Angela Păduraru (n. 6 iunie 1938, Nemțeni – d. 26 iulie 1995, Chișinău) a fost o cântăreață de muzică populară din Basarabia (pe atunci RSSM), faimoasă în anii ’60-’80, după care numele ei a fost acoperit de uitare. Nu și-a pierdut însă niciodată vocea, nici prezența de spirit, iar biografia ei, acoperită de mister din cauza marii modestii a artistei, rămâne aproape necunoscută:
Teodor Negară își amintește:
„A fost o cântăreață foarte talentată. La fel de talentată ca și Nicolae Sulac. Dar s-au găsit niște cretini și au eliberat-o din serviciu. Să-i faci concurs unei Artiste Emerite și s-o consideri inaptă profesional? E o aberație. A avut de suferit mult, într-o săptămână, a suportat trei operații. Cântecele și le culegea singură, de la țară. Era foarte harnică, cinstită, o gospodină minunată. Dacă s-ar găsi cineva acum să-i înveșnicească numele cu o stradelă. Să nu-i uităm așa de repede pe cei care au fost mândria neamului.”
Declinul acestei artiste, zice soțul acesteia, a început odată cu alăturarea Angelei Păduraru la Orchestra „Folclor”. Venirea ei n-a fost salutată nici de conducere, nici de colectiv. „Adeseori era marginalizată și umilită, – își amintește Nina Ermurachi (…) În 1984, am avut de suferit împreună. În acel an a fost organizat, din inițiativa lui Dumitru Blajinu, un concurs. Angela și cu mine am rămas pe drumuri. Angelei i-au pecetluit în carnetul de muncă ucigătoarele cuvinte: За профнепригодность.
Rămasă fără o bucățică de pâine se angajează în calitate de „lucrător de bucătărie” la cantina spitalului „Toma Ciorbă”. „Când a venit, își amintește Anastasia Ignat, bucătăreasă la această cantină, ne-a zis doar atât: „Fetelor, îmi spune Angela Păduraru. Voi lucra împreună cu voi”. Am rămas oarecum mirați, atât noi, cât și bolnavii. Auzi, Artistă Emerită să spele vesela, să curețe cartofi, să facă curățenie în sală! Treptat ne-am obișnuit cu ea. La 8 Martie, la Anul Nou și la alte sărbători, își îmbrăca costumul și cânta, împreună cu noi, pe scenă. Atunci eram cutremurați de vocea ei. Cânta cu demnitate, ca o mare artistă. O ascultau toți cu lacrimi în ochi…”
Vă propunem un interviu din 1991 cu artista, care atunci deja nu mai evolua pe scene, deși vocea ei suna la fel de puternic:
Angela Păduraru: „Rana de cuțit se trece, rana de cuvânt – niciodată…”
Crainicul Radioteleviziunii Naționale spune adevărul. Peste câteva clipe auzi numaidecât vocea cunoscutei interprete, susținută de Orchestra „Folclor”. Dar adevărul este spus numai pe jumătate. De unde să știe ascultătorii că Angela Păduraru nu a mai trecut pragul clădirii Radioteleviziunii Naționale din anul 1986? Tot din acele timpuri ea a dispărut și a dispărut fără a spune cuiva unde își oblojește durerile și regretele unei vieți zbuciumate. Tot de pe atunci nimeni nu a mai văzut-o să cânte în fața publicului care, după câte știu, a iubit-o mult. Dintre foștii colegi de scenă nimeni nu a căutat-o să-i tămăduiască sufletul măcar cu o vorbă caldă, iar unii dintre ei s-au bucurat chiar, dispariția interpretei dându-le încă o șansă de a revizui scara valorilor, care scară, în muzica populară din Basarabia, se sprijină pe noroiul invidiei.
Afirm cu fruntea pe lumina acestei zile că niciodată în viață nu am avut ocazia să susțin discuții mai plăcute decât acele pe care le-am avut cu Maria Drăgan și Angela Păduraru — niște suflete sincere până la imposibil. Dincolo de sinceritatea lor nu-i altceva decât tragedia, tragedia vieții lor care are, după părerea mea, multe tangențe, deși cea din urmă trăiește, lucrează, are familie, o mare dragoste de viață și de oameni, dar și o speranță că va ieși măcar pentru o ultimă dată în fața marelui public.
