Recomandăm spre lectură un articol ce face referință la activitatea pictorului și graficianului Vlad Tudose-Ungureanu, originar din orașul Chișinău. Articolul a fost publicat în anul 2010 în revista MOLDOVA.

Vlad Tudose-Ungureanu este grafician şi pictor. S-a născut la 25 iulie 1974 la Chişinău. Este absolvent al Şcolii de Arte „A.Şciusev” din Chişinău şi al Liceului de Arte „George Apostu” din Bacău, România. A studiat teologia la Bucureşti, pictura la Bei­jing (China) şi la Universitatea Pedagogică „I.Creangă” din Chişinău. Modest şi interiorizat, plasticianul Vlad Tudose-Ungureanu şi-a publicat primele creaţii în paginile săptămînalului „Florile dalbe” încă pe cînd era adolescent. Ulterior, a colaborat şi cu revistele „Literatura şi Arta”, „Limba română”, „Contrafort”, „Democraţia” ş. a., prezentînd versuri, reproduceri ale lucrărilor sale de grafică, ale picturilor în ulei şi acuarelă. A ilustrat volu­mul „îngerul cărţii” de Mihai Vârţanu şi placheta „Copiii, harbujii şi mere­le” de C. Stere (Editura „Cartea Moldovei”). Despre Vlad Tudose-Ungurea­nu au scris: plasticianul Gheorghe Vrabie şi scriitorii Alexe Rău, Claudia. Par-tole, Dorin Cârchelan, Lidia Ungureanu ş. a. A expus lucrări la diverse vernisaje desfăşurate în cadrul bibliotecilor, liceelor şi instituţiilor de învăţămînt superior din republică şi, în special, la sala Brâncuşi, unde în 2009, în cadrul expoziţiei „Saloanele Moldovei”, i-a fost ulterior a fost prezentată şi la Bacău. A semnat niște picturi în ulei pentru colecţii personale din republică şi de peste hotare.

Un artist ar trebui să vorbească prin ope­ra sa. Însă, din păcate, teatrul vieţii con­temporane îi oferă nestăvilita ispită de a-şi risipi harul pe tărîmuri adiacente viziuni­lor creative.

Oricît ar părea de curios, însă, pentru a te concentra la plăsmuirea unei opere de artă, ai nevoie de o anume dîrzenie. Din clipa cînd înveţi a te aprofunda, înveţi, de fapt, a porni mereu de la zero, pentru a continua să faci ce ai dorit şi la ce ai visat.

Încă din fragedă copilărie, creionînd cîte o schiţă de grafică, nu bănuiam că voi ajun­ge vreodată la un anume scepticism în tră­irile mele artistice. Peste ceva ani, contro­versat adeseori de talentul complex şi rîvna oarbă a unora dintre colegii mei de genera­ţie de la Şcoala de Arte, liceu sau facultate, (care-mi păreu mai sobri la capitolul conti­nuitate!), eram exasperat şi plin de acea fri­că dezamăgitoare care uneori mă punea în impas vizavi de fenomenul creaţie.

Nu o dată îmi puneam întrebarea, dacă voi ajunge cîndva să perseverez în ale artei plastice la nivelul aşteptărilor umilei-mele persoane, a părinţilor sau a profesorilor şi colegilor de periei. Doar mai tîrziu mi-am dat seama ca frica de acea necunoaştere de sine sau de imensitatea tematică şi ide­atică, nicidecum nu-şi merită locul în aspi­raţiile celui care nutreşte cu toată fiinţa un ideal notoriu.

Perioada de tăcere, de acumulare a forțelor, perioadă prin care trece, de obicei, fiece spirit creator, tot o experienţă e. Doar că, indiferent de încercările la care ne supu­ne viaţa, n-ar trebui să ne complacem prea mriult în activităţi de rutină ce nu corespund vocaţiei noastre. O spun eu, azi tot acelaşi, dar; de fapt, absolut altul!

Am avut profesori buni, de renume, pe ambele maluri ale Prutului, unde mi-am făcut studiile de specialitate: artiştii plastici Petru Jereghi, Ion Morărescu, la Chi­şinău şi Gheorghe Vetea, Ovidiu Marciuc, la Bacău. Vreau să remarc: puţinul ce mi l-au oferit ei în cadrul orelor de pictură şi desen nu l-aș schimba nici pe o comoară din lume.

Paradoxal dar anumite secrete profesionale dînşii mi le împărtăşeau într-un fel poate indirect, anume în momentele difici1e, atunci cînd pregătirea mea nu cores­pundea exigenţelor pedagogice de pro­fil, sau cînd făceam gafe în timul orelor de studii.

Timid cum eram de firea-mi, nu prea obişnuiam să pun întrebări maeştrilor ne predau arta plastică.

