În plin centrul Chişinăului există un muzeu mai puţin obişnuit. Există de facto, dar pentru foarte multă lume continuă să rămână necunoscut, deoarece… aparţine unei instituţii despre care se aude, dar care nu se vede. Deşi oferă colecţii modeste, vizitatorii au posibilitatea să afle aici lucruri interesante despre istoria serviciilor de securitate moldoveneşti.

Două uşi masive din lemn cu multiple zăvoare despart Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) de biserica din str. Lazo. În sala de aşteptare, în care ajung cu cinci minute înaintea întâlnirii fixate, pustiul îmi provoacă emoţii. Şi la uşa următoare, cu geamuri întunecate – nicio mişcare. Într-un colţ al sălii e o cabină cu telefon (număr intern, pentru informaţii). Îmi anunţ prezenţa. Mi se spune să aştept. În câteva clipe apare un alt vizitator, un băiat, de vreo 22-23 de ani, care se aşează cuminte pe unul din scaunele din faţa mea. Ţine privirea doar în podea. Mai apare un vizitator, oarecum revoltat. Vorbeşte în glas despre poziţionarea Securităţii lângă biserică şi spune că amândouă instituţiile lucrează mână în mână şi cu aceleaşi metode. La geamul întunecat îşi face apariţia un chipiu de poliţist. Prin geam îl ascultă pe omul revoltat. Se aude lăcatul uşii şi, pe fiecare aparte, ne culeg cei cu care am fixat întâlnirea.

Ghidul meu prin muzeu este un şef de secţie. Mă atenţionează că numele colaboratorilor SIS reprezintă un secret de stat. Începe prin a-şi cere scuze pentru modestia expoziţională a muzeului şi aranjarea lui. Zice că e prea KGB-ist, iar exponatele-s învechite, axate pe timpurile sovietice. Muzeul a fost deschis în 1981. Până acum câţiva ani de el s-a ocupat o persoană care s-a pensionat deja. Astăzi în muzeu nu lucrează nimeni. „Avem alături o altă sală, mai mare. Vrem să-l transferăm acolo. Avem şi un proiect de extindere. Să-l facem mai naţional, axat pe exponate despre actualul Serviciu de Informaţii şi Securitate, mai specific şi mai interesant”, povesteşte interlocutorul meu. Între timp, eu fotografiez cu privirea exponatele: în dreapta – poze de domnitori moldoveni laolaltă cu eroi securişti sovietici şi cekişti de tot felul, plus trei costume; în faţă – un bust al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în stânga – o valiză şi câteva arme. De la început, muzeul SIS a fost conceput ca un element important pentru a educa patriotismul angajaţilor, un obiectiv pentru vizitele delegaţiilor sau ca sală de festivităţi pentru depunerea jurământului. După renovare, în el s-ar putea ca să aibă acces şi lumea obişnuită, dar renovarea se va face abia după ce economia va prinde iar aripi. Pe timp de criză nici nu se pune problema.

În stânga lui Ştefan cel Mare, pe perete, sunt înscrise numele celor mai destoinici colaboratori trecuţi în Cartea de Onoare a muzeului; în dreapta, pe podea, sunt o mulţime de tablouri, numite şi icoane, ale foştilor şefi SIS. Cândva acestea erau expuse pe peretele de la intrare, acum adună praful. Pereţii sunt tapetaţi cu fotografii. Unele poze, parcă ar fi scoase din manualele de istorie ale lui S. Nazaria, exprimă entuziasmul basarabenilor care i-au întâmpinat pe sovietici în 1940, fac cunoscute nume de eroi-cekişti din „marele război pentru apărarea patriei” etc. Alte fotografii reproduc tot felul de aparate de interceptare şi cercetare sau modalităţi de spionare. Îi spun ghidului că au şi multe fotografii istorice bune, iar el îmi răspunde că angajaţii de azi sunt şi mai buni şi au tehnică mai performantă. Peretele dinspre biserică găzduieşte mai multe exponate originale: explozibile confecţionate manual, arme şi bijuterii transportate în cărţi, câteva arme, o valiză cu „dolari negri” (valută falsificată) confiscată prin anul 2000, valută ascunsă într-o pereche de sandale. La ieşire din instituţia invizibilă, mă petrec câteva perechi de ochi invizibili. Observ pe computerul poliţistului de la intrare că sala pustie are o sumedenie de camere video. „Mai bine am fi undeva la marginea oraşului”, îmi spune la despărţire interlocutorul meu. Aşa, în centru, oamenii se mai „împiedică” de casa securiştilor şi îi observă, iar securiştii vor să rămână invizibili.

Sursa: timpul.md, 2010, Autor: Valentina Baciu