…Venit la cantina Spitalului de Boli Infecțioase „Toma Ciorbă” din Chișinău, unde lucrează Angela Păduraru, am văzut-o pentru prima dată. Este o femeie ajunsă la vârsta când te spulberă primele zăpezi, deși privirile-i și vorba mai rătăcesc printr-o primăvară târzie. S-a bucurat de bunele mele intenții și peste o oră eram de-acu în casa dumneaei de pe strada Grenoble. A găsit ceva de-ale gurii, a adus și un pahar de vin: „Mamii, o vorbă dulce noi, moldovenii, o stropim numaidecât și cu o picătură de vin. O facem mai ales atunci când vrem să ne deschidem sufletul vraiște. Îmi pare bine că ai venit să vorbești și nu te-ai apucat să scrii din capul tău ca să mă faci de râs în fața lumii, cum a făcut-o, bunăoară, cineva de la „Femeia Moldovei”, anunțând cititorii că eu curăț cartofi și-s prăpădită. Chiar curățitul cartofilor mă însuflețește, dacă eu știu că acești cartofi vor salva viața unui om. Când omul vrea să-ți facă un bine în viață, ar trebui să știe cum să-l facă. Bârfeli sunt multe. Omul în ziua de azi numai aude, dar nu vede. Sunt convinsă că mulți au râs de mine, citind acele rânduri. Să știi, mamii, că Angela Păduraru merge pe uliță cu capul sus. Niciodată n-o să-l aplec de rușine. Muncesc cinstit, iar dușmanii mei să ardă cum arde lumânarea.
Dumnezeu mă ține din cauză că nu am făcut la nimeni rău. Nimeni nu a lăcrimat pe unde am călcat eu. A lăcrimat doar poate pentru că am cântat durerea oamenilor, durere trăită de mine din plin și îndesat. Eu am plâns înlăuntrul meu și nu m-a văzut nimeni. Poate unora nu le-am intrat în inimă. Dar eu sunt una singură, iar lumea mare și aproape toată vitregă. Odată cu mine a avut de suferit și o altă cântăreață vestită care a revenit pe scenă și, se pare, azi, nu are mari probleme. Atunci s-a dus și s-a rugat s-o reangajeze. Eu nu am vrut să mă înjosesc. Să mor, dar nu îngenunchez în fața lor. Rana de cuțit se trece, rana de cuvânt – niciodată”.
— Totuși, doamnă Păduraru, sunteți Artistă Emerită a republicii. Dacă atunci călcați pe propria mândrie și vă căutați dreptatea, cine știe, poate chiar astăzi veneam la Palatul Național la o seară de autor a Angelei Păduraru…
— Ești naiv. Taman atunci venise Smirnov la C.C. și răii se târau spre putere. Atunci purtau coroană doar viclenia și minciuna. Am să-ți spun ceva în legătură cu vorbele astea.
Eu sunt născută la hotar, în satul Nemțeni, acum r-nul Hâncești. Prutul trecea chiar pe lângă grădina noastră. Ehe, ia vezi tu frumusețe prin locurile copilăriei mele… Rai, nu altceva. Păi, acolo Prutul, la Cotul-Morii, spre Leușeni, e mai lat și are vârtejuri foarte mari. Omul nimerit în acele vârtejuri trebuie să fie foarte deștept. Dacă te înghite vârtejul, lasă-te dus până la fund, apoi țâșnește prin altă parte, nu te chinui să ieși iarăși în sus, căci nu vei izbuti niciodată. Așa-i și în viață. Soarta vieții omenești tot ca vârtejul este, te învârte, te suge la fund și mereu trebuie să te gândești când și cum să țâșnești. Trebuie să fii tare de fire și cu mare sete de viață. Altfel te pierzi cu zile…
— Mulți dintre cititorii noștri vor fi uitat de d-voastră, deși, la drept vorbind, ziarele nu v-au alintat niciodată. Lumea nu vă cunoaște nici măcar biografia, chiar dacă le-ați cântat și de dragoste, și de despărțire timp de aproape treizeci de ani. Unde începe vârtejul vieții Angelei Păduraru?