În acele momente intuisem cu sufletul că părerea lor despre mine era cu două tăişuri; sau credeau că nu înţelegeam nimic din ce mi se explica, sau că le știam pe toa­te pe dinafară, ceea ce, în ambele cazuri; nu era adevărat.

În acest context, dictonul zice că omul care întreabă cunoaşte răspunsul pe jumă­tate, motiv pentru care eu, copil, sau mai tîrziu adolescent fiind, probabil, nu catadicseam să dau dovadă de prea multă curi­ozitate sau indiscreţie în tandemul elev-pedagog.

Azi sunt convins că un chemat în ale artei trebuie să înceapă şi sa încheie ziua în muncă, să continue tot cu ea, spre a-și aranja propriul talent, a-i da aripi de zbor, dar s-o faă cu tîlc.

La moment, cînd ne împresoară oceanul informațional, e cam dificil să fii un artist original, – e știut. Pe de altă parte, să te încumeți a descoperi tehnici noi ori a dezlega anumite secrete în lucrul cu pînza și culorile din practica predecesorilor, uneori este imposibil, aceasta fiind chiar un tabu.

Eu însumi exist doar prin ideea că aparțin tagmei legendare de artiști plastici direcţionaţi de însuşi Creatorul Anonim. Şi nu atras neapărat de o anume teologie, deşi creatorii de frumos din toate timpurile au progresat; implicaţi fiind în vreun cadru religios, laolaltă cu ceilalţi intelectuali din epocă.

Personal sunt atras de arta gotică şi de cea a culturilor amerindiene, în arealul cărora spiritele benefice raportate la cele malefice nu se ceartă, ca de obicei, ci caută un consens sacral, răul şi binele constituind faţetele aceleiaşi monede.

Desigur, nu în ultimul rînd, ţin mult la marii maeştri ai artei naţionale, precum sunt: Mihail Grecu, Igor Vieru, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Corneliu Baba şi miraculosul Ion Ţuculescu. Nu-i uit nici pe impresionişti şi postimpre- sionişti, pentru care am o predilecţie apar­te, căci îmi plac cu toţii.

Ca să nu par prea explicit în preferinţe­le mele, ţin să rămîn la aprecierea dvs. doar cu imaginea celor cîteva mostre din pro­pria-mi creaţie

 Arta plastică și suprema fidelitate esteticului

Arta în sine rămîne totuşi un zbor spre culmi nebănuite, care aparent nu are o legătură palpabilă cu existenţialul.

Reieşind dintr-o manieră tradiţionalis­tă, sunt în căutarea transfigurării emoţiilor în mesaj plastic plin de dezinvoltură. Fie el peisaj ori natură statică, încerc să conturez o epidermă nouă existenţialului ce mă frămîntă. Aspiraţiile îşi găsesc un sprijin intrin­sec reieşind din fantezii şi realităţi cumula­te laolaltă.

Mă strădui mereu că staticul în pictură să nu fie tranşant, iar tentele cromatice să prindă unda instantanee a expresiei tonale.

Încă în copilărie obişnuiam să ilustrez grafic propriile cugetări şi poezii sau ope­rele scriitorilor, contemporani şi clasici, de obicei într-o manjeră suprarealistă. În pic­tură, încerc să păstrez un colorit solar, însă formal, propriu picturii moderne autoh­tone.

Lucrînd 1a şevalet, folosesc deseori contrastul sporadic al complementare­lor, fără riscul de a nu place cuiva. Evada­rea din cadramente rigide ar părea, ştiu, la modă, dar parcă simt cum o rază nevă­zută mă leagă de aura cognitivă şi gene­roasă a altor plasticieni care ar putea gîndi la o adică întocmai ca şi mine.

Vizavi de pictura în ulei combinată cu tem­pera, fac uz şi de guaşă combinată cu acuare­la. Şi tehnica guaşei, de pildă, pare compre­hensibilă, însă deţine secretele ei complica­te. Doar acuarela mi-a „răpit” ceva ani, ajutîndu-mă să urc dincolo de faza iniţierii.

Personal, vreau să „îmbunătăţesc” în continuare cu acel ceva propriu doar mie tematica aşa-zisă moldavă (rog să mi se ierte acest barbarism verbal!).

Arta, în ce manieră ar apărea, e menită să bucure în mod subtil admiratorii, chiar şi prin forţa dramei ori a cinismului ei cumulativ.

Rămîn la părerea, că pe un artist al pene­lului îl atrag mai bine lucrurile complexe, cu condiţia să nu rămînă impenetrabile. Faci­lul şi greul în picţură aduse la culminaţie, comportă în concluzie suprema fidelitate esteticului.

Sursa: TUDOSE-UNGUREANU, Vlad. Descifrînd secretele culorilor. În: MOLDOVA, 2010, mart.-apr., pp. 82-84.