Irina L. Cantacuzino (1915 – 2007) – este una din reprezentantele vechii familii de prinți Cantacuzino. Aproape întreaga viață, aceasta și-a petrecut-o în Chișinău. S-a născut în Kiev, iar la vârsta de 12 ani, după moartea timpurie a părinților săi, s-a mutat în Basarabia, la familia verișoarei sale. Și-a făcut studiile în gimnaziul ce purta numele principesei Dadiani, apoi în Universitatea din Iași (care a devenit mai târziu Universitatea Agrară din Chișinău).

Irina Cantacuzino a lăsat un număr mare de lucrări în care se vorbește despre Chișinăul  dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. „Așa cum este caracteristic persoanleor în vârstă, eu iubesc mai mult Chișinăul care a fost înainte” – a afirmat aceasta, transmițând în anul 2000 un caiet destul de voluminos redacției „Moldova Independentă”. În continuare, vă prezentăm câteva din amintirile acesteia.

Oamenii nu puteau trăi fără flori

Chișinăul – orașul tinereții mele, era liniștit, lipsit de zgomote, plin de verdeață, de flori și aer curat.

De dimineață, primele sunete sunt tropotele copitelor cailor: toc, toc, toc. În magazine și dughene sunt transportate mărfurile pe platforme care sunt trase uneori de câțiva cai. Acestea nu fac gălăgie, odată ce, cu ceva timp în urmă, prin ordinul primăriei, roțile cu jantele din oțel au fost înlocuite cu niște rulmente cu anvelope din cauciuc. Aparent, astfel s-a manifestat grija asupra respectării liniștii în perioada zilei în care o bună parte a locuitorilor încă dorm.

În acea perioadă, în oraș erau puține fabrici și uzine, iar aerul curat se contopea cu mirosul liliecilor, salcâmilor, teilor. În special, erau mulți salcâmi. Mai apoi, aceștia au trezit cuiva antipatie și au devenit victimele neîndurării.

În timpul verii, aromele au devenit mai complexe. Peste tot puteau fi observate flori simple, dar atât de drăguțe: matiole, micsandre, rezede, tutunuri, mazăre dulce, panseluțe, gura leului. Gardurile, chioșcurile erau decorate cu viță de vie, flori ale fasolelor turcești. Florile din grădini, nu erau smulse cu scopul de a fi vândute, ci pentru suflet, pentru confort. Oamenii nu puteau trăi fără flori.

Felul în care se făcea ordine

Măturătorii curățau străzile regulat. Aveau la dispoziția lor mături bune, raclete, saci, cărucioare pe roți înalte. Iarna, de îndată ce cădea zăpada, apărea o „tehnică” simplă, dar comodă – grinzi de lemn la care erau înnhămați cai. Mișcându-se înainte, acest dispozitiv arunca pe ambele părți ale grindei zăpada, acesta urmând a fi stivuită de măturători lângă trunchiurile copacilor. În timpul primăverii, zăpada se topea treptat, servind drept sursă de apă pentru rădăcini. De nivelul ordinii, curățeniei ale străzilor se precoupa poliția orășenească și chiar era foarte eficient, odată ce erau amendați orășenii neglijenți.

Securitatea pe timp de noapte era asigurată de grupuri de polițiști pedeștri și călăreți. Orașul era bine iluminat, la intersecțiile străzile ardeau felinare electrice. În afară de aceasta, mulți locuitori își puneau propriile surse de lumină în scara blocurilor în care locuiau. Cu ajutorul fluierelor, aceștia comunicau cu vecinii care stau la pândă, iar la nevoie se chemau unul pe altul pentru a se ajuta reciproc și a suprima tulburările. De astfel, orașul era străbătut de grupuri de polițiști pe cai frumoși și îngrijiți, pe spatele acestora fiind duși hoții și alcoolicii.

Pompierii se deplasau pe cai

Brigăzile de pompieri aveau mulți cai. Cel mai important sediu era situat pe strada Sadovia între străzile Pușkin și Gogol. În preajmă exista un turn de apă (ce a fost construit de către Bernardazzi) care avea un balcon de unde persoanele care stăteau de gardă zi și noapte aveau grijă să nu se răspândească vreun incendiu. În momentul în care se declanșa sirena, porțile se deschideau, iar trupele de pompieri în uniformă ieșeau pe cai pentru a stinge focul fiind acompaniați de sunete de clopoței. Mai târziu, caii au fost treptat înlocuiți cu automobile. Existau multe incendii și nu tot timpul erau stinse rapid din cauza resurselor mici sau a lipsei de apă.

