nu degeaba în familie mă numeau „rapid”, iar mai târziu, în şcoală – „vulcan kracatau”. Porecle aveam destule, care mi le dădeau fraţii şi chiar eu singură. Mă alintau cu numele de Cara, căruţă, cuţu. Mai târziu mă numeau Claire, iar eu îmi iscăleam poezioarele scrise de mine cu numele de Cezara. Iată câteva crâmpeie din amintiri: eram mică de statură, abia ajungeam cu capul la marginea unei lăzi mari. Mă văd stând în faţa lăzii, încerând să întorc cheia în lăcată: când se deschidea lăcata, se auzea o muzică plăcută. Altă amintire. La bucătărie se tăia o pasăre. Am văzut, întâmplător, acest lucru. Am început să plâng şi să lovesc în femeia care o tăia. N-am mâncat zeama de pasăre. Mai târziu, în 1918, un pom de Crăciun: primul, dar şi ultimul din copilăria noastră timpurie. Pe atunci locuiam în incinta Băncii de Stat a Basarabiei, unde tata era intendent. Aveam o locuinţă foarte frumoasă în două niveluri (str.Gogol colţ cu K.Schmidt, pe atunci).
La etajul I: dormitor, salon, cabinet-birou, sufragerie, bucătărie, camere pentru servitoare. În mijlocul salonului, pe un covor persan albastru ca cerul, era aşezat un brad de vreo doi metri şi jumătate înălţime. Uşa nu se deschidea până seara. Căutam să desluşim (zărim) ceva prin broască uşii. Seara uşa s-a deschis. Bradul, iluminat de jos până sus, ornat cu jucării minunate (unele s-au păstrat foarte multă vreme, şi azi avem o parte din ghirlanda de mărgele).
În familia noastră se vorbea ruseşte. Am învăţat să scriem şi să citim ruseşte. Pe Ludmila şi pe mine ne-au dat la început laŞcoala primară rusă (când am plecat de pe şoseaua Hânceşti şi am închiriat un apartament pe strada Gării nr.2). Am învăţat în acea şcoală numai un singur an (1920). Am părăsit şcoala, din iniţiativa Ludmilei la sfârşit de an şcolar, declarând părinţilor că nu mai vrem să învăţăm în acea şcoală. Micuţa Ludmila avea un puternic simţ al demnităţii şi dreptăţii. Iată ce s-a întâmplat. Într-o zi majoritatea elevilor din clasa II, în care eram şi eu, nu şi-au pregătit lecţiile. Învăţătoarea ne-a pus în genunchi in mijlocul clasei pe toţi, de-a valma. La ultima lecţie Ludmila a intrat la noi în clasă să mă ia ca să mergem acasă. M-a văzut în genunchi şi a început să mă tragă de mână să plecăm. Ea a socotit că nu e corect să fiu pedepsită, deoarece eu întotdeauna îmi pregăteam lecţiile. Cu toată supărarea învăţătoarei, am plecat, zicându-i că n-o să mai venim la şcoală. Părinţii ne-au înţeles şi nu ne-au mai trimis la acea şcoală, (situată pe str. Băcioi, pe lângă lac, azi e un loc viran). Toamna părinţii ne-au dat la Şcoala primară românească nr.7 (azi tot un loc viran vis-a-vis de fosta Şcoală Eparhială).
În timpul vacanţei de vară am învăţat puţin româneşte şi după convorbirea cu dl director Bolfos am fost primită, dar din nou în clasa a II-a, Ludmila în cl.I-a. Am repetat anul. Am absolvit şcoala cu note frumoase. Şcoala primară nr.7 ne-a învăţat limba română, a făcut să ne fie dragă şi şcoala şi învăţătoarele noastre – dna Nina Meghi şi dna Obertas. Directoarea care a venit după dl Bolfos, Voichiţa Rezmeriţă, era atât de bună şi blândă că i-am păstrat memoria până acum. Când am aflat că a murit, noi, fostele ei eleve, ne-am dus la înmormântare şi am jelit-o ca pe o rudă apropiată. Dintre colegi, îi ţin minte pe foarte puţini. Dar contactez şi azi cu fostul coleg de şcoală primară Filip T.Lesnic, inginer- economist (pensionar). Le ţin minte pe surorile Borozneţ, fiicele unui fabricant de bomboane, care ne aduceau la şcoală caramele. O ţin minte pe Frida, o fetiţă deşteaptă cu care îmi plăcea să stau de vorbă in timpul recreaţiilor şi cu care discutam diferite „probleme”.
Probabil, de pe atunci aveam înclinaţii „filosofice”. Mai erau două surori Sabo, unguroaice. Nu degeaba şcoala se numea „Şcoala celor şapte naţiuni”. Era de fapt Şcoala primară nr.7. Noi am iubit această şcoală nu numai pentru învăţătoarele şi colegele noastre. Ordinea şcolii ne-a priit. Înainte de a începe lecţiile cântam, stând în picioare, fiecare la locul său în bancă, rugăciunea pe care o ţin minte şi acum: „Doamne, Doamne ceresc tată, Noi pe tine te rugăm, Luminează a noastră minte, Lucruri bune să învăţăm, Căci Tu eşti stăpânul lumii Şi al nostru tată eşti, Şi pe toate cele bune Numai Tu le împlineşti.”.
Lecţiile de religie şi de istorie se predau sub formă de povestioare. Ni se mai predau ştiinţele naturale, elemente de geografie (oraşul nostru), din fizică şi chimie. Făceam caligrafia şi studiam gramatica limbii române. Învăţam poezii şi ne deprindeam să declamăm frumos. La finele anului de studii se dădea câte o serbare, se făcea teatru şi noi eram şi „artiste”. Mare ne era bucuria, mândria pentru premiile, brevetele de laudă primite!
Vnorovschi, Cleopatra. O viaţă închinată învăţămîntului. Ch. 1999. P. 18-20.
Chișinău, orașul meu 