… Slugă credincioasă a ţarismului
Nicolae Popovschi
…La noi ortodoxismul în loc să fie un steag al popoarelor, atotcuprinzător şi universal, devine un simplu atribut sau anexă a statului rus…
Vladimir Soloviov
Istoria, pe parcursul ei, are suficiente exemple de colonizare: paşnică, armată, prin extinderi de influenţe economice etc. Aceste colonizări sunt vizibile, frontierele lor pot fi uşor determinate pe hartă. Cu totul alta este situaţia cu colonizările spirituale. Este foarte greu să te pronunţi referitor la frontierele clare ale unei asemenea colonizări. La fel cum este greu de determinat momentul declanşării procesului, precum şi stadiul lui de avansare.
În istoria bisericii din Basarabia Pavel Lebedev a intrat ca un chiriarh rusificator. Acest nume cu tentă imperialistă i-a fost dat din cauză că pe timpul când a fost arhiepiscopul ţinutului dintre Prut şi Nistru a impus nişte reforme energice în vederea substituirii limbii române din Basarabia cu limba rusă şi în primul rând în biserici şi şcoli, a urmărit şi impulsionat procesul de înlocuire a literaturii bisericeşti autohtone cu literatură rusă şi, ceea ce e la fel de important, a procedat la schimbarea cadrelor clerului care nu cunoşteau limba rusă cu alţi clerici, cunoscători ai acestei limbi. Iar în momentul când nu s-au găsit suficiente cadre locale, el a apelat la persoane din afara Basarabiei.
Nicolae Popovschi, cel mai bun şi mai obiectiv istoric al trecutului bisericesc basarabean, nu-i atribuie un rol atât de important lui P. Lebedev în procesul de rusificare a românilor basarabeni:
„Fiind o personalitate, fără îndoială, plină de însuşiri deosebite, care a lăsat urme adânci în viaţă, era firesc ca pe seama activităţii arhiepiscopului Pavel să se fi rostit multe şi felurite idei şi păreri — diametral opuse. Pe când unii îl socotesc drept un binefăcător al Basarabiei, care cu propriile lui puteri a creat cele mai folositoare aşezăminte şi orânduieli în eparhia Chişinăului, alţii cred că el a fost cel mai nesocotit chiriarh care a introdus în viaţa eparhiei cea mai aprigă politică de rusificare. Amândouă aceste judecăţi sunt exagerate: arhiepiscopul Pavel n-a fost nici începătorul politicii rusificatoare în biserica basarabeană şi, îndeobşte vorbind, rolul lui în viaţa eparhiei Chişinăului a fost mult mai modest, de cum credeau atât admiratorii cât şi detractorii lui…”
Istoricul basarabean, pe lângă documentele de arhivă care i-au stat în preajmă în momentul scrierii acestor rânduri, mai avea în memorie, bine întipărite, şi amintirile personale ale tatălui său, Alexandru Popovschi, care pe timpul când arhiep. Pavel dirija biserica din provincia cea mai de sud – vest a imperiului rus, era paroh al bisericii Sf. Constantin şi Elena din mahalaua Râşcani a Chişinăului. Descendent dintr-o familie de preoţi, care slujiseră în biserică timp de mai multe generaţii şi meseria aceasta transmiţând-o din tată în fiu, el a preluat din tradiţia familială spiritul de tolerant faţă de altă persoană şi acţiunile acesteia. Găsirea unei motivări pentru o acţiune sau alta este una dintre cele mai frecvente calităţi ale unui preot veritabil. Nicolae Popovschi abuzează chiar de această remarcabilă facultate a sa:
„Arhiep. Pavel, ca o slugă credincioasă a ţarismului, a aderat la curentul imperialismului naţionalist. Ideile lui principale erau următoarele. Poporul rus este şi va fi în veci “apărătorul şi ocrotitorul micilor popoare creştine”. Ţarul rus, el numai, cu poporul lui credincios, “nu numai cu cuvântul sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul, a iubit popoarele creştine, apăsate de călcâiul islamului”… Deci misiunea Rusiei, precum şi a tuturor slavilor, este de-o mare şi deosebită însemnătate. Şi de la sine se impune ca „toţi slavii să se grupeze în jurul Marii Rusii, şi atunci ei vor forma marea putere mondială ce va fi în stare să facă mult, — mult şi pentru binele lumii slave, şi pentru binele întregii omeniri”…”
Ar fi fost minunat ca timpul să se oprească în loc. Şi declaratele intenţii să rămână doar intenţii, dar nu a fost să fie. Însuşi istoricul N.Popovschi, în toamna lui 1940, s-a convins, simţind pe pielea sa, că între frumoasa intenţie rusă şi realizarea ei în practică există o prăpastie de netrecut. El a fost nevoit să lase la Chişinău agoniseala de-o viaţă, să dea foc manuscriselor sale, ca ele să nu devină capete de acuzare în mâinile călăilor sovietici, care, fără scurpule, lichidau intelectualitatea basarabeană ce nu reuşise să se refugieze peste Prut.
Fiindcă orice haină nobilă ar îmbrăca imperialismul de orice speţă, intenţiile lui sunt, în esenţă, altele decât cele declarate. Râvna la teritorii străine şi la bunurile spirituale şi materiale ale altor popoare sunt mobilul interior al adevăratelor lor intenţii.
Din toate timpurile Rusia n-a ţinut cont de principiul inviolabilităţii frontierelor cu vecinii. Nici Rusia ţaristă nu s-a împovărat cu asemenea „prejudecăţi”, nici urmaşa ei directă Rusia Sovietică şi, probabil, şi alte Rusii care vor urma în istorie. Motivarea acestui „drept” de violator o găsim formulată şi de arhiep. Pavel şi reprodusă în Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XlX-lea sub ruşi (Chişinău, 1931) de Nicolae Popovschi:
„…În vederea acestei misiuni poporul rus are tot dreptul „să nu ţină seama de graniţa ruso-română şi să treacă peste ea oricând va hotărî, spre a-şi alipi fraţii”…”. Intenţie care, din momentul formulării şi până în zilele noastre a fost pusă în aplicare.
Şi tot în aceeaşi lucrare găsim câteva pasaje demne de a fi reproduse:
„Îmboldit de devotamentul ce-l avea faţă de statul rus, Pavel în activitatea sa a ajuns până la o deplină orbire, până la credinţa naivă că cerinţele realităţii pot fi neglijate şi că numai prin simple circulare şi ucazuri consistoriale se poate crea viaţa nouă. Această atitudine se observă în activitatea lui Pavel mai cu seamă faţă de românii basarabeni.
În privinţa atitudinii sale faţă de aceştia, lui Pavel i s-au adus cele mai grave învinuiri. S-a spus că el a oprit pe moldoveni de-a se ruga lui Dumnezeu în limba lor, iar când aceştia au încetat de-a se mai duce la biserică, el a închis 340 de biserici în Basarabia, a adunat din parohiile moldoveneşti mii de cărţi de rit, tipărite în 1. moldovenească, şi le-a ars în palatul episcopal; că persecută crunt pe clericii basarabeni — dintre moldovenii mai consecvenţi — şi că pe mulţi dintre ei chiar i-a expulzat din Basarabia etc, Aceste învinuiri au apărut în presa rusă de pe vremea lui Pavel (ziarul Vostok — Răsăritul — al lui N.Durnovo; Besarabeţ— ziar din Chişinău), au pătruns în publicaţiile din străinătate (din Lipsca şi Berlin), au ajuns şi-n presa românească unde şi până astăzi Pavel a rămas cu re numele de „românofag”.”
Atitudinea ostilă şi dură a arhiep. Pavel faţă de populaţia băştinaşă necunoscătoare de limba rusă şi impunerea celei de a doua strane în Biserică, adică a citirii cărţilor şi rugăciunilor şi în limba rusă, chiar în bisericile curat moldoveneşti, a născut cu timpul legenda despre atotputernicul arhiepiscop Pavel, care a „lovit de moarte în românismul basarabean”.