— Dacă știam eu, pe atunci copilă fiind, că nimeresc într-un asemenea vârtej, rămâneam și cântam pe drumurile satului sau mă făceam medic, medicina fiind a doua mare dragoste a mea, după cântecul popular. Noi am fost trei copii orfani, trei surori. La țară o fată trebuia să învețe bine, să știe a cânta, a coase, a dansa. Să fie deșteaptă din toate punctele de vedere. Și eu, în ciuda faptului că nu aveam părinți, anume așa vroiam să fiu. M-a ajutat mult sora mai mare care, după ce a lăsat satului nouă copii, s-a dus de tânără în lumea celor drepți. Ea cânta la biserica din sat, unde părinte era unul venit din satul Mariei Drăgan. Preotul cela mă chema și pe mine în corul bisericii, dar eu vroiam să cânt de una singură. Am învățat și la Bujor. Așa că, participând la festivalurile folclorice care se organizau la Cărpineni, cântam și cu bujorenii, dar și cu nemțenii. Juriul râdea: „Cui să dăm primul loc – celor din Bujor sau celor din Nemțeni – dacă ea e una singură?”. Era prin ’47. Tot pe atunci mă îmbolnăvisem de tif. Mi s-au luat picioarele, dar așa mă duceam la școală. Iaca, pe cuvântul meu, n-aveam nici cărți, dar nici pe ce scrie. Ședeam pe niște scânduri luate de la badea Vasile sau moș Gheorghe. Vai de capul nostru în ce sărăcie am învățat! Eu caligrafiam frumos literele. Învățătorul mă chema la tablă și îmi dădea griful: eu voi dicta, iar tu scrie. Ceilalți copiau. Să vezi, toți colegii mei sunt oameni mari: agronomi, ingineri, medici… Dar eu – nici cântăreață azi, nici medic. Spun așa pentru că m-am dus totuși și am susținut cu bine examenele la Școala de Medicină din Chișinău. După ce am aflat că am fost admisă, mă duceam acasă și treceam cu fetele pe str. Gogol spre gară. La un moment dat, am auzit într-o clădire, care aparținea Filarmonicii, un glas subțire cântând „Очи черные”. Și încă „жгучие”… Fetele mă îndeamnă: hai să vedem ce-i acolo. Ne-am dus. Un mare grup de fete de la țară participau la un concurs pentru a fi angajate în Capela Corală „Doina”. Eu zic: nu știu a cânta „Очи черные”, dar fetele: hai, Angela, încearcă.
Omul care stătea la ușă crezuse că-s ultima și-mi face semne să intru. Mă duc. Nu mă pregătisem de concurs, dar eram o fată la locul ei, mă rog… În juriu o văd pe Tamara Ciobanu, Gheorghe Eșanu, Gleb Ciaicovschi. Vocile le controla Minin, dirijorul Corului academic din Moscova. Mă întreabă: Как тебя зовут? Îi spun. „Ce-ai să cânți?” „Pasăre cu pene lungi.” Mă apuc și-i cânt.
