Soprana Maria Bieșu s-a născut la 3 august 1935 în familia țăranilor Tatiana și Luca Bieșu, în satul Volintiri, județul Cetatea Albă (actualmente Ștefan Vodă).

De ziua acesteia, am descoperit o evocare a copilăriei sopranei (în cartea de mărturisiri Maria Bieșu, „Viața mea e un turneu…”), evocare care ne ajută să descoperim altfel vocea Mariei Bieșu:

---

Copil fiind, nu eram prea cuminte, făceam destule şotii. Acum râd de ele, dar cândva o păţeam pentru toate. Pentru că eram mai mare și eram considerată capul relelor!

Bunăoară, odată, în postul mare, când mama nu era acasă – tocmai se dusese la biserică, noi – eu și surorile mele (dar ne ajutaseră și câteva prietene din mahala) am smântânit toate ulcioarele. Noi aveam o văcuţă bună de lapte… Până atunci am ţinut postul, că aşa se cuvine deşi ne era cel mai greu când vedeam ulcioarele pline! Iată atunci am pus nişte şaluri de-ale mamei peste icoane, ca să nu ne vadă sfinţii și am mâncat toată smântâna! Numai ce ne-am săturat, iar ulcioarele au rămas pe jumătate, ne-am dat seama de trebuşoara noastră şi ne gândeam ce să facem ca să ieşim basma curată. Când am zărit-o pe mama în depărtare venind pe drum, am prins mâţa (doar nu eu am făcut-o) şi am început a o flocăi. Sărmana! Miorlăia de răsuna toată mahalaua. Mama a auzit gălăgie și a grăbit pasul, iar când ne-a văzut ce facem, s-a repezit să scape mâţa din mâinile noastre: „Lăsaţi-o-n pace răilor, ce v-a făcut?” Atâta ne-a trebuit! Care mai de care am prins a-i spune cum (mâţa!) a intrat în Casa Mare (unde era adunat tot fruptul pentru pască și pentru alte trebuinţe legate de sărbătorirea Paştelui) și a smântânit cu neruşinare toate ulcioarele. Mama ne-a ascultat, s-a uitat la noi neîncrezătoare şi, fără a mai căuta vinovatul, a pus mâna pe mătură și s-a luat după noi. „Ehe-he! Mincinoaselor, lasă că vă dau eu vouă mâţă!” Când am văzut mătura, ne-am împrăştiat toţi ca potârnichile care încotro. Știam noi ce ne aşteaptă, simţeam ce merităm! Biata marnă, până la urmă, dacă ne-a văzut speriate, a lăsat jos mătura, a surâs, altceva ce era să facă? Doamne, când mi-aduc aminte cum am fost cândva, mă umflă râsul şi mă mir de câte e în stare o minte de copil!

Eu, ca cea mai mare, eram și dădacă. Le-am cărat în spate pe toate surorile mele: pe Valentina, pe Parascovia, pe Eugenia! Le purtam în braţe, le mai scăpam pe jos, apoi umblam şi eu, şi ele cu vânătăi și cucuie, numai că ne treceau mult mai uşor ca acum…

Altădată, împreună cu surorile, am hotărât să facem teatru. Mama era la lucru și noi am rămas de capul nostru. Eu, fiind lăsată stăpână pe toţi și pe toate! Nici nu ştiu de unde și cum de mi-a venit în gând s-o facem pe actorii. Nu văzusem niciodată în viață teatru, că nu era pe-atunci nici radiou, nici televizor. Toate le făceam mai mult din închipuirea noastră și, mai ales, a mea. Eu eram iniţiatoarea tuturor năzbâtiilor! Iată și atunci, ca să facem teatru, am adunat în ograda noastră toţi copiii măhălenilor și am fugărit toate găinile de pe coşteteaţă. A pornit o hărmălaie între orătănii de parcă au năvălit tătarii. Porcul grohăia, câinelelătra – era ca la teatru! Iar ca să amenajăm cum se cuvine scena (cum ne închipuiam noi), am adus din Casa Mare baticuri de-ale mamei, am scos și perne, cearşafuri. Toate le-am cocoţat sus pe coștereață. Noi, adică actriţele, ne-am împopoţonat de mai mare dragul, ne-am pus pe cap lână, am îmbrăcat rochiile cele bune ale mamei, i-am încălţat pantofli cu tocuri înalte. Să ne fi vazut mama, ar fi lesinat. Cearșafurile erau agăţate în loc de cortină, perdelele și ele-și aflaseră un loc „de cinste”. După ce am pregătit (am decorat) scena, după ce ne-am gătit şi noi, începu marele spectacol.