Evident că exagerările sunt din cale afară de mari. Ca orişicare rusificator arhiep. Pavel avea nevoie de trei condiţii principale. Primo — legi, care să-i îngăduie orice manevră în vederea implementării ideilor sale. Le-a obţinut din partea Sinodului rus fără mari probleme. Secundo — cadre care ar pune în aplicare mecanismele necesare şi ar desăvârşi opera începută. Şi aici ia fost uşor — românii basarabeni în toate timpurile au furnizat suficiente cadre colaboraţioniste şi chiar trădătoare de neam. Terţio — maleabilitatea materialului supus rusificării, adică a românilor basarabeni, care urmau în scurtă vreme să se dezică de limba lor, şi de rugăciunea în limba lor, şi de predica în limba lor, ca să accepte, până la deplina asimilare, limba „poporului eliberator”. Aici a fost marea greşeală de care n-a ţinut cont arhiep. Pavel. Basarabenii, în esenţa lor, sunt oameni evlavioşi. Tradiţia strămoşească pentru ei este mai presus decât momentul pe care-l trăiesc. Aşa se explică şi mulţimea de ritualuri şi credinţe păgâne în obiceiurile şi tradiţiile noastre, aşa se explică sectarismul exagerat al populaţiei noastre în momentele de criză spirituală. Un exemplu recent poate fi conflictul celor două Mitropolii, când mulţi enoriaşi au fost debusolaţi şi s-au dus să-l caute în acele secte care afirmau convingător nişte teze care în mare parte speculau conflictul în cadrul bisericii ortodoxe.
În momentul când s-a intensificat presiunea rusificării moldovenii au încetat să mai umble la biserică, preoţii, de teamă de a-şi pierde definitiv enoriaşii, oficiau slujba ca şi mai înainte şi de aceea, chiar şi mulţi ani după plecarea arhiepiscopului Pavel din Basarabia, oficialităţile au constatat cu regret că românii basarabeni nu şi-au uitat limba, iar ruseşte, cum n-au ştiut aşa şi nu ştiu. Cine va citi atent cartea Bessarabia (Petrograd, 1918), scrisă de academicianul L.Berg, originar din Tighina, va constata acest fapt.
Preotul Vasile Guma l-a cunoscut pe arhiepiscopul Pavel în clipele lui de mare glorie. În cartea sa Povestea vieţii mele (Căpriana, Paris, 1999) el descrie episoade foarte importante din viaţa arhiepiscopului:
„În primăvara anului 1877 — evenimentul istoric: declararea războiului Turciei de către Rusia, pentru eliberarea Bulgariei, l-am trăit şi eu. L-am văzut de aproape pe împăratul Alexandru II şi pe fratele lui, marele cneaz, Nicolai Nicolaievici, comandantul suprem al armatei ruseşti. Când au intrat ei noaptea, de la gară, în oraşul Chişinău, totul era în picioare, de la mic până la mare şi luminat ca niciodată, de focuri, pe străzi, în pieţe. La ferestre erau lumini, ceşti cu său şi mucuri aprinse pe carnizuri şi acoperişuri, focuri bengale, rachete etc. Nu se auzea nici în cer, nici pe pământ de aclamaţiuni fără sfârşit, — de Ura! — amestecate cu sunetele clopotelor din oraş. Îi escortau cazacii de Don, cubani, cerchezii caucazieni.
A doua zi de dimineaţă s-au adunat oştirile şi populaţia pe câmpul larg şi înalt de la „Râşcanovca” — suburbia de răsărit. A apărut şi ţarul cu suita sa. Din voinţa ţarului, arhiepiscopul Basarabiei Pavel Lebedev a citit manifestul de război, ascultat în linişte absolută de toată lumea, descoperită. Ţarul trist, cu ochii lăcrimaţi, s-a adresat armatei cu următoarele cuvinte: „Scumpii mei copii-ostaşi! Fraţii noştri bulgari strigă către noi să-i salvăm de jugul turcesc asupritor. Sunt silit să declar turcilor război. Vă binecuvântez la biruinţă. Atotputernicul să vă ajute. La rugăciune!” — şi au îngenuncheat ţarul, oştirile şi toată lumea. La sfârşitul Te-Deumului, arhiepiscopul a pronunţat o cuvântare emoţionantă, terminând cu următoarele cuvinte: “să strălucească crucea şi să se întunece luna”.
Cu ovaţii din partea populaţiei, prin ploaia de flori aruncată s-au pornit oştirile spre Dunăre. În calea lor prin Chişinău au stat deschise toate magazinele, ca oştirile să primească cadourile din partea orăşenilor.
Ţarul îl iubea pe arhiepiscopul Pavel. Trecând prin dreptul palatului lui şi văzându-l, s-a oprit şi l-a prevenit personal pe arhiepiscop că a doua zi îl va vizita. Şi l-a vizitat. Din porunca împăratului, portretul arhiepiscopului a fost aşezat în toate şcolile populare ale Ministerului Învăţământului.”
La o asemenea înaltă preţuire arhiepiscopul Pavel Lebedev era dator să răspundă cu reciprocitate. Slugă credincioasă a coroanei imperiale, el, având o obârşie absolut ordinară, se pomeni ridicat la nişte înălţimi nebănuite şi nesperate de el.
Dar astfel se explică zelul consacrării sale în scopul realizării unei idei mari, ruseşti.
Biografia lui nu presupunea asemenea salt.
Fiul unui dascăl din Rusia, care a reuşit să întreacă în carieră pe tatăl său, adică a absolvit seminarul teologic şi după acesta Academia teologică din Petersburg cu titlul suprem de “magistru în teologie”. S-a călugărit imediat după absolvirea studiilor academice şi din Petru a devenit Pavel. Trebuie să recunoaştem că a avut un talent deosebit de predicator pe care l-a utilizat din plin. Şi un alt talent înnăscut de bun organizator. Dincolo de aspiraţiile sale spirituale şi politice el a încercat să reformeze eparhia Chişinăului din interior.
Numirea sa la catedra eparhiei Chişinăului o datorează contelui D.A.Tolstoi, care în 1867 a întreprins o vizită de lucru în Basarabia, având drept scop inspectarea instituţiilor de învăţământ. Descoperirile lui au fost senzaţionale pentru funcţionarii din forurile supreme ale Petersburgului. S-a dovedit că serviciul divin în biserici se oficia în limba moldovenească, chiar şi în bisericile cu enoriaşi de etnie rusă se utilizau în locul cărţilor în slava veche cărţi de slujbă româneşti, iar în şcoli lecţiile se făceau în limba moldovenească.
El a înaintat împăratului un raport în care a explicat situaţia reală, acesta, la rândul său, a ordonat ministerului învăţământului şi Sf. Sinod să întreprindă măsuri urgente care ar redresa această situaţie delicată care duce la “românizarea în continuare a şcolii şi bisericii” după cum a scris P.Batiuşkov în cartea sa Bessarabia (St. Petersburg, 1892). Motivul acestei românizări ei l-au descoperit în influenţa judeţelor care în urma războiului Crimeei din 1854 trecuseră la Statul moldovenesc, participaseră la Unirea Principatelor şi acest suflu de unitate românească începu să se împrăştie pe întreg teritoriul Basarabiei. Această concluzie este în esenţa ei foarte profundă şi importantă pentru noi, deoarece în ultimul timp se vehicula ideea că neparticiparea basarabenilor la actul Unirii din 1859 i-a îndepărtat de idealurile naţionale. Funcţionarii ruşi, contemporani cu evenimentul, erau de o altă opinie.