(Cântă, și eu mă mir cum de mai cântă atât de frumos, de parcă ar murmura un izvor sau ca și cum: ar ieși petale de flori pe gură, legănându-se apoi prin văzduhul din odaie. Pasăre cu pene lungi, Ce mănânci și un’te culci?)…
I-am cântat o strofă și dau să plec ca și celelalte fete care cântau „Очи черные” și „Очи жгучие”, dar Minin mă oprește. Eu îl întreb ce s-a întâmplat, la care membrii juriului au început să râdă cu poftă. Minin m-a înlăturat la zece metri ca să-mi încerc respirația la mai multe tacte. El făcea câte patru tacte, iar eu mă întorceam după mâna lui și făceam opt tacte. Mamă, au început a râde toți și fetele de afară au deschis ușa, privindu-mă cu gura căscată. Dar mie îmi era floare la ureche. Le-am cântat, m-am relaxat, ies și mă îndrept spre poartă. Fetele mă strigă înapoi, ca să afle rezultatul. Mă supun. A ieșit Vladimir Minin și anunță trei fete care, pe 4 septembrie, trebuiau să se prezinte la Filarmonică. Printre ele am auzit și numele meu: Angela Păduraru. Acasă o întreb pe sora mai mare ce să fac și cum să mă descurc în situația creată. Ea-mi spune că viața nu-i un cântec, dar medicina e un lucru serios. I-am promis că voi cânta oleacă, apoi mă duc la medicină…
— Nu v-ați ținut de cuvânt si probabil că acum regretați, nu? Deși, în caz contrar, ar fi regretat toată Basarabia, rămasă orfană de cântecele Angelei Păduraru…
— Omul poartă prin viață o singură cruce. Crucea mea a fost cântecul. Asta mi-a fost dat. Nu știu, de la natură sau de la Dumnezeu, sau, poate, de la părinții și strămoșii mei care nu au fost oameni obișnuiți. Meșter bun, tata a cutreierat multe țări străine. Era fierar. Potcovea caii ca-n poveste. Intra boierul în ograda noastră: domnule Gavril, să-mi potcovești anume matale caii, știi ce cal am… Tata: fii sigur pe munca mea, boierule. Dacă îi mai făcea și brișcă, apoi o meșterea așa că scânteiau și potcoavele cailor, dar și trăsura în care mergea boierul. El avea har și muncea cu tragere de inimă. Tăticul a iubit mult natura. Săpase în grădină un iaz de pește, pe malul lui sădise multe sălcii. La sărbători veneau prietenii, intrau sub sălcii și seara ieșeau cu căldările pline… A murit devreme. Ca și mama. Mama s-a dus din viață la sfârșitul războiului. În timpul operației militare Iași — Chișinău frontul a trecut prin grădina noastră. Un soldat era neamț, altul român, celălalt rus. Nu știau care pe care să-l împuște ca să rămână cu viață. Când a început ofensiva, sub sălciile din grădina noastră se aduna-seră militari de toate națiile: ruși, ucraineni, bieloruși, uzbeci, gruzini… Cum stăteau ei grămadă, apar niște avioane și — dă-i bătaie. Mama a dat să fugă din casă taman în momentul când o bombă a căzut în ogradă. Așa am rămas noi singurele…
— Mulți susțin că ați avut o mătușă cunoscută în viața culturală a lumii de la începutul secolului douăzeci. E adevărat?
— Cum să-ți spun… într-adevăr, cântecul popular curge prin sângele omului. El este ori nu este. Dacă nu există, niciodată nu-l vei învăța, nu-l vei interpreta, chiar dacă te vei bate cu capul de țambal. Cântecul vine din moși și din strămoși. Da, mătușa mea de pe mămica tăticului a fost cântăreață de operă. Bătrânii din satul nostru spuneau că eu sunt leită tanti Pașa. Ale ei sunt și ochii, și trăsăturile feței. Pe când tanti Pașa a rămas fără părinți, copiii nu se dădeau la orfelinate, ci se dădeau la boieri ca să le fie slugă, servitoare. A învățat să cânte întâmplător, căci boierul care a luat-o de suflet avea pian, iar fiica lui era cam surdă. Când veneau oaspeți la boier, mătușa le cânta. Exact ca în filmul cu Izaura. Anume oaspeții au insistat ca boierul s-o trimită la studii la Petersburg. Așa a devenit cântăreață de operă și s-a căsătorit cu dirijorul orchestrei. Aveau vilă la Sevastopol. După război mai rămăseseră pe acolo niște rude, dar le-am rătăcit urma. Cariera mătușii mele s-a terminat tragic. Ai auzit de „Titanic”?
— Am auzit. „Titanicul” e unul din marile bocete ale secolului nostru.
— Când a naufragiat, pe el se afla și mătușa mea. Pleca să concerteze în străinătate…
— Și dumneavoastră ați suferit un naufragiu. Să nu fugim de adevăr. Cultura socialistă a Moldovei sovietice era tot un fel de „Titanic” ce se scufunda, având la proră niște pirați adevărați. Evident, un om de factura d-voastră nu putea să reziste.
— Am rezistat. Tinerețea mea a fost cântecul. Cântecul continuă să rămână tinerețea mea. Am trecut prin multe greutăți. Doamne, vai de steaua artistului!
