Primăria orașului Chișinău

Chișinău. Evocări interbelice (București, Editura „Eikon”, 2018) – o culegere de texte-mărturii adunate de Diana Vrabie – adevărate bijuterii ale publicisticii de acum 100 de ani. Fiecare text ne va face să alunecăm în timp, într-un Chișinău vechi, după Unire, un Chișinău traversat de birje, de primele automobile și de tramvai, de oameni îmbrăcați în uniforme militare rusești, un Chișinău în care lipsesc crâșmele, cafenelele și iluminarea stradală, dar, în schimb, care abundă în restaurante și bufete și, pe lângă toate astea, cu basarabeni mari cunoscători de muzică (muzica rusească și occidentală clasică).

Autoarea culegerii a consultat revistele și ziarele românești ale timpului și a făcut un „tablou complex al Chișinăului dintre cele două războaie mondiale”. Textele adunate sunt semnate de autori cunoscuți: N. Crainic, M. Sadoveanu, O. Goga, C. Stere, G. Galaction ș.a., fiind reportaje personale, povești autentice dintr-un oraș de după Unire și alcătuind tot atâtea perspective ale orașului vechi, altfel zis  – niște adevărate fotografii de epocă.

Ne-am propus să ne plimbăm și noi, alături de autorii ajunși în culegerea Dianei Vrabie și cu ajutorul fotografiilor din Chișinău 1918. Ghid-album al orașului, (Chișinău, Ed. Epigraf, 2018), autor Radu Osadcenco, prin Chișinăul cultural din perioada interbelică. Un Chișinău cu „Biserici bogate, clădiri publice şi particulare, cu aparenţă de soliditate și mărime, magazine mari, pline de toate felurile de mărfuri, piețe mari, şcoli, grădini publice, restaurante, cinematografe, teatre, operă, balet, lumină electrică, pavaj, apă bună, tramvai electric, birji şi automobile, mulţime elegantă, – toate atributele (afară de canalizare) ale unui oraş mare şi nou, sunt de față.” p. 78 (Petre Cazacu, Chișinău. Evocări interbelice, Eikon, 2018, subl. mea). Au trecut 100 de ani, însă e nelipsită senzația că se vorbește despre același Chișinău – un oraș încă în proces de revenire la limba și cultura română.

Astfel, vom face o serie de articole numite „Evocările de Miercuri”, în care Chișinăul „va vorbi” cu ajutorul scriitorilor/jurnaliștilor/profesorilor din acele timpuri. Astăzi ne-am oprit la un text de Mihail Sadoveanu care a vizitat Chișinăul în 1919:

Liceul de băieți „Mihai Eminescu”

Aspecte din 1919

Mihail Sadoveanu

„Călătorul la Chişinău coboară într-o gară meschină, intră într-un oraş mare şi foarte întins. Într-un tramvai plin, în care taxează două femei cu şapcă şi cârlionți bălai, pornește încet, deocamdată prin ulițe înguste şi întortocheate – târgul vechi – până ce ajungi la bulevardul cel larg, Alexandru, de unde începe oraşul nou, al cinovnicilor vechi, al clădirilor administrative, al şcolilor.

Chişinăul nou e frumos împărţit, pe cvartaluri, cu străzi drepte care se taie regulat, cu aer mult, lărgime, plantații și grădini. Vechea administraţie moscovită avea patima lărgimii și mărimii: totul trebuia să aibă o înfăţişare imperială.

În miijlocul unei grădini, cam neglijată acum și coborâtă la oficii prea democratice, episcopia – ruseşte, soborul, cu multe podoabe şi aur, încearcă să aibă liiniie unei mari catedrale Romane. Grădina publică, curată ţinută, ocupă un cartier întreg. Școlile, mai ales liceele, foarte numeroase, sunt nişte adevărate monumente, cu bună gospodărie, amfiteatre şi laboratorii. Dragostea aceasta a Petersburgului, în ultimul deceniu, pentru şcoala din Basarabia răspundea unui serios plan de rusificare. Cenuşiul val moscovit începea să năpădească și să înece…

Mai întâi, casele „burjuilor” sunt ceva cu totul deosebit de ale noastre. La noi casa tinde la un aer de pretenție și cochetărie exterioară: un balcon, cerdac, podoabe. Confortul și soliditatea sunt cerinţe de ordin secundar – casa la noi, acu, e un fel de imagine a cetățeanului care vrea să pară.

