Andrei Ciurunga și Robert Cahuleanu sunt pseudonimele literare ale lui Robert Eisenbraun (n. 28 octombrie 1920, Cahul, România Mare, azi în Republica Moldova – d. 6 august 2004, București, România), poet, memorialist, martir în închisorile regimului dictatorial comunist român, deținut politic la Canal.
Astăzi, 28 octombrie, Andrei Ciurunga ar fi împlinit 100 de ani de la naștere. Acesta a debutat editorial în 1936, cu placheta de versuri Melancolie. A publicat în câteva reviste: Basarabia, Basarabia literară, Raza. Iar în 1944 îi apare la Chișinău cartea de poezii Cântece de dor și de război.
În 1944, familia Eisenbraun s-a refugiat în România, stabilindu-se la Brăila. Robert a continuat să scrie, publicând în revistele brăilene „Expresul”, „Ancheta” și „Înainte”, sub pseudonimul Robert Cahuleanu.
„În unul din articolele sale, publicat în Expresul, în noiembrie 1945, îi îndeamna pe români să respingă comunismul și de aceea a fost arestat ca unul din „autorii morali” ai manifestației din 8 noiembrie 1945 și a fost eliberat după 29 de zile de arest.
(…)
În 1947, cu ajutorul unui zețar cunoscut și, fără știrea cenzurii, a tipărit o plachetă de versuri puternic colorată anticomunist, intitulată: „Poeme de dincoace”. A fost denunțat de un cunoscut dar nu a putut fi arestat deoarece volumul „corp delict“ fusese distrus, la timp, de mama sa. (…)
După ce a trecut prin închisorile Uranus, Galați și Jilava, a fost trimis în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră unde s-a împrietenit cu scriitorii George Ivașcu, Isac Peltz, Nicolae Davidescu, Ștefan Ionescu și Horia Nițulescu. Ca să nu uite poeziile compuse mintal în închisoare, Robert inventase o formă fixă de poezie, decastihul, cu numai două rime; ajungea să-și amintească un singur vers pentru a reconstitui întregul. Așa se face că își cususe pe pânză, în căptușeala unui pieptar, primul vers – versul-cheie – al câtorva sute de decastihuri, din care, peste ani, a publicat un volum, sub pseudonimul Andrei Ciurunga.
A fost eliberat la 13 mai 1954, după ce mai efectuase încă 100 de zile supliment față de cei 4 ani de condamnare oficială. Întors în București, ca fost deținut politic nu i s-a permis sa se angajeze decât ca om de serviciu, portar, magazioner de șantier și abia după un timp, contabil și pedagog pentru elevii de liceu. Deși avea interdicție de a publica, a reușit totuși să publice câte ceva în revistele Rebus și Urzica, folosind pseudonime precum Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru etc.
În anul 1958 autoritățile au reușit să stabilească legătura între versurile care circulau printre condamnații de la Canal și autorul acestora, Andrei Ciurunga. La 28 noiembrie 1958 a fost arestat din nou și a primit o condamnare de 18 ani de muncă silnică, pentru că a lăsat să circule poemele concepute la Canal. A executat pedeapsa în Balta Brăilei și la Gherla. În această perioadă a legat prietenii cu scriitorii Alexandru Ivasiuc, Ion Omescu, Constantin Florin Pavlovici, Alexandru Mihalcea, istoricul Alexandru Zub și cu Mihai Rădulescu. A fost eliberat odată cu toți deținuții politici, în iulie 1964.
Abia în 1967 Andrei Ciurunga a fost reprimit în Uniunea Scriitorilor și a început să-și publice opera, atât cât i-a permis cenzura.” (1)
Mai jos, un fragment din cartea lui Daniel Philip – Din țara lui Cain. Memoria golgotei personale, în care se vorbește despre Andrei Ciurunga:
„La capitolul poezie sunt câteva nume care au intrat în antologia poeziilor din închisori. Pe cei mai vestiți, ca Gyr sau Crainic, nu ai avut cum să-i întâlnești, dar te poți socoti binecuvântat că ai putut să stai în aceeași celulă sau la aceeași roabă cu alți doi dintre ei. Unul este Robert Eisenbrau, schimbat ulterior în Andrei Ciurunga. Când Zahu Pană a editat volumul de Poezii din închisori, pentru a-l proteja de represaliile comuniste, l-a numit Acturus, după numele unei stele dintr-o constelație cerească.