Când am venit la Filarmonică eram străină-străinică. Îmi găsisem o gazdă tocmai la Buiucani și eram ca un copilaș care nu știe ce să facă: ori să mănânce, ori să plângă, ori să se culce. La ora opt eram de-acu la Filarmonică și acolo, până la zece seara, învățam principalul, baza fundamentală a muzicii. N-aveam odihnă. Timp de trei luni de zile i-am ajuns pe ceilalți în teorie. Am alergat după ei mai mult flămândă, vai de capul meu. La 10 decembrie am susținut programul. Fiecare în parte și toți împreună. E ca și cum ai țese un covor. S-au mirat toți. Angela Păduraru devenise artistă. La 10 ianuarie de-acu eram la Teatrul Mare din Moscova. Corul avea o sută de interpreți și tuturor le dădeam intonația noi, patru fete. După concert dirijorul a muțit, s-a apropiat și ne-a sărutat.
— Toate acestea se întâmplau în Capela Corală „Doina”, lumea însă vă cunoaște ca interpretă de muzică populară, solistă a Radioteleviziunii Moldovenești…
— Prin ’62 se închega formația lui Nicolae Sulac. Desigur, cântecul popular era trandafirul inimii mele și am trecut în orchestra de muzică populară. Din 1965 am fost angajată în Orchestra Radioteleviziunii. Aveam de-acu copil și nu-mi ardea a deplasări…
— Câți copii aveți?
— Doi. Timp de un an și jumătate am devenit mamă a doi feciori. I-am educat pe scenă. Prin ’64 mamele puteau să steie acasă numai două luni, nu ca acum – trei ani. Iar în artă trebuie să muncești permanent, de draga dimineață până seara târziu, chiar și noaptea. N-aveam pe cine lăsa puradeii. Îi puneam pe amândoi în cărucior și-i urcam într-un colț de scenă. Când cântam, ei erau lângă mine.
Mamii, dar nu-ți spun eu prea multe verzi și uscate? Strânge-ți hârtiile, că mai avem zile. Hai mai bine la un vecin, fost muzicant, are pian. M-ai zădărât și aș vrea să cânt oleacă, să-mi topesc puțin inima asta zbuciumată. Vecinul, Vasile Marcan, a cântat în „Folclor” și deseori îmi telefonează: „Angela, vino, căci mă simt tare prost, adă-mi niște pastile de durere de cap”. Când îi deschid ușa – casa plină de muzicanți. El, vulpoiul, mă întâlnește zâmbind: „Iartă-mă, dragă”. Ne-am adunat, dar cântăm și simțim că ne lipsește ceva. Ne lipsește vocea Angelei Păduraru. (Ne-am dus la domnul Vasile Marcan. Acompaniată de dumnealui, Angela Păduraru a îngânat mai multe cântece. Înaintea celui de pe urmă a insistat să sublinieze: e un cântec despre mine. Și cânta: „S-a rupt un fir plin de iubire,/ Ca firurile de subțiri…”. Amestecate cu „Nu plânge că te dau uitării / Și nici nu plânge că te las…”, cu „Trandafir și doi bujori, / Eu mă culc, dar nu adorm…”, aceste cuvinte, aghesmuite de vocea ei, vroiau să-mi spună că în pieptul femeii din fața mea vifornițează o durere neînțeleasă nouă. Apoi s-a oprit și, ascunzându-și ochii care se umeziseră, a încercat să glumească: doi calici, ce să-i faci? Eu răgușită și Marcan cu mâna ruptă… Am continuat dialogul a doua zi.)
— Doamnă Păduraru, chiar nu ați încercat niciodată să ieșiți din starea de împăcare sufletească cu situația în care vă aflați? Chiar nu ați avut un moment când să le lăsați pe toate baltă și să fugiți la un prieten credincios ca, susținută de dumnealui, să reveniți in fața microfoanelor? Nu face inima d-voastră zvâc-zvâc atunci când le auziți cântând pe fostele colege care au știut cum să iasă din acel vârtej viclean al vieții de artist?
— Mamii, nu mă răni. Prietenii s-au vânturat. Bârfele i-au făcut să mă ocolească. Ba, să-mi dau cu palma peste gură. Băieții din orchestră mă stimează, îmi telefonează, mă îndeamnă să revin. Dar numai ei… Așa-i viața. Chiar și la spitalul unde lucrez, știind că vreme lungă nu am cântat, mulți au crezut că mi-am pierdut deja curajul. Dar eu am așa o sete de viață. Și mai știu că dacă vocea-i dată de la Dumnezeu, ea niciodată nu piere.