Ei şi-au pus scopul să găsească o persoană care ar putea promova o politică dură de rusificare şi dezrădăcinare a spiritului românesc. Alegerea a căzut pe arhiepiscopul Pavel care era cunoscut în cercurile sale ca un adept ferm al monarhiei şi un panslavist convins.
* * *
Arhiepiscopul Pavel, până a fi tuns în călugăr, purta numele de Piotr Vasilievici Lebedev, era fiul unui psalmist sărac din satul Cistaia Dubrova, jud. Vesegonski, reg. Tveri. Era cel mai mare copil în familie, născut la 12 decembrie 1827. Tatăl lui, Vasile Lebedev, era la rândul său fiu de dascăl. Deci se poate vorbi despre o tradiţie familială, despre o continuitate firească în alegerea viitorului ca un servitor al cultului. A studiat la şcoala duhovnicească, apoi la Seminarul Teologic din Tver, unde a fost admis în 1843 şi pe care la absolvit în 1849. A fost trimis să-şi continue studiile la Academia Teologică din Sankt Petersburg, unde a şi absolvit cursul în 1853, cu titlul de magistru, fiind al cincilea în promoţia XX a Academiei. Tema tezei de magistru era formulată astfel: „Despre funcţiile şi instituţiile menite să conducă vechea biserică din Est”, lucrare care a şi fost tipărită în volum în 1857.
S-a călugărit imediat după absolvirea academiei, la 28 iunie 1853 luându-şi numele de Pavel, evident că în memoria apostolului Pavel.
Treptele ierarhiei mănăstireşti le trece cu uşurinţă: ierodiacon (5 iulie 1853), ieromonah (25 septembrie 1853). La 28 octombrie este numit locţiitorul rectorului Seminarului Teologic din Petersburg, responsabil pentru procesul de învăţământ. În 1855, la 1 februarie, primeşte prima distincţie oficială pentru munca fără precupeţirea puterilor — Nabedrenic. În 1857 este numit în postul de inspector al aceluiaşi seminar. În 1858 este avansat în rangul de arhimandrit şi i s-a acordat gradul personal de Nastoiateli al unei mănăstiri de clasa a treia. La 19 septembrie 1859 este numit în funcţia de inspector al Academiei Teologice din Petersburg şi profesor la Catedra de teologie dogmatică, iar peste un an, timp de două luni, a ocupat postul de rector al Academiei.
În 1861, la 23 august, este numit rector al Seminarului Teologic din Smolensk şi i se acordă gradul de Nastoiateli al mănăstirii Spaso-Avramiev, de clasa a doua. În aceste funcţii a activat timp de şase ani, demonstrând deosebite calităţi organizatorice. A fost membru al Comitetului edilitar al Seminarului din Smolensk, redactor al buletinului eparhial, membru al Comitetului statistic ş.a. Evident că aceste activităţi nu erau trecute cu vederea şi în 1863 a fost decorat cu ordinul Sf. Ana, gradul II. La 20 decembrie 1866 este transferat în postul de rector al Seminarului Teologic din Petersburg, iar la 8 septembrie 1868 este hirotonit — episcop. Din 29 aprilie 1869 este vicar al eparhiei Petersburgului, funcţie exercitată de el timp de doi ani şi zece luni, până la numirea lui în funcţia de episcop al Chişinăului şi Hotinului, fapt produs la 23 iunie 1871.
Toate aceste date, cu un devotament de scrib, le-a adunat într-un studiu publicat în revista „Trudî bessarabskogo ţercovnogo istorico-arheologhiceskogo obşcestva” (ed. VII, jubiliară 1812-1912, din 1912) istoricul Iosif Parhomovici. El a discutat cu surorile arhiepiscopului, una dintre care era căsătorită la Chişinău. A avut la îndemână materiale biografice din arhiva lui Pavel Lebedev şi, ceea ce este mai important, istoricul a ţinut cu tot dinadinsul să completeze schiţa sa la aceeaşi temă, publicată în 1882, la Chişinău şi întitulată Schiţă despre activitatea arhiepiscopului Pavel.
* * *
Ocupase postul de episcop-vicar al mitropoliei Petersburgului şi eparhia Chişinăului îi oferea primul scaun episcopal independent. Era în etate de 44 de ani şi plin de dorinţa de afirmare. La 13 septembrie 1871 el a coborât în gara Chişinău, fiind întâmpinat cu omagiile de rigoare pentru o persoană de rangul lui. Iar numai la o lună de la venirea sa la catedra eparhiei a şi anunţat primele schimbări. El a propus ca în rândurile slujitorilor de cult să fie utilizat principiul alegerii blagocinilor. O reformă care în Basarabia fusese anunţată încă în 1869, dar care nu-şi găsise finalizarea, acum era implementată consecvent. Dacă până la el o parte din blagocini erau numiţi prin ordinul eparhiei, iar alţii aleşi de cler, el a cerut alegeri pentru toţi în cadrul congreselor locale. El singur a întocmit regulamentul de alegeri şi a cerut ca în aceste alegeri selectarea să se facă atent, promovând cadrele valoroase, căci pe viitor aceste persoane aveau să animeze viaţa eparhiei. Dacă se vor alege candidaturi necorespunzătoare, nu se putea spera la o activitate serioasă în eparhie.
Orice reformă trebuie să se bazeze pe un fundament economic şi arhiepiscopul Pavel propune salarizarea clerului, convingându-se personal că situaţia materială a slujitorilor bisericii era la limita sărăciei. Paralel el insistă ca preoţii să aibă cunoştinţe profunde şi o conduită morală adecvată. În 1871 eparhia avea la evidenţa sa 9 preoţi cu studii superioare academice, 338 de preoţi cu studii seminariale complete şi 530 de preoţi cu studii neterminate. Printr-un schimb al cadrelor, prin aducerea în eparhie a cadrelor cu studii terminate, în 1880, indicii arătau o altă situaţie: 10 persoane aveau studii superioare academice, 478 studii complete seminariale, 124 studii de patru clase la Seminarul Teologic din Ismail, care ţinu-se de episcopia Huşului şi doar 289 de preoţi nu aveau studii.
Tot el a insistat ca în bisericile parohiale să existe biblioteci şi a formulat un principiu de colectare a fondurilor pentru bibliotecile bisericeşti şi chiar a indicat ce literatură trebuie procurată. Evident că aceste cărţi trebuiau să înlocuiască literatura veche, moldovenească care la un moment dat a început să fie adunată din indicaţia arhiepiscopului Pavel în câteva mănăstiri şi la sediul eparhial. Şi cu aceste cărţi s-a întâmplat cea ce ştiu toţi, dar pentru care fapt nu există o confirmare documentară. Au fost arse.
Şi pentru a pune punct la orice alte discuţii, începând cu anul 1872, toate documentele în eparhie se perfectau în limba rusă şi nu în limba moldovenească, cum se obişnuia până la acea vreme.
De aceea delicatul istoric al bisericii basarabene Nicolae Popovschi greşeşte, când consideră că rolul arhiepiscopului Pavel Lebedev în rusificarea Basarabiei este minim. El n-a improvizat nimic, el a avut un plan clar de rusificare şi l-a aplicat consecvent. În etapa a doua a trecut la biserici.
Din călătoria de lucru pe care a întreprins-o prin eparhie el a constatat că în Basarabia sunt foarte multe biserici, aşezate la o depărtare nu prea mare una de alta. Dar în mare parte aceste biserici sunt modeste, prost îngrijite, prevalând construcţiile din lemn asupra celor de piatră din cauză că veniturile parohiilor erau mici. Iar veniturile erau mici din cauză că aveau puţini enoriaşi. Constatând acest fapt, el recurge la o stratagemă. Prin directivele sale, orientează clerul la reducerea numărului de biserici şi la cheltuirea veniturilor în scopul întreţinerii bisericii într-o stare bună, cu o ornare interioară bogată, care ar impresiona enoriaşii, la construirea bisericilor de piatră în locul celor de lemn. În acest scop s-a făcut apel la ctitoria persoanelor înstărite şi a fost creat un fond de susţinere din partea eparhiei, care avea la bază o parte din veniturile obţinute în Basarabia de către mănăstirile de peste hotare, care aveau aici moşii.