Dincolo, casele sunt mohorâte şi închise. O simplă uşă masivă, într-un colț, dă înspre stradă. Ograda e împrejmuită cu un zid de temniţă, cu poartă zăvorâtă. Înăuntru veghează un caine sălbatic. De cum înserează, obloane tari orbesc pe dinăuntru ferestrele. Uşa dublă se închide cu chei, zăvoare, clempuşuri şi lanțuri. În această cetăţuie, clădită de cele mai multe ori din piatră de Orhei, aşa de duşmănoasă, chiorâşă şi apoasă pe dinafară, – e lumină, lărgime, parchet, mobilier masiv, ş-o societate blajină care stă la sfat împrejurul samovarului familiar.

Cum crâșme și cafenele nu sunt în oraş, viața, pare mai strânsă și mai intimă.

În seara fumurie, treci încet pe subt copacii desfrunziţi, pe ulița tăcută, te opreşti la nişte lespezi de piatră şi învârți pe dinafară în uşa posomorâtă, o sonerie care țipă, spărietă parcă, de cealaltă parte. Aştepţi. S-aud paşi. Se deschide o altă uşă, se trage un zăvor, se ridică nişte cârlige. S-aprinde un bec, un glas întreabă, un ochi te cercetează, printr-o ferestruică zăbrelită. Și se deschide o a doua uşă, întâi puțintel, reținută de un lanț cu meşteşug aşezat.

Tribunalul Chișinău, strada Sinadino

În asemenea case lumea pe semne se îndeamnă foarte mult şi la somn. Oamenii înceţi, domoli, se scoală târziu şi cu părere de rău. Ca să mai câştige ceva timp, măcar dimineața, au ceasornicele cu jumătate de oră în urmă. Aşa cam către amiază, funcționarii se duc la birouri. Acolo mai vorbesc câte ceva, mai beau un ceai şi se inspăimântă de cât au de lucru. Pe urmă, pe la vreo trei după-amiază, se duc la amiază… Cei care duc o viață ticnită și strânsă seara beau un ceai şi mai gustă ceva. Alții  iau și cina, într-un restaurant târziu, către miezul nopții. Dar aceia nu sunt oameni serioşi.

Un cunoscut din Chișinău îmi povestea despre mirarea nemărginită a localnicilor când au văzut făcând invazie lumea de peste Prut și furnicând așa de repede în toate părțile. Ovreii de acolo cereau lămuriri celor de aici: de ce fug așa, pe cine alungă, ce urmăresc, de ce se scoală așa de dimineață… „Drept să-ți spun, noi ne-am speriat”, mărturiseau ei. Liniștea blajină și încetineala sunt o veche și serioasă boală împărătească.

Pe bulevardul Alexandru, se plimbă lumea în amurg. Femeile sunt mai vesele și mai vioaie decât bărbații. În aceste procesiuni fără țel, au o înfățișare deosebită preoţii, cu părul tufos și buclat subt pălărie, cu lanțuguri și cruci de argint pe piept, c-o severă înfățișare de maiestate detronată. Lumea accasta care vrea să audă și să vadă e aceeași pe care o întâlneşte fie Duminica, la amiază, la matineurile universităţii populare; fie, seara, la o reprezentație de operă; fie la balurile din saloanele primăriei, unde femeile țin să apară mai ales bizar şi frumos coafate de artiştii capilari ai Chişinăului…

Orașul e liniștit, cuminte și somnoros. Vremuri tulburi ale bolşevicilor ş-ale bandelor de hoți au trecut; aşa încât oamenii se pot deda în voie deliciilor somnului. Vardiştii de modă nouă, recrutați de către autohtoni naivi şi de bună-credință, toată noaptea, din două în două minute, fluieră din ţignale prelung și cu mlădieri artistice. Fluieră unii lângă alții în spatele comisarului de serviciu care-i inspectează, între doi trecători întârziați, fluieră necontenit și fără odihnă… Pe unele uliţe, proprietarii de fortărețe au mai păstrat un vechi obicei: țin străjeri, care bat din când în când din ciocănele într-o toacă atrnată de gât…

În grădini cu frunza troienită, pe uliţe sonore, peste case cu uşi și obloane ferecate, pluteşte parcă duhul cetăților abandonate…” p. 48-50, Chișinău. Evocări interbelice (Eikon, 2018)