Piețile din Basarabia

Lângă Piața Mare, situată de-a lungul străzii Aleksandrovskaia (în prezent Ștefan cel Mare), între străzile Armenească și Bender, mai erau târguri mici.

Pe marginea din față a Pieței Mari erau distribuite multe magazine. În spatele acestora era prezent un comerț intens cu diverse produse – pește, păsări și altele. Târgul Ilyinsky, ce se afla în partea de jos a orașului, avea tot timpul marfă mai ieftină decât cea din Piața Mare. Acolo se întâlneau zeci de căruțe umplute cu butoaie cu vin de casă aduse de gospodari.

Comerțul de stradă

Comerțul stradal avea un caracter diferit de cel din zilele noastre. Dimineața devreme, creștinii din suburbii sau satele vecine aduceau lapte în bidoane. Aceștia aveau clienți permanenți.

Un pic mai târziu se dezlănțuiau strigătele vânzătorilor care ofereau cumpărătorilor covrigi, iaurturi, legume, macrouri afumate, limonade, portocale. Covrigii erau vânduți de băieței adolescenți. Aceștia aveau coșuri plate care erau puse pe umeri fiind agățate de curele.

Târgurile erau vizitate și de olteni – locuitorii unei provincii românești din Carpați. Ei vociferau tare și răspicat: „Lapte, iaurtul, iaurgiu, zarzavat”. Având coșurile în mâini, târgoveții nu mergeu, ci fugeau cu pași deosebiți și mișcări ritmate, îndoindu-și pe alocuri genunchii, ca și cum ar fi dansat. Erau îmbrăcați în costume naționale: vara – pantaloni albi și cămașă albă din pânză țesută, pălărie neagră cu boruri înguste și calote din piele, iar iarna – pantaloni din pânză albă, sumane – sacouri sure sau maro, cusute cu ață neagră, de astfel și piei și căciuli pe cap. Dar ce numai nu aveau în coșuri! Cupe de porțelan umplute cu iaurt, brânză, smântână, fructe de pădure, cireșe, căpșuni, toate foarte proaspete.

Toți cei din Chișinău îl cunoșteau pe bătrânul evreu, care a traversat timp de o zi jumătate din oraș. Pe mâinile îndoite avea două coșuri cu mânere, iar peste fiecare două minute exclama: „Avem lămâi, avem lămâi, dar și portocale!”. În locurile publice acesta striga tare în română „Alamiie, portocale!” – și încet în rusă: „Есть лимоны, есть лимоны!”

Un alt tip de comerț era cel în care erau utilizate căruțele. Creștinii aduceau stive cu lemne: „Lemne, avem lemne!” În fiecare casă erau fiare de călcat, samovaruri, pentru care era nevoie de cărbune.

„Ediție specială, ediție specială!”

De dimineață, iar apoi în a doua jumătate a zilei, pe străzi forfoteau băiețandrii, pronunțând cu glas tare titlul ziarului proaspăt. Uneri, erau și așa-zisele „telegrame speciale” – tipăriri inedite ale acelorași redacții ale cotidienelor, care comunicau evenimente senzaționale care aveau loc în țară sau peste hotarele acesteia. Depeșele respective erau vândute momentan.

Expoziția românească

Una din primele mele impresii asupra orașului este legată de marea expoziție romănească, care era organizată în anul 1925. Aceasta ocupa o bună parte a teritoriului străzii Sadovaia (Mateevici) și a fostului edificiu a Sfatului Țării, precum și a unei fâșii largi a parcului, care astăzi poartă numele Valea Morilor.

Totul era foarte frumos aranjat. În spatele clădirii Sfatului Țării a fost construită o cascadă ce avea atât scări pe ambele extremități, cât și arbuști cu trandafiri ce erau aplecați spre apă. Din toate colțurile României au fost aduse multe exponate. Erau prezentate pe larg gospodăriile țărănești. Peste tot – munți cu fructe și legume, flori, bovine, cele mai frumoase găini de rase diferite, porumbei, crescuți de un amator – baronul Heyking.  De astfel, toate atracțiile făceau să fie mai mult simțită atmosfera de sărbătoare.