La 8 martie, la spital, în cadrul solemnităților cu ocazia sărbătorii femeilor, a avut loc un concert organizat cu forțe-le proprii. Când mi s-a propus: Angela Gavrilovna, poate interpretați și d-voastră măcar un cântec, am acceptat cu mare bucurie, fiind plăcut surprinsă că cineva mai are încredere în mine. Ei, eu, ca omul care a nimerit în apele sale și mai văzând că unii zâmbesc, părându-li-se că nu mai sunt cine am fost, am hotărât să le demonstrez cine-i Angela Păduraru. În câteva minute, mi-am schimbat hainele și m-am străduit să apar în scenă anume așa cum mă cunoșteau cândva oamenii. Publicul a înghețat. Eu știam hâtrenia artiștilor: pe unde și cum să apari în scenă ca să surprinzi lumea. Am început să cânt și medicii s-au ridicat în picioare aplaudând. Ei nu înțelegeau cum de am reușit în câteva minute să-mi regăsesc hainele, înfățișarea și mândria de artistă profesionistă. Am cântat „Are mama opt feciori”, „Mândră ești, Moldovă dragă”, „Plaiul meu”, „Trandafir și doi bujori”… La urmă mulți din sală mi-au sărutat mâinile și obrajii, șoptind: bravo, Angela…
— E o bucurie. O bucurie care ar putea înflori pe o scenă mai mare. De ce adică nu s-ar putea organiza astăzi un concert al Angelei Păduraru in fața publicului numeros? O serată de autor la care să participe și scriitorii, dar și cântă reții cu care ați colaborat. Este o idee realizabilă sau nu?
— Ei… Am împlinit 5o de ani și nimeni nu și-a amintit de mine, dar acu…
— Ce amintiri vă miruiesc tristețea?
— Mai multe. Vreau să-ți spun că eu niciodată nu am să regret viața pe care am trăit-o. Eu am trăit frumos și cinstit. Tu știi cine-i misiss Angelis Pădurachis?
— O grecoaică de la Nemțenii noștri?
— O moldoveancă de cântecele căreia se îndrăgostise irakienii în 1974. Am fost în Irak cu o delegație. Am cântat prin orașele de acolo tot ce-am știut. Ba mai mult. A fost deplasarea ceea un mare examen pentru talentul meu. Aveam eu ceva, de-i hipnotizam cu cântecul. Când apăream în scenă, mă anunțau, aplaudând: misiss Angelis Pădurachis. Altfel, cu limba lor arabă, nu puteau pronunța.
— Aveți, probabil, un repertoriu bogat, dar radioul nostru transmite din când în când aceleași două-trei melodii.
— Am înregistrat peste 200 de cântece. Toate au fost acceptate de Consiliul Artistic și ar trebui să se afle în fondul Radioteleviziunii. Am acolo un catalog întreg. De-oi muri, le-or asculta alte generații. Poate și mie, că i-am spus surorii mele, când m-or pune în mormânt, să-mi lase la cap o țăvie de sulf ca să ascult ce mai cântă pe pământ Angela Păduraru. Glumesc… Pe mine gluma m-a ținut, de multe ori, în picioare. Îmi pare rău că redactorii care pregătesc emisiunile muzicale nu răsfoiesc și catalogul meu. Am melodii extraordinare, pe care lumea le-a uitat. Ascultă toți pe Celentano sau Malinin. Dar noi, mai ales după ce au apărut posibilitățile unei integrări culturale cu românii de dincolo de Prut, noi, puțin câte puțin, suntem dați uitării. Or, dacă poporul nostru și-a păstrat cât de cât spiritualitatea și cultura, a făcut-o grație chinurilor noastre: cântăreții, scriitorii și pictorii de aici care au atacat zi de zi balaurul ideologiei comuniste. Sunt convinsă, cântecul meu „Trandafir și doi bujori” a scuturat sufletul greu de lacrimi al multor mame. Uite ce cuvinte are:
M-au cerut la mama doi,
Unul miercuri, altul joi.
Cel de joi era de sat
Și măicuța nu m-a dat.