În volumul omagial Schiţă despre activitatea arhiepiscopului Pavel (Chişinău, 1882) istoricul Iosif Parhomovici reproduce nişte date statistice foarte elocvente, comparând situaţia bisericilor din Basarabia în anii 1871 şi 1872.
În 1871 în eparhie activau 874 de biserici, dintre care 458 de piatră şi 416 de lemn. Peste un an numărul total de biserici s-a micşorat cu 12, dar în schimb numărul bisericilor de piatră s-a ridicat la 474, iar numărul celor de lemn s-a micşorat până la 388.
Iar cu un an înainte de plecarea arhiepiscopului Pavel din Basarabia, în 1881, statistic, situaţia se prezenta în felul următor: numărul total de biserici — 1024, dintre care de piatră — 608, iar de lemn — 416; biserici noi de piatră au fost zidite — 16, iar din lemn — 2.
Este foarte important că tot el a iniţiat o vastă mişcare de ridicare a prestigiului bisericii. Enoriaşii au început să fie îndrumaţi în spiritul cultului pentru cele sfinte, iar ziua de duminică să fie respectată cu stricteţe. El a intervenit pe lângă conducerea gubernială ca pieţele să nu activeze în această zi, ziua de târg să fie joia. Şi, cu toată opoziţia comercianţilor evrei, el a reuşit să înrădăcineze această nouă tradiţie. Unul dintre argumente a fost luat chiar din comportamentul evreilor pentru care ziua de sâmbătă este sfântă, creştinul are şi el o asemenea zi — duminica. De reţinut faptul că încă la 1858 arhiepiscopul Antonie a încercat să obţină acelaşi lucru, dar n-a reuşit. Arhiepiscopul Pavel a izbutit, prin tenacitatea lui şi prin curajul de a antrena în soluţionarea acestei delicate probleme nu numai forţele locale, ci şi conducerea superioară a imperiului, Sf. Sinod, cabinetul de miniştri etc.
Şi dacă populaţia a fost adusă la biserică, se impunea o metodă activă de comunicare cu ea. Arhiepiscopul Pavel, un excelent predicator şi un neîntrecut maestru al improvizaţiilor, a cerut preoţilor să fie foarte pregătiţi pentru predici, ca ele să fie moralizatoare, dar interesante, captivante. De fapt, predica, ca formulă de comunicare, era excelentă şi pentru ideea lui de apropiere a enoriaşilor de limba şi cultura rusă. În acelaşi context, el insistă să fie deschise şcoli duminicale, parohiale, populare şi mănăstireşti. Preoţii erau responsabili de buna activitate a acestor şcoli, iar cine nu dădea dovadă de zel, avea de înfruntat nemulţumirea arhiepiscopului Pavel, furia căruia se declanşa foarte uşor şi putea fi stăvilită foarte greu.
Pentru comparaţie e bine să exemplificăm statistic: dacă în 1871 exista o singură şcoală mănăstirească, la mănăstirea Hârjauca, apoi în 1878 existau şcoli mănăstireşti pe lângă toate mănăstirile existente, cu excepţia doar a celor trei mănăstiri închinate Sf. munte şi a schitului Ţigăneşti, care era foarte sărac şi n-a putut din această cauză să deschidă o şcoală. În 1882 activau cu succes 15 asemenea instituţii în care învăţau 300 de copii. Programele de studiu erau întocmite sub supravegherea arhiepiscopului Pavel cu concursul pedagogilor din şcolile eparhiale şi laice cuprinzând programul clasei pregătitoare a şcolii spirituale: religia, limba rusă, aritmetica, caligrafia şi cântul bisericesc.
Prin şcoală biserica îşi menţinea autoritatea şi ajungea în fiecare familie. Ca instrument de cult şi culturalizare, şcoala devenea o instituţie foarte importantă în schema de animare a vieţii eparhiale.
Pentru a nu fi bănuit de preoţii băştinaşi că apelează doar la preoţii ruşi sau la persoanele invitate de el în eparhie, a întreprins nişte rocade de personal care au impresionat lumea clerului. Aşa Petre Donici, bunicul scriitorului Leon Donici, a fost numit blagocinul or. Chişinău; Luca Laşcu — desemnat membru al Consistoriului Duhovnicesc; Teodor Baltaga — paroh al Catedralei mitropolitane; Constantin Cazacu — membru în instituţii eparhiale. În acelaşi fel arhiepiscopul Pavel a procedat şi cu conducerea şcolilor eparhiale. Nu s-a temut să aducă cadre naţionale care însă urmau să facă învăţătura, serviciul divin şi alte activităţi în limba rusă…
Un capitol aparte în activitatea arhiepiscopului Pavel în Basarabia l-a constituit reformarea şcolilor eparhiale. Şi, în primul rând, reformarea lor prin îmbunătăţirea bazei materiale. Şcoala Eparhială de Fete a fost prima instituţie pe care el a decis s-o mărească şi să-i schimbe statutul, prefăcând-o dintr-o modestă şcoală într-o instituţie serioasă de învăţământ, care avea să schimbe accentul asupra rolului femeii în societate. El a alcătuit un comitet care a propus ca la clădirea şcolii să fie adăugită o anexă. Bani nu erau suficienţi şi atunci arhiepiscopul Pavel, prin donaţii personale, a încurajat pe enoriaşi să facă acelaşi lucru. Dacă la 11 aprilie 1872 arhiepiscopul sfinţea locul unde era aşezată prima piatră de fundament, în luna octombrie a aceluiaşi an clădirea era deja gata pentru a primi cele 300 de eleve, fiice de clerici.
* * *
Tot el, din motive obiective, argumentează necesitatea angajării absolventelor Şcolii Eparhiale în calitate de învăţătoare de religie. Preoţii, în mare parte, nu se potriveau pentru această misiune, mai ales în partea de sud a Basarabiei. Preoţii de aici făcuseră studii la Seminarul Teologic din Iaşi, nu cunoşteau rusa şi era periculos să-i trimită în şcoală. Seminariştii, care se dovediseră a fi foarte sensibili la mişcările revoluţionare şi le susţineau, tot nu puteau fi atraşi în această muncă de răspundere, căci “ei vor deveni propagatorii unor idei dăunătoare” şi atunci nu rămâne altceva decât angajarea în această muncă a absolventelor Şcolii Eparhiale din Chişinău, care sunt bine pregătite, foarte ascultătoare şi cuvioase. Ele nu vor încerca să propage altceva decât învăţătura Bibliei şi a Evangheliei.
În felul acesta, prin teama lui de românizare a ţinutului, el întreprinde paşi serioşi pentru aducerea femeii în şcoală. Şcoala eparhială de băieţi din Bălţi, deschisă în 1868, nu dispunea de edificiile necesare pentru a-i asigura buna funcţionare. Clerul din localitate era nemulţămit de faptul că fiii lor învăţau în condiţii neadecvate şi au început să ceară transferarea şcolii la Chişinău. Arhiepiscopul Pavel însă a găsit altă soluţie. Ţinând cont de faptul că amplasarea şcolii la Chişinău ar face foarte dificilă deplasarea elevilor şi părinţilor care erau preponderent originari din nordul Basarabiei, el găseşte de cuviinţă să mute şcoala mai aproape de ei, adică la Edineţ, creând astfel încă un centru cultural în nordul provinciei. De remarcat şi faptul că populaţia din Edineţ a reacţionat foarte bine la această propunere. Şi dacă la Bălţi au fost cerute sume mari pentru procurarea pământului pe care ar fi edificată viitoarea clădire a şcolii, apoi cei din Edineţ au cedat pământul la un preţ modic şi au obţinut dreptul de a avea o şcoală eparhială de băieţi. În 1873 şcoala a fost transferată din Bălţi la Edineţ, iar în 1875, când s-a încheiat construcţia noii clădiri, cei 150 de elevi au căpătat posibilitatea să studieze în condiţii foarte bune, beneficiind şi de un internat. Remarcăm că aici, ceva mai târziu, şi-a făcut studiile marele om politic Pan Halippa, originar din s. Cubolta, jud. Soroca.
