Oare cum arăta Chișinăul acum 10 ani? Acum 20 ani? Dar acum 30 ani? În continuare veți citi impresiile artistului plastic Glebus Sainciuc, ori altfel spus Chişinăul până şi după II Război Mondial (mai exact în anii ’40).

Înainte de război, oraşul era foarte mic – avea doar un tramvai şi vreo două drumuri mai importante. Până în 1940, Chişinăul era un oraş românesc. În acea perioadă, actuala „Filarmonică” era un teatru, în care veneau şi artişti cu animale dresate, era foarte interesant. Pe scenă era instalată o pânză albă, mare, pe care se proiectau filme mute. Ne plăcea foarte mult să mergem la ele, puteam să stăm chiar şi câteva ore la rând. Tot pe scenă era şi un pian şi o pianistă care acompania filmul. Cânta ceva vesel sau ceva trist, în funcţie de acţiunea care se petrecea în film. Erau mai ales filme americane, cu cowboy, foarte interesante. Ne plăcea să luăm cu noi seminţe – mâncam şi ne uitam la film. Biletele costau 10-20 de lei, ceea ce era foarte scump pentru mine, abia îmi permiteam. Tot în acea perioadă era o revistă românească, „Cinema”, în care erau caricaturi de actori făcute dintr-o linie de artişti americani. De acolo  îmi plăcea să copiez portrete şi să colecţionez fotografii cu actriţe. Îmi plăcea cel mai mult Greta Garbo, pe care o văzusem doar în schiţe şi fotografii. Mai târziu, când am văzut-o într-un film, nu mi-a mai plăcut.

Pe strada Bucureşti, chiar la intersecţia cu Puşkin, la etajul al doilea, se afla cinematograful „Coliseum”. Acolo lucra o mătuşă de-a soţiei mele, aşa că ea putea intra gratuit. Alt cinematograf era la intersecţia străzilor Puşkin şi Ştefan cel Mare şi Sfânt – „Orfeum”. Era foarte frumos, făcut din marmură cu metal alb şi negru, şi, spre deosebire de alte cinematografe, avea o sală de aşteptare. Şi la „Odeon” tot rulau filme. Când au dat acolo un film cu Maria Cebotari, a venit foarte multă lume. Familia Mariei Cebotari a locuit vreo doi ani nu departe de noi, la câteva cartiere. Maria era de aceeaşi vârstă cu sora mea mai mare, au cântat împreună în corul bisericii, iar mamele noastre erau bune prietene. Chiar dacă eram încă mic pe atunci, îmi aduc aminte că ei veneau des la noi în ospeţie şi stăteam la măsuţa din curte. Apoi ea a fost descoperită de Alexandru Vîrubov, cu care s-a şi căsătorit, şi nu ne-am mai văzut. 

Când a început războiul, a fost panică mare în Chişinău şi foarte mulţi s-au refugiat la rudele de la ţară sau în România. Războiul a distrus, practic, tot centrul oraşului şi alte părţi. Din fericire, Chişinăul vechi a fost bombardat mai puţin. Doar o bombă a căzut în ograda unui vecin. Imediat după război, oamenii au început să cultive legume – asta era economia pe atunci. Apoi au venit ruşii şi au declarat că este pământul lor. De la început am fost primiţi foarte rău şi ne trimiteau specialişti de la Moscova, ca să ne „lecuiască” de influenţa apusului. Toată conducerea era de acolo. În 1946, m-am căsătorit şi a apărut Lică. Ne-a fost foarte greu. Nu aveam bani, nu aveam nimic, doar câţiva saci cu grâu. Nu-mi mai aduc aminte ce preţuri erau, dar ţin minte că erau cozi mari peste tot. Dacă aveai cunoştinţe, mai puteai face rost de ceva. Altfel, trebuia să ai noroc. Şi eu m-am îmbolnăvit de tifos tot atunci. Nici nu ştiu cum am trecut de acea perioadă. Apoi am vrut să predau, dar nu m-au luat la şcoală, aşa că am rămas la atelier. Acum îmi dau seama că am avut doar de câştigat prin asta. La un moment dat, a venit de la Moscova o delegaţie. Era un oarecare Ian Cravcenko, care s-a uitat la lucrările mele şi ale soţiei şi i-au plăcut. Ne-au dat un premiu bănesc de 1000 de ruble pentru fiecare, apoi am mai avut şi nişte lucrări la comandă, nişte contracte de la Moscova. Aşa ne-am ridicat.