Și-a venit unul din lume,
Nevăzut, știut de nimeni,
Nevăzut, necunoscut,
Dar măicuței i-a plăcut.
După două luni de zile
Vine mama pe la mine
Și mă-ntreabă de-o duc bine.
De-o duc bine, de-o duc rău —
Știe suflețelul meu…
— Oare cine nu-și amintește romanța „Oră despărțirii”, cântecele „Are mama opt feciori”, „Plopule, copac frumos”, „Mult îmi place gospodarul”, „De s-ar face dealul șes”? Astăzi nu mai cântă nimeni „Mamă, eu te las cu drag”. Doamne-Dumnezeule, cât de dureroasă-i melodia asta… La „Plopule, copac frumos” cuvintele te taie la inimă și am avut multe chinuri până am găsit și o melodie pe potrivă. Nu dormeam, plângeam pe la miezul nopții, sâcâiam compozitorii. Cine a ascultat vreodată cântecul acesta, ar putea să se convingă de ceea ce spun. M-a salvat Serioja Ciuhrii. Și dacă nu aș fi trăit în viață ceea despre ce se vorbește în cântec, niciodată nu l-aș fi putut cânta. Căci dacă nu ai suferit în viață ceea ce cânți, mai bine nici nu ieși pe scenă. Asta-i cauza că uneori asculți un cântec bun, interpretat cu talent parcă, dar totuși rămâi cu sufletul rece. Eu toată viața am fost printre oamenii de la țară. Toate concertele mele le-am plămădit pe dealuri și văi, printre vieri sau tractoriști. Când se adunau, tocmai îmi era jale să-i văd atât de obosiți și asudați. Aveau palmele bătute cu mozoale. Și totuși erau oarecum fericiți. Pentru că ascultau cântecele lor, interpretate la nivelul artei adevărate. O melodie trebuie pregătită precum ai unge pâinea cu unt. Dar și ceaiul să nu fie prea dulce, căci vei avea diabet zaharat. (Râde.)
— Cine v-a susținut și cu cine ați colaborat pe par-cursul carierei de interpretă?
— Cine m-a susținut? Viața m-a susținut. Puterea de a alege binele de rău, cum ai alege grâul de neghină. Și credința. Eu, când văd că omul mă înțelege, prind la putere: vasăzică nu trăiesc degeaba pe lumea asta. Mă înțelegeau Leonid Moșanu, Vasile Iovu, Sergiu Crețu, Anatolie Golomoz. Îi mulțumesc lui Anatol Ciocanu, Vasile Romanciuc. Am colaborat cu Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Petrea Cruceniuc, Nicolae Costen-co. Băietul ista, Vasile Romanciuc, era redactor la noi, la Radioteleviziune. I-aduceam cuvinte ca vai de capul lor. Îmi era rușine, văzându-i chinul redactării. E ca și cum te-ai strădui să faci o zeamă bună. Apoi, gustul meu și al lui Vasile coincideau. Dacă nu erau ei, cine știe, poate mătușa sau lelița mea de la țară mi-ar fi zis: Angela, tare bine cânți, dar nu înțeleg ni-mica din ceea ce cânți. Parcă mă împărtășeam, interpretând „Busuiocul” pe cuvintele lui Dumitru Matcovschi. Busuiocul e floare de sfânt și de domn, de aceea am tremurat mult până ce cântecul a fost acceptat de Consiliul Artistic. Atunci fiecare cuvânt era cenzurat. Când, a doua zi, aflam că melodia a fost acceptată, îmi făceam cruce în toate ungherele.
— Azi e mai ușor. Interpreții de astăzi cântă ce vor ei, dar, din păcate, nu știu a alege ce dorim noi.