Realizarea reuşită a proiectului de la Edineţ a făcut să fie pusă pe tapet problema Şcolii Duhovniceşti (Spirituale) din Chişinău, care, până la acel moment, se găsea într-o clădire din vecinătatea Seminarului Teologic. Dar, pentru o activitate corespunzătoare cerinţelor crescânde ale vremii, era nevoie de mai mult spaţiu pentru clase, de condiţii pentru internat, de apartamente pentru conducerea şcolii. Arhiepiscopul Pavel a încuviinţat proiectul şi, la 14 aprilie 1876, a fost pusă piatra de temelie la clădirile care au fost înălţate pe actuala str. M.Kogălniceanu, între străzile G. Bănulescu-Bodoni şi Puşkin. La 1 septembrie 1877, noua clădire a şcolii şi-a primit elevii. Remarcăm că procurarea teritoriului pentru şcoală s-a făcut prin cumpărare şi, din motive de economie, teritoriul cumpărat n-a fost prea mare. Dar această zgârcenie a ieşit la iveală mai târziu, când a apărut necesitatea de a mări numărul claselor. Teritoriul vecin a fost cumpărat pentru Liceul real nr. II şi, în felul acesta, a fost ratată o bună ocazie de a forma un complex şcolar compact.
Osteneala arhiepiscopului Pavel n-a rămas neobservată. La 11 aprilie 1875, este decorat cu ordinul Sf. Vladimir, gr. II, în formă de cruce, la 12 mai 1877, la Chişinău, împăratul Alexandru II, personal, i-a prins la piept Panaghia împodobită cu nestemate. Conducerea Seminarului Teologic din Chişinău în adresarea de felicitare cu această ocazie remarca: “În seama Preasfinţiei Voastre a căzut marea miză să exprimaţi gândurile şi aspiraţiile întregului popor rus. Şi această misiune a fost îndeplinită cu brio de Preasfinţia Voastră.”. Iar F.F. Ivanov, preşedintele Tribunalului de circumscripţie Chişinău, cu aceeaşi ocazie, a consemnat contribuţia arhiepiscopului Pavel la: „…consolidarea Rusiei nu numai ca formă, dar şi ca spirit, iată marea sarcină la soluţionarea căreia suntem obligaţi să-l susţinem pe împăratul nostru. La periferie această misiune este mai dificilă şi mai importantă. Pentru atingerea acestui scop noi nu trebuie să ne precupeţim puterile şi să nu punem preţ pe eforturile noastre. În acest sens Preasfinţia Voastră ne-aţi întrecut. Dacă noi, reprezentanţii puterii, ai societăţii şi instituţiilor, abia încercăm să inoculăm vieţii locale forme ruseşti, dacă noi suntem preocupaţi de faptul ca gândirea aici să capete o formulare rusească, atunci Dumneavoastră deja aţi reuşit să-i învăţaţi să se roage în rusă.”
Citeşti şi ai senzaţia că dincolo de hârtie acest jurist cu studii vede nişte papuaşi, semisălbatici, nişte samoezi europeni pe care ei au misiunea să-i civilizeze, rusificându-i.
* * *
Crezul său misionar arhiepiscopul Pavel la expus plenar în alocuţiunea rostită în faţa oştirilor adunate pe colina Râşcanilor în momentul când se pregăteau să plece în Bulgaria, la războiul ruso-turc din 1877. Cuvântarea lui rămâne a fi o mostră a expunerii idealurilor imperialismului rus: „Drumul care stă în faţa voastră este bine cunoscut ostaşilor ruşi. El este bătătorit de piciorul rus, semănat cu oasele şi stropit cu sângele apărătorilor şi vrăjmaşilor poporului rus, în numele lui Hristos. Pretutindeni în calea voastră veţi întâlni sate, oraşe, cetăţi, râuri, munţi şi văi, care vă vor readuce în memorie nume legendare ale ruşilor, măreţele lor fapte, victoriile răsunătoare ale ostaşilor ruşi. Cahul, Larga, Râmnic, Ismail, din vechime înrudite cu poporul rus, Dunărea cu cetăţile vrăjmaşe pe malurile ei. Balcanii, Adrianopolul, Constantinopolul şi alte nenumărate locuri, toate-s mărturii ale biruinţelor şi eroismului drujinelor ruse, ale oştilor ruseşti. În faţa voastră vor răsări aievea, de parcă ar fi vii, măreţele chipuri ale legendarilor cneji ruşi: Oleg, Igor, Sveatoslav; măreţele chipuri ale marilor ţari şi ţariţe: Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare, Alexandru Blagoslovitul, Nicolai Virtuosul; măreţele chipuri ale marilor conducători de oşti: Rumeanţev, Suvorov, Kutuzov şi ale altora, asemeni lor, voinici (ciudo-bogatâri). Aceştia şi mulţi alţi bărbaţi de seamă ai Rusiei, de nenumărate ori au făcut să tremure în faţa armelor lor oraşul-împărat — Istanbulul, prin faptele lor eroice au glorificat Rusia şi au înălţat-o în ochii lumii, au lărgit hotarele, anexând de la Turcia întinse şi bogate regiuni. Câte amintiri glorioase vă vor îmbărbăta la noi fapte eroice, la noi victorii!.” (Trudi bessarabskogo ţercovnogo istoriko-arheologiceskogo obşcestvai (ed. VII, jubiliară 1812-1912, din 1912).
Aceste cuvinte conţin tot programul valabil şi pentru secolul XXI. Speranţa că reformele unificatoare ale Europei vor modifica acest program este iluzorie. Naţiunea este o piramidă uriaşă în care fiecare dintre noi stă pe umerii urmaşilor şi la direct şi la figurat, şi nu poţi foarte uşor să te dezici de idealul strămoşilor. O mai mare nelegiuire e greu de imaginat. Românii care i-au civilizat pe ruşi au ajuns la cheremul lor. O dovadă incontestabilă în acest sens ne oferă cartea lui Eustaf ie Negovschi Românii şi urmaşii lor în Rusia şi Ucraina (Chişinău, 2002).
Misiunea arhiepiscopului Pavel s-a încheiat la 16 iulie 1882, când a fost avansat în post şi numit exarh al Georgiei, unde a încercat să utilizeze aceleaşi procedee care i-au adus faima în Basarabia. Dar georgienii s-au dovedit a fi mult mai greu de convertit. Ba chiar şi i-au produs multe amărăciuni şi disconfort sufletesc, încât el era de acord să plece unde ar fi, numai să părăsească aceste locuri. La venirea sa în calitate de exarh al Georgiei a încercat să procedeze după schema verificată la Chişinău, făcând rocade de cadre. De la Seminarul Teologic din Chişinău l-a adus în postul de rector al Seminarului Teologic din Tbilisi pe un distins propagandist al rusificării, pe energicul Pavel Ciudeţki, care însă, în scurtă vreme, a fost spintecat mortal de fostul seminarist Laghiev. La mormântul adeptului său arhiepiscopul Pavel a rostit o cuvântare pe care enoriaşii georgieni au considerat-o ofensatoare şi el a început să fie ameninţat cu moartea. La nivel oficial se producea acelaşi lucru. Mareşalul nobilimii georgiene Kipiani i-a scris un răvaş în care foarte delicat îi dădea de înţeles că mai bine ar fi să plece cu totul din ţinut, pentru a nu se întâmpla ceva neprevăzut şi poate chiar ireparabil…
Probabil că în aceste momente tensionate pentru el în minte îi răsărea mareşalul nobilimii basarabene Ioan Catargi, care în cuvântarea sa la recepţia oferită cu ocazia plecării arhiepiscopului Pavel din Basarabia a mărturisit cu cuvintele unui preot, citate dintr-o scrisoare: „Intri la Înalt preasfinţia sa, îi spui ce te doare, el te mângâie, te linişteşte. Şi pleci de la el împăcat. — Iată ce Păstor pierdem noi!”, a rostit în concluzie vorbitorul.