Gimnaziști și gimnaziste

În Chișinău erau multe instituții de învățământ: diverse școli profesionale, gimnazii. La început, cele mai multe dintre ele erau private, însă mai târziu au apărut și cele publice. În acestea din urmă, predarea se făcea în limba română, iar în cele private – și în rusă, franceză, germană.

În școlile private studiile erau de bună calitate, însă diplomele nu aveau mare valoare. Pentru a intra într-o instituție de învățământ superior era nevoie de legalizarea diplomei prin intermediul trecerii unor examene suplimentare.

Pe vremea mea, în oraș funcționau gimnaziile publice pentru fete: Principesa Dadiani, Regina Maria, Liceul Eparhial, iar printre cele private era renumit cel cu numele Jeanne D’Arc. Pentru băieți existau liceele B.Hașdeu, M.Eminescu, A.Donici, precum și Liceul comercial, Liceul real.

Școlarii erau obligați să poate uniformă – fiecare instituție o avea pe a sa. Pe mâneci era cusut un număr, acordat la admitere, o emblemă. În câteva gimnazii pentru fete au fost introduse și uniformele de vară, în școala mea secundară – acestea reprezentau o fustă albastră plisată (mai târziu fustă-pantalon), o bluziță crem cu o cravată albastră și pălărie de paie.

Patinajul

În fiecare iarnă, în oraș funcționau nu mai puțin de trei patinoare, toate erau cu plată. Pentru copii exista unul în grădina orășenească, pentru maturi – pe așa-zisul „ciclodrom” ce se afla între străzile Pușkin și Gogol. Un alt patinoar se afla pe actualul stadion „Dinamo”. Puteau fi luate patine în chirie, gustări de la bufet, iar în garderobă putea fi lăsat paltonul. Cânta muzică, până seara târziu patinoarul era iluminat de lămpi cu incadescență.

Oamenii plecau să patineze și în afara orașului, pe un iaz De Carier (parcul „Valea Trandafirilor”) sau pe lacul Ivankova. Câteodată, colective întregi se îndreptau spre zona lacului Ghidighici.

În acea perioadă, apele Bâcului ieșeau din albie. Când acestea înghețau, puteai patina pe ele. Desigur, gheața putea crăpa, iar atunci piciorul se scufunda în noroi.

Pe plajă

Cu timpul, în oraș au început a apărea plaje. La început, exita una la marginea lacului Ivankova, iar mai apoi, pe la sfârșitul anilor 30, fostul primar al orașului Bivol a construit după calea ferată un adevărat bazin pentru înnot cu plajă.

Apa era furnizată de la mare adâncimi și mereu era schimbată. Bordurile erau împresurate cu nisip, cabine-vestiar, bufete. Tot Chișinăul era acolo.

Aceast loc de agrement era iubit de tineret. Dar, erau și cazuri de înnec, odată ce bazinul era adânc. Țin minte un caz: un student-sportiv, Ivanțez, a făcut un pariu, care consta în faptul că acesta ar putea sta timp de o oră în direcția jetului care aproviziona bazinul cu apă. Acesta a câștigat pariul, dar peste câteva zile a murit deoarece a făcut angină.

Evenimentele caritabile

Din toate timpurile, oamenii înțelegeau că, pe lângă stat, cineva mai trebuie să-i ajute pe cei care sunt uitați de soartă, care trăiesc în condiții atât de proaste, în prezența cărora pare a fi imposibilă supraviețuirea. Statul se preocupa cu aceste probleme, dar banii, ca și în prezent, nu erau suficienți.

În mare parte, aceste griji și le asumau uneori temporar, uneori continuu locuitorii orașului. Aceștia făceau fapte frumoase fie că erau mișcați pînă în străfundurile inimii, fie din motive religioase, din bunătate.

În oraș au fost constituite comitete care se preocupau cu acțiuni caritabile și care erau conduse de femei active și energice: Gonota, Pelivan, Chenigșaț și altele. Doamnele-patroane administrau resursele, urmărind destinația acestora. Ele motivau și studenții sau gimnaziștii să participe la mișcările milostive.

