Propunem atenţiei Dvs un interviu despre colinde, realizat în 1996, cu folcloristul Andrei Tamazlâcaru, fondatorul ansamblului „Tălăncuţa”. Textul este parte din cartea Ansamblul Etnofolcloric „Tălăncuţa” din Colecţia Chişinău a Departamentului „Memoria Chişinăului”.

Citisem într-un articol din cunoscutele „Caiete de cultură” ale săptămânalului „Viaţa satului” că Andrei Tamazlâcaru e un Brăilou al Basarabiei: mereu neîm­păcat, mereu în zbatere, zăcut în adâncuri; poet, filozof, etnomuzician nobil, dotat cu o sensibilitate sufletească aparte.

Tamazlâcaru este un rapsod nepereche, lipit dumnezeieşte de cântecele de leagăn şi de colindele care vin de departe, aducând cu ele greul pământului şi nesomnul strămoşilor.

Citisem şi volumul „Răsărit-a, semănat-a”, (Cele mai frumoase colinde), în care Andrei Tamazlâcaru a inclus nestemate ale folclorului nostru, generate de sărbătorile de iarnă, în special de Crăciun.

Astfel, paşii m-au dus, zilele trecute, la Uniunea Muzicienilor, unde Andrei Tamazlâcaru se mângâie la căldura unor noi-vechi colinde.

 — Există colinde noi, stimate coleg?

— Chiar la 14-15 decembrie 1996, am încercat o bucurie de nedescris. La Ocniţa a avut loc festivalul zonal de nord al tradiţiilor de Crăciun şi de Anul Nou. Să fi văzut şi dumneata, dle Ion Ciocanu, ce teatru bogat — cu adevărat sclipitor prin costume, prin texte, prin interpretare — au prezentat elevii din raio­nul Drochia! „Căluţii”, „Ceata lui Jianu”, orchestrele de fluieraşi m-au fascinat.

— Dar „Mălăncile” şi „Cerbul” de la Ocniţa! De la Briceni au venit la festival tineri împătimiţi de folclorul sărbătorilor de iarnă, instruiţi de maestrul Valeriu Arvat. La nordul Republicii Moldova sunt populare şi azi teatralizările de Anul Nou: „Ursul”, „Capra”, „Calul”, „Berbecul”, „Cocostârcul” – toate însoţite de costume extraordinare.

 — Şi ce se face ori se poate face pentru perpetuarea acestei bogăţii de colin­de, în condiţiile grele de azi şi — mai ştii? — de mâine?

— La 28 decembrie la Filarmonica Naţională urmează să se desfăşoare con­certul laureaţilor Festivalului republican de colinde şi, în general, de interpretare a obiceiurilor şi tradiţiilor noastre de iarnă. Există şi alte modalităţi de înregis­trare şi de popularizare a zestrei muzicale, coregrafice şi vestimentare autentice, care n-a dispărut şi — da-va Domnul – nu va dispărea niciodată din viaţa noastră. Apropo, copiii de la Crasna, sat din preajma Cernăuţilor, nu pot fi întrecuţi în prezentarea desăvârşită a teatrului de măşti. Un academician de la Moscova, după ce a privit „Ursul” de la Crasna, a exclamat că acest teatru este cel mai bun de pe glob! Moscoviţii — căci era o delegaţie întreagă — au filmat tot ce au văzut cu acea ocazie.

 — Dar trăim vremuri grele, dle Andrei Tamazlâcaru, cum de se păstrează tradiţiile noastre, colindele şi urăturile, teatrul de măşti şi celelalte nestemate folclorice? E un miracol, probabil.

— Colindele şi celelalte specii folclorice naţionale ţin de esenţa noastră ca naţiune. Aratul şi semănatul nu vor dispărea niciodată, nici în cele mai afurisite condiţii, deci nici colindele şi hăiturile. Dar vine pe capul nostru o secetă – şi poporul îşi aduce aminte de „Paparudă”, de „Caloian”. Toate acestea vin din cele mai îndepărtate vremuri şi nu ambiţia unui muzician sau cercetător le salvează de uitare, ci, repet – esenţa noastră bimilenară. Colindele şi urăturile româneşti sunt adevărate poeme de glorificare a vieţii, a omului, a speranţelor lui spre bine, frumos, belşug, îndestulare.

 — Apropo, când ar fi cel mai bine sau mai corect să pornim cu colindele şi urăturile?

— Eu mă bucur cu toată fiinţa că vine Crăciunul. Dar vedeţi că nu vine numai unul. În popor se zice înţelept şi plastic: „Vin Crăciunii/ Ca nebunii/ şi Anii Noi/ Ca la boi”. S-au amestecat politicienii. S-au încurcat anumite iţe. Serbăm Crăciu­nul odată, după cum e normal, la 24-25 decembrie, adică înainte de Anul Nou, de 31 decembrie — 1 ianuarie. Or, după aceea mai vine un Crăciun — la 7 ianuarie, ca la 14 ianuarie să avem un Sfânt Vasile, adică încă un An Nou. Şi atunci…

 — Atunci ce?

— Atunci ar trebui să legiferăm Crăciunul la 24-25 decembrie, când s-a năs­cut Isus Hristos, şi Anul Nou la 31 decembrie spre 1 ianuarie, când e Sfântul Vasile, ocrotitorul pământului, fertilităţii, prosperităţii. Între aceste coordonate temporale îşi au locul, în viaţă, colindele şi urăturile româneşti.

 — Ne propui vreo colindă spre publicare acum, în preajma sărbătorilor care vin?

— Recomand cititorilor întreaga carte „Răsărit-a, semănat-a”, care, deşi edi­tată în 1994, nu se va învechi niciodată, nu pentru că a alcătuit-o Tamazlâcaru, ci pentru că a plăsmuit-o poporul.

 — Îţi mulţumim, dle Andrei Tamazlâcaru, şi-ţi dorim cele mai frumoase re­alizări în domeniul colectării şi popularizării colindelor, de care — se vede — nu te vei despărţi niciodată.

Ion Ciocanu „Luceafărul”, 19 decembrie 1996