Doi mareşali ai nobilimii şi două atitudini care vorbesc de la sine despre nişte momente esenţiale.
În 1887, decepţionat, părăseşte Georgia şi trece în eparhia Kazanului, unde, în 1892, a decedat.
Clima de la Kazani nu-i pria. În primăvara anului 1891 s-a îmbolnăvit de pneumonie şi cu greu şi-a revenit, iar în 22 aprilie 1892 a doua oară a făcut o pneumonie care s-a dovedit a fi fatală. A fost înmormântat în catedrala din Kazani, lângă peretele din dreapta al bisericii.
Osteneala arhiepiscopului Pavel Lebedev s-a aflat mereu în focarul atenţiei mai-marilor vremii. Deşi opera lui scrisă n-a fost de proporţii şi s-au tipărit numai trei volume de predici, căci el avea talentul improvizării, a fost ales membru onorific al Academiilor Teologice din Petersburg, Moscova şi Kazan, precum şi al Universităţii din Kazan. Iar ultima distincţie primită a fost un însemn cu diamante care se anexază ordinului Alexandru Nevski.
Anterior mai primise şi alte ordine, dintre care unul din partea regelui sârb Milan, care se numea Tacova de gr. II, şi permisiunea de a-l purta a primit-o din partea Sinodului la 29 aprilie 1879.
În anul decesului arhiepiscopului Pavel, Pompilii Batiuşkov, un alt panslavist inveterat, edita cartea Bessrabia (Petersburg, 1892), în care, rezumând activitatea acestuia scria:
„Din surse particulare suntem informaţi că în unele mănăstiri şi biserici din Basarabia numai în dările de seamă oficiale scrie că serviciul divin se oficiază în slavă şi în română, pe când în realitate, în slavă se cântă doar „Doamne, miluieşte”. Justificând o asemenea situaţie, băştinaşii basarabeni motivează prin aceea că populaţia românească de la sate nu cunoaşte limba slavorusă şi respectiv nu poate înţelege nici serviciul divin în această limbă. Noi, la rândul nostru, putem să confirmăm că nu numai în localităţile săteşti din fundături, ci chiar în Chişinău am întâlnit ţărani moldoveni, care nu ştiau un cuvânt în limba rusă, faptul că ei nu cunosc rusa nu înseamnă că ei au tendinţe separatiste. Pur şi simplu, ţăranii moldoveni sunt conservativi şi au o educaţie deşucheată. Desigur, acest fapt regretabil — necunoaşterea de către ţăranii moldoveni a limbii slavo-ruse nu scoate problema introducerii în parohiile moldoveneşti şi cele mixte ale limbii slave bisericeşti, în paralel cu cea moldovenească, ci face mai dificilă şi împiedică soluţionarea ei în sensul promovării limbii ruse. Dacă dorim ca populaţia rusă din ţinut să nu se românizeze în continuare, ca Basarabia sa fie în realitate, dar nu numai să se considere gubernie rusească, să nu mai constituie obiectul agitaţiei şi aspiraţiilor româneşti şi să fie organic legată de întreaga Rusie — pentru aceasta e necesar ca, prin intermediul şcolii, să familiarizăm ţăranii moldoveni cu limba slavă bisericească şi să-i prefacem în ruşi măcar pe jumătate, prin limbă.”
Acest program de rusificare continuă să fie aplicat şi astăzi în Basarabia, deşi Rusia, din ţaristă s-a schimbat în sovietică, iar din sovietică în democratică…
Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Ch., 2004. – P. 46-59.
În 1871 în eparhie activau 874 de biserici, dintre care 458 de piatră şi 416 de lemn. Peste un an numărul total de biserici s-a micşorat cu 12, dar în schimb numărul bisericilor de piatră s-a ridicat la 474, iar numărul celor de lemn s-a micşorat până la 388.
Iar cu un an înainte de plecarea arhiepiscopului Pavel din Basarabia, în 1881, statistic, situaţia se prezenta în felul următor: numărul total de biserici — 1024, dintre care de piatră — 608, iar de lemn — 416; biserici noi de piatră au fost zidite — 16, iar din lemn — 2.
Este foarte important că tot el a iniţiat o vastă mişcare de ridicare a prestigiului bisericii. Enoriaşii au început să fie îndrumaţi în spiritul cultului pentru cele sfinte, iar ziua de duminică să fie respectată cu stricteţe. El a intervenit pe lângă conducerea gubernială ca pieţele să nu activeze în această zi, ziua de târg să fie joia. Şi, cu toată opoziţia comercianţilor evrei, el a reuşit să înrădăcineze această nouă tradiţie. Unul dintre argumente a fost luat chiar din comportamentul evreilor pentru care ziua de sâmbătă este sfântă, creştinul are şi el o asemenea zi — duminica. De reţinut faptul că încă la 1858 arhiepiscopul Antonie a încercat să obţină acelaşi lucru, dar n-a reuşit. Arhiepiscopul Pavel a izbutit, prin tenacitatea lui şi prin curajul de a antrena în soluţionarea acestei delicate probleme nu numai forţele locale, ci şi conducerea superioară a imperiului, Sf. Sinod, cabinetul de miniştri etc.
Şi dacă populaţia a fost adusă la biserică, se impunea o metodă activă de comunicare cu ea. Arhiepiscopul Pavel, un excelent predicator şi un neîntrecut maestru al improvizaţiilor, a cerut preoţilor să fie foarte pregătiţi pentru predici, ca ele să fie moralizatoare, dar interesante, captivante. De fapt, predica, ca formulă de comunicare, era excelentă şi pentru ideea lui de apropiere a enoriaşilor de limba şi cultura rusă. În acelaşi context, el insistă să fie deschise şcoli duminicale, parohiale, populare şi mănăstireşti. Preoţii erau responsabili de buna activitate a acestor şcoli, iar cine nu dădea dovadă de zel, avea de înfruntat nemulţumirea arhiepiscopului Pavel, furia căruia se declanşa foarte uşor şi putea fi stăvilită foarte greu.
Pentru comparaţie e bine să exemplificăm statistic: dacă în 1871 exista o singură şcoală mănăstirească, la mănăstirea Hârjauca, apoi în 1878 existau şcoli mănăstireşti pe lângă toate mănăstirile existente, cu excepţia doar a celor trei mănăstiri închinate Sf. munte şi a schitului Ţigăneşti, care era foarte sărac şi n-a putut din această cauză să deschidă o şcoală. În 1882 activau cu succes 15 asemenea instituţii în care învăţau 300 de copii. Programele de studiu erau întocmite sub supravegherea arhiepiscopului Pavel cu concursul pedagogilor din şcolile eparhiale şi laice cuprinzând programul clasei pregătitoare a şcolii spirituale: religia, limba rusă, aritmetica, caligrafia şi cântul bisericesc.
Prin şcoală biserica îşi menţinea autoritatea şi ajungea în fiecare familie. Ca instrument de cult şi culturalizare, şcoala devenea o instituţie foarte importantă în schema de animare a vieţii eparhiale.