Când l-ai întâlnit la Jilava, în 1959, avea 39 de ani și era deja un veteran al închisorilor, trecuse pe la Canal, era de acum recitat în folclorul unic al temnițelor comuniste. El este acela de la care vine numele de Canalul Sângelui:
… Istoria noastră cea din lacrimi stoarsă / va ține minte și’ntre foi va strânge / acest cumplit Danubiu, care varsă / pe trei guri apă, iar pe-a patra sânge…
Era mic, slab, foarte miop, cu ochelari de vedere groși ca niște lupe, iar pe deasupra avea și plămânii bolnavi. Vechii deținuți care îl știau, îl menajau pe cât se poate, ca pe unul care nu mai are mult… De altfel și el era conștient de starea lui fizică și de scurtimea vieții ce o mai avea în față. Dar spiritul său greoi de egalat, a învins toate pronosticurile […]
Așa bolnav și distrofic cum era la Jilava, după ani lungi de celule și lagăre, deși declarat oficial tuberculos, totuși umanismul socialist îl ținea încă în evidență și era destinat din nou să meargă într-un lagăr de muncă și exterminare. De viață îl ținea legat doar firul de aur al poeziei, pe care călăii nu i-o puteau lua. Avea tehnica unică a celor închiși de a scrie în cap și a memoriza cele create pe variante și cicluri. La Jilava, așa bolnav cum era, se ascundea pe sub un pat, întins pe cărămizile umede și reci, închidea ochii și își murmura, singur, versurile lui elegant cizelate și, după câteva zile, apărea cu câte o nouă bijuterie, ca aceasta pe care nu o știi publicată:
La logodna visului cu luna / Când sub pleoape candele se-aprind / Stelele coboară câte una / Din mănunchiul palide foșnind. / Zălogiți nimicului, tăcerea, plopii / Ca din caere și-o torc / Vântul doare lin ca mângâierea / Mâinilor ce nu se mai întorc / Sieși neputând să-și mai încapă / Din adânca zare-a nimănui / Sufletul se varsă ca o apă / Dincolo de limitele lui.
Ulterior, în Baltă, ați discutat adesea despre meritele versului subliniat mai sus, care poate că reprezintă un caz unic în poezia română, unde apar trei substantive unul după altul, fără însă a fi o enumerare.
La nașterea multora dintre versurile lui Robert ai fost martor discret și tăcut, încercând să memorizezi cât mai mult, cu scopul intim de a le scoate cândva afară, în libertate, unde își aveau locul meritat.
Avea plănuit un volum ce urma să fie intitulat Iubita oarbă cântă, aluzie la orbirea lui posibilă, care avea undeva un vers de o tragedie unică:
… Iubitule, iubitule, aseară ți-am pipăit tristețea pe obraz…
A pipăi tristețea cuiva pe față, este o altă bijuterie lingvistică.
În lagărele din Baltă, în mizeria aceea în care toți vă zbăteați, împingând sub bâte și înjurături scârnave, prin noroaie cleioase, roaba plină de pământ inutil ce urma să-i acopere pe mulți, în acea mizerie indescriptibilă, Robert găsea puteri, și nu ai înțeles din ce izvoare, să scrie, în mintea lui chinuită în ani de torturi fizice, versuri de o gingășie olimpiană, de parcă ar fi compus într-un turn de fildeș:
Ningea ca un preludiu de simfonie gravă / De-abia între-zărită la primele viori / Ningea de parcă merii s-ar fi urcat în slavă / Și miluiau pământul jertfindu-se de flori…
… Te-ai ridicat deodată și cu un râs zglobiu / Ai fluturat spre cer o mână atât de albă / Că-n jurul tău toți fulgii băteau în cenușiu…
Îți amintești că atunci se discutase, foarte academic, tot între două roabe și trei lovituri de bâtă, cum fac alții la Paris între două cafele, că simfonia nu are preludiu, dar oricum licența poetică a trecut.
Robert l-a influiențat și pe Goma, pentru că acesta, în primul să roman publicat după ieșirea din închisoare, sub avântul falsului naționalism în capcana căruia atât el cât și alții au căzut, îl citează discret, ca din întâmplare, sub formă de proză, folosind un catren cunoscut:
Și aici vom vom construi o catedrală / cu sfinți subțiri și grei de bunătate / cu aur stins, cu marmora egală / iar din zidari muri-vor jumătate.
Profeția lui s-a adeverit. Catedralele suferinței zidite din sângele și carnea noastră au costat viața poate a mai mult de jumătate din ctitori. Însă Robert, din fericire pentru cultura română, atâta cât a mai rămas din ea, a supraviețuit.” (2)
(1) Wikipedia
(2) (Daniel Philip – Din țara lui Cain. Memoria golgotei personale, Editura Cuvântul Românesc, Hamilton-Canada, 1996, pp. 110-112)
Chișinău, orașul meu 