Eu am dat tonul – am început să cânt, iar surorilor le-am spus să-mi răspundă tot prin cântec. Eu rosteam intonând: „O-o să vi-nă ma-ma! Și-i n-o să gă-ă-seas-că-ă mâ-â-nca-a-rea-a ga-ta-ta-a și eu o s-o pă-ţesc! Dar voi, vă ro-og, să-mi lua-ați apăra-a-rea-a, că-s cea-a mai ma-a-re”. Surorile îmi răspundeau, precum le învăţasem: „La-să că noi a-pă-răm! Mâ-ntu-im cu tea-trul și-ți ajută-ăm!” Cântam chiar ca la operă! Eu le spuneam ce și cum să cânte și ele repetau întocmai. Copilașii – spectatorii, se tăvăleau de râs şi, care mai de care, aplaudau. Pe cei care nu băteau din palme, îi fugăream: „Duceţi-vă, ce căutaţi dacă nu pricepeţi!” Parcă-l văd pe unul mic, slăbănog, cu buricul gol dar și restul gol-goluţ, iar pe cap cu o căciulă mare-mare, că nu se vedea de sub ea. Numai nasul dacă i se zărea un pic, pentru că, din când în când, de sub căciula uriaşă picura ca primăvara din streaşina casei. L-am chemat să iasă în faţă și el, smiorcăind, a ieşit. „ Măi, prostule, de ce nu baţi din palme?” l-am luat eu la rost, apoi l-am pus să cânte și dânsul. Sărăcuţul de el, printre suspine, ne mărturisi: „Dacă eu nu pot cânta și nici nu înţeleg nimic din ce ziceţi voi!” L-am iertat, pentru că a spus sincer ceea ce credea. A fost primul spectator care a recunoscut cinstit că nu înţelege opera. Dar abia acum mă gândesc la aceasta, nu şi atunci…
Făceam multe năzbâtii, dar, pe lângă toate acestea, îi eram şi de mare ajutor mamei. Măturam ograda, făceam mâncare. Mulgeam chiar şi vaca, dacă era nevoie. Și eram aşa de sârguincloasă, încât, la început storceam ugerul vacii până la ultima picătură. Dar, cum se vede, pe văcuţă o durea, pentru că răbda cât răbda, apoi punea piciorul în căldare şi-mi vărsa tot laptele. Tare-mi era necaz! Până când, observându-mi strădania, mama mi-a lămurit că nu-i bine să-i iei vitei totul, trebuie să-i lasi ceva în uger și pentru viţelușul ei. După ce-am aflat secretul
n-am mai avut probleme cu mulsul vacii!

Alte cărți despre Maria Bieșu:

Bieşu, Maria. Viaţa mea e un turneu / Maria Bieşu ; confesiuni orale înregistrate şi stilizate de Claudia Partole. – Ch. : Cartea Moldovei, 2009. – 208 p.

Maria Bieşu – vocaţie şi destin artistic / Acad. de Ştiinţe a Moldovei, Inst. Patrimoniul Cultural, Centrul Studiul Artelor. – Ch. : [S. n.], 2010 (Tip. Centrală). – 420 p. – (Col. Academica).

Maria Bieșu : Anotimpurile scenei = The stage seasons. – Chișinău: Prut Internațional, 2015. – 230 p.

Maria Bieșu : Scena, Opera – Dragostea mea / text : Constantin Rusnac, Elena Vdovina, Aurelian Dănilă. – Ch. : Cartea Moldovei, 2005. – 240 p.