Pentru a nu fi bănuit de preoţii băştinaşi că apelează doar la preoţii ruşi sau la persoanele invitate de el în eparhie, a întreprins nişte rocade de personal care au impresionat lumea clerului. Aşa Petre Donici, bunicul scriitorului Leon Donici, a fost numit blagocinul or. Chişinău; Luca Laşcu — desemnat membru al Consistoriului Duhovnicesc; Teodor Baltaga — paroh al Catedralei mitropolitane; Constantin Cazacu — membru în instituţii eparhiale. În acelaşi fel arhiepiscopul Pavel a procedat şi cu conducerea şcolilor eparhiale. Nu s-a temut să aducă cadre naţionale care însă urmau să facă învăţătura, serviciul divin şi alte activităţi în limba rusă…
Un capitol aparte în activitatea arhiepiscopului Pavel în Basarabia l-a constituit reformarea şcolilor eparhiale. Şi, în primul rând, reformarea lor prin îmbunătăţirea bazei materiale. Şcoala Eparhială de Fete a fost prima instituţie pe care el a decis s-o mărească şi să-i schimbe statutul, prefăcând-o dintr-o modestă şcoală într-o instituţie serioasă de învăţământ, care avea să schimbe accentul asupra rolului femeii în societate. El a alcătuit un comitet care a propus ca la clădirea şcolii să fie adăugită o anexă. Bani nu erau suficienţi şi atunci arhiepiscopul Pavel, prin donaţii personale, a încurajat pe enoriaşi să facă acelaşi lucru. Dacă la 11 aprilie 1872 arhiepiscopul sfinţea locul unde era aşezată prima piatră de fundament, în luna octombrie a aceluiaşi an clădirea era deja gata pentru a primi cele 300 de eleve, fiice de clerici.
* * *
Tot el, din motive obiective, argumentează necesitatea angajării absolventelor Şcolii Eparhiale în calitate de învăţătoare de religie. Preoţii, în mare parte, nu se potriveau pentru această misiune, mai ales în partea de sud a Basarabiei. Preoţii de aici făcuseră studii la Seminarul Teologic din Iaşi, nu cunoşteau rusa şi era periculos să-i trimită în şcoală. Seminariştii, care se dovediseră a fi foarte sensibili la mişcările revoluţionare şi le susţineau, tot nu puteau fi atraşi în această muncă de răspundere, căci “ei vor deveni propagatorii unor idei dăunătoare” şi atunci nu rămâne altceva decât angajarea în această muncă a absolventelor Şcolii Eparhiale din Chişinău, care sunt bine pregătite, foarte ascultătoare şi cuvioase. Ele nu vor încerca să propage altceva decât învăţătura Bibliei şi a Evangheliei.
În felul acesta, prin teama lui de românizare a ţinutului, el întreprinde paşi serioşi pentru aducerea femeii în şcoală. Şcoala eparhială de băieţi din Bălţi, deschisă în 1868, nu dispunea de edificiile necesare pentru a-i asigura buna funcţionare. Clerul din localitate era nemulţămit de faptul că fiii lor învăţau în condiţii neadecvate şi au început să ceară transferarea şcolii la Chişinău. Arhiepiscopul Pavel însă a găsit altă soluţie. Ţinând cont de faptul că amplasarea şcolii la Chişinău ar face foarte dificilă deplasarea elevilor şi părinţilor care erau preponderent originari din nordul Basarabiei, el găseşte de cuviinţă să mute şcoala mai aproape de ei, adică la Edineţ, creând astfel încă un centru cultural în nordul provinciei. De remarcat şi faptul că populaţia din Edineţ a reacţionat foarte bine la această propunere. Şi dacă la Bălţi au fost cerute sume mari pentru procurarea pământului pe care ar fi edificată viitoarea clădire a şcolii, apoi cei din Edineţ au cedat pământul la un preţ modic şi au obţinut dreptul de a avea o şcoală eparhială de băieţi. În 1873 şcoala a fost transferată din Bălţi la Edineţ, iar în 1875, când s-a încheiat construcţia noii clădiri, cei 150 de elevi au căpătat posibilitatea să studieze în condiţii foarte bune, beneficiind şi de un internat. Remarcăm că aici, ceva mai târziu, şi-a făcut studiile marele om politic Pan Halippa, originar din s. Cubolta, jud. Soroca.
Realizarea reuşită a proiectului de la Edineţ a făcut să fie pusă pe tapet problema Şcolii Duhovniceşti (Spirituale) din Chişinău, care, până la acel moment, se găsea într-o clădire din vecinătatea Seminarului Teologic. Dar, pentru o activitate corespunzătoare cerinţelor crescânde ale vremii, era nevoie de mai mult spaţiu pentru clase, de condiţii pentru internat, de apartamente pentru conducerea şcolii. Arhiepiscopul Pavel a încuviinţat proiectul şi, la 14 aprilie 1876, a fost pusă piatra de temelie la clădirile care au fost înălţate pe actuala str. M.Kogălniceanu, între străzile G. Bănulescu-Bodoni şi Puşkin. La 1 septembrie 1877, noua clădire a şcolii şi-a primit elevii. Remarcăm că procurarea teritoriului pentru şcoală s-a făcut prin cumpărare şi, din motive de economie, teritoriul cumpărat n-a fost prea mare. Dar această zgârcenie a ieşit la iveală mai târziu, când a apărut necesitatea de a mări numărul claselor. Teritoriul vecin a fost cumpărat pentru Liceul real nr. II şi, în felul acesta, a fost ratată o bună ocazie de a forma un complex şcolar compact.
Osteneala arhiepiscopului Pavel n-a rămas neobservată. La 11 aprilie 1875, este decorat cu ordinul Sf. Vladimir, gr. II, în formă de cruce, la 12 mai 1877, la Chişinău, împăratul Alexandru II, personal, i-a prins la piept Panaghia împodobită cu nestemate. Conducerea Seminarului Teologic din Chişinău în adresarea de felicitare cu această ocazie remarca: “În seama Preasfinţiei Voastre a căzut marea miză să exprimaţi gândurile şi aspiraţiile întregului popor rus. Şi această misiune a fost îndeplinită cu brio de Preasfinţia Voastră.”. Iar F.F. Ivanov, preşedintele Tribunalului de circumscripţie Chişinău, cu aceeaşi ocazie, a consemnat contribuţia arhiepiscopului Pavel la: „…consolidarea Rusiei nu numai ca formă, dar şi ca spirit, iată marea sarcină la soluţionarea căreia suntem obligaţi să-l susţinem pe împăratul nostru. La periferie această misiune este mai dificilă şi mai importantă. Pentru atingerea acestui scop noi nu trebuie să ne precupeţim puterile şi să nu punem preţ pe eforturile noastre. În acest sens Preasfinţia Voastră ne-aţi întrecut. Dacă noi, reprezentanţii puterii, ai societăţii şi instituţiilor, abia încercăm să inoculăm vieţii locale forme ruseşti, dacă noi suntem preocupaţi de faptul ca gândirea aici să capete o formulare rusească, atunci Dumneavoastră deja aţi reuşit să-i învăţaţi să se roage în rusă.”
Citeşti şi ai senzaţia că dincolo de hârtie acest jurist cu studii vede nişte papuaşi, semisălbatici, nişte samoezi europeni pe care ei au misiunea să-i civilizeze, rusificându-i.
* * *
Crezul său misionar arhiepiscopul Pavel la expus plenar în alocuţiunea rostită în faţa oştirilor adunate pe colina Râşcanilor în momentul când se pregăteau să plece în Bulgaria, la războiul ruso-turc din 1877. Cuvântarea lui rămâne a fi o mostră a expunerii idealurilor imperialismului rus: „Drumul care stă în faţa voastră este bine cunoscut ostaşilor ruşi. El este bătătorit de piciorul rus, semănat cu oasele şi stropit cu sângele apărătorilor şi vrăjmaşilor poporului rus, în numele lui Hristos. Pretutindeni în calea voastră veţi întâlni sate, oraşe, cetăţi, râuri, munţi şi văi, care vă vor readuce în memorie nume legendare ale ruşilor, măreţele lor fapte, victoriile răsunătoare ale ostaşilor ruşi. Cahul, Larga, Râmnic, Ismail, din vechime înrudite cu poporul rus, Dunărea cu cetăţile vrăjmaşe pe malurile ei. Balcanii, Adrianopolul, Constantinopolul şi alte nenumărate locuri, toate-s mărturii ale biruinţelor şi eroismului drujinelor ruse, ale oştilor ruseşti. În faţa voastră vor răsări aievea, de parcă ar fi vii, măreţele chipuri ale legendarilor cneji ruşi: Oleg, Igor, Sveatoslav; măreţele chipuri ale marilor ţari şi ţariţe: Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare, Alexandru Blagoslovitul, Nicolai Virtuosul; măreţele chipuri ale marilor conducători de oşti: Rumeanţev, Suvorov, Kutuzov şi ale altora, asemeni lor, voinici (ciudo-bogatâri). Aceştia şi mulţi alţi bărbaţi de seamă ai Rusiei, de nenumărate ori au făcut să tremure în faţa armelor lor oraşul-împărat — Istanbulul, prin faptele lor eroice au glorificat Rusia şi au înălţat-o în ochii lumii, au lărgit hotarele, anexând de la Turcia întinse şi bogate regiuni. Câte amintiri glorioase vă vor îmbărbăta la noi fapte eroice, la noi victorii!.” (Trudi bessarabskogo ţercovnogo istoriko-arheologiceskogo obşcestvai (ed. VII, jubiliară 1812-1912, din 1912).
Aceste cuvinte conţin tot programul valabil şi pentru secolul XXI. Speranţa că reformele unificatoare ale Europei vor modifica acest program este iluzorie. Naţiunea este o piramidă uriaşă în care fiecare dintre noi stă pe umerii urmaşilor şi la direct şi la figurat, şi nu poţi foarte uşor să te dezici de idealul strămoşilor. O mai mare nelegiuire e greu de imaginat. Românii care i-au civilizat pe ruşi au ajuns la cheremul lor. O dovadă incontestabilă în acest sens ne oferă cartea lui Eustaf ie Negovschi Românii şi urmaşii lor în Rusia şi Ucraina (Chişinău, 2002).
Misiunea arhiepiscopului Pavel s-a încheiat la 16 iulie 1882, când a fost avansat în post şi numit exarh al Georgiei, unde a încercat să utilizeze aceleaşi procedee care i-au adus faima în Basarabia. Dar georgienii s-au dovedit a fi mult mai greu de convertit. Ba chiar şi i-au produs multe amărăciuni şi disconfort sufletesc, încât el era de acord să plece unde ar fi, numai să părăsească aceste locuri. La venirea sa în calitate de exarh al Georgiei a încercat să procedeze după schema verificată la Chişinău, făcând rocade de cadre. De la Seminarul Teologic din Chişinău l-a adus în postul de rector al Seminarului Teologic din Tbilisi pe un distins propagandist al rusificării, pe energicul Pavel Ciudeţki, care însă, în scurtă vreme, a fost spintecat mortal de fostul seminarist Laghiev. La mormântul adeptului său arhiepiscopul Pavel a rostit o cuvântare pe care enoriaşii georgieni au considerat-o ofensatoare şi el a început să fie ameninţat cu moartea. La nivel oficial se producea acelaşi lucru. Mareşalul nobilimii georgiene Kipiani i-a scris un răvaş în care foarte delicat îi dădea de înţeles că mai bine ar fi să plece cu totul din ţinut, pentru a nu se întâmpla ceva neprevăzut şi poate chiar ireparabil…
Probabil că în aceste momente tensionate pentru el în minte îi răsărea mareşalul nobilimii basarabene Ioan Catargi, care în cuvântarea sa la recepţia oferită cu ocazia plecării arhiepiscopului Pavel din Basarabia a mărturisit cu cuvintele unui preot, citate dintr-o scrisoare: „Intri la Înalt preasfinţia sa, îi spui ce te doare, el te mângâie, te linişteşte. Şi pleci de la el împăcat. — Iată ce Păstor pierdem noi!”, a rostit în concluzie vorbitorul.
Doi mareşali ai nobilimii şi două atitudini care vorbesc de la sine despre nişte momente esenţiale.
În 1887, decepţionat, părăseşte Georgia şi trece în eparhia Kazanului, unde, în 1892, a decedat.
Clima de la Kazani nu-i pria. În primăvara anului 1891 s-a îmbolnăvit de pneumonie şi cu greu şi-a revenit, iar în 22 aprilie 1892 a doua oară a făcut o pneumonie care s-a dovedit a fi fatală. A fost înmormântat în catedrala din Kazani, lângă peretele din dreapta al bisericii.
Osteneala arhiepiscopului Pavel Lebedev s-a aflat mereu în focarul atenţiei mai-marilor vremii. Deşi opera lui scrisă n-a fost de proporţii şi s-au tipărit numai trei volume de predici, căci el avea talentul improvizării, a fost ales membru onorific al Academiilor Teologice din Petersburg, Moscova şi Kazan, precum şi al Universităţii din Kazan. Iar ultima distincţie primită a fost un însemn cu diamante care se anexază ordinului Alexandru Nevski.
Anterior mai primise şi alte ordine, dintre care unul din partea regelui sârb Milan, care se numea Tacova de gr. II, şi permisiunea de a-l purta a primit-o din partea Sinodului la 29 aprilie 1879.
În anul decesului arhiepiscopului Pavel, Pompilii Batiuşkov, un alt panslavist inveterat, edita cartea Bessrabia (Petersburg, 1892), în care, rezumând activitatea acestuia scria:
„Din surse particulare suntem informaţi că în unele mănăstiri şi biserici din Basarabia numai în dările de seamă oficiale scrie că serviciul divin se oficiază în slavă şi în română, pe când în realitate, în slavă se cântă doar „Doamne, miluieşte”. Justificând o asemenea situaţie, băştinaşii basarabeni motivează prin aceea că populaţia românească de la sate nu cunoaşte limba slavorusă şi respectiv nu poate înţelege nici serviciul divin în această limbă. Noi, la rândul nostru, putem să confirmăm că nu numai în localităţile săteşti din fundături, ci chiar în Chişinău am întâlnit ţărani moldoveni, care nu ştiau un cuvânt în limba rusă, faptul că ei nu cunosc rusa nu înseamnă că ei au tendinţe separatiste. Pur şi simplu, ţăranii moldoveni sunt conservativi şi au o educaţie deşucheată. Desigur, acest fapt regretabil — necunoaşterea de către ţăranii moldoveni a limbii slavo-ruse nu scoate problema introducerii în parohiile moldoveneşti şi cele mixte ale limbii slave bisericeşti, în paralel cu cea moldovenească, ci face mai dificilă şi împiedică soluţionarea ei în sensul promovării limbii ruse. Dacă dorim ca populaţia rusă din ţinut să nu se românizeze în continuare, ca Basarabia sa fie în realitate, dar nu numai să se considere gubernie rusească, să nu mai constituie obiectul agitaţiei şi aspiraţiilor româneşti şi să fie organic legată de întreaga Rusie — pentru aceasta e necesar ca, prin intermediul şcolii, să familiarizăm ţăranii moldoveni cu limba slavă bisericească şi să-i prefacem în ruşi măcar pe jumătate, prin limbă.”
Acest program de rusificare continuă să fie aplicat şi astăzi în Basarabia, deşi Rusia, din ţaristă s-a schimbat în sovietică, iar din sovietică în democratică…
Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Ch., 2004. – P. 46-59.
Chișinău, orașul meu 