— Nu-i prea ascult pe interpreții de astăzi. Fac sunetul mai tare doar când cântă Maria Sarabaș. Dar eu știu un lucru foarte simplu: omul plătește biletul ca să participe la un spectacol de suflet și de frumusețe. De aceea eu, interpretă fiind, trebuie să ies pe scenă ca o floare. Spectatorul te trece cu ochii de la picioare și până la cap, apoi te ascultă. Trebuie să fii ca un simbol al frumosului, al dragostei, al binelui, al națiunii. Adică, al cântecului. Dar unele își pot permite să apară în fața publicului chiar semigoale. Doamne ferește! Poți să fii tu cât de frumoasă la corp, dar mai trebuie să demonstrezi feminitate, gingășie… Cum e Sofia Vicoveanca. Ea doar nu-i mai urâtă decât altele. Ea poate să-și scoată doar broboada de pe cap. Haina e simbolul nației pe care o reprezinți. că mă duc peste hotare, îmbrac un mini-nani-hini și mă fâțâi, interpretând cântece populare. Asta-i frumos? Dar eu știu că erau catrințe frumușele, opincile, aveam gâțișoare, o floricică în păr. Ieși pe scenă ca o gospodină, porți cultura poporului tău, nu nagâțurile unui secol stricat. De aceea, eu oriunde aș fi, țin minte ca pe „Tatăl Nostru” cuvintele părinților: „Angelica, nu face altuia ceea ce nu-ți place ție”.
— De aceea nu ați vrut să răspundeți cu rău la rău, lăsând dușmanii în plata Domnului, iar ei își justifică azi acțiunile, vărsând hulă peste numele Angelei Păduraru.
— Tare-i greu să crești un om și cât de ușor el se pierde… Acum câteva luni eram eu cu un picior în raclă, dar am răsturnat racla și iaca pot azi vorbi cu tine, mamii. Îi mulțumesc medicului Ludmila Croitoru. Îți spuneam, medicii sunt ca și cântăreții. Cântărețul și medicul toarnă credință în sufletul omului și el se îndrăgostește iarăși de viață. Aici, la spital, tot pentru oameni mă strădui. Pentru toți, căci boala nu alege: ești tu ministru, deputat, agronom sau securist. Îmi pare bine că mai pot ajuta pe cineva, că pot aduce însetatului măcar o cană cu apă. Dar asta nu înseamnă că m-am înstrăinat de cântec.
— Și totuși nu mi-ați spus adevărul – de ce ați părăsit Orchestra Radioteleviziunii?
— Adevărul e la fundul mării. Iar cea mai mare mare a noastră e, cum ziceai tu, e invidia. Cei răi îți dau cu piciorul, cum i-au dat și Mariei Drăgan. Iar răii sunt și vicleni. Unii, după ce au stricat brânza la Filarmonică, au venit s-o strice și la noi. Le-a reușit, lumea îi aplaudă și azi. Nu le mai scrie numele, la-să-i în liniștea și slava lor. Întreabă foștii mei colegi, nu am fost și nici nu vreau să fiu bârfitoare. Sunt oameni spâni care parcă nici nu au supt țâță de la mamă. Ei nu merită să le rostești numele. Chiar nici acel care se bate cu pumnul în piept că-i… blajin la inimă.
— Și totuși pe parcursul discuției noastre am sesizat că vă rod regretele.
— Ba deloc. Eu mă bucur de viață. Deși, sincer vorbind, m-aș duce la Baranovschi să pregătim un program, să-l prezint pe o scenă ca să chice lumea jos. Dar aștept să se mai limpezească mintea și sufletul societății noastre. Nu vezi ce se face? Or, m-aș socoti fericită să-i văd pe foștii mei prieteni la o serată de autor a Angelei Păduraru, ca apoi să-i invit la un pahar de vin la care misiss Angelis Pădurachis să le spună un cuvânt cald pentru toate cele bune. Apoi aș putea și să mor, căci le-am trăit pe toate în viața aceasta…
Gheorghe BUDEANU, „Literatura si Arta”, 19 septembrie 1991
„Cu o săptămână înainte de moarte[a Angelei Păduraru], la o sărbătoare, a intrat un vecin cu acordeonul „să-i verifice vocea”. Toți ai casei au rămas cutremurați – vocea ei, plină de gingășie și nostalgie, îngâna romanța „Ora despărțirii”. Cânta frumos și duios ca în tinerețe.”
Sursa:
Mîțu, Alexei. Angela Păduraru, Privighetoarea de la Nemțeni: cronici, schițe, documente, fotografii / alcăt.: Alexei Mîțu, pref.: Alexei Agachi. – Chișinău : Lexon-Prim, 2015. – 184 p. + 28 p. planșe
Chișinău, orașul meu 