Pentru strângerea resurselor se organizau evenimente caritabile. În zilele de sărbătoare, pe străzi umblau perechi de tineri ce aveau în mâini cutii pentru strângere de fonduri. Aceștia dăruiau  trecătorilor portchei frumoase. În schimbul acestor daruri simbolice, fiecare dona cât putea și vrea. Comitetul distribuia banii colectați  în case de copii, în spitale-mănăstiri, cât și în rândurile nevoiașilor.

Oamenii înstăriți se afirmau în sfera binefacerilor în funcție de nevoile lor spirituale sau situațiile financiare. Unii construiau biserici, cum ar fi: Ciuflea, Râșcan. Alții construiau azile, adăposturi, cantine.

Grija de cei săraci

Mulți medici: Derevenko, Kveatovskaia, Lebedev lecuiau gratuit oamenii nevoiași.  În acea perioadă policlinicile nu existau, doctorii licențiați activau în mod privat.

În zilele festive exista obiceiul de a găti pentru săraci. De Paști, în coșurile împletite, pe prosopurile albe erau puse prăjituri, ouă vopsite. Adulții, în prezența obligatorie a cel puțin un copil, se îndreptau spre centrele de adăpostire a sărmanilor.

Transportul din Chișinău

În Chișinău, principalul mijloc de transport era tramvaiul care funcționa bine, fără a produce zgomote, cu toate că existau și trăsuri, precum și câteva taxiuri. Erau prezente și autobuse interurbane.  Funcționau patru linii de tramvai: cea de pe Aleksandrovskaia care se întindea până la Gara Feroviară, de pe strada Pușkin, de pe strada Armenească, de pe strada Columna. Acest tip de transport mergea ușor, dar mai era și econom și nu aducea nici o pagubă naturii sau oamenilor.

În oraș de astfel erau multe trăsuri. De obicei antreprenorii întrețineau grajdurile de cai și toate celelalte necesare rezervîndu-și dreptul la primărie. Proprietarul îl asigura pe vizitiu cu un număr special ce era atașat la pipetul acestuia. Indivizii plăteau pentru transport în dependență de distanță, de durata călătoriei și starea drumului. În multe regiuni erau instalate pentru cai puncte destinate adapării.

Vara circulau faetoanele. Fiecare echipaj era dotat cu un număr și două lanterne pentru deplasarea în timpul nopții. Fiecare echipaj era împărțit la fiecare trei pasageri. Iarna, în fiecare vehicul se găsea o pătură pentru picioare. Pe ochii cailor se puneau ocheți pentru ca aceștia să nu se sperie de automobile. Dacă vara acest tip de transport nu părea a fi remarcabil, cu apariția primelor zăpezi totul se schimba. Saniile erau ușoare, unele frumos pictate, caii – acoperiți cu plase luminoase ce aveau la margini franjuri. Puteai să te plimbi din plăcere, fără a avea o destinație anumită.

Legenda Spitalului Clinic de Psihiatrie de pe strada Costiujeni

Plecau  deseori prietenii să se plimbe pe șoseaua Costiujeni, unde erau multe restaurante confortabile. Nu departe se găsea o moșie. Din păcate, eu nu am reținut numele de familie a posesorului acesteia. Dar eu știu că el avea fii cu numele Constantin și Eugeniu. Aceștia învățau la Chișinău, dar vacanțele și le petreceau acasă. Se apropia Crăciunul, de aceea a fost trimis un șofer pentru a-i aduce pe băieți alături de familie. Sania ușoară, frumos pictată, având și clopoței, și în care se aflau copiii, se îndrepta spre casă, când brusc s-a întețit un viscol. Călătorii au luat-o pe căi greșite și în mod neașteptat asupra lor s-au aruncat o haită de lupi, caii au început să o ia razna, iar din cauza zăpezilor abundente, aceștia nu puteau să fugă din afara razei de prădători. Nimeni nu a reușit să se salveze. Când părinții au aflat despre moartea copiiilor, mama acestora a înnebunit și a murit. Tatăl, în memoria soției și a fiilor săi a construi un spital pentru bolnavi mintal. El a asigurat acesta cu cel mai performant aparataj și cele mai bune medicamente de pe acele timpuri și a numit instituția medicală „Костя. Женя”. Cu timpul, acest nume s-a transformat în „Costiujeni”.

Sursă: „Chișinăul meu”, carte de amintiri despre Chișinău