În sfârşit, mă găsesc în faţa gării, între Teodor Al. Munteanu şi fostul meu profesor — distinsul şi melancolicul George Dorul Dumitrescu, privind peste panorama neschimbată a oraşului. Un tramvai urcă alene costişa din cartierul ceainăriilor, altul e gata să oprească. Sus, pe colină, se mai vede încă impunătoare şi întreagă — instituţia Liceului Eparhial de fete. Iar în fund, se întrevăd câteva ceainării deschise, cu aceleaşi geamuri vopsite în alb şi albastru, cu acelaşi ceai şi aceiaşi oameni nelipsiţi mai ales în zilele de sărbătoare.

Maşina noastră urcă încet spre centru. Îmi îndrept ochii dintr-o parte în alta, încercând să-mi reînvii în minte toate aspectele urbane de altădată. Piața aceea celebră, în care roiau oameni de toate categoriile şi în ale cărei dughene mici de lemn se vindeau semințe, cvas și turtă dulce, piață este din rusă. N-au mai rămas din case decât zidurile dărăpănate, molozul adunat în mijloc şi iarba care a început să crească sălbatică peste ele. Spectacolul este dureros. Oriunde îţi întorci privirile, ţi se descoperă aceeaşi forţă majoră a oraşului, aceleaşi prăbuşiri, aceiaşi pereţi cenuşii.

Nu se aude niciun clopot, nu se simte nicăieri că astăzi e Duminică, viaţa parcă stă ascunsă în pământ. Întâlnim de-a lungul celebrei altădată şi astăzi dezolantei Alexandrovskaia — doar câteva femei în picioarele goale, cu desagi pe spate şi lipiţi de ziduri, cu feţele sfâşiate de lene, mizerie sau zădărnicie, grupuri de mojici bolnavi, slabi, lihniţi de viaţă. O singură clipă, ochii mei surprind ochii lor şi mi-i de-ajuns să înţeleg ce gândesc. Fără îndoială că privesc aceste ciudate maşini care mai pot circula ca nişte moluşte sinistre, pe tinerii domni dinăuntru, care au pantofi, pălărie şi mănuşi, îi aseamănă cu strigoii unei lumi de care nu-şi mai pot aduce aminte.

Unde este viaţa oraşului? Unde este spiritul lui Dumnezeu? Oprim câteva minute la hotel, un fel de hotel, un fel de casă. Aş vrea să fac un duş („domnul de la Bucureşti”, care nu poate rezista fără baie!), dar Teodor Al. Munteanu mă ironizează.

Vrei să faci duş ? Uite şi-mi arată, după ce am intrat în cameră. (ah, ce cameră!), ligheanul aşezat pe o masă veche de toaletă şi o oală de pământ din care ne vom turna unul altuia apă, ca să ne putem spăla măcar mâinile şi feţele.

Aşadar, acesta-i Chişinăul! Îmi amintesc de acele elegante hoteluri Londra, Suisse, Simplon — şi privind aceşti pereţi nevăruiţi de ani, contemplând această oribilă şi primitivă oală de pământ — îmi vine să mă întorc la gară şi să fug definitiv. Nu-mi mai trebuie confruntarea cu trecutul, nu mai am nevoie de amintiri, puțin îmi pasa de acei ani fericiți ai copilăriei, nu vreau să mă întâlnesc cu strigoi, cu umbre…

Cu multă trudă, sfârșesc să-mi spăl mâinile şi obrajii, mă privesc în oglinda din perete — şi parcă văd în spatele meu un mare păianjen, un păianjen imens (dumnezeiesc sau diavolesc) care-şi ţese pânza, o pânză grea şi încâlcită peste mine şi peste toţi anii viitori ai Chișinăului.

– Hai, să mergem! îi ţip lui Teodor Al. Munteanu.

– Ce-i, domnule elev din clasa a opta? îmi prinde umărul George Dorul Dumitrescu. E greu de suportat, dar liniștește-te.

Îi promit să mă liniştesc. Ieşim, ne îndreptăm spre Teatru. Drumul se răsucește pe câteva străzi.

Aici trăia odată domnișoara Zenovia începu să evoce fostul meu profesor, şi evocarea lui are ceva dintr-o liturghie spusă încet, pentru oameni care nu se mai întorc. Căci acolo unde trăia odată domnişoara Zenovia, sau domnişoara Niura, sau ciudata familie Popov — acolo sunt acum ruine. Ne oprim o clipă în dreptul unei case şi fiecare ne închipuim: „Acolo a fost patul, dincolo pianul şi-acum singurătăți, șoareci printre cărămizile crăpate, pisici leşinate care-şi caută stăpânii, şi toată această atmosferă de înecare, de sfâșiere, de cimitir răscolit.

– Unde-s oamenii, domnule Profesor? Unde-or fi? îl întreb, dar întrebarea nu-şi mai are rostul. De ce să ne gândim sau cum să ne gândim la oamenii aceia? Ei sunt moartea, sunt amintirea, sunt o urmă de cenuşă. Ceea ce este esenţial s-ar părea să fie viaţa, chiar asta stridentă, şi adormită de pe aceste străzi, viaţa cu litere mari.

Ajungem la teatru. Mai intră încă domni, doamne care se plictisesc, care au ocazia să salveze câteva ceasuri, care vor specula propriile lor satisfacții în câteva aplauze. Oare nu şi acesta-i rostul tuturor șezătorilor literare?

Eternele iluzii, noi suntem negustorii de iluzii. Să presupunem că vor fi fericiți un ceas, două, trei, și apoi destinul a fost rezolvat? Istoria a înălțat temple noi sau a inventat alte paradisuri ? Dar asta-i de ajuns, această iluzie, această transfigurare sau scoatere din minți de câteva ore. Oamenilor nu le trebuie mai mult, demonul este același pretutindeni sau mai degrabă microbul deșertăciunii. De ce să ne luptăm cu demonii ? De ce atâtea întrebări chinuitoare? Iluzii, dați oamenilor iluzii, vor fi fericiți.

Să se tragă